Revendicare imobiliară. Decizia nr. 21/2014. Curtea de Apel ALBA IULIA

De asemenea, excepția autorității de lucru judecat a fost apreciată neîntemeiată, având în vedere că nici unul din procesele care s-au aflat pe rolul instanțelor, având ca obiect aceleași imobile, nu s-au finalizat prin soluționarea fondului cauzei (f. 192, 194, 195,dos. T. C.-S.).

Și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a fost reținută ca neîntemeiată întrucât analizarea acesteia presupune soluționarea fondului cauzei.

Excepția de garanție, prev. de art. 1339 C. civ., invocată de chemata în garanție a fost de asemenea constatată neîntemeiată, față de soluția preconizată pe fondul cauzei, și mai mult, s-a reținut că reclamantul nu răspunde de evicțiune față de pârâtă, având în vedere că a avut doar calitatea de membru în comisia de licitație, calitate în care a verificat documentele de participare la licitație conform caietului de sarcini pentru ofertanții care s-au înscris la licitație (f. 179 dos. Tribunal C.-S.).

În consecință, instanța a respins ca neîntemeiate toate excepțiile invocate.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că imobilele ce fac obiectul procesului au fost înscrise inițial în CF 2136 B. Română nr. top. 990 și 991/b (lacul) la B1 respectiv CF 457 și s-au aflat în proprietatea „Uzinelor de F.” și „Domeniile din Recița”, de la localizare, iar în anul 1967 au trecut în proprietatea Statului Român, fiind transcrise în CF 3259 (f. 103, 104 dos. Trib. C.-S.). La descrierea imobilului nu este identificată vreo stradă sau vreun lac. În CF 3259 (f. 138, 139) imobilele cu nr. top. 990 și 991/b au fost înscrise sub A+1 și 2 și tot aici a fost adus și imobilul „teren” cu nr. top. 991/a/1/b, înscris sub A+5, adus aici din CF 457, sub B3, fiind trecut în proprietatea Statului Român în baza D. 712/1966. Trebuie subliniat că acest imobil nu a fost identificat nicicând în CF ca având categoria de „drum” sau „stradă”.

La descrierea imobilului cu nr. top. 990 în CF 3259 apare identificat pentru prima dată „lacul”, ceea ce înseamnă că la data preluării la Stat, acest lac exista. Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că lacul s-a format ca urmare a excavărilor de pământ din incinta uzinei, datorită pânzei freatice ridicate (f. 208 dos. Trib. Sibiu).

Asupra tuturor imobilelor aduse și înscrise în CF 3259 B. Română s-a înscris dreptul de administrare directă a Uzinei de Construcții metalice și Mașini Agricole din B., în 1967, 1968. Au loc apoi operațiuni succesive de dezmembrare și comasare, în anul 1999, sub B17 (f. 142), apoi sub B 24 toate imobilele din partea I(PI) de la 3 – 16, adică inclusiv cele ce fac obiectul prezentului litigiu, se întabulează în favoarea CMB SA (f. 144). După alte operațiuni, evidențiate sub B 25-38 (f. 144 se continuă cu f. 105, 108, f. 106, 107 reprezentând foaia A cu descrierea imobilului), imobilul în litigiu primește nr. top BR 106/1/2, teren cu Uzina „CM B.” SA (f. 106) se transcrie în CF 5293 B. Română (f. 113) și se dezmembrează rezultând nr. top. BR 106/1/2/1, pe care este situat lacul ce face obiectul prezentului litigiu.

Din expertiza efectuată în cauză rezultă că lacul este înscris în CF 5293 B. Română nr. top. BR 106/1/2/1, iar imobilul „drum” care deservește incinta CMB nu este identificat astfel în cartea funciară dar el există și este înscris parțial pe nr. top. 106/1/2/1 și parțial pe nr. top. BR 105/a și BR 105/b/1 (f. 113, 178, dos. Sibiu). În suplimentul la expertiză expertul identifică proprietarii acestor imobile și anume lacul este întabulat în favoarea . drumul în favoarea . ..

