Legea 10/2001. Decizia nr. 1756/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1756/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 19296/197/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,
DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1756/R
Ședința publică de la 03 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. J.
Judecător A. P.
Judecător C. Ș.
Grefier G. G.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanta R. M. prin mandatar R. E., și pârâtul S. ROMÂN reprezentat prin M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.129/. 2013, pronunțate de Tribunalul B. – Secția I Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa recurentei reclamante R. E. a recurentului pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a intimatului pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
Se prezintă referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează că la dosar s-a depus o notă de ședință formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., reprezentantă în teritoriu a intimatului Ministerul Finanțelor Publice.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și nici probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și – dat fiind că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, în temeiul aret. 242 alin. 2 Cod procedură civilă – rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 129/. 2013, Tribunalul B. a respins cererile de apel formulate de apelanta reclamantă Radis M., prin mandatara Radis E., reprezentată de av. A. E. M., și apelantul pârât S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B., împotriva sentinței civile nr._/23.10.2012 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, pe care a păstrat-o.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat prin cererea introductivă de instanță în contradictoriu cu S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestora la plata prețului actualizat al imobilului cumpărat în condițiile Legii nr.112/1995, temeiul de drept al cererii fiind art.50 alin. 1, 2, 3 și art.51 din legea nr.10/2001, art.1337 și urm. din Codul civil.
În raport de temeiul juridic considerat aplicabil în speță se poate stabili și legitimarea procesuală pasivă, astfel încât această chestiune are prioritate față de celelalte critici formulate în cauză. Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că obligația de restituire nu se poate institui decât în sarcina Statului Român și a Ministerului Finanțelor Publice, instituție desemnată de legea specială pentru a plăti prețul de piață al imobilelor.
În numele Statului Român, instituția specializată în vânzarea imobilelor în temeiul Legii nr.112/1995 a încheiat contractul de vânzare – cumpărare din data de 11.11.1997. Legea prevede un mandat legal dat de stat, proprietarul imobilelor obiect al Legii nr.112/1995, unităților specializate în vânzarea imobilelor, iar Ministerul Finanțelor Publice este indicat în mod expres de dispozițiile Legii nr.10/2001 ca fiind instituția abilitată să plătească prețul de piață al imobilelor respective. Faptul că S. Român sau Ministerul Finanțelor Publice nu au fost părți contractante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 nu are relevanță, întrucât legea este cea care stabilește instituția care are obligația restituirii prețului de piață al locuințelor vândute în baza legii de reparație menționate.
Obligația de restituire a prețului nu poate fi instituită în sarcina mandatarului . nu a încasat decât comisionul prevăzut de dispozițiile Legii nr.112/1995, prețul imobilului fiind încasat de vânzătorul imobilului.
Prin decizia civilă nr.186/. dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 228/R/24.02.2011 a Curții de Apel B., Tribunalul B. a reținut:
Potrivit art. 50 alin. 2 din Lg. 10/2001, “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.”
Art. 50^1 al. 1 din același act normativ, prevede că, “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”
S. R., prin ., în calitate de vânzător și R. M., în calitate de cumpărător, au încheiat la data de 11.11.1997, contractul nr._, având ca obiect vânzarea-cumpărarea apartamentului situat în B., .. Prețul vânzării acestui apartament a fost de 10.929.014 lei.
Prin sentința civila nr. 8829/19.10.2007 pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._ s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare anterior menționat, statuându-se cu autoritate de lucru judecat că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Lg. 112/1995, respectiv, după înregistrarea cererii de retrocedare a imobilului, de către vechiul proprietar, la comisia ce avea atribuții privind restituirea imobilelor preluate de S. Român. Tot în mod irevocabil s-a stabilit că intimata reclamanta nu a întreprins minime diligențe privind verificarea existenței unor cereri/notificări formulate de proprietarii anteriori ai imobilului de retrocedare a imobilului în baza Lg. 112/1995.
Față de considerentele sentinței civile nr. 8829/19.10.2007 pronunțată de Judecătoria B., tribunalul a reținut că prima instanță a făcut in mod greșit aplicarea dispozițiilor legale, în cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 50^1 al. 1 din Lg. 10/2001, ci ale art. 50 alin. 2 din Lg. 10/2001, conform cărora, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat.>>
Soluționând recursul declarat împotriva acestei decizii, Curtea de apel B. a apreciat că ,,Întrucât contractul de vânzare – cumpărare_/1997 încheiat de reclamantă cu . B. nu intră sub incidența art. 501 din Legea 10/2001, fiind încheiat cu nerespectarea Legii 112/1995, reclamanta R. M. nu poate beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Acesteia i se cuvine însă prețul actualizat plătit în raport de dispozițiile art. 50 alin. 1 din Legea 10/2001.
Legea 1/2009 invocată de recurenta reclamantă R. M. nu cuprinde dispoziții care să justifice pretențiile reclamantei, de acordare a prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, având în vedere că, potrivit celor mai sus menționate, imobilul în litigiu a fost înstrăinat reclamantei cu încălcarea Legii 112/1995.
