Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 494/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 494/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 16-12-2015 în dosarul nr. 494/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE munca SI ASIGURARI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 494/2015
Ședința publică de la 16 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C. P.
Judecător C. G. N.
Judecător M. A. M. - vicepreședinte
Grefier A. G.
M. Public a fost reprezentat de doamna procuror C. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții L. G., B. L. G., C. A. L., B. L. A., L. E. E. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. -DGRFP Timișoara - AJFP H., împotriva sentinței civile nr.578/25.03.2015 pronunțată de T. H. în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnat în încheierile de amânare a pronunțării din datele de 02.12.2015 și 09.12.2015, care fac parte integrantă din prezenta decizie.
P. serviciul registratură, la data de 15.12.2015, reprezentanta recurenților, avocat E. Ș., a depus la dosarul cauzei răspunsul la adresa înaintată către Primăria Comunei I., cu nr. 4286/14.12.2015.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față;
P. acțiunea civilă precizată - înregistrată la T. H. la nr._ din data de 29.05.2012 – reclamantul B. G. Z. – prin avocat ales, a chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al strămutării sale la data de 15.09.1952, din localitatea I., în localitatea Zam, unde i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu și, în continuare, în localitatea Petroșani – în perioada 15.06.1954 – 15.12.1965; să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său - B. G. – la pedeapsa de două luni închisoare, precum și la pedeapsa de un an muncă silnică, la Canal – în perioada septembrie 1952 – 1953, precum și caracterul politic al strămutării acestuia din localitatea de domiciliu I., în Petroșani -, unde i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu începând cu anul 1953 – și până la decesul său - survenit în august 1969 -; să fie obligat pârâtul, statul român, să-i plătească suma de 1.420.000 euro – sau echivalentul în lei la data plății efective -, cu titlu de despăgubiri materiale pentru terenul confiscat pe raza comunelor Gurasada, I., Câmpuri S. și Runcșor, din județul H., suma de 500.000 euro – sau echivalentul în lei la data plății efective – pentru construcțiile confiscate prin efectul strămutării sale și a strămutării tatălui său; suma de 100.000 euro pentru bunurile mobile și inventarul agricol avut, precum și suma de 500.000 euro – sau echivalentul în lei la data plății efective – cu titlu de daune morale (filele 1-2; 136-137).
A solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că, în anul 1940, în timpul minorității, a fost gratificat, împreună cu sora sa geamănă, prin donație, cu averea mamei lor din Gurasada, I., Câmpuri S. și Runcșor, împreună devenind proprietari asupra unei suprafețe de peste 32 ha teren agricol, plus păduri, grădini și două case cu anexe gospodărești -, în localitatea I. și în localitatea Gurasada, din județul H..
Că, urmărind deposedarea lor de avere, tatălui lor, B. G., i s-a înscenat un proces pentru săvârșirea infracțiunii de sabotaj economic pentru nevăruirea pomilor, fiind condamnat, pe acest motiv, la pedeapsa închisorii de două luni, fiind depus la Penitenciarul D., iar ulterior, pe motiv de „lansare de zvonuri” a fost trimis la munca silnică la Canal – Colonia V Castelu – o perioadă de un an – respectiv, în intervalul 24.02.1952 – 24.02.1953 -, după care, strămutat în Petroșani - cu domiciliul obligatoriu -, până în anul 1959, când acesta a decedat.
Reclamantul a arătat, că, deși, erau minori, atât el, cât și sora sa geamănă, au fost strămutați, cu domiciliul obligatoriu, în localitatea Zam, în perioada 15.09.1952 – 15.09.1954, după care au fost strămutați în același loc cu tatăl lor -, respectiv, în Petroșani -, până la data de 25.12.1965, fiind deposedați de întreaga avere, iar casele pe care le aveau, date în folosința unor instituții ale statului comunist, precum: poliție, procuratură, sindicate.
A susținut că aceste împrejurări au fost stabilite, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 584/CA/2006 a Curții de Apel A. I. – în dosarul nr. 1064/2006 – instanța constatând dreptul său la reparațiunile reglementate de Decretul – lege nr. 118/1990, ca persoană persecutată politic.
În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010 și prin O.U.G. nr. 62/2010, în mod special art. 1, 3, 4 alin. 1 și 2 și art. 5 din Constituția României, prevederile C.E.D.O., Declarația Universală a Drepturilor Omului.
P. cererea - înregistrată la acest tribunal la nr. 4578/97 din data de 05.06.2012 -, reclamanții B. G. Z. și Lukacsi E.-E. – prin avocat – au chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative de urmărire și constrângere exercitate de organele de represiune și de securitate ale statului comunist asupra tatălui lor – avocatul B. G. – care avea tutela asupra lor, cu scopul deposedării de proprietatea și de moștenirea dobândită de ei, pe linie maternă; să se constate caracterul politic al condamnării tatălui lor la pedeapsa de două luni închisoare pentru infracțiunea de nevăruire a pomilor, precum și caracterul politic al condamnării acestuia la un an de muncă silnică, la Canal, în perioada 1952-1953; să se constate caracterul politic al strămutării tatălui lor din localitatea de domiciliu, I. -, cu fixarea domiciliului obligatoriu - în localitatea Petroșani, începând cu anul 1953 și până în anul 1959, când a intervenit decesul acestuia; să se constate caracterul politic al măsurii administrative de lipsire a reclamanților de orice mijloace de trai, de deposedare de proprietate, precum și a strămutării lor din localitatea de domiciliu, I., în data de 15.09.1952 – cu domiciliul obligatoriu - în localitatea Zam și să se constate că în perioada 15.06.1954 – 15.12.1964 au avut stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Petroșani (filele 51-55).