Din evidența de carte funciară rezultă că imobilele ce fac obiectul prezentului proces au fost întabulate în favoarea CMB sub B24 la 1.04.1999 (operațiunile de la B 17 la B 31 (f. 142-144 și 105) în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate în condițiile HCM 834/1991. Din verificarea sumară a planșelor ce au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1166 emis la 23.06.1996 rezultă că atât lacul, cât și drumul de incintă au făcut parte la acel moment din suprafața de teren exclusivă a CMB SA (f. 302 și urm.). Ulterior, în anul 2005, în cadrul procedurii de lichidare voluntară a CMB SA B., imobilele în litigiu au fost vândute către .. 173-191), respectiv către . (poziția 40, 41 din CF 3259 B. Română, f. 111, 112), care la rândul său a vândut terenul pe care se află drumul, ajungând ca proprietar în prezent să fie . (f.119, 124).

Din analiza operațiunilor de carte funciară rezultă fără putință de tăgadă că proprietar al imobilelor ce fac obiectul revendicării a fost din anul 1999 CMB SA B.. Cu toate acestea, fără nici un drept, reclamantul Orașul B. a inclus în listele de inventar pentru domeniul public al orașului, în anul 2001, prin HCL 45/2001, cele două imobile care se aflau în proprietatea privată a unei persoane juridice.

Listele de inventar întocmite de consiliul local nu au valoarea unui titlu de proprietate, astfel că nu este posibilă nici măcar o comparație de titluri între cel presupus al reclamantului și titlul de proprietate al pârâților.

Pe de altă parte, actele care au stat la baza întabulării dreptului de proprietate asupra imobilelor nu au fost atacate, nici Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în baza căruia s-a întabulat dreptul de proprietate al CMB SA B., nici contractele de vânzare-cumpărare prin care imobilele au fost dobândite de actualii proprietari, pârâtele . ..

Împrejurarea că într-o lucrare cadastrală a fost identificat drumul creat în incinta CMB nu reprezintă titlu de proprietate pentru reclamant asupra acestui teren, care nu a fost nicicând identificat astfel. Nu s-a făcut dovada că la momentul întabulării dreptului de proprietate în favoarea CMB SA cele două imobile erau de utilitate publică sau că s-ar fi aflat în folosința comunității. Chiar dacă, așa cum se afirmă de către reclamant în ultimele precizări (f. 290 și urm. dos. trib. Sibiu) . denumirea „Uzinei” în anul 1972, aceasta nu are nici o relevanță asupra stabilirii dreptului de proprietate. Reclamantul pierde din vedere faptul că tot statul, prin administrarea de către Uzinele CMB B., a inclus întregul imobil revendicat, în incinta uzinei, iar ulterior, prin HCM 834/1991, a permis dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor imobile de către societatea comercială privatizată. De asemenea, reclamantul face confuzie între persoanele juridice, pentru că nu se poate confunda Statul Român, fost proprietar al imobilului, cu Orașul B., care este o cu totul altă persoană juridică și care nu a fost niciodată proprietar al imobilelor în litigiu. Nici afirmația că titlul în baza căruia reclamantul ar fi dobândit lacul este dreptul de accesiune și legea nu este întemeiată, aceasta neavând nici un suport legal, având în vedere că imobilele au fost dobândite de stat în baza actului de naționalizare, respectiv al D. 712/1966, iar ulterior, reclamantul nu a dobândit dreptul de proprietate prin nici una din modalitățile prevăzute de lege.

Ca urmare, s-a apreciat că deși cele două imobile, „.” au fost incluse în domeniul public al Orașului B., HG 532/2002 care atestă această împrejurare, nu constituie titlu de proprietate care să poată fi opus înscrierilor din cartea funciară și care fac dovada proprietății pârâților asupra acestor imobile.

În consecință, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite disp. art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare formulată de reclamant fiind neîntemeiată.

Față de soluția dată acțiunii principale, cererea de chemare în garanție a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, pârâta nefiind obligată să predea reclamantului imobilele ce fac obiectul dreptului de proprietate. S-a constatat de altfel, că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată și pentru faptul că membrii comisiei de lichidare nu răspund pentru evicțiunea eventuală cauzată pârâtei .>

În ce privește cheltuielile de judecată, s-a constatat că pârâta . le-a dovedit, având în vedere că nr. contractului de asistență juridică menționat pe facturile depuse la dosar (f. 268 verso, 269) nu corespunde cu nr. contractului de asistență juridică al av. G. B. (f. 52 dos. Jud. Reșița), iar pe de altă parte, dl. avocat B. a avut doar delegație de substituire (f. 242 Trib. C.-S. și f. 12 Trib. Sibiu) iar pe factura emisă la 24.05.2013 apar cheltuieli de 3000 lei, însă pentru deplasări la 3 instanțe, în baza unui contract de asistență juridică încheiat în aceeași zi, nefiind dovedite cheltuielile efectuate cu deplasarea la Tribunalul Sibiu.

