Pretenţii. Hotărâre din 23-10-2014, Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 101/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 101/2014
Ședința publică de la 23 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. C.
Judecător D. M.
Grefier E. M. H.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul C. M. împotriva sentinței civile nr. 586/2014 și a încheierii de ședință din 13.12.2013, pronunțate de Tribunalul A. în dosar civil nr._, având ca obiect pretenții.
Se constată că s-au depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 23.10.2014, concluzii scrise formulate de recurentul reclamant C. M..
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au avut loc la termenul de judecată din 16.10.2014 și au fost consemnate în încheierea de amânare inițială a pronunțării întocmită la acea dată, care face corp comun cu prezenta decizie.
Instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față,
P. cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului A. sub dosar nr._ reclamantul C. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. - R. P. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 125.369 lei, reprezentând cheltuieli materiale și venituri nerealizate
- obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 450.000 lei dar și a cheltuielilor de judecată cu prezentul proces.
P. precizarea de acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 30.09.2013 reclamantul C. M. a chemat în judecată pe pârâtul M. S. prin primar solicitând obligarea acestuia la despăgubiri alături de pârâtul chemat inițial în judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat următoarele:
P. rechizitoriul întocmit de Serviciul Teritorial A. I. al Direcției Naționale Anticorupție, la data de 09.03.2009, în dosarul penal nr.52/P/2007, reclamantul a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracțiunea de stabilire cu intenție, a unei valori diminuate față de valoarea comercială reală a bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară, ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor aparținând autorității publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora sau de executare silită săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară, prevăzut de art. 26 C. pen. raportat la art. 10 lit. a din Lg.78/2000. |
Pentru asigurarea recuperării presupusei pagube produse prin infracțiunea pentru care a fost cercetat, prin ordonanța de aplicare a sechestrului emisă la data de 02.10.2007, s-a aplicat sechestrul asigurător asupra următoarelor bunuri aparținând reclamantului: „autoturism marca PEUGEOT 406, cu număr de înmatriculare;_, având număr de omologare ACPU 1.J0011102X2, . VF38PDHXE80141074, ._;autoturism DACIA 1310 L, cu număr de înmatriculare_, având număr de omologare ACDA121712L9505, . UU1R117111V2668874, ._”.
Având în vedere calitatea unuia dintre inculpații trimiși în judecată, s-a format dosarul penal nr._, pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționat prin sentința penală nr. 486/30.03.2011, prin care s-a dispus achitarea reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d Cod proc. penală, soluție împotriva căreia s-a declarat recurs de către Ministerul Public - P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția Națională Anticorupție, formându-se în acest sens, pe rolul ICCJ, dosarul penal nr. 5880/1/20l2, recursul fiind respins ca nefondat, prin decizia penală nr.221/05.11.2012.
În temeiul art. 193 Cod proc. penală reclamantul a solicitat, atât la instanța de fond cât și în recurs, obligarea Satului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor judiciare pe care le-a efectuat atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească, cheltuieli pe care le-a detaliat în anexa intitulată calculul cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, susține reclamantul că instanța de fond a dispus ca cheltuielile efectuate de părți să fie recuperate pe calea unei acțiuni civile separate, respectiv sentința penală rfr. 486, pag. 50.
În ceea ce privesc cheltuielile materiale acestea sunt: contravaloarea deplasărilor pe ruta A. lulia - București, cazarea la hotel în București, masa, onorariu avocat și onorariu expert asistent, venituri nerealizate.
În ceea ce pricește modalitatea de determinare a cheltuielilor de deplasare, menționează că deplasările la București le-a făcut cu mașina personală, împreună cu apărătorul ales C. C..
Având în vedere faptul că reclamantul nu are o altă activitate, fiind expert tehnic judiciar și expert evaluator și persoană fizică autorizată, realizând venituri exclusiv din această activitate, susține că a fost prejudiciat prin suspendarea sa din activitatea de expertiză.
Pentru a face dovada veniturilor reclamantul a atașat adeverința nr. 291.15.02J 2010, emisă de Tribunalul A. din care rezultă veniturile realizate de acesta în anul 2009.
În ceea ce privesc daunele morale, reclamantul susține că prin trimiterea în judecată a avut consecințe negative în ceea ce privește activitatea sa profesională (a fost suspendat din calitatea de expert), a suferit prejudicii morale, a fost denigrat în presa locală, iar familia sa a suferit psihic datorită acestei stări de fapt.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale, având în vedere că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii civile delictuale, dar și măsura ei, solicită să se constate că prejudiciul suferit este și nepatrimonial, neputând fi evaluat în bani, însă pentru a atenua suferințele psihice apreciază că i se cuvin compensații bănești.
Prejudiciul nepatrimonial, cauzat direct personalității afective și sociale a reclamantului, conferă în consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale ale sale, respectiv onoarea, demnitatea, reputația, cu efecte asupra psihicului și asupra vieții de familie.
La stabilirea cuantumului compensațiilor bănești pentru acest prejudiciu, solicită a se avea în vedere anumite criterii, respectiv importanța și gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum și criteriul echității, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogățire nejustificată a acestuia și nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâtului.