P. cererea lor, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale în sumă de 2.420.000 euro, pentru terenul agricol confiscat și pentru casele deținute de ei și de tatăl lor pe raza localităților Gurasada și I., precum și despăgubiri morale de câte 500.000 euro – sau echivalentul în lei la data plății efective – pentru fiecare, pentru prejudiciul moral suferit prin exercitarea asupra lor a măsurilor administrative cu caracter politic, menționate, și de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor, B. G..
Au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au reiterat istoricul cauzei, expus în detaliu prin acțiunea înregistrată pe rolul acestui tribunal la nr._, iar, în drept, au invocat aceleași temeiuri juridice, astfel că, la solicitarea lor, prin avocatul ales, ambele acțiuni au fost conexate, în condițiile art. 164 Cod procedură civilă, instanța apreciind îndeplinită tripleta obligatorie de identități: părți, cauză și obiect.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii (filele 20-22).
P. sentința civilă nr. 578/2015 pronunțată de către T. H. în dosar civil nr._ s-a admis acțiunea civilă precizată și completată, formulată de reclamanții B. G. Z. și Lukacsi E.-E. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. și, în consecință s-a constatat caracterul politic al internării antecesorului reclamanților, B. G., într-o unitate de muncă, în perioada 09.03.1952 – 18.02.1953, în baza Deciziei M.A.I. – M.S.S. nr. 148/1952.
S-a respins, în rest, acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții B. G. Z. și Lukacsi E.-E., născută B., au calitate de descendenți, gradul I, - ca fiu și fiică -, ai defunctului B. G. (fila 62).
Fiind considerat „chiabur” de autoritățile statului comunist, acesta a suferit măsura administrativă a internării într-o unitate de muncă la Canalul D. – Marea N., o perioadă de 12 luni, în baza Deciziei M.A.I. – M.S.S. nr. 148 din 19.03.1952, ca urmare a manifestărilor dușmănoase față de regimul comunist și lansării de zvonuri alarmiste și de război, precum și în legătură cu predarea cotelor de carne și reforma bănească (filele 148; 179 – 182; 183; 184).
P. art. 5 alin. 1 lit. a și b, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, - iar în caz de deces, dreptul descendenților până la gradul II inclusiv sau a soțului supraviețuitor - de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, precum și la despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005.
P. art. 3 din Legea nr. 221/2009, sunt incluse în sfera noțiunii de măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilire de loc de muncă obligatoriu dacă a avut la bază actele normative menționate la literele a – f a articolului respectiv sau pentru orice alte fapte, dacă, prin săvârșirea lor, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 al. 1 din O.U.G. nr. 214/1999 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare.
P. art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a prevăzut dreptul persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele menționate expres la art. 3 din respectivul act normativ, de a solicita instanței să constate caracterul politic al acestora, situație în care prevederile art. 1 alin. 3 se aplică corespunzător, de esență fiind, împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945, în România.
Obiectul cauzei vizează acordarea reparațiunilor reglementate de textul de lege menționat – daune morale și despăgubiri materiale -, pentru prejudiciu moral și material creat reclamanților personal și antecesorului acestora – B. G., decedat -, prin efectul măsurilor administrative cu caracter politic, dispuse de autoritățile statului comunist în perioada de referință, împotriva acestuia.
Or, în cauză, este dovedit că antecesorul reclamanților – B. G. - a suferit măsura administrativă cu caracter politic a internării într-o unitate de muncă, în perioada 09.03.1952 – 18.02.1953 în baza unei decizii M.A.I. – M.S.S., pentru activitatea lui ostilă regimului comunist, astfel că reclamanții, în calitate de descendenți gradul I ai acestuia, sunt îndreptățiți la despăgubirile morale și materiale reglementate de art. 5 al. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, respectiv, la daune morale pentru prejudiciul moral creat acestuia, precum și la despăgubirile materiale pentru bunurile imobile confiscate sau pierdute prin efectul măsurii respective (filele 37, 57, 73, 76, 87, 6 – 9, 20, 25, 172, 192, 204, 214, dosarul C.N.S.A.S. – filele 35-95 + 96-134).
P. Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis, însă, excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Pe cale de consecință, cererea reclamanților, sub aspectul daunelor morale solicitate, nu poate fi admisă în condițiile în care, în România, judecătorii se supun doar legii – posibilitatea soluționării unor cauze pe baza principiului ex aequo . privilegiul unor instanțe internaționale, în cazuri excepționale, cu îndeplinirea unor condiții expres prevăzute.
Sub aspectul despăgubirilor materiale pretinse se are în vedere că prin Decizia nr. 6/2013 pronunțată asupra recursului în interesul legii, promovat de Procurorul General al României, - obligatorie pentru instanțele de judecată în condițiile art. 330 ind. 7 din codul de procedură civilă -, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în interpretarea art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 dacă, sub imperiul lor, partea interesată nu a obținut deja o reparațiune – respectiv, restituirea în natură, restituirea în echivalent ori despăgubiri.