Chemata în garanție . făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată de 10.000 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul Orașul B. și pârâta .>

P. apelul promovat, reclamantul Orașul B. a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii precizate și a înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de judecată de către reclamant, cu cheltuieli de judecată la fond și în apel.

În expunerea motivelor de apel se arată:

1.Tribunalul greșit a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 480 C. civ, deoarece Orașul B. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate în temeiul legii. Astfel, invocă dispozițiile art. 135 alin. 2 și 3 din Constituția România, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, art. 4 și 71 din Legea nr. 69/1991, art. 135 alin. 4 din Constituția R., conform căreia fac obiectul exclusiv al proprietății publice apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public.

Arată că anexa la Legea nr. 213/1998 enumeră categoriile de bunuri asupra cărora au drept de proprietate publică orașele, municipiile, comunele, printre acestea fiind și lacurile care nu sunt declarate de interes public național sau județean. În speță, lacul inventariat în anexa nr. 6 la HCL B. nr. 45/2001 cu denumirea „lac uzină” s-a format în mod natural înainte de 1989, devenind proprietatea Statului Român în temeiul dreptului de accesiune. După 1990 acesta a trecut din proprietatea Statului Român în proprietatea publică a Orașului B., prin efectul legii (Constituția R., Legea nr. 18/1991, Legea nr. 69/1991 și Legea nr. 213/1998).

Invocă și dispozițiile art. 135 alin. 4 din Constituția R. conform căruia căile de comunicație fac obiectul exclusiv al proprietății publice iar în anexa la Legea 213/1998 se reține că străzile sunt proprietatea publică a orașelor, municipiilor, respectiv comunelor. În speță, . de 43,05 m, lungimea de 590 m și o suprafață de_ mp, cuprinsă în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Orașului B. – Anexa 6 a HCL nr. 45/2001, edificată înainte de 1989 a devenit proprietatea Statului Român în temeiul dreptului de accesiune iar din proprietatea Statului Român a trecut în proprietatea Orașului B. după 1990 prin efectul legii. Astfel, Orașul B. a devenit proprietar asupra imobilelor revendicate înainte de recunoașterea proprietății CM B. prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate în condițiile HG nr. 834/1991 certificat întabulat în 01.04.1999.

Precizează că dreptul de proprietate al orașului B. este unul de proprietate publică și nu este supus reglementărilor legale privind înscrierea sa în evidența de publicitate imobiliară.

Critică hotărârea primei instanțe și pentru faptul că Tribunalul a evitat să facă o comparare între titlurile de proprietate ale reclamantului și cele ale pârâților, susținându-se că listele de inventar întocmite de consiliul local nu au valoarea unui titlu de proprietate.

Instanța a ignorat faptul că în cazul reclamantului nu este vorba despre simple liste de inventar, ci, că acestea sunt parte integrantă din HCL B. nr. 45/01.06.2001.

Această hotărâre este un act valid, care atestă domeniul public al Orașului B. pe care Tribunalul l-a nesocotit. Legalitatea acestei hotărâri a fost cercetată chiar de Tribunalul Sibiu care a respins excepția de nelegalitate a acesteia.

Consideră că are un titlu de proprietate reglementat legal, respectiv o Hotărâre a Guvernului R. care atestă compunerea acestui domeniu public, titlu de proprietate care nu a fost desființat și care, prin urmare, se bucură de prezumția de legalitate.

Deși Tribunalul Sibiu recunoaște că HG nr. 532/2002 atestă împrejurarea că imobilele revendicate fac parte din domeniul public al Orașului B., instanța ignoră caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al dreptului de proprietate publică. Invocă dispozițiile art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr. 7/1996 conform căreia dreptul de proprietate este opozabil față de terți fără înscrierea în cartea funciară, când provine din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune, în aceleași condiții fiind opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești.

Mai susține că pârâții nu pot opune un drept de proprietate privată, chiar dacă a fost înscris în Cartea funciară, caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică consacrat de art. 135 alin. 4 din Constituția R..

Precizează că tribunalul a prezentat în mod eronat și cronologia dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, instanța a reținut că CMB SA B. a fost proprietar din anul 1999, când și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și, că, astfel, în 2001, Orașul B. nu ar fi trebuit să includă cele două imobile în domeniul public al orașului prin HCL nr. 45/2001. În realitate, încă din anul 1991 Orașul B. a dobândit de la Statul Român dreptul de proprietate prin efectul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 69/1991, iar în 2001 a avut loc doar o confirmare a dreptului de proprietate publică al Orașului prin HCL 45/2001 și apoi, în anul 2002 o recunoaștere a acestui drept prin HG 532/2002, anexa 6.

