ICCJ. Decizia nr. 714/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 714.
Dosar nr. 5660/2003
Şedinţa publică din 15 decembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 septembrie 2000 reclamanţii P.D. şi M.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 504-506 C. proc. pen., să fie obligat să le restituie bunurile mobile sau contravaloarea acestora, precum şi suma de 43.350 lei, actualizată, ce au fost confiscate prin sentinţa penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti.
În motivarea acţiunii reclamanţii au învederat că P.D. este unicul succesor al numiţilor P.V. şi M.C., iar C.M. unicul moştenitor al lui N.M. Autorii reclamanţilor au fost condamnaţi prin sentinţa penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965 a Tribunalului Militar Bucureşti în temeiul art. 325 alin. (3) lit. c) C. pen. anterior, iar conform art. 35 pct. 6, alin. (2) din acelaşi cod s-a dispus confiscarea totală a averii. Soluţia de condamnare şi de confiscare totală a averii a fost confirmată prin Decizia penală nr. 204 din 27 martie 1965 pronunţată de Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti, Colegiul de Recurs.
Recursul în anulare promovat împotriva acestor hotărâri a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, care, prin Decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996 i-a achitat pe autorii reclamanţilor şi a dispus înlăturarea măsurii (pedepsei complimentare) privind confiscarea averii.
Susţin reclamanţii că prin diferite procese-verbale încheiate în temeiul hotărârilor de condamnare s-a pus în executare măsura confiscării averii ce a avut ca obiect sume de bani, bunuri mobile, broşuri, cărţi, obiecte de cult.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 604 din 11 iunie 2001, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamanţilor ca prescrisă cu motivarea că demersul reclamanţilor nu a fost întreprins nici în termenul de un an stipulat de art. 504 şi art. 505 C. proc. pen. şi nici în termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanţii P.D. şi C.M. a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 603 din 7 decembrie 2001, a anulat hotărârea atacată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut şi motivat că acţiunea promovată de reclamanţi este „în revendicare, de valorificare a unui drept real principal, trebuind deci să fie soluţionată ca atare, iar nu o acţiune personală. Deoarece, prin hotărâre judecătorească definitivă a fost înlăturată măsura confiscării, reclamanţii au formulat acţiune în revendicare mobiliară care se prescrie în 30 de ani. Această soluţie rezultă din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu art. 1890 C. civ.".
După anularea sentinţei şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului, prin încheierea din data de 14 februarie 2003 (fila 146), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a decăzut pe reclamantul C.M. din dreptul de a completa acţiunea introductivă de instanţă cu motivarea că cererea de solicitare şi a altor bunuri mobile ce au fost supuse confiscării s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ.
Ulterior, prin încheierea din 21 februarie 2003 (fila 147) Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a „disjuns cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul P.D. de cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul C.M.". Prin aceeaşi încheiere instanţa de apel a „respins cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul C.M. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa capacităţii de folosinţă a reclamantului (mort la data de 19 februarie 1998)".
Evocând fondul, după anularea sentinţei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 267 din 30 mai 2003, a admis în parte acţiunea reclamantului P.D. şi a obligat pârâtul Statului Român să-i restituie bunurile mobile individualizate şi evaluate de expertul tehnic S.G. sau să-i plătească contravaloarea acestora în cuantum de 397.853.000 lei. A fost obligat pârâtul la 45.403.204 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul P.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul-reclamant P.D. a invocat, în scris, nulitatea recursului declarat de pârât pe motiv că recursul a fost depus direct la instanţa de casare, iar oral, a susţinut că recursul pârâtului este tardiv.
Examinând incidentele invocate de recurentul-reclamant se constată că ele nu sunt fondate. Recursul declarat de pârât a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti, adică la instanţa a cărei hotărâre este atacată, dovadă fiind atât rezoluţia de pe recurs, cât şi adresa de înaintare a dosarului, împreună cu recursul către instanţa de casare. Hotărârea recurată a fost comunicată Ministerului Finanţelor Publice la data de 5 august 2003 (dovada de la fila 194 apel), iar recursul a fost declarat şi motivat la 4 august 2003, deci mai înainte de comunicare (data poştei – fila 10 dosar recurs), astfel că el este promovat în termen.