Or, piesele dosarului relevă că, antecesorul reclamanților, B. G., instituit ca tutore al acestora, a predat statului român, întreaga lor avere, - cu întregul inventar viu și mort -, care le fusese donată de mama lor, B. Editha, născută Thorocskay - conform Contractul de donațiune încheiat la 05.04.1940 ––, împrejurare ce, în lipsa oricăror dovezi de confiscare, exclude incidența prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b a Legii nr. 221/2009, act normativ ce constituie, în esență, o modalitate incontestabilă de reparațiune a persoanelor ce au săvârșit fapte ori acte de împotrivire la regimul totalitar, comunist, instaurat în România la 06.03.1945 (filele 7, 172, 187 – 180, 183, 189, 192, 214, 318, 333, 351).
Tot sub acest aspect, se constată că aceleași probe aflate la dosarul cauzei relevă faptul că imobilul din I., . de reclamanți prin acțiunea ce formează obiectul dosarului pendinte, a fost înstrăinat de antecesorul lor B. G., prin vânzare, Consiliului Sindical din I. (filele 351, 352).
Pe cale de consecință, raportat la cele ce preced, în cauză se va aduce o soluție de admitere în parte a acțiunii reclamanților, în sensul de a se constata caracterul politic al măsurii internării antecesorului lor B. G., într-o unitate de muncă, în perioada 09.03.1952 – 18.02.1953, urmând a fi respinsă, în rest, ca nefondată, întrucât, în lipsa oricăror probe concludente se prezumă că, fiind minori, ambii reclamanți, nu puteau fi autori a unor fapte sau acte de împotrivire la regimul comunist; că, în mod firesc, în perioada în care tatăl lor se afla în executarea măsurii administrative cu caracter politic a internării într-o unitate de muncă, aceștia au locuit împreună cu bona lor, precum și faptul că, tot în mod firesc, aceștia l-au urmat pe tatăl lor, B. G., care, în exercitarea profesiei pe care o avea și-a stabilit benevol domiciliul în Petroșani din rațiuni personale, activând ca director al Colectivului de Avocați Petroșani, ca un reputat avocat și ca agent de securitate (filele 35-134 + 138-220; 129-134 – vol. II; 172-192; 207; 214).
Finalmente, se constată că aceleași piese ale dosarului, relevă faptul că, urmare a exercitării căii de atac împotriva hotărârii de condamnare pentru infracțiune de nevăruire a pomilor, pedeapsa închisorii de două luni, a fost înlocuită de instanța de judecată, cu sancțiunea amenzii (filele 203-205; 207-210).
Examinând acțiunea reclamanților și prin prisma celorlalte temeiuri de drept invocate, această instanță apreciază că aceasta nu poate fi primită.
Respectiv, pe temeiul art. 1, 3, 4, 5 pct. 5, 6 și art. 14 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, acest tribunal, constată că într-adevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale -, prin Lege nr. 30/1994 -, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20 -, s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Or, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de Curtea de la Strasbourg, în legătură cu ele – nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
De altfel, se are în vedere că incidența acestor temeiuri de drept, ca și în genere a Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în legătură cu aplicabilitatea acestora în asemenea acțiuni juridice, au fost examinate, în spețe similare, de către Curtea de Apel Alba Iulia și, mai amplu, de către instanța noastră supremă, în soluționarea recursului în interesul legii, conform Deciziei nr. 12/2011.
În ce privesc garanțiile constituționale invocate – art. 1, 3, 4 alin. 1 și 2 și art. 5 din Constituția României, în vigoare -, se constată că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
În fine, în ce privesc prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, - invocată, de asemenea, ca argument juridic în susținerea acțiunii lor, - de asemenea, se constată că aceasta a fost semnată de România, la 14 decembrie 1955, deci, ulterior, măsurii administrative cu caracter politic dispusă de autoritățile statului comunist împotriva antecesorului reclamanților, astfel că acestea nu sunt incidente în cauză, iar, pe de altă parte, prevederile Constituției României care instituie regula de principiu a preeminenței tratatelor și acordurilor internaționale, de asemenea, nu pot retroactiva.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs în termen legal pârâtul S. român prin M. Finanțelor P. și reclamanții B. L. A., C. A. L., B. L. G., L. G. și L. E. E..
1. P. recursul formulat, pârâtul S. român prin M. Finanțelor P. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii și a capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al internării antecesorului reclamanților într-o unitate de muncă în perioada 1952 - 1953.
În motivare arată că pentru a pronunța soluția de admitere în parte a acțiunii, instanța a reținut că măsura internării într-o unitate de muncă, dispusă prin Decizia M.A.I. - M.S.S. nr. 148/1952 are caracter politic întrucât această măsură a fost dispusă pentru activitatea ostilă față de regimul comunist.
Apreciază că această soluție este rezultatul unei aplicări greșite a legii și interpretării eronate a probelor administrate în prezentul dosar.