Sub un alt motiv de apel se critică obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată către chemata în garanție. Consideră că, cererea de garanție fiind formulată de pârâta . condițiile respingerii, aceasta ar fi trebuit obligată la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanție.

La rândul său, prin apelul formulat, pârâta . schimbarea în parte a sentinței în ceea ce privește admiterea excepției de nelegalitate precum și neacordarea cheltuielilor de judecată prilejuite de soluționarea fondului cauzei.

În motivarea apelului se arată că instanța a reținut că în anul 1999 proprietar al imobilelor ce fac obiectul revendicării a fost CMB B. și că, fără nici un drept reclamantul a inclus în listele de inventar pentru domeniul public, prin HCL 45/2001 cele două imobile. A mai reținut instanța că listele de inventar întocmite de consilieri nu au valoarea unui titlu de proprietate, nefiind posibilă o comparare de titluri. Toate aceste argumente, arată pârâta, au constituit temeiul formulării excepției de nelegalitate și demonstrează că la data înscrierii bunurilor pe listele de inventar al Orașului B. și a apariției HG 532/2002, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acea hotărâre de guvern.

Apreciază că nu poate fi primită susținerea că excepția de nelegalitate nu putea fi admisă pentru că se referă la un act administrativ cu caracter individual emis anterior modificării Legii nr. 544/2004. Aceasta, deoarece, art. II alin. 2 din Legea contenciosului administrativ astfel cum a fost modificată prin legea nr. 262/2007 prevede posibilitatea invocării excepției de nelegalitate și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2002. Mai arată că, pe de altă parte, în speță nu poate fi invocată Decizia nr. 3419/2001 a ICCJ, nefiind vorba de o cenzurare fără limite a excepției de nelegalitate, scopul Legii nr. 262/2007 fiind tocmai acela de a conduce la respectarea unor drepturi fundamentale, între care dreptul de proprietate, încălcat de stat printr-un act administrativ individual emis cu 5 ani înainte, deci, nu fără limită de timp.

Susține că instanța ar fi trebuit să țină cont de faptul că, într-o speță similară, HG nr. 532/2002 a fost deja sancționată prin intermediul excepției de nelegalitate.

Se critică și faptul că între considerentele și dispozitivul hotărârii nu există concordanță, deoarece, deși motivează respingerea excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, îi face, totuși, o analiză, pentru ca în final să o respingă ca neîntemeiată, în considerarea greșită a ideii că HG_ ar fi fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 21 din Legea mr. 213/1998, având în vedere că anexa 6 atestă dreptul de proprietate al orașului, nu al județului. Apreciază că această motivare nu are nicio relevanță, chestiunile de drept care conduc la admiterea unei excepții de nelegalitate fiind aceleași.

Soluția instanței de fond este criticată și pentru faptul că nu s-au acordat cheltuielile de judecată constând în taxe de timbru, onorarii de avocat și contravaloare transport, în valoare totală de 35.547, 28 lei. Aceste sume trebuiau acordate deoarece cererea de chemare în garanție a pârâtei a fost respinsă ca urmare a respingerii acțiunii principale, Orașul B. fiind parte căzută în pretenții.

P. întâmpinarea formulată în cauză, pârâta . solicitat respingerea apelului reclamantului arătând că bunurile imobile revendicate nu au trecut în proprietatea statului prin efectul legii, deoarece la data preluării bunurilor imobile de la Uzinele CMB B., nu au fost respectate prevederile Legii nr. 213/1998, respectiv au fost încălcate dispozițiile art. 21, 1, 3 alin. 1 și 7 din această lege. Arată că . fapt o alee asfaltată ce străbate incinta vechiului combinat și se înfundă într-o pădure nelocuită iar lacul rezultat al excavațiilor din vechiul combinat nu poate fi considerat de utilitate publică.

Consideră corectă soluția primei instanțe și în ceea ce privește obligarea reclamantului la cheltuieli, acestuia fiindu-i respinsă acțiunea.