In cauza nu s-a contestat faptul ca reclamanta a beneficiat de un „bun” în sensul jurisprudenței CEDO. În cauza R. contra României, invocată de recurentă, CEDO a subliniat faptul că legislația națională ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu buna credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri. În speță, prin sentința civilă nr. 8829/2007, irevocabila, a Judecătoriei B. s-a constatat tocmai lipsa bunei credințe a reclamatei din prezenta cauza, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cât timp cererea reclamantei a fost înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii 112/1995, iar reclamanta nu a făcut minime diligente privind existența cererii de restituire formulate de fostul proprietar în baza Legii 112/1995.”
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.
Puterea de lucru judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătorești, ci ca o prezumție legală – prin art. 1200 pct.4 din Codul civil în vigoare la data nașterii raportului de drept dintre părți - și ca o excepție procesuală - prin art. 166 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 1200 pct. 4 din Codul civil:,, sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum puterea ce legea acordă autorității de lucru judecat”, iar, potrivit art. 166 din Codul de procedură civilă:,, excepția puterii de lucru judecat se poate ridica, de către părți sau de către judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs”.
În doctrină, s-a arătat că efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect: un aspect negativ, pentru partea care a pierdut procesual, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu; și un aspect pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată.
Lucrul judecat are următoarele efecte:1) exclusivitatea, care face ca un nou litigiu între același părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință; 2) incontestabilitatea, care face ca o hotărâre judecătorească irevocabilă să nu mai poate fi atacată; 3)executorialitatea, care face ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare silită la cererea părții care a câștigat procesul și 4) obligativitatea, care face ca părțile să se supusă hotărârii judecătorești.
În speța dedusă judecății, față de existența deciziei civile nr. 186/. a Tribunalului B. se impune cu putere de lucru judecat, fiind vorba de obligativitatea sa, fără ca în acest al doilea proces să fie între aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.
În consecință, nu se pot reține alte considerente decât cele citate mai sus cu privire la nerespectarea prevederilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind inutilă reanalizarea actelor aflate la dosarul cauzei sau reinterpretarea dispozițiilor hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului de naționalizare.
Apelanta susține că nu s-ar fi reținut eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, aspect care însă nu corespunde realității față de considerentele deciziilor menționate, punerea în discuție a acestei chestiuni nefiind admisibilă.
Instanța nu putea acorda decât prețul actualizat plătit de reclamantă, iar nu altă valoare, nefiind îndreptățită la acordarea unei compensații care să se apropie rezonabil de valoarea reală a apartamentului de care a fost privată. În mod corect prima instanță a reținut că reclamantei nu i se cuvin sporul de valoare și a cheltuielilor de conservare a imobilului, reclamanta neinvocând art. 48 din Legea nr.10/2001.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța apreciază că acestea au fost acordate corect de prima instanță, care a făcut o legală aplicare a prevederilor art. 276 C.pr.civ., potrivit cărora atunci când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Față de culpa procesuală a pârâtului, instanța nu putea să-l exonereze de plata acestor cheltuieli, iar eludarea de către reclamantă a prevederilor Legii nr.112/1995 nu a condus la respingerea cererii prin care a solicitat obligarea la plata prețului actualizat. Culpa procesuală este independentă de reaua credință, de comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, fiind suficient să se constate căderea în pretenții a pârâtului pentru a se dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Instanța mai reține că apelantul pârât confundă culpa procesuală cu exercitarea cu rea credință a drepturilor procesuale (art. 723 C.pr.civ.). Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții. Ori de câte ori se va depăși limita culpei și se va intra în sfera relei credințe (a intenției), vor deveni aplicabile dispozițiile art. 723 C.pr.civ. și, pe lângă cheltuielile de judecată la care este îndreptățită partea care a câștigat procesul, adversarul litigant va putea fi sancționat cu amendă judiciară în temeiul art. 1081 C.pr.civ.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamanta R. E. (succesoare a reclamantei R. M.) și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B..
Prin motivele de recurs formulate de reclamantă, soluția atacată este criticată pentru nelegalitate ( art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă), arătându-se următoarele:
La data cumpărării, proprietar al acestui imobil era S. R., foștii proprietari tabulari fiind numiții G. A. si soția G. M. (născuta S.), imobilul fiind preluat cu titlu, in baza decretului 92/1950.
După expirarea termenului legal prevăzut de Legea 112/95, și în lipsa vreunei notificări la Cartea Funciara, reclamanta recurenta a formulat cerere de cumpărare a apartamentului, cerere care a fost admisa și astfel s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr._/11.11.1997. La data cumpărării apartamentului singura condiție impusa de lege era aceea ca. cei care făceau astfel de solicitări sa aibă calitatea de chiriaș, lucru ce a fost îndeplinit de către reclamanta recurenta.
