Obligaţie de a face. Decizia nr. 1546/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1546/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 16-09-2013 în dosarul nr. 15357/197/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE ,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1546/r
Ședința publică din 16 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. R.
Judecător M. C. T.
Judecător N. G.
Grefier șef secție I. I.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâții N. V. și N. N., împotriva deciziei civile nr. 181 din 05.04.2013 pronunțată de Tribunalul B..
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în cadrul ședinței de judecată din 9 septembrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, a amânat pronunțarea în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise la data de 16 septembrie 2013
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr._ pronunțată de Judecătoria B., a fost respinsă ca neîntemeiate excepțiile invocate de parați referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa interesului reclamatei in promovarea cauzei de fata si autoritatea de lucru judecat. A fost admisă în parte acțiunea civila așa cum a fost formulata si precizata de reclamanta P. I. H., în contradictoriu cu pârâții N. V. si N. N., si, in consecință au fost obligați pârâții sa permită reclamantei accesul neîngrădit in imobilul gradina situat in localitatea C., ., județul Brasov, înscris in CF nr. 9064 C., sub nr. top. 520/2, sub sancțiunea pentru parați, in caz de refuz, a plații către reclamanta a unor daune cominatorii in cuantum de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere in executarea acestei obligații. Au fost respinse restul pretențiilor reclamantei. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 378,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
Astfel cum s-a mai reținut si anterior, prin hotărâri pronunțate in litigiile similare purtate de parți, in baza Dispoziției Primarului Municipiului C. nr. 1329/02.08.2004, reclamantei P. I. H. i–a fost restituit in natura imobilul descris la foaia de avere din Cartea Funciara nr. 9064 – C., compus din camera, magazie, latrina, cu cota de 28 % din p.u.c. care cuprind si terenul de 754,20 mp. înscris sub nr. top. 520/1/2 si teren de 606,60 mp. înscris in CF nr. 9064 C., sub nr. top. 520/2.
Asupra terenului gradina, reclamantei i–a fost instituit un drept de folosința speciala fata de faptul ca este cetatean german.
Parații N. V. si N. N. sunt proprietari ai imobilului situat la aceeași adresa, compus din camera, bucătărie etc. cu cota de 72 % din p.u.c. înscris in CF nr. 9064 C., sub nr. top. 520/1/1.
Curtea celor doua imobile este . cale de acces atât către apartament si terenul curte de 754,20 mp., situat in partea din fata, spre . gradina de 606,60 mp. situata in prelungirea curții, gradina neavând astfel acces direct la . data de 15.11.2004 reclamanta a fost pusa in posesie de către reprezentanții Primăriei Municipiului B. asupra terenului dat in folosința sa speciala, insa punerea in posesie s-a făcut in lipsa reclamantei.
Pentru a retine ca a existat o împiedicare efectiva din partea paraților reclamanta trebuia sa probeze in concret care au fost acțiunile întreprinse pentru a intra in gradina si pentru a o folosi si in ce fel acțiunile sau manifestările paraților i-au îngreunat sau chiar împiedicat aceste demersuri.
A susține ca împiedicarea a constat in amenințările paraților, doua persoane in vârsta, amenințări de natura a naște temeri serioase, este o afirmație si nedovedita si neverosimila, dar si neserioasa. De altfel, astfel cum am mai arătat, reclamanta însăși, la interogatoriu, a arătat ca nu a vrut sa forțeze in nici un fel . soțul acesteia a declarat ca in realitatea împiedicarea a constat in aceea ca anexele ridicate de parați in curte, in urma cu ani buni, nu permit accesul utilajelor agricole in gradina.
Susținerea ca parații pot inspira o temere reala pentru viata reclamantei sau a persoanelor mandatate de aceasta este combătuta prin chiar actuala situație de fapt, prin aceea ca părțile, de bine de rău, conviețuiesc in aceeași curte, de succesul reclamantei de a intra in posesia apartamentului din aceeași curte, in ciuda opoziției sau rezistentei manifestata de parați, nefăcându-se dovada ca in procedurile executionale vechi aceștia s-ar fi manifestat violent . si nu numai proferând amenințări.
Instanța apreciază ca, in contextul relației tensionate dintre parți, reclamanta nu putea pretinde paraților sa accepte cu bucurie si fără comentarii renunțarea la acea parte de gradina pe care au folosit-o ani buni si asupra căreia aveau credința ca sunt proprietari, astfel ca nu poate pretinde ca numai atitudinea verbala a paraților, care își manifesta si in prezent nemulțumirea, a reprezentat o împiedicare efectiva.
In concluzie, instanța a considerat ca reclamanta nu a manifestat interes in folosirea efectiva a grădinii, astfel ca nu a dat paraților ocazia sa manifeste o împiedicare efectiva a sa in acest scop.
Cea mai buna dovada a temeiniciei acestei concluzii este modalitatea in care reclamanta a reușit sa intre in posesia apartamentului situat in aceeași curte cu cel aflat in proprietatea paraților, ceea ce nu s-ar fi întâmplat încă daca reclamanta manifesta aceeași lipsa de interes.
Împiedicarea pretinsa de reclamanta nu a fost probata nici măcar printr-o fapta pozitiva a paraților, aceea ca împiedicarea se realiza prin aceea ca parații înșiși au folosit sau folosesc gradina in discuție, cultivând-o sau cosind iarba, deoarece probele administrate au dovedit contrariul, ca de cel puțin 5, 6 ani inclusiv partea de gradina care s-a aflat in trecut in folosința paraților, este in paragina, nefolosita.