Reclamantul Orașul B., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea apelului pârâtei . că instanța a procedat corect atunci când a constatat că excepția de nelegalitate este inadmisibilă deoarece, potrivit normelor comunitare trebuie înlăturate din Legea contenciosului administrativ dispozițiile care ar permite cenzurarea fără limită în timp a actelor administrativ unilaterale emise anterior intrării în vigoare a legii.

În privința cheltuielilor de judecată arată că acestea nu au fost dovedite de pârâta .>

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport cu normele legale incidente, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de apel invocat de pârâta . la excepția de nelegalitate a HG nr. 532/2002, anexa 6:

P. Hotărârea de Guvern nr. 532/2002 a fost atestat domeniul public descris în inventarele însușite prin HCL B. nr. 45/2001, această hotărâre de guvern fiind prin conținutul său un act administrativ individual. Data emiterii acestei hotărâri este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Art. 4 alin. 1 din această lege, respectiv art. II alin. 2 din Legea nr. 262/2007 permit analizarea legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual, în cadrul unui proces, pe cale de excepție, indiferent de data emiterii acestuia.

Cu toate acestea, se impun a fi reținute în speță dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție referitoare la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului dar și dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituție care se referă la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

Față de aceste prevederi Curtea apreciază că în mod corect prima instanță s-a raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO și la reglementările și jurisprudența comunitară și a reținut că excepția de nelegalitate invocată de pârâtă este inadmisibilă. Aceasta, deoarece, concret, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 încalcă principiul securității raporturilor juridice consacrat de art. 6 CEDO și de legislația și jurisprudența comunitară, în măsura în care permit analizarea și cenzurarea legalității unui act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării acestei legi în vigoare, fără limită în timp.

Corect instanța a reținut că practica constantă din ultimii ani a ICCJ este în același sens, Înalta Curte statuând atât prin decizia nr. 2307/2008 cât și prin decizia nr. 3419/2011 că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 trebuie înlăturate deoarece contravin unor principii fundamentale, convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În ceea ce privește susținerea pârâtei apelante în sensul că în speță nu poate fi invocată decizia nr. 3419/2011 a ICCJ deoarece actul a cărui nelegalitate se invocă a fost emis cu 5 ani înainte, deci nu fără limită în timp, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Aceasta deoarece, pe de o parte, decizia ICCJ menționată, referindu-se fără nicio distincție la acte administrative emise înainte de ./2004 în vigoare este aplicabilă speței (HG contestată fiind emisă în anul 2002). Pe de altă parte, se impune a se reține că expresia „fără limite în timp” este una generală, și nu presupune o durată de timp nelimitată, în sfera acestei expresii ICCJ înțelegând să includă toate actele emise anterior anului 2004 când a intrat în vigoare Legea contenciosului administrativ.

În speță nu prezintă relevanță durata de 5 ani la care face referire pârâtul apelant, în condițiile, în care, așa cum s-a arătat, ICCJ, fără a face distincție, se referă la acte emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 iar decizia nr. 3419/2011 a ICCJ este incidentă în speță, tocmai pentru că vizează acte individuale de natura celui contestat în speță, respectiv act normativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Dimpotrivă, prezintă relevanță în cauză, din perspectiva încălcării principiului securității raporturilor juridice, împrejurarea că de la data emiterii HG 532/2002 și până la momentul invocării excepției de nelegalitate (15 martie 2003) a trecut o durată mare de timp, aproximativ 11 ani.

În raport de toate aceste considerente, Curtea apreciază că excepția de nelegalitate invocată de pârât este inadmisibilă.

Reținând ca fiind inadmisibilă excepția, apare ca inutilă examinarea susținerilor apelantului pârât referitoare la temeinicia acestei excepții iar o altă soluție, pronunțată cu privire la HG nr. 532/2002 într-un alt dosar și vizând situații anterioare modificării legii contenciosului administrativ nu poate fi reținută ca relevantă față de considerentele care au dus la concluzia inadmisibilității excepției.

Chiar dacă în considerentele sentinței tribunalul a analizat excepția de nelegalitate și sub aspectul temeiniciei, Curtea apreciază că nu poate fi reținută lipsa de concordanță între considerente și dispozitiv atâta timp cât prin dispozitiv excepția a fost respinsă iar în considerente sunt expuse argumentele care susținând ideea de inadmisibilitate a excepției.

În consecință, Curtea constată că motivul de apel al pârâtului referitor la excepția de nelegalitate și toate argumentele subsumate acestuia sunt nefondate.