Astfel, se impune a fi învederat că Legea nr. 221/2009, așa cum arată și titlul actului normativ, se referă la condamnări cu caracter politic sau la măsuri administrative asimilate condamnărilor cu caracter politic, ambele pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La art. 1 alin. 1 și la art. 3 din acest act normativ sunt definite atât condamnările cu caracter politic cât și măsurile administrative asimilate acestora. Astfel, o componentă esențială a definițiilor date este scopul urmărit prin faptele care au fost săvârșite și care au atras fie condamnarea fie aplicarea măsurii administrative și anume împotrivirea fată de reeimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 4 alin. 2 din lege care statuează în sensul că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Dispozițiile art. 1 alin. 3 la care se face trimitere la art. 4, statuează în următorul sens “constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 -decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. ”
Astfel, instanța fondului trebuia să cerceteze dispozițiile art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit actelor de la dosar, măsura internării într-o unitate de muncă s-a dispus în principal pentru faptul că antecesorul reclamanților intimați a fost considerat chiabur, a fost considerat moșier și exploatator, calitate în care s-a opus să predea cota de came și a instigat populația la a refuza să predea cota de came obligatorie.
Tot din probatoriul administrat în cauză a mai reieșit că antecesorul reclamanților a fost cercetat pentru că a lansat zvonuri alarmiste despre război și pentru aceasta s-a făcut propunere de internare într-o unitate de muncă (fila 156 din dosarul de fond).
Or, niciuna din cele două fapte relevate de actele de la dosar nu pot fi încadrate între situațiile limitativ și expres enumerate de art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, pentru ca ele să poată constitui temeiul pentru care instanța de fond să aprecieze măsura internării în unitatea de muncă drept o măsură ce are caracterul politic definit de dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În drept, invocă prevederile art. 299 și art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă.
2. P. recursul formulat, reclamanții B. L. A., C. A. L., B. L. G., L. G. și L. E. E. au solicitat:
-în principal, să fie anulată sentința civilă nr. 578/2015, și evocînd fondul să fie admisă acțiunea formulată și completata, conexată, sau să fie trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, să fie modificată în parte sentința civilă nr. 578/2015, în sensul admiterii în tot a acțiunii completate și conexate, cu cheltuieli de judecată.
În drept invocă prevederile art. 304 pct. 1,7 și 9 C.pr.civ, art, 304indice 1, art. 105 alin. 2, art. 261, art.316 coroborat cu art. 297, art. 299 și urm. C.pr.civ.
În motivare arată următoarele:
1. Pentru B. G. (G.):
În afara probei de la fila nr. 10 din volumul II în care se atestă în Nota de la 20.08.1953 că B. G. a fost internat în colonia de muncă Castel conform Hotărârii Comisiei speciale de verificare a internaților contrarevoluționari, instanța de fond a ignorat următoarele acte care probează celelalte privațiuni politice exercitate asupra acestuia:
- Fișa personală p.14 din dosarul CNSAS aflată la fila 11 în care se atestă că B. G. "a avut în repetate rânduri manifestări dușmănoase față de regimul nostru"";
- Filele 15,16,18,19 24, 25, 26, 31 din volumul 2 din dosarul de fond în care se atestă un profund caracter politic și împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, prin arătarea că B. G. (G.) făcea "instigarea țăranilor" (fila 25 vol.II), "avea manifestări dușmănoase" (fila 26 vol.II), "avea manifestări dușmănoase față de regimul nostru" (fila 31 vol.II) .
Aceste acte au fost premergătoare sau concomitente cu judecarea și condamnarea prin sentința penală la data de 29.02.1952 pe motive politice dar folosind substitutive formale că "nu și-a văruit pomii".
Faptul că B. G., tatăl reclamanților, a fost condamnat pe motive politice încă înainte de ducerea lui la Canal (pe baza Deciziei M.A.I. nr. 148/1952) este consemnat irevocabil în alineatul 5 al Deciziei Curții de Apel A. lulia nr. 584/CA /2006 dată în dosarul nr. 1069/2006 în care se face constatarea de către instanța de recurs că datorită faptului că “tatăl reclamantului (in dosarul respectiv) a fost arestat pe motive politice" astfel că reclamantul B. G. Z. și sora sa au fost "strămutați din localitatea llia Județul H. în localitatea Zam din același județ" și se raportează la data de 15.09.1952.
După revenirea de la Canal la 18.02.1953, pentru aceleași motive politice a fost strămutat la Petroșani, împrejurare consemnată, de asemenea, în decizia Curții de Apel A. lulia nr. 584/CA /2006 dată în dosarul nr. 1069/2006 prin motivarea că tatăl reclamanților B. G. (G.) a fost strămutat la Petroșani din data de 18.02.1953 . La fila 93 din volumul II se află hotărârea de trecere în evidență specială din 18.06.1965.
în concluzie, probele de mai sus furnizate de C.N.S.A.S. și sentința civilă irevocabilă a Curții de Apel A. lulia probează caracterul politic al condamnării tatălui reclamanților B. G. (G.) pe o perioadă de 2 luni începând cu data de 29.02.1952 și al măsuri administrative a strămutării sale cu stabilirea domiciliului obligatoriu lâ Petroșani suferite de B. G. (G.) în perioada 18.02._65.
Perioadele de privațiuni politice arătate mai sus nu au fost examinate de prima instanță, ci doar s-a reținut că pedeapsa la închisoare de 2 luni a fost înlocuită eu sancțiunea amenzii (filele 203-205 și 207-210).