Mai mult, susținerea ca daca nu ar fi existat împiedicarea pretinsa gradina ar fi fost cultivata cu legume (ceapa, castraveți etc.) fie de către reclamanta, fie de către un arendaș este contrazisa de chiar atitudinea manifestata de reclamanta fata de suprafața de gradina despre care recunoaște ca o are in posesie de ani buni, care este in suprafața suficienta pentru practicarea micii agriculturi invocate de reclamanta, pentru care nu avea neapărat nevoie de utilaje agricole neîncăpătoare pe . curte, dar care totuși, de ani de zile este si ea in paragina si servește numai depozitarii de gunoaie si/sau resturi de materiale de construcții.
In concluzie, reținând ca cel puțin până la acest moment nu a existat o împiedicare efectiva, serioasa a reclamantei de a intra in gradina si/sau de a o folosi . altul, instanța apreciază ca pretențiile acesteia legate de folosul de tras sunt neîntemeiate si urmează sa fie respinse.
Obligarea la despăgubiri pentru folosul de tras nerealizat presupune din partea celui care o solicita sa facă dovada câștigului care ar fi fost realizat, pe de o parte, iar, pe de alta parte, ca acest câștig nu a fost realizat in concret din cauza atitudinii abuzive a paraților, nicidecum din propria culpa sau din cauza propriului dezinteres.
In ceea ce privește cererea de obligare pe viitor a paraților sa permită reclamantei accesul in toata gradina, având in vedere argumentele deja expus si mai ales atitudinea manifestata de parat, care la ultimul termen a declarat ca nu este de acord ca reclamanta sa folosească gradina lui, instanța a admis cererea reclamantei de obligare a paraților sa ii permită acesteia accesul in întreaga gradina a imobilului, iar in caz de refuz, parații sa fie obligați la plata unor daune cominatorii in cuantum de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere in punerea in aplicare a acestei dispoziții, apreciind ca suma de 50 de lei este si rezonabila si descurajanta pentru o eventuala atitudine abuziva a paraților, dar si suficienta pentru a oferi o satisfacție reclamantei, in situația in care abuzul paraților va deveni efectiv.
Si asta deoarece daunele cominatorii, astfel cum le-a pretins reclamanta, reprezintă un mijloc de constrângere a debitorilor pentru executarea unei obligații de a face, in literatura juridica subliniindu-se faptul ca acestea nu au legătura cu prejudiciul încercat de creditor datorita neexecutării obligației de către debitor, ci au mai curând caracterul unei pedepse civile, prin amenințarea pe care o prezintă pentru patrimoniul debitorului.
In ceea ce privește cheltuielile de judecata instanța a lăsat în sarcina reclamantei cheltuielile cu taxa judiciara de timbru si timbru judiciar aferente pretențiilor respinse și i-a obligat pe pârâți să îi plătească taxa judiciara corespunzătoare pretențiilor admise, in cuantum de 8,3 lei.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de apelații N. V. și N. N., criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 181/2013 pronunțată de Tribunalul B., a fost respins apelul declarat în cauză păstrându-se sentința primei instanțe ca legală și temeinică.
Pentru a pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele:
Primul motiv de apel invocat de apelanții pârâți pe care tribunalul l-a considerat neîntemeiat constă în încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1169 C.civ., respectiv în nedovedirea petitului ce a fost admis, constând în obligarea lor la a permite accesul reclamantei, în mod neîngrădit in imobilul gradină, situat in localitatea C., ., județul Brasov, înscris in CF nr. 9064 C., sub nr. top. 520/2, sub sancțiunea pentru parați, in caz de refuz, a plații către reclamanta a unor daune cominatorii in cuantum de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere in executarea acestei obligații
S-a avut în vedere în acest sens faptul că apelanții pârâți omit semnificația, din punct de vedere legal, a atitudinii pârâtului N. V. manifestate la ultimul termen de judecată, 02.11.2012, aspect consemnat în încheierea de ședință de la acel termen, din care rezultă că nu este de acord ca reclamanta să îi ia grădina sau să desființeze gardul se sârmă ridicat cu aprobarea Primăriei C..
Astfel, s-a reținut că această manifestare de voință îmbracă forma mărturisirii judiciare spontane, consemnate în încheierea de ședință. Mărturisirea este definită ca fiind o recunoaștere de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică își întemeiază o pretenție sau o apărare și care este de natură să producă împotriva autorului ei consecințe juridice.
Ca mijloc de probă și, totodată, ca act de dispoziție al părții, nu este obligatorie pentru judecător, însă poate fi primită de către acesta.
În raport cu aceste considerente teoretice transpuse cauzei de față, s-a reținut că deși instanța de fond nu a calificat în mod expres manifestarea de voință a părții menționate ca și mărturisire, cu natura sa juridică mixtă, conform celor arătate anterior, această semnificație juridică a avut-o în vedere în momentul pronunțării hotărârii supuse analizei de față.
S-a avut în vedere, în acest sens, faptul că, deși din ansamblul probator administrat în cauză, nu a rezultat o împiedicare efectivă a reclamantei în a folosi grădina în litigiu, totuși, față de atitudinea manifestată de pârât și starea de tensiune dintre părți preexistentă, datorată și amplificată de existența între aceleași părți a unor procese