Referitor la apelul reclamantului:

Acțiunea cu care a fost investită prima instanță are ca obiect revendicarea de către reclamantul Orașul B. a imobilelor „lac” înscris în CF 5293 B. Română nr. top. BR 106/1/2/1 și „drum” înscris parțial pe nr. top. 106/1/2/1 și parțial pe nr. top. BR 105/a și BR 105/b/1 (conform expertizei efectuate în cauză), de la pârâții . ..

În susținerea acțiunii, reclamanta se prevalează de dreptul său de proprietate publică asupra celor două imobile, atestat de HG nr. 532/2002.

Prima instanță a reținut că deși cele două imobile au fost incluse în domeniul public al orașului B., HG nr. 532/2002 care atestă această împrejurare nu constituie titlu de proprietate care să poată fi opus înscrierilor din cartea funciară și care fac dovada proprietății pârâților asupra acestor imobile, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele art. 480 C. civ. S-a mai reținut că listele de inventar întocmite de Consiliul local nu au valoarea unui titlu de proprietate astfel că nu este posibilă o comparație între titlul presupus al reclamantului și titlul proprietatea pârâților.

Curtea apreciază întemeiate criticile aduse de reclamant acestor constatări ale primei instanțe.

Potrivit art. 3 alin. 4 din Legea nr. 213/1998, aplicabilă speței față de data introducerii acțiunii, domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa la lege și din alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a Consiliului Local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean. Anexa III a acestei legi, declară ca aparținând domeniului public al comunelor, orașelor și municipiilor, printre altele, străzile (pct. 1) și lacurile care nu sunt declarate de interes public național sau județean (pct. 3). Rezultă că apartenența bunurilor care se încadrează în cele două categorii menționate (străzi, lacuri), domeniului public al orașelor este dată de declarația legii. Legea nr. 213/1998 a fost dată în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. 4 din Constituție ( în prezent art. 136 alin. 4) iar din interpretarea acestora rezultă că lacurile și străzile din categoria celor la care face referire legea nu pot forma decât obiect al proprietății publice.

Din depozițiile celor doi martori audiați în fața instanței de apel cât și din cuprinsul expertizei întocmite în fața instanței de fond rezultă că atât lacul cât și . nu doar folosinței salariaților uzinei în incinta căreia se află ci și locuitorilor orașului. Dealtfel, apartenența acestor imobile la domeniul public al orașului B. a fost atestată prin HG nr. 532/2002, a cărei validitate nu mai poate fi discutată, astfel cum s-a reținut cu ocazia analizării motivului de apel invocat de pârâtă.

Având în vedere că dreptul de proprietate al reclamantului a fost dobândit prin efectul legii ( art. 135 din Constituția R. și Legea nr. 213/1998), Curtea constată că în speță se impun a fi reținute prevederile art. 26 din Legea nr. 7/1996 în sensul că acest drept de proprietate este opozabil terților și fără înscrierea în Cartea funciară.

P. urmare, greșit prima instanță a apreciat că Orașul B. nu deține un titlu de proprietate care să poată fi supus operațiunii de comparare de titluri în condițiile în care, așa cum s-a reținut, pe de o parte, dreptul de proprietate a

(continuarea deciziei civile nr. 21/28.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )

fost dobândit prin efectul legii, și pe de altă parte, nu era necesară întabularea acestuia în CF.

Împrejurarea că prima instanță nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile echivalează cu soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului. În această situație instanța de apel, față de dispozițiile art. 297 alin. 1 C. pr. civ. așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 care permite, o singură dată, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, va admite apelul reclamantului, va desființa sentința atacată și va trimite cauza Tribunalului Sibiu pentru rejudecare.

Având în vedere soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare, Curtea nu va mai analiza criticile apelanților referitoare la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată, aceste critici urmând a fi avute în vedere de instanța de rejudecare cu ocazia stabilirii părții căzute în pretenții în raport de soluția pe care o va adopta și de normele legale incidente.

În acest context, în baza art. 297 alin. 1 C. pr. civ., Curtea va admite apelurile celor două părți cu consecința desființării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Sibiu.

Pentru aceste motive:

În numele legii

DECIDE

Admite apelurile declarate de reclamantul Orașul B. și de pârâta . sentinței civile nr. 954/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ și în consecință:

Desființează sentința atacată și trimite cauza Tribunalului Sibiu pentru rejudecare.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 28.03.2014.

Redc. D.M./22.05.2014

Tehn. N.P.

13 ex/28.05.2014

Jud. fond – D.T.L.