Însă, pedeapsa de 2 luni a fost aplicată de prima instanță și executată. Revenirea asupra pedepsei ulterior executării nu poate înlătura aplicabilitatea art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 și a constata caracterul politic al condamnării inițiale .
- Pentru reclamanții B. G. Z. și L. E. E.
S-a cerut să se constate caracterul politic al strămutării din localitatea de domiciliu I. în data de 15.09.1952, a deposedării de proprietate, al lipsirii de orice mijloc de trai și a fixării domiciliului obligatoriu în localitatea Zam până la data de 15.06.1954 și în continuare în Petroșani în perioada 15.06._65.
Motivarea instanței de fond nu corespunde sensului și spiritului legii:
Locuința de la I. de pe .. 5 - proprietatea tatălui reclamanților, a fost preluată de către procuratură, instituție ce reprezenta alături de securitate un organism de constrângere la instaurarea puterii comuniste.
In Decizia civilă nr. 584/CA/2006 Curtea de Apel A. lulia a reținut că scoaterea din casă și strămutarea la Zam s-a făcut ca urmare faptului că tatăl reclamanților a fost "“arestat pe motive politice”.
Sensul legii cu trimitere la art.1 alin. 3 din Legea 221/2009 nu prevede neapărat impotrivire la regimul communist, ci dacă se va judeca trimiterea legii în coroborare cu HG 1554/1952 dată pe baza Decretului lege nr. 6/1950, la art. 2 la literele i, i și o) sunt incluși la elemente dușmănoase foștii condamnați pentru sabotaj și rudele elementelor dușmănoase, categorie ce a inclus și refuzul de-a vărui pomii, art. 6 din aceasta se dispune că se stabilește domiciliu obligatoriu elementelor dușmănoase ale căror bunuri nu au fost “naționalizate pe baza legilor în vigoare” iar la literele b-d ale acestui articol sunt incluse și rudele elementelor dușmănoase.
Prima instanță nu a pus în discuție și nu s-au făcut apărări pe motivele reținute de instanță în motivare astfel că nu au fost puși în situația de-a invoca acest act normativ în fața primei instanțe
Recurenții dețin hotărâri la DL nr. 118/1990 in care se recunoaște ca vechime în muncă perioada în care au fost strămutați și au avut domiciliu obligatoriu pe motive politice.
În drept pentru ambele categorii de persecutați politic se invocă Legea nr. 221/2009 modificată prin Legea nr. 202/2010 si OUG nr. 62/2010, in întregime si in mod special art. 1, art.3 art. 4 alin. 1,2, art.5 alin. 1 lit.b alin.1 indice 1 si alin.4, Constitutia României, CEDO, Declarația Universala a Drepturilor Omului.
Arătă că în mod greșit și fără referire la nicio probă prima instanță a reținut că tatăl reclamanților ’în calitate de tutore al acestora ar fi "predat statului întreaga lor avere"cu întregul inventar viu și mort cu contractul de donațiune încheiat la 05.04.1940. Contractul de donațiune din 05.04.1940 a fost actul de dobândire a proprietăților de către reclamanți de la mama lor B. E. (fila 72), care a decedat la data de 21.04.1940.
Tatăl reclamanților B. G. figurează în cărțile funciare și în registrul agricol, însă proprietățile sunt în mare parte în comun cu copii reclamanți:
Despre casa din I., .. 5 ocupată de procuratură și ajunsă la ENEL fară nicio despăgubire, construită în 1937 (filele 228-229 vol.I) se face mențiune în fișa personal de la fila 9 vol.II că tatăl deține 14 parte și restul este al copiilor (deoarece a fost construită cu mama lor, ea decedând în anul 1940).
- Casa de la I. construită în 1918 (filele 228-229), care a fost vândută în anul 1965 Sindicatelor, apoi a fost distrusă de ape în 1970, iar pe teren s-au ridicat blocuri.
-terenurile din . CF 1007, a+1 TOP. 777/1/1, Cf NR. 3 TOP. 174/2, 175/1, 176/1, 177/1, 178/2, 858/1, Cf_ 772/2/1 și altele.
Totalul terenurilor din I. este de 96.287 m.p. teren intravilan din care nu s-a retrocedat nimic.
Terenurile din Gurasada figurează în cea mai mare parte pe numele reclamanți lor deoarece provin de la mama lor.
Total imobile avute în Gurasada pentru care solicită despăgubiri: o casă din lemn cu 4 camere; 4 case din lemn cu câte o cameră și cota de 2/5 parte dintr-o altă casă din lemn similară.
- diferența valorică de_ lei care să fie recalculată la indicele de creștere a salarului mediu pe economie care va fi în vigoare la data plății despăgubirii pornind de la raportul dintre salarul mediu net pe economie ce va fi în vigoare la data plății efective a despăgubirilor și salarul de 151,3514 lei ron prin denominare (fost înainte de nonominare 1.513.514 lei) cât a fost în luna iunie anul 1999 la data calculării despăgubirilor.
- anexele gospodărești aferente casei pentru care au primit despăgubiri parțiale teren intravilan în suprafețele de 360 m.p.+ 18.890 m.p. + 281.357,4 m.p. + 20.127 m.p. + 1798 m.p.+ 360 m.p. + 7193 m.p. + 810 m.p. + 1800 m.p. = 332.965,4 m.p. teren intravilan.