Prejudiciile nepatrimoniale denumite și daune morale sau prejudicii extrapatrimoniale sau nepecuniare, reprezintă acele consecințe dăunătoare cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Având în vedere caracterul neeconomic al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate va viza doar efectul compensatoriu și nu va încerca prețuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viață și sănătate fiind inestimabile și incontestabile.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe art. 998 – 999 cod civil și 274 Cod proc. civilă.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în primul rând ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată:
P. sentința civilă nr. 586/2014 Tribunalul A. a respins cererea reclamantului, reținând în considerente următoarele:
Reclamantul C. M. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul din 9 martie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție – DNA, Serviciul Teritorial pentru infracțiunea prev. de art. 10 lit. a din Legea 78/2000 constând în aceea că, în calitate de expert evaluator a întocmit un număr de patru rapoarte de expertiză tehnică (evaluare) la data de 05.12.2006, ca urmare a comenzii înaintate de Primăria Mun. S., tot din data de 05.12.2006, expertize în care a consemnat coeficienți necorespunzători adevărului pentru a stabili valoarea reală a terenului, nu a efectuat verificări privind amplasamentul terenului, prețurile reale practicate în zonă și nu a menționat că terenul ester situat în intravilan în mod abuziv aplicând coeficientul A de 0,1 pentru . 3,65 deși terenul este situat administrativ în municipiul S. și a întocmit un număr de patru expertize deși i s-a cerut evaluarea unui singur teren, ajutând astfel în mod direct, nemijlocit și neechivoc pe ceilalți inculpați.
P. Sentința penală nr. 486 din data de 30 martie 2011 pronunțată în dosar nr._ de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală s-a dispus achitarea reclamantului – inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea prev. de art. 26 din Codul penal rap. la art. 10 lit. a din Legea nr. 78/2000, reținută în sarcina sa prin rechizitoriu, soluția fiind menținută și în recurs prin decizia penală nr. 221/5 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători.
P. urmare, asupra reclamantului nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136 Cod procedură penală, ci numai măsura suspendării din funcția de expert tehnic judiciar și expert evaluator în perioada 15.02.2010 – 31.12.2012, conform prevederilor art. 35 alin. 2 din OG nr.2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, motiv pentru care a fost analizată acțiunea reclamantului, din perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 Cod civil, nefiind incidente în speță dispozițiile art. 504 și urm. Cod procedură penală.
Tribunalul a constatat, pe de o parte, că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998 - 999 Cod civil este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor legale și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
Deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.
De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în art. 998 - 999 Cod civil.
P. urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție. Or, în cazul de speță, cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată a reclamantului C. M. nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz, o abatere de la normele procedural penale săvârșită cu vinovăție în una din formele sale.
În acest sens, are relevanță că reclamantul nu a formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.
Față de aceste considerente, respectiv față de faptul că nu au fost evidențiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispozițiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, în speță, nu a fost reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări făcute de reclamant împotriva procurorului constituind implicit o recunoaștere tacită a faptului că, în cauza penală, procurorul a acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție.
P. urmare, situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 din Cod procedură penală, prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.
În consecință, S. R. nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Dispozițiile art. 504 din Codul procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 Cod civil ar fi general aplicabile.
P. urmare, nu au fost reținute considerentele privind incidența prevederilor dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 Cod civil, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, respectiv art. 504-507 Cod procedură penală.
P. încheierea de ședință din 13.12.2013 Tribunalul A. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. S. prin primar.
Împotriva acestei sentințe precum și împotriva încheierii de ședință din 13.12.2013 a declarat apel reclamantul C. M. care a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului S., iar pe fondul cauzei s-a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea de motive, apelantul a arătat că admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului S. este nelegală deoarece procesul penal a început prin sesizarea formulată de angajata Primăriei S. Numita F. N., aceasta având calitatea de prepus întrucât lucrează în beneficiul și sub îndrumarea acestei persoane juridice, care are calitatea de comitent. Raportul juridic născut între comitent și prepus se numește raport de prepușenie, iar fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului constă în prezumția de culpă în alegerea prepusului. Instanța penală a analizat cererea de atragere a răspunderii civile delictuale și a constatat că nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru atragerea acestei răspunderi, sens în care acțiunea civilă formulată de către M. S. a fost respinsă.
În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, apelantul reclamant a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 – 999 cod civil, și anume: există un prejudiciu care constă în daunele materiale și morale suferite de el ca urmare a procesului penal la care a fost supus, există o faptă ilicită care atrage răspunderea civilă delictuală, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de el și există vinovăția autorului acestei fapte.
Apelul a fost întemeiat în drept pe art. 466 și urm., art. 223 alin. 3, art. 451, 453, 455 NCPC.
Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, constată următoarele:
Reclamantul C. M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii sale în judecată prin Rechizitoriul întocmit de Serviciul Teritorial A. al Direcției Naționale Anticorupție la data de 9.03.2009, în dosarul nr. 52/P/2007 pentru fapta prev. de art. 10 lit. a din Legea 78/2008, faptă pentru care reclamantul a fost achitat în toate gradele de jurisdicție.
Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile dreptului comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998 – 999 cod civil, însă răspunderea patrimonială a statului este reglementată expres și limitativ în codul de procedură penală.
Potrivit art. 96 alin. 2 din Legea 303/2004 răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, iar potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală.
Situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt explicit stabilite de art. 504 cod pr. penală și acestea sunt următoarele:
- potrivit dispozițiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedura penala, în redactarea în vigoare la data înregistrării cauzei, orice persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, daca în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă ca nu a săvârșit fapta imputata ori ca acea fapta nu exista;
- potrivit aliniatul al 2-lea al aceluiași articol, are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsura preventiva iar ulterior a fost scoasa de sub urmărire penala sau achitata.
Ca atare, răspunderea Statului este strict circumscrisa celor doua ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsura preventiva și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
În speță, trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la stabilirea cu intenție a unei valori diminuate față de valoarea comercială a unui bun, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat prin sentința penala nr. 486 din 30.03.2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, hotărâre confirmata ulterior si in căile de atac.
Pe parcursul urmăririi penale, nu s-a luat împotriva acestuia nici o măsura privativă de libertate sau prin care sa i se restrângă libertatea în mod nelegal. P. urmare, dacă asupra reclamantului nu a fost luată nicio măsură preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea strict reglementate în cuprinsul art. 136 cod pr. penală, ci numai măsura suspendării din funcție, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri – nici dispozițiile art. 504 și următoarele cod pr. penală și nici prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 – 999 cod civil.
Nu poate fi luată în considerare susținerea potrivit căreia, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii Statului în temeiul codului de procedură penală (acțiunea reclamantului nici nu este întemeiată pe dispozițiile acestui cod), ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 Cod civil, în condițiile în care exista dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, in cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.
Potrivit disp. art. 998 cod civil „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 cod civil „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat din neglijența sau imprudența sa”. Din aceste prevederi legale rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite cumulativ, următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Aceste condiții nu sunt îndeplinite cumulativ, așa cum corect a constatat și instanța de fond.
Astfel, cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantului nu poate constitui în sine o faptă ilicită atâta timp cât s-a circumscris unui cadru legal, neprezentând nicio abatere de la normele procedural penale. A interpreta altfel situația de fapt ar însemna ca orice trimitere în judecată finalizată cu o soluție de achitare să constituie o faptă ilicită a organului judiciar, de natură să atragă răspunderea Statului pentru prejudiciile suferite de reclamant în cursul procesului, ceea ce este de neacceptat.
De asemenea, doctrina în materia dreptului obligațiilor a reținut în unanimitate existența unor cauze care înlătură caracterul ilic al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, îndeplinirea unei activități din ordinul superiorului, exercitarea unui drept subiectiv și consimțământul victimei. Așadar, deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu va avea și caracter ilicit, prin urmare nu se poate pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.
Astfel, nu este de ajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi comis fapta cu vinovăție.
În consecință, nu poate fi vorba de incidența art. 998-999 cod civil, aplicabile fiind exclusiv art. 504 cod pr. penală și art. 96 din Legea 303/2004, iar pe de altă parte, aspectele prezentate se înscriu între cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în general și între împrejurările care înlătură vinovăția, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, în special.
Pentru considerentele mai sus expuse mai sus, acțiunea reclamantului se privește a fi nefondată și nu se mai pot face discuții nici asupra cuantumului daunelor morale solicitate paratului S. R. atâta vreme cât reclamantul nu se afla în una din situațiile expres reglementate de lege care sa-i confere calitatea de victima a unei erori judiciare, săvârșita într-un proces penal.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 13.12.2013 prin care Tribunalul A. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. S. prin primar, se constată că acesta este nefondat, calitatea procesuală pasivă a pârâtului neputând fi atrasă de faptul că procesul penal a început prin sesizarea făcută de o angajată a Primăriei S.. Nu există nicio faptă ilicită care să poată fi reținută în sarcina numitei F. N., titulara sesizării și cu atât mai puțin care să fie reținută în sarcina comitentului, în calitate de angajator al acesteia. Singura dovadă pe care a făcut-o reclamantul a fost aceea a raportului de prepușenie între F. N. și M. S., însă nicio altă condiție a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului (art. 998-999 cod civil) și a răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000 alin. 3 cod civil), nu au fost dovedite.
(continuare decizia 101/23.10.2014 pronunțată în dosar_
Pentru motivele mai sus expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 NCPC Curtea va respinge apelul declarat de reclamantul C. M. împotriva sentinței civile nr. 586/26.03.2014, precum și împotriva încheierii de ședință din 13.12.2013, pronunțate de Tribunalul A. în dosar nr._, hotărârile atacate fiind temeinice și legale și adăpost de toate criticile formulate.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamantul C. M. împotriva sentinței civile nr. 586/26.03.2014, precum și împotriva încheierii de ședință din 13.12.2013, pronunțate de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 octombrie 2014.
Președinte, C. M. C. | Judecător, D. M. | |
Grefier, E. M. H. |
Redc. CMC
Tehnoredc. CMC
5 ex/19.12.2014
Jud. fond: H. L.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1313/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA | Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... → |
|---|
