Acţiune în constatare. Decizia nr. 88/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 88/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 23-02-2012 în dosarul nr. 88/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 88/2012
Ședința publică de la 23 Februarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N. – președinte secție
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror A. M.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. reprezentat prin DGFP HUNEDOARA și de reclamantul L. R., împotriva sentinței civile nr. 308/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, împrejurarea că prezentele recursuri sunt motivate, scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar și s-a solicitat de către părți, judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, concluzii scrise formulate de reclamantul recurent L. R..
Pârâtul recurent S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin D.G.F.P a jud. Hunedoara a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare la recursul declarat de către reclamant.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, față de solicitarea părților de aplicare în cauză a prevederilor art. 242 alin. 2 C. proc. civ, instanța, în deliberare, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de către reclamant, întrucât în fața instanței de fond nu s-au invocat ca și temei de drept prevederile art. 998 – 999 C. civ, pentru acordare de despăgubiri, intervenind sub acest aspect, prescripția acțiunii.
Cu privire la recursul declarat de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin D.G.F.P Hunedoara solicită admiterea acestuia, întrucât măsura deportării antecesorului reclamantului a fost luată înainte de 06.03.1945.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursurilor civile de față,
P. acțiunea civilă înregistrată la data de 22.12.2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr._, reclamantul L. R. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., să se constate caracterul politic al măsurii de deportare al tatălui său L. A. Gustav, la muncă de reconstrucție în fosta URSS, pe perioada 15.01.1945 – 8.04.1945, când a decedat în lagăr și să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, pe perioada deportării soldate cu decesul lui și pentru consecințele suportate de moștenitorii acestuia ca urmare a decesului său, în sumă de 20.000 euro.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
P. întâmpinare, pârâtul S. R. a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă și în subsidiar, ca neîntemeiată.
P. sentința civilă nr. 308/2011, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantului, în sensul că a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta URSS, a numitului L. Gustav, pe perioada 16.01.1945 – 08.04.1945, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de judecată și a respins în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS și supunerea acestora la muncă forțată, în scopul reconstrucției acesteia se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009. Din economia dispozițiilor art. 4 al. 2, art. 5 al. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 173/2006 s-a reținut că prin „măsură administrativă abuzivă” se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții, securități sau orice alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte, în scopurile menționate la art. 2 al. 1, cu consecințele prevăzute de art. 3 lit. a-e din aceeași ordonanță. Principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori” (cine poate mai mult poate și mai puțin) presupune extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la unul nereglementat în mod expres, dar care rezultă din finalitatea legii. Astfel, instanța de fond a apreciat că, dacă legiuitorul a considerat ca fiind măsură administrativă abuzivă fapta unei persoane care, în scopurile prevăzute de art. 2 din OUG nr. 214/1999, a avut de suferit una din consecințele prevăzute de art. 3, ceea ce-i dă dreptul la despăgubiri, prin urmare, cu atât mai mult este îndreptățită la despăgubiri o persoană care, deși nu a săvârșit o astfel de faptă, a suferit consecințele unei măsuri administrative abuzive, cum a fost deportarea în URSS într-un lagăr de muncă forțată.
În privința caracterului politic al măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS, instanța de fond a arătat că nu are nicio îndoială, câtă vreme această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecință directă a prevederilor din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944 între Guvernul României și Guvernele Uniunii Sovietice, a Regatului Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul-Lege nr. 118/1991 și OUG nr. 214/1999.
În acest context istoric nefavorabil țării noastre, reprezentanții Statului R. la inițiativa Comisiei Aliate de Control pentru România au dispus în baza Ordinelor nr._ din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne și nr._-S al Direcției Generale a Poliției, ridicarea de la domiciliu a tuturor etnicilor germani, bărbați cu vârsta cuprinsă între 17-45 de ani și femei cu vârsta între 18-30 de ani și internarea lor în lagăre de muncă situate pe teritoriul fostei URSS, în scopul reconstrucției acestei țări începând cu data de 15 ianuarie 1945 și până la 01 noiembrie 1949. În aceste condiții, S. R., după abolirea regimului comunist, a înțeles să recompenseze și să repare prejudiciul moral suferit de cetățenii săi de etnie germană, deportați în fosta URSS în lagăre de muncă, pe criterii exclusiv etnice, alături de alte categorii de persoane care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, aspect care transpare atât din expunerea de motive înaintată de Guvernul României cu ocazia depunerii în Parlament a proiectului de lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 cât și din întreg ansamblul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Instanța de fond a considerat că această interpretare rezultă și din analiza dispozițiilor art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, care a recunoscut, printre altele și persoanelor deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizație lunară.
Analizând caracterul politic al măsurii deportării în URSS a etnicilor germani, prima instanță a făcut referire și la prezentarea de către Președintele României în Parlament la data de 17 decembrie 2006 a Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Concluzionând, prima instanță a apreciat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS în lagăre de muncă, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera de reglementare a art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
În ce privește situația antecesorului reclamantului, s-a reținut că acesta a fost ridicat de jandarmi în data de 16.01.1945 de la locul de muncă din cadrul turnătoriei din C. și dus împreună cu alți cetățeni români de etnie germană în fosta URSS, măsură care are caracter politic.