Pentru Gurasada, prin Procesul verbal nr. 1094/03.09.2013 (filele 206-207) Primarul Comunei Gurasada recunoaște că nu poate fi retrocedată suprafața de 201.265,4 m.p. teren deoaerece o mare parte este în posesia statului roman la Centrul de testare a soiurilor
Se mai recunoaște că nu mai există și nu s-au acordat despăgubiri pentru o casă cu 4 camere, 4 case din lemn cu câte o cameră și 2/5 parte dintr-o altă casă din lemn.
Tot aici se recunoaște că reclamanții mai au de primit diferența neacordată pentru casa pentru care au primit despăgubiri limitate pe baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește rezolvarea notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 arătă că nu au fost emise decizii de despăgubiri pentru imobilele pentru care solicită despăgubiri prin prezenta.
P. întâmpinarea depusă în recurs, reclamanții au solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul S. român prin M. Finanțelor P. ca nefondat.
P. întâmpinare, pârâtul S. român prin M. Finanțelor P. a solicitat respingerea recursului declarat în cauză de reclamanți.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și având în vedere dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
- Recursul declarat de pârâtul S. român prin M. Finanțelor P. este nefondat.
În motivare se contestă, în esență, caracterul politic al internării suferite de B. G. într-o unitate de muncă în perioada 1952-1953.
Potrivit Legii 221/2009:
Art. 3 - Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
Or, internarea antecesorului reclamanților într-o colonie de muncă în perioada 1952-1953 s-a făcut tocmai în baza Decretului nr. 6/1950 pentru înființarea unităților de muncă și a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952, menționate de art. 3 alin. 1 literele a și b din Legea 221/2009.
În plus, se mai reține că, potrivit referatului din data de 26.02.1952 prin care se propune măsura ce urmează a se lua față de B. G., se motivează că “chaiburul B. G. a avut manifestări dușmănoase față de regimul comunist, lansând zvonuri alarmiste și de război. La fel a lansat svonuri tendențioase în legătură cu predarea cotelor de carne și reforma bănească” – fila 55 vol. II dosar fond.
Față de cele reținute anterior, se constată că recursul declarat în cauză nu este fondat, urmând ca, în baza art. 312 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă să îl respingă ca atare.
- Cu privire la recursul formulat de reclamanți,se rețin următoarele:
1. S-a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamanților B. G. (G.) pe o perioadă de 2 luni în anul 1950 și al măsuri administrative a strămutării sale cu stabilirea domiciliului obligatoriu la Petroșani suferite de B. G. (G.) în perioada 18.02._65.
Instanța constată că în dosarul personal al numitului B. G.(G.) se consemnează că acesta a fost condamnat în anul 1950 la 2 luni închisoare de T. D., pentru fapta de nevăruire a pomilor, iar în urma recursului promovat condamnarea la închisoare a fost înlocuită cu pedeapsa amenzii de 15.000 lei. Însă nu există la dosar actul de condamnare, și nici hotărârea judecătorescă prin care pedeapa închisorii s-a înlocuit cu amenda, în lipsa aecstor acte Curtea fiind în imposibilitate de a constata caracterul politic al măsurii.
În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 18.02.1953, Curtea reține că numitul B. G., tatăl reclamanților, și-a stabilit domiciliul în Petroșani, lucrând ca avocat în Colegiul de avocați Petroșani., începând cu anul 1953 fiind “director de avocați la Petroșani” – fila 129, conform dosarului personal întocmit de MAI.
În aceste condiții, nu se poate reține că B. G. a avut fixat domiciliu obligatoriu ulterior anului 1953, în Petroșani activând ca și avocat până la data decesului, neexistând la dosarul cauzei probe în sensul unei interdicții de deplasare a acestuia sau a copiilor săi, reclamanți în prezentul dosar în sensul art. 3 și 4 din Legea 221/2009.
Invocarea de către recurenți a Decretului nr. 6/1950 și a Hotărârii nr. 1554/1952 nu poate forma instanței o altă convingere, pentru următoarele:
Art. 1 din Hotărârea Consiliului de miniștri nr. 1554/1952 prevede într-adevăr, la art. 1, înființarea coloniilor de muncă, într-o astfel de colonie, la Castel, fiind trimis antecesorul reclamanților, pentru o perioadă de 1 an. Capitolul III din actul normativ (art. 6-11) reglementează stabilirea domiciliului obligatoriu și a locului de muncă obligatoriu inclusiv pentru ... toți foștii exploatatori - foștii moșieri.
Însă, art. 11 prevede procedura de urmat pentru stabilirea domiciliului obligatoriu și a locului de muncă: propunerea făcută de Comisia regională, aprobată, înaintată Comisiei centrale, aprobarea de către M. Afacerilor Interne, urmată de decizia Comisiei de aducere la îndeplinire. Or, astfel de acte nu există la dosarul personal al antecesorului reclamanților și nu s-a făcut dovada stabilirii obligatorii a domiciliului prin vreun act oficial.
Tot astfel, în ceea ce îi privește pe B. G. Z. și L. E. E., copii săi minori, se reține că aceștia nu au fost strămutați în localitatea Zam până în anul 1954, apoi la Petroșani între anii 1954-1965.
