Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 837/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 837/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 837/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 837/2013
Ședința publică de la 19 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Grefier E. M. H.
Cu participarea Ministerului Public prin P. de pe lângă C. de A. I. reprezentată prin procuror V. L.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamantul V. M. și pârâta D. Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor P. Hunedoara în numele și pt. S. român prin M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 187/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil_, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
Se constată că s-au depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 13.12.2013 întâmpinare formulată de recurentul reclamant V. M. la recursul declarat de pârât, expediată prin poștă și la data de 16.12.2013 întâmpinare formulată de recurentul pârât S. R. prin D. Timișoara prin AJFP Hunedoara la recursul declarat de reclamant, expediată prin poștă, iar la data de 18.12.2013 s-au depus concluzii scrise formulate de recurentul reclamant V. M..
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au avut loc la termenul de judecată din 12.12.2013 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării întocmită la acea dată, ce face corp comun cu prezenta decizie.
Instanța lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursurilor civile de față,
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr._ /16.05.2012 reclamantul V. M. - în nume propriu și ca moștenitor al defunctei sale mame V. M., căsătorită B. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. - prin M. Finanțelor P. - solicitând pronunțarea unei sentințe prin care:
- să se constate caracterul politic al măsurii administrative a strămutării sale și a mamei sale și stabilirii domiciliului obligatoriu, în localitatea Moldovița, în perioada 06.09.1952 – 01.07.1954
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro – echivalent a sumei de 1.000.000 lei – despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura respectivă și la plata sumei de 50.000 euro – echivalent a 220.000 lei – reprezentând contravaloarea bunurilor aflate, la data strămutării, în imobilul casa proprietatea familiei, care au fost confiscate și dispărute, precum și la plata dobânzilor legale, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă a despăgubirilor pretinse.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în baza Deciziei MAI nr. 239/1952 el și mama sa au fost îmbarcați în vagoane de marfă în gara CFR Petroșani și după o călătorie de 2 zile – fără vreo staționare – au fost transportați la Moldovița, unde au fost cazați în barăci comune, neîncălzite, atât bărbați, cât și femei și copii și obligați – pe schimburi de zi și noapte – să muncească la Fabrica de cherestea din localitate, în schimbul unei mâncări mizerabile, la o cantină ordinară și pentru cazarea în paturi suprapuse, în barăci.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul - S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Hunedoara - a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, ca inadmisibilă sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse în baza Deciziei MAI nr. 239/1952, ca și sub aspectul despăgubirilor morale pretinse, invocând Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și ca nefondată sub aspectul despăgubirilor materiale.
P. sentința civilă nr. 187/2013 Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamant și a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse în baza Deciziei MAI nr. 239/1952 a strămutării reclamantului și a mamei sale V. M., de la domiciliul lor din P., în localitatea Moldovița, în perioada 06.09.1952 – 01.07.1954, fiind respinsă în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul V. M., are calitatea de descendent gradul I al defunctei B. M.. În baza Deciziei MAI nr. 239/1952, reclamantul împreună cu mama sa au fost strămutați în perioada 06.09.1952 – 01.07.1954, de la domiciliul lor din P., cu domiciliu obligatoriu în localitatea Moldovița. P. art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009, măsurile administrative dispuse de organele fostei miliții sau securități, întemeiate pe Decizia MAI nr. 239/1952, sunt considerate, de drept, ca având caracter politic, motiv pentru acre primul petit al acțiunii reclamantului a fost admis.
Petitul referitor la despăgubiri morale a fost respins având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 care a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009.
În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate familiei reclamantului, Tribunalul a respins-o, având în vedere Decizia 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că se pot acorda despăgubiri în temeiul art. 5 lit. b din Legea 221/2009 numai pentru bunurile imobile care au făcut obiectul legilor de reparație 10/2001 și 247/2005.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul V. M. care a solicitat modificarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru prejudiciul material reprezentând contravaloarea bunurilor aflate în imobilul casă la data strămutării, confiscate și dispărute precum și la plata dobânzilor legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă.
În expunerea de motive, recurentul reclamant a arătat că dreptul său la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu poate fi suprimat ca urmare a emiterii de către C. Constituțională a deciziei nr. 1358/2010, instanța fiind obligată să aplice prevederile Constituției României, respectiv art. 148 alin. 2 și art. 20 alin. 2. De asemenea, se invocă faptul că prin Decizia CCR 1358/2010 se creează un tratament discriminatoriu între reclamanții care au intrat în posesia unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate anterior deciziei CCR și cei ale căror litigii se soluționează ulterior apariției acesteia. Acest criteriu este exterior conduitei părților și, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție.
