ICCJ. Decizia nr. 70/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTEDE CASAŢIEŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2004
Decizia nr. 70Dosar nr. 2672/2003
Asupra recursului de faţă,constată următoarele:
Circumstanţele cauzei:
Acţiunea:
La data de 23 iulie 1996 reclamantul D.R.M. a introdus acţiunea având ca obiect:
- revendicarea imobiluluişi
- constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 către S.C. „F."SA Bucureşti şi R.S., cu motivarea că bunul a fost preluat fără titlu valabil (Decretul nr. 218/1960), iar contractul de vânzare-cumpărare este nul, întrucât s-a vândut, cu rea credinţă, bunul altuia, în timpul procesului început.
Într-un prim ciclu judiciar, prin sentinţa civilă nr. 157/2000, confirmată prin Decizia nr. 560/2000, în apel, acţiunea a fost admisă, sub ambele capete de cerere, dar Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 2004 din 22 mai 2002 a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
În fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 73 din 25 februarie 2003 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii R.S. şi Municipiul Bucureşti, reţinând, în esenţă, că:
- imobilul revendicat nu a fost naţionalizat, ci preluat în fapt, ulterior invocându-se art. III din Decretul nr. 218/1960 referitor la prescripţia achizitivă de doi ani, deci, a fost preluat fără titlu valabil;
- reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală activă,tatăl său fiind titularul dreptului de proprietate, iar dreptul la acţiune se întemeiază pe certificatul de moştenitor şi pe convenţia sa cu celălalt moştenitor;
- vânzarea bunului s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 112/1995, iar ambele părţi au fost de rea credinţă la încheierea contractului.
Contra deciziei au declarat recurs ambii pârâţiR.S. şi Municipiul Bucureşti.
Pârâta R.S. a înregistrat recursul la 26 martie 2003, iar motivele de recurs le-a depus la Curtea Supremă de Justiţie, cu avizul Curţii de Apel, la 23 octombrie 2003.
Municipiul Bucureşti a declinat şi motivat recursul la 25 aprilie 2003, invocând temeiurile din art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.prin aceea că:
- s-a dovedit buna credinţă a pârâtuluiR.S., în condiţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la încheierea contractului;
- acest contract subsecvent este preferabil titlului anterior originar „al proprietarului al cărui imobil a fost preluat abuziv de către stat", iar
- Decretul nr. 218/1960 stabilea un termen de prescripţie, pentru revendicare, de 2 ani, care începea să curgă de la data preluării bunului.
ÎN DREPT:
Recursul declarat de pârâtaR.S. este nul.
La data de 26 martie 2003 pârâta a înregistrat la Curtea de apel declaraţia de recurs contra deciziei civile nr. 73 din 25 februarie 2003, în finalul căreia a făcut următoarea menţiune: „Solicit, însă, ca această comunicare (a deciziei nr. 73/2003) să fie făcută la Cabinetul Avocatului ales de către mine.
Cum rezultă, însă, din dovada de comunicareaceasta s-a făcut la 8 aprilie 2003 la adresa unde pârâta a fost citată şi unde a declarat că locuieşte (ceea ce a confirmat oral şi în faţa instanţei de recurs la 13 ianuarie 2004).
La data de 23 octombrie 2003 recurenta a înregistrat la Curtea de apel sub nr. 27831 motivele de recurs, iar la 24 octombrie 2003 aceasta le expediază cu adresă, fiind primite şi înregistrate în aceeaşi zi la Curtea Supremă de Justiţie.
Prin cererea olografă, înregistrată sub nr. 2672 din 24 octombrie 2003 şi nesemnată, R.S. arată că „vă depun alăturat motivele de recurs depuse la curtea de apel".
Recurenta nu a formulat cerere de repunere în termenul de 15 zile, prevăzut de art. 301, art. 303 alin. (1) şi art. 306 alin. (1) C.proc.civ. pentru depunerea motivelor de recurs, în condiţiile art. 103 C. proc. civ., relevând că se află în situaţia, în care, hotărârea nu i s-a comunicat la adresa pe care a indicat-o.
Declaraţia de recurs, conform art.C.proc.civ., este un act de procedură săvârşit în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă (art. 302 C. proc. civ.). Ea nu poate fi considerată şi o cerere de ordin administrativ privind comunicarea deciziei recurate la o anumită adresă, alta decât cea la care partea a fost citatăpe tot parcursul procesului.
Recurenta R.S. locuieşte efectiv în imobilul litigios şi la această adresă a fost citată efectiv. Ea nu şi-a ales un alt domiciliu procesual până la judecata apelului, ci, doar, a cerut, odată cu declaraţia de recurs, comunicarea deciziei atacate la cabinetul avocatului.
Grefacurţii i-a comunicat-o, însă, la adresa indicată în dispozitivul deciziei, adică la adresa unde a fost citată şi unde locuieşte efectiv, iar comunicarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale procedurale, ceea ce nu s-a contestat ( a se vedea procesul verbal din 8 aprilie 2003 ).
Drept consecinţă nu s-a încălcat nici o normă în această materie, actul procesual al comunicării fiind legal, după cum nici recurenta nu a putut indica norma de procedură încălcată, astfel că termenul de 15 zile se calculează începând cu data de 8 aprilie 2003, atrăgând sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 306 alin. (1) C.proc.civ.
Pe de altă parte, din oficiu, conform art. 305 C. proc. civ., nu se constată existenţa unor motive de ordine publică.
Recursul declarat de Municipiul Bucureşti este nefondat.
Recurentul invocă motive care privesc contractul de vânzare-cumpărare la care nu este parte şi care trebuie privite în contextul în care, Decizia recurată este irevocabilă faţă de cele două părţi din contract, ca efect al nulităţii recursului pârâtei R.S.
Instanţa de apel a analizat judicios starea de fapt premergătoare momentului încheierii contractului din 29 ianuarie 1996, în condiţiile în care vânzătoarea era parte în procesul de revendicare declanşat de reclamant, iar pârâta înregistrase la S.C. „F." SA cerere de cumpărare a locuinţei, ajungând, în mod corect, la concluzia că nu operează buna credinţă în semnificaţia juridică dată de art. 46alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Constatând realitatea contractului nu se mai poate pune problema comparării titlurilor şi acordării preferinţei contractului din 29 octombrie 1996, aşa cum susţine recurentul.
În sfârşit, însuşi recurentul relevă că bunul a fost preluat abuziv, astfel că nu se poate opune reclamantului – succesor legal al proprietarului originar – prescripţia achizitivă de 2 ani prevăzută în Decretul nr. 218/1960.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de pârâta R.S. împotriva deciziei nr. 73din 25 februarie 2003a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 69/2003. Civil. Punere sub interdictie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 67/2003. Civil. Revizuire. Recurs → |
|---|