Din actele dosarului reiese că la momentul respectiv aceștia erau minori, astfel că trimiterea acestora în anul 1952, în timp ce tatăl lor era internat în colonie de muncă, la sora tatălui lor în localitatea Zam nu are un caracter politic. Tot astfel, faptul că ulterior au locuit împreună cu tatăl lor în Petroșani nu are semnificația fixării unui domiciliu obligatoriu acestora. Este adevărat că aceștia au fost evacuați din casa din I. în anul 1952, pentru a se instala în locuință sediul procuraturii, însă faptul că au locuit împreună cu mătușa lor în Zam(tatăl fiind în colonia de muncă), apoi în Petroșani împreună cu acesta din urmă nu constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea 221/2009 și nici prevăzută de art. 4 alin. 2 din aceeași lege, întrucât acest articol pentru constatarea caracterului politic al măsurii trimite art. 1 alin. (3) din aceeași lege, respectiv condiționează constatarea caracterului politic al unei măsuri de existența unor fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Invocarea art. 2 literele i, l și o din HG 1554/1952 nu este incidentă cauzei, întrucât, în primul rând, aceasta privește internarea în colonii de muncă (capitolul II din Hotărârea 1554/1952), or această măsură nu s-a luat față de cei doi minori, iar în al doilea rând, dacă nu s-a reținut stabilirea domiciliului obligatoriu față de numitul B. G. ulterior anului 1953, cu atât mai mult nu se poate stabili față de cei doi copii minori ai săi, capitolul III din Hotărârea 1554/1952 nefăcând vreo trimitere la rudele celor menționați în art. 6 ca intrând sub incidența măsurii.
În ceea ce privește decizia civilă nr. 584/2006 a Curții de Apel A. I., invocată de reclamanți ca și temei al recunoașterii caracterului politic al măsurilor, se reține că temeiul juridic al acesteia îl constituie DL nr. 118 /1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Noțiunea de strămutare, menționată în art. 1 alin. 1 litera e din Decretul Lege nr. 118/1990 și care este invocată în decizia nr. 584/2006 a Curții de Apel A. I. ca și temei al acordării unor drepturi bănești nu este identică cu cea prevăzută de art. 3 alin. 1 și art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, aceasta din urmă privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de Decretul Lege 118/1990, o măsură administrativă luată abuziv în perioada 1945-1989 intră sub incidența Legii 221/2009 dacă are un caracter politic, respectiv dacă are la bază unul dintre actele normative prevăzute de art. 3 alin. 1 literele a-f) sau dacă privește unul dintre scopurile menționate în art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, ceea ce nu este cazul în speță.
Față de obiectul diferit de reglementare al celor 2 acte normative, precum și față de condițiile diferite impuse pentru recunoașterea măsurilor administrative, nu se poate reține incidența puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 584/2006 a Curții de Apel A. I..
În plus, se reține că art. 5 alin. 4 din Legea 221/2009 (privind acordarea de despăgubiri) prevede următoarele:
„ Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)”.
Față de modul de redactare a acestui articol, reiese cu evidență că domeniul de reglementare a celor două acte normative este diferit, iar aplicarea legii se face persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 numai în măsura în care se încadrează în prevederile Legii 221/1990.
Pentru aceste considerente, se apreciază de către Curtea de Apel că în mod corect T. H. a respins cererea de constatare a caracterului politic al fixării domiciliului obligatoriu în ceea ce îl privește pe tatăl reclamanților și al strămutării acestora în 1952, apoi al fixării domiciliului obligatoriu în perioada 1954-1965.
În ceea ce privește cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 pentru terenurile și construcțiile preluate de statul comunist, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea.
Cu privire la acest aspect, Legea nr. 221/2009 prevede:
Art. 5 - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
.....
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
Legea prevede așadar ca se acordă despăgubiri doar pentru acele bunuri confiscate, ca urmare a hotărârii de condamnare sau a măsurii cu caracter politic.
Legea instituie condiția ca măsura confiscării să fie consecința unei condamnări penale sau a luării unei măsuri administrative, respectiv să existe un act de autoritate care să dispună confiscarea și, respectiv un act care să consfințească preluarea bunurilor de către reprezentanții statului.
În speță, se rețin următoarele:
În dosarul personal al numitului B. G.(G.) se consemnează că acesta a fost condamnat în anul 1950 la 2 luni închisoare de T. D., pentru fapta de nevăruire a pomilor, iar în urma recursului promovat condamnarea la închisoare a fost înlocuită cu pedeapsa amenzii de 15.000 lei.
După acest moment, B. G.(G.) a predat statului toată averea sa, respectiv imobilele aparținând copiilor săi minori, dobândite de la mama lor prin contract de donație.
Ulterior, prin decizia MAI 148/1952 B. G.(G.) a fost încadrat în unitate de muncă timp de 12 luni, de la data de 24.02.1952, fiind eliberat la data de 24.02.1953 – fila 10, 11 dosar fond, vol. II.
Potrivit fișei personale din dosarul MAI, în trecut acesta a avut 25 ha pământ, 1 casă cu patru camere, avere care a fost predată statului în 1950, deoarece a arătat că nu are posibilități de a lucra pământul – fila 9, 11 vol. II dosar fond.