Recurentul reclamant invocă încălcarea art. 14 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.
Recursul reclamantului a fost întemeiat în drept pe art. 304/1 cod pr. civilă.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor P. Hunedoara care a solicitat în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București.
În subsidiar, pârâtul a solicitat modificarea sentinței și respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată sau modificarea în parte în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În expunerea de motive, pârâtul a arătat că reclamantul are domiciliul în Canada, art. 4 alin. 4 din Legea 221/2009 instituind un caz de competență teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul. Întrucât domiciliul reclamantului este în străinătate, este incidentă dispoziția cuprinsă în art. 155 din Legea 105/1992, care atribuie competența în favoarea Tribunalului Municipiului București.
În ceea ce privește solicitarea de modificare a sentinței, recurentul pârât a arătat că măsura strămutării la care a fost supus reclamantul și mama sa a fost dispusă în baza Deciziei MAI 239/1952, care are caracter politic ex lege, astfel că nu se impunea ca instanța să constate acest caracter.
Recurentul a solicitat și respingerea cererii de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu se află în culpă procesuală și prin atitudinea sa nu a determinat efectuarea acestor cheltuieli.
Recursul pârâtului a fost întemeiat în drept pe art. 299, art. 304 pct. 3 și 9 și art. 312 cod pr. civilă.
C., analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Asupra recursului reclamantului.
În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant personal și de mama sa, față de care s-a luat măsura strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, se constată că motivele de recurs sunt nefondate, respingerea acestui petit de către instanța de fond fiind temeinică și legală.
Chiar dacă a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus reclamantul și mama sa, instanța de fond nu putea admite cererea reclamantului prin care acesta a solicitat obligarea Statului R. la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit de el și de antecesoarea sa ca urmare a acestei măsuri, întrucât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 care dădeau dreptul la obținerea de despăgubiri morale, a fost declarat neconstituțional, astfel încât lipsește temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri.
P. urmare, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantului, C. Constituțională apreciind, prin decizia CCR 1358/2010, că este neconstituțional inclusiv să recunoști descendenților dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Susținerile recurentului în sensul că Decizia CCR 1358/2010 nu era aplicabilă speței deoarece S. R. nu a luat măsuri de abrogare sau de modificare a textelor declarate neconstituționale sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial la o dată mult anterioară începerii procesului (noiembrie 2010), deci acțiunea reclamantului promovată în anul 2012 s-a bazat ab initio pe un text de lege declarat neconstituțional, aplicarea deciziei CCR fiind obligatorie pentru instanțe începând cu data publicării lor.
Instanța de recurs precizează că aplicarea directă a Deciziilor Curții Constituționale este obligatorie potrivit Constituției României, instanțele de judecată nefiind îndrituite să analizeze legalitatea sau conformitatea cu diverse principii a deciziilor CCR, întrucât aceste decizii au putere de lege și sunt general obligatorii, refuzul aplicării lor, indiferent din ce considerente, ar însemna o încălcare însăși a Constituției de către cel chemat în primul rând să o respecte și să garanteze valorile fundamentale ale statului de drept, securitatea raporturilor juridice și principiul separației puterilor în stat.
Această practică constantă a Curții de A. A. I. a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a pronunțat Decizia în interesul legii nr. 12/2011, prin care s-a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv data de 15.11.2010.
Subliniem faptul că acțiunea reclamantului a fost promovată cu mult după publicarea deciziilor CCR în Monitorul Oficiul și a Deciziei ÎCCJ 12/2011, deci reclamantul nici măcar nu este în măsură să invoce încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiilor nediscriminării sau egalității în fața legii, aceste discuții teoretice existând doar în cazul reclamanților care au introdus acțiunile întemeiate pe Legea 221/2009 înainte de publicarea acestor decizii în Monitorul Oficial, deci înainte de 15.11.2010, situație în care reclamantul nu se regăsește.
P. urmare, cererea accesorie referitoare la obligarea pârâtului la despăgubiri morale, întemeiată pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009, se impune a fi respinsă ca nefondată, soluția pronunțată de Tribunalul Hunedoara fiind temeinică și legală, astfel că motivele de recurs referitoarea la această cerere vor fi respinse ca nefondate.