Referitor la posibilitatea de a acorda reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, față de dispozițiile art. 330 indice 7 al. 4 C. pr. civ., instanța de fond a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I-a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.
Mai mult, din considerentele acestei decizii se reține printre altele, că dispozițiile Convenției EDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
Reclamantul a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii, susținând că este îndreptățit la daune morale în temeiul art. 998-999 din vechiul Cod civil, care prevăd principiul reparării integrale a prejudiciului suferit prin încălcarea unor drepturi și obligații.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul respingerii în tot a acțiunii, susținând că prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii nr. 221/2009, întrucât deportarea etnicilor germani în URSS nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009. Luarea acestei măsuri a fost determinată de apartenența antecesorului reclamantului la etnia germană și nu atitudinea acestuia față de regimul comunist.
În drept se invocă art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, C. reține următoarele:
C. constată că reclamantul a investit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al măsurilor luate față de antecesorul său cu ocazia deportării în URSS în perioada 15.01.1945 – 08.04.1945 și de acordare de daune morale pentru prejudiciul cauzat de aceste măsuri.
Dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt fără echivoc în sensul că beneficiari ai acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, ori măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instituit la 6 martie 1945.
În speță, măsura administrativă a deportării a fost luată față de tatăl reclamantului începând cu data de 15.01.1945, respectiv înainte de perioada de referință a Legii nr. 221/2009, iar această măsură a avut la bază rațiuni de ordin etnic și a fost dispusă înainte de instaurarea regimului totalitar, aspecte de altfel necontestate de reclamant.
Persoanele persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, beneficiază de drepturile acordate printr-un act normativ special, respectiv prin O.G. nr. 105/1999, care reglementează atât categoriile de persoane care intră sub incidența acestui act normativ cât și drepturile de care beneficiază acestea, inclusiv dreptul la o indemnizație lunară pentru perioada deportării.
Pe cale de consecință, măsurile de deportare în URSS luate față de etnicii germani nu se încadrează în categoria măsurilor administrative avute în vedere de legiuitor prin Legea nr. 221/2009.
Argumentele primei instanțe privind admisibilitatea constatării caracterului politic al măsurii în sensul Legii nr. 221/2009 nu sunt legale. Câtă vreme legea specială stabilește în mod expres categoria de persoane cărora le sunt aplicabile prevederile sale, obiectul legii și perioada de referință, nu este permisă lărgirea sferei beneficiarilor și nici a măsurilor care s-ar putea circumscrie dispozițiilor legii speciale, nefiind aplicabil principiul reținut de prima instanță, în sensul că cine poate mai mult, poate și mai puțin. Așa cum s-a arătat, cetățenii de etnie germană care au suferit măsuri de deportare în URSS ori moștenitorii lor beneficiază de dispozițiile altei legi speciale.
Voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele ce preced, C. constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară neintrând sub incidența Legii 221/2009. Argumentele primei instanțe cu privire la susținerile președintelui României în Parlament la 17.12.2006 sunt străine pricinii, neputând fi reținute ca fundament al constatării caracterului politic al măsurii luate față de tatăl reclamantului.
În aceste condiții, C. constată că în ce privește măsura luată față de tatăl reclamantului nu sunt incidente prevederile Legii nr. 221/2009, astfel că acțiunea sa nu poate fi primită pe un astfel de fundament juridic.
Față de aceste considerente, C. constată că criticile aduse de pârât sentinței atacate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanța de fond făcând o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009. Pe cale de consecință, C. va admite recursul pârâtului și în temeiul art. 312 C. pr. civ. va modifica hotărârea atacată în sensul că va respinge în întregime acțiunea reclamantului L. R..
În ce privește recursul declarat de reclamant, se constată că, de vreme ce măsura luată față de antecesorul reclamantului nu are caracter politic, nici cererea de acordare a daunelor morale în temeiul acestei legi nu este fondată.
În ce privește invocarea în recurs a dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., ca temei al cererii de chemare în judecată, C. reține că potrivit 316 C. pr. civ., coroborat cu art. 294 alin. 1 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. P. invocarea în recurs a unui nou temei juridic al acțiunii, reclamantul tinde practic la schimbarea cauzei cererii, ceea ce, conform dispozițiilor menționate, este de neprimit.
Pentru aceste motive, recursul reclamantului este nefondat, urmând ca în baza art. 312 C. pr. civ. să fie respins.
(continuarea deciziei civile nr. 88/23.02.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S. R. prin M.F.P prin D.G.F.P Hunedoara împotriva sentinței civile 308/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara și în consecință:
Modifică în tot sentința atacată și respinge acțiunea formulată de reclamantul L. R. împotriva pârâtului S. R. prin M.F.P. pentru constatare caracter politic al măsurii deportării.
Respinge recursul declarat de reclamantul L. R. împotriva aceleiași hotărâri.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 Februarie 2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, N. P. |
Redc/Tehn. M.F.C.
2 ex/27.02.2012
Jud. fond – I.E.I.
| ← Succesiune. Decizia nr. 46/2016. Curtea de Apel ALBA IULIA | Legea 10/2001. Decizia nr. 106/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