Reiese așadar că B. G.(G.) a predat averea sa și a copiilor săi statului în 1950, fără a exista un act juridic sau administrativ de preluare cu forța. Din declarațiile aflate la dosarul său personal reiese că motivul predării averii a fost faptul că nu mai avea posibilitatea de a lucra pământul, așteptând terminarea războiului și înlăturarea regimului comunist - fila 26 volumul II.
Din adresele aflate la filele 43 și 45 dosar fond reiese că primăriile Gurasada și I. au comunicat instaței că nu există acte de confiscare a bunurilor deținute de către B. G.(G.).
Condamnarea la muncă la canal a intervenit în anul 1952, deci după data la care averea a fost predată statului.
Dealtfel, din declarația sa din 26.02.1952, B. G.(G.) arată că în luna octombrie 1950, în baza autorizării secției titulare și aprobarea Ministerului Agriculturii, întreaga gospodărie a copiilor a fost cedată statului prin casiera voluntară cu întreg inventarul agricol viu sau mort – fila 22 vol. II dosar fond.
În aceste condiții, Curtea reține că bunurile predate statului de către B. G.(G.) nu pot fi restituite succesorilor acestuia în temeiul Legii 221/2009, în lipsa dovezii confiscării lor prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile Legii 221/2009 pentru admiterea cererilor de restituire, reclamanții au vocația de a solicita despăgubiri/restituire în natura în baza altor legi speciale de restituire, posibilitate de care au și uzat, solicitând imobilele în baza Legilor 10/2001 și 112/1995, conform hotărârilor judecătorești depuse de recurenți la dosar.
La momentul condamnării prin decizia MAI nr. 148/1952, conform fișei personale, B. G.(G.) avea în proprietate 1,95 ha pământ și ½ casă de locuit.
Însă, instanța reține că pentru aceste imobile succesorii reclamanți în prezentul dosar au fost despăgubiți în baza altor legi speciale, respectiv:
- în ceea ce privește cei 1,95 ha pământ, a fost emis titlul de proprietate nr. 20/8427 conform Legii 18/1991 pentru 1,60 ha – fila 6 vol. I dosar fond, și un titlu de proprietate nr. 20/3171 pentru o suprafață de 1,20 ha teren – conform proces verbal din 03.09.2013 – fila 391 dosar fond, vol. I.
- În ceea ce privește casa din I., în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta a fost vândută Consiliului local al sindicatelor, în 25.12.1965, prin act notarial, menționându-se primirea în întregime a prețului vânzării – fila 139 dosar fond, vol. I.
- pentru casa au fost deasemenea despăgubiți în baza Legii 112/1995, astfel cum reiese din adeverința nr. 1566/2001, aflată la fila 318 dosar fond.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a constatat că averea lui B. G.(G.), respectiv a copiilor săi minori a fost trecută în proprietatea statului prin act voluntar, fără a exista un act de confiscare ca urmare a unei condamnări sau măsuri administrative, nefiind îndeplinite astfel condițiile restituirii prevăzute de art. 4 din Legea 221/2009.
Capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri constând în daune morale pentru compensarea prejudiciului moral suferit, în mod corect s-a reținut a fi nefondat.
Astfel, prin Deciziile nr.1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr. 221/2009 – prin care se acordă persoanei îndreptățite sau, după decesul acesteia, soției și descendenților până la gradul II inclusiv, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit - sunt neconstituționale.
Nu se poate ca invocând preeminența dreptului internațional față de cel național, efectele celor două decizii ale Curții Constituționale să fie înlăturate, cu consecința aplicării în continuare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.
O astfel de înlăturare a efectelor celor două decizii ar fi posibilă numai în măsura în care s-ar putea înlătura însuși textul constituțional - art.147 alin1 și 4 – care reprezintă temeiul juridic a forței abrogatoare a deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în controlul constituțional posterior.
În consecință, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamanților, Curtea Constituțională apreciind că este neconstituțional inclusiv să recunoști descendenților dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind „intuituu personae”.
Față de soluția de admitere numai în parte a acțiunii, doar cu privire la recunoașterea caracterului politic al internării în unitatea de muncă în perioada 1952-1953, având în vedere că s-au respins celelalte capete de cerere, corect prima instanță a apreciat că nu se impune obligarea pârâtului la
(continuarea deciziei civile nr. 494/16.12.2015, pronunțată în dosar nr._ )
plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat și costuri efectuare expertiză.
Față de cele ce preced, sentința fiind legală și temeinică, nefiind incident nici unul din motivele de casare sau modificare a hotărârii prev. expres și limitativ de art.304 punct 1-9 cod procedură civilă, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă va respinge ca nefondate recursurile de față.
Conform art. 274 Cod de procedură civilă, față de soluția de respingere a recursului formulat de reclamanți, se va respinge cererea acestora de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții B. L. A., C. A. L., B. L. G., L. G. și L. E. E. și de pârâtul S. român prin M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 578/2015 pronunțată de către T. H. în dosar civil nr._ .
Respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.12.2015.
Președinte, M. C. P. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. A. M. |
Grefier, A. G. |
Red./ Tehnored.:P.M. 18.12.2015
2 ex. A.G.: 18.12. 2015
Jud. fond: I. M.
| ← Expropriere. Decizia nr. 1198/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 124/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