În ceea ce privește celelalte temeiuri de drept, care în opinia recurentului, justificau obligarea Statului R. la despăgubiri, instanța de recurs apreciază că nici aceste motive nu sunt întemeiate și urmează a fi respinse.
Recurentul invocă în drept, decizia CCR 186/1999, însă nu indică care ar fi relevanța acesteia în cauza de față, iar instanța de recurs nu poate deduce o asemenea relevanță, întrucât prin această decizie C. Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a disp. art. 278 cod procedură penală, or acest text de lege nu este incident în speță, și prin urmare, nici decizia CCR 186/1999 nu are nicio legătură cu speța de față.
De asemenea, se arată că petitul referitor la daune morale ar trebui admis în temeiul prevederilor Constituției României, respectiv art. 148 și art. 20 din legea fundamentală.
Susținerile recurentului în sensul că în speță sunt deplin incidente reglementările internaționale sunt reale, dar niciuna din reglementările invocate nu obligă S. R. la acordarea despăgubirilor morale pentru condamnările cu caracter politic dispuse în perioada comunistă, sau pentru măsurile administrative cu același caracter.
Potrivit art. 20 din Constituția României dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, însă nu există nicio neconcordanță între Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern începând cu anul 1994, și Legea 221/2009, în forma actuală, cu art. 5 alin. 1 lit. a, declarat neconstituțional.
Nici invocarea practicii CEDO nu ar fi de natură să ducă la admiterea cererii reclamantului, instanța europeană amintind în nenumărate rânduri că, adoptarea Convenției Europene nu impune statelor contractante o obligație generală de a repara abuzurile comise de regimurile politice anterioare. Atunci când însă se adoptă o legislație specială în acest sens, drepturile trebuie exercitate în conformitate cu această legislație specială, or Legea 221/2009 nu mai prevede posibilitatea acordării daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, în nici un caz nu pot fi invocate prevederile art. 5 din Convenția Europeană referitoare la dreptul la libertate și siguranță și să se constate că prin aceste măsuri a avut loc o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, deoarece prevederile Convenției Europene trebuie respectate de Statele Membre de la data ratificării ei, în cazul României de la data adoptării Legii 30/1994. Cererile înaintate Curții Europene prin care se invocau încălcări ale drepturilor fundamentale care avuseseră loc înaintea intrării în vigoare a Convenției au fost constant respinse ca inadmisibile, ratione temporis.
Așa cum s-a arătat mai sus, instanța europeană a statuat că, Convenția nu obligă statele membre să repare abuzurile comise de comuniști în regimurile politice anterioare și nici să restituie bunurile confiscate de aceștia. Dar, odată ce s-a adoptat o legislație specială aceasta trebuie respectată stricto senso, adică în limitele strict determinate de legea specială, așa cum este în prezent Legea 10/2001 sau Legea 221/2009. Or, această din urmă lege, în forma pe care acum o are, nu mai permite acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit de reclamanți pentru condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic prevăzute ca atare.
În legătură cu noțiunea de „bun” este de precizat că, prin mecanismul creat, Convenția Europeană aduce protecție doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite și, în consecință, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Deci, speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri în temeiul Legii 221/2009, nu constituie un „bun actual” în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma acesteia. Pentru a avea caracterul unui bun actual sau al unei speranțe legitime este necesar ca dreptul de proprietate sau creanța să fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie, care să constituie titlu executoriu.
P. urmare, nu de puține ori C. Europeană a examinat dacă reclamantul are un bun în sensul Convenției, adică dacă are o creanță suficient de bine determinată pentru a fi susceptibilă de executare silită (a se vedea cauza V./României), condiție care în speță nu este îndeplinită, prin simpla adoptare a Legii 221/2009 nu putem vorbi de existența unui bun în sensul Convenției sau de o speranță legitimă și nici de apărarea acestora în temeiul acesteia, criticile formulate de recurentul pârât din acest punct de vedere sunt pe deplin întemeiate.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a Statului R. la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, în mod corect aceasta a fost respinsă de Tribunalul Hunedoara.
Art. 5 alin. 1 lit. b din legea 221/2009 prevede dreptul de a obține despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea judecătorească de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legilor speciale de reparație. În temeiul acestui text de lege, despăgubirile nu pot reprezenta altceva decât echivalentul valorii bunurilor confiscate, or în speță nu există dovada confiscării unor astfel de bunuri.