În motivarea recursului declarat de reclamantul P.D. se reproşează instanţei de apel că a dat o interpretare greşită prevederilor art. 132 C. proc. civ. întrucât cererile referitoare la o serie de bunuri mobile cuprinse în două procese verbale nu au modificat ori completat cererea introductivă de instanţă, solicitându-se obligarea pârâtului la întreaga valoare cuprinsă în raportul de expertiză.
În recursul declarat de Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român s-au invocat următoarele motive de casare: în mod greşit instanţa de apel a calificat acţiunea reclamantului ca una în revendicare, acţiunea trebuind a fi interpretată ca o întoarcere a executării având ca temei art. 311 C. proc. civ.; nu sunt aplicabile prevederile art. 1890 C. civ., iar acţiunea este prescrisă, fiind introdusă peste termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958; instanţa de apel a calificat greşit bunurile supuse restituirii şi a interpretat eronat expertiza efectuată în cauză.
Recursul pârâtului este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Obiectul acţiunii promovată de reclamant îl constituie plata contravalorii unor bunuri ori valori confiscate, care nu mai există în natură. Măsura confiscării averii a fost luată împotriva autorilor reclamantului printr-o sentinţă penală de condamnare şi, ulterior, odată cu achitarea lor, s-a înlăturat şi pedeapsa complementară a confiscării averii.
Deşi reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 504-506 C. proc. pen., din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că este o acţiune în pretenţii, constând în plata contravalorii bunurilor confiscate care au aparţinut autorilor săi, în baza hotărârii judecătoreşti de achitare şi de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii.
În mod unanim, fără nici o excepţie, atât doctrina cât şi jurisprudenţa au considerat că temeiul juridic al acţiunii pentru obţinerea contravalorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre penală, ulterior casată, îl constituie Decizia prin care s-a înlăturat măsura confiscării, situaţie în care reclamantul se găseşte în cazul clasic al întoarcerii executării. Aşadar, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a calificat acţiunea reclamantului ca fiind în revendicarea unor bunuri mobile.
Acţiunea în restituirea bunurilor care au format obiectul confiscării parţiale sau totale, atunci când, după săvârşirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat această pedeapsă complementară şi, ca urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o acţiune de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl constituie, prin analogie, dispoziţiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate, sunt desfiinţate de drept.
În ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, aşa cum este cazul în speţă, se naşte un drept de creanţă care poate fi valorificat printr-o acţiune personală, referitor la care este aplicabil termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care pedeapsa confiscării a fost înlăturată, adică a hotărârii care a desfiinţat titlul executoriu al confiscării.
Cum, în cauză, prin Decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996 Curtea Supremă de Justiţie, prin hotărâre definitivă, a desfiinţat titlul executoriu al confiscării averii, acţiunea reclamantului din 13 septembrie 2000 se constată a fi promovată peste termenul de trei ani stipulat de textul citat, astfel că ea este prescrisă.
Pe cale de consecinţă, recursul reclamantului, prin intermediul căruia tinde să obţină contravaloarea altor bunuri decât acelea recunoscute în apel, se priveşte ca nefondat şi va fi respins ca atare.
Faţă de cele ce preced, se va admite recursul declarat de pârât, vor fi casate deciziile date în apel şi va fi menţinută sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a cărei motivare va fi însă înlocuită cu considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia de tardivitate a recursului declarat de pârât.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 267 din 30 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi Decizia civilă nr. 603 din 7 decembrie 2001 a aceleiaşi instanţe, şi respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.D. împotriva sentinţei nr. 604 din 11 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o păstrează.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7142/2003. Civil. Revendicare - Decret... | ICCJ. Decizia nr. 7216/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