Ulterior, moștenitorii foștilor proprietari tabulari au formulat acțiune in justiție, solicitând sa se constate ca imobilul a fost preluat de către S. R. fara titlu, ca decretul de naționalizare a fost aplicat abuziv, întrucât foștii proprietari tabulari erau exceptați de la prevederile acestuia.
In perioada anilor 2000-2008, au urmat mai multe procese ce au fost finalizate prin sentința nr. 8829/2007 a Judecătoriei B., pronunțata in dosarul civil nr._ a Judecătoriei B., sentința rămasa definitiva si irevocabila, prin decizia nr. 306/29,10.2008 a Curții de Apel B. si prin care s-a constatat nulitatea absoluta a titlului de naționalizare, in temeiul decretului 92/1950, privind imobilul situat in B., .. Prin sentința mai sus amintita, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare _/11.11.1997.
Întrucât contractul de vânzare cumpărare nr._/11.11.1997, contract incheiat cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, a fost desființat, prin hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila, s-a născut dreptul reclamantei recurente de a fi despăgubită, prin restituirea prețului imobilului ce a făcut obiectul contractul de vânzare cumpărare ce a fost desființat.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanta a fost anulat prin raportare la principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului principal si fata de prevederile Legii 10/2001 care la momentul pronunțării sentinței prevedea ca „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute in cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobilele preluate fara titlu valabil sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul când, actul a fost încheiat cu buna credința".
Demn de precizat este faptul ca, instanța care a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu a reținut si faptul ca, respectivul contract de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat cu eludarea prevederilor legii 112/1996, dimpotrivă, așa cum rezulta din hotărâre, imobilul in litigiu la momentul la care a fost cumpărat de către reclamanți nu fusese restituit in întregime fostului proprietar, iar pe de alta parte, in normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 in vigoare in momentul încheierii contractului, se prevede ca intra sub incidența legii 112/1995 si imobilele preluate de Stat in temeiului Decretului Lege nr.92/1950, cum este cel in litigiu.
Greșit, instanța de fond a reținut ca, in speța dedusa judecații nu sunt incidente condițiile evicțiunii in ce privește solicitarea reclamantei recurente de a i se acorda sporul de valoare si cheltuielile necesare pentru conservarea imobilului, afirmând ca, prin sentința civila nr. 8829/2007, unde s-a reținut in considerente ca, nu ar fi depus minime diligente si-ar fi asumat riscul nevalabilității contractului încheiat in temeiul Legii 112/1995. In hotărârea judecătoreasca la care face referire instanța de fond, nu s-a reținut sub nici o forma reaua credința a reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Prin motivele de recurs formulate de Ministerul Finanțelor Publice, este reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, pentru aceleași apărări formulate în fața instanței de apel.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. este lipsit de interes, în condițiile în care prin hotărârea atacată s-a respins acțiunea în contradictoriu cu această parte. Faptul că instanța de fond a avut în vedere considerentele ce țin de fondul cauzei, iar nu pe cele invocate de pârâtă pe cale de excepție, nu sunt de natură a justifica vreun interes în promovarea unei căi de atac împotriva hotărârii arătate.
Motivele de recurs formulate de reclamantă sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Art. 50 ind.1din Legea 10/2011 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare — cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.
Din interpretarea sistematică, logică și teleologică a acestor dispoziții legale rezultă că, inclusiv după . Legii nr. 1/2009, publicată în M.Of. nr. 63 din 03.02.2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.
Prin menținerea alin. 2 al art. 50 și modificarea de la alin. 3 al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. 2 și alin. 21, și introducerea art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, si a menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.
În acest sens, deși se poate retine că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre — instanța de recurs reține că nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o consecința a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii pârtilor în situația anterioara (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, și, cum obligația fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca si când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Or, în speța dedusă judecății, prin sentința civilă nr. 8829/19.10.2007 pronunțată de Judecătoria B. s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu au fost respectate prevederile legii nr. 112/1995 la achiziționarea imobilului de către recurenți.
Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se constata că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate al reclamanților ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse, instanțele de fond și de apel au făcut o legală interpretare și aplicare a legii raportat doar la incidența dispozițiilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit.
Cum dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificarea și completările ulterioare, curtea constată că decizia recurată este dată cu corecta aplicare a legii.
Este real că restituirea prestațiilor, expresie a principiului „restitutio in integrum” ce urmărește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante însă potrivit măsurii anterior evocate, legea specială derogă de la această regulă instituind prin textul legal anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).
Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații – fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ambele recursuri au fost respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. și R. E. împotriva deciziei civile nr. 129/A/4.04.2013 a tribunalului B. pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 3 octombrie 2013.
Președinte, C. J. | Judecător, A. P. | Judecător, C. Ș. |
Grefier, G. G. |
Red. CȘ – 19.11.13/Dact. GG – 16.12.13/ 2 ex.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1518/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1154/2013. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