Pe de altă parte, bunurile a căror valoare se pretinde sunt bunuri mobile, iar prin Decizia 6/2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu putere de lege că astfel de bunuri nu pot forma obiect al Legii 221/2009 întrucât nu au format nici obiect al legilor speciale de reparație, la care trimite în mod expres art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009.
Toate argumentele arătate mai sus sunt de natură a justifica caracterul nefondat al motivelor de recurs invocate de recurentul reclamant, cu privire la obligarea pârâtului la despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit de reclamant și de antecesoarea sa, motiv pentru recursul reclamantului va fi respins.
Cu privire la recursului pârâtului.
Este adevărat că art. 4 alin. 4 din Legea 221/2009 instituie un caz de competență exclusivă în favoarea instanței în circumscripția căreia domiciliază reclamantul, însă reclamantul cu domiciliul în Canada și-a ales domiciliul procesual în Petroșani, conformându-se disp. art. 87 pct. 8 coroborat cu art. 1141 alin. 4 Cod pr. civilă.
P. urmare, reclamantul și-a ales un domiciliu procesual în România și a mandatat o persoană cu primirea actelor de procedură, în sensul art. 93 cod pr. civilă, astfel încât se poate face aplicarea directă a art. 4 alin. 4 din Legea 221/2009, instanța competentă fiind Tribunalul Hunedoara, legiuitorul instituind o normă de competență în favoarea reclamantului.
Pe de altă parte, art. 155 din Legea 105/1992 atribuie competența instanțelor de la București numai dacă instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, împrejurare care nu este incidentă, întrucât în speță se poate stabili fără niciun echivoc competența exclusivă în favoarea Tribunalului Hunedoara, având în vedere alegerea unui domiciliu procesual de către reclamantul cu domiciliul în străinătate.
P. urmare, motivul de casare întemeiat pe art. 304 pct. 3 cod pr. civilă este nefondat și urmează a fi respins.
În ceea ce privește admiterea în parte a acțiunii reclamantului se constată că, potrivit art. 3 alin. 1 lit. e din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură întemeiată pe decizia MAI 239/1952. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unei astfel de măsuri dacă ea a fost luată de organele fostei miliții sau securități, a avut ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, etc.
Norma juridică cuprinsă în art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice măsură întemeiată pe decizia MAI 239/1952 are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că măsura administrativă la care a fost supus se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
(continuare decizia civilă 837/19.12.2013 pronunțată de C. de A. A. I. în dosar_ )
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 1 din lege, instanța de fond a constatat în mod corect că situația concretă a reclamantului se încadrează în această prevedere și ca urmare, măsura suferită de acesta are caracter politic, întrucât legea nu acționează de sine stătător, ci este necesară intervenția instanței de judecată pentru a verifica îndeplinirea condițiilor legale. Verificarea îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea anumitor drepturi este specifică activității de judecată, astfel că și în situația în care măsura administrativă este stabilită ca având ope legis caracter politic, instanța trebuie să constate textul de lege aplicabil, fără a pretinde reclamantului să mai facă dovada caracterului politic al acestor condamnări, atâta timp cât acest caracter este prevăzut de lege.
Critica referitoare la obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată este de asemenea nefondată, în speță fiind incident art. 274 alin. 1 cod pr. civilă, pârâtul fiind parte căzută în pretenții, care trebuie să suporte cheltuielile efectuate de partea adversă. Nu se poate susține cu temei că pârâtul nu este în culpă procesuală, atâta timp cât el s-a opus admiterii acțiunii după cum rezultă din întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, poziția procesuală a acestuia fiind evidentă inclusiv în fața instanței de recurs, pârâtul solicitând respingerea acțiunii reclamantului (f. 32)
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 3 și 9 și art. 304/1 cod pr. civilă, C. constată că toate criticile formulate sunt nefondate, hotărârea Tribunalului fiind legală și temeinică, motiv pentru care recursurile declarate vor fi respinse.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul V. M., precum și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 187/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.12.2013.
Președinte, C. M. C. | Judecător, M. A. M. | Judecător, A. N. |
Grefier, E. M. H. |
Redc./tehnoredc. CMC/2 ex/29.01.2014;
Jud. fond: I. M.
| ← Actiune in regres. Decizia nr. 831/2013. Curtea de Apel ALBA... | Pretenţii. Decizia nr. 2/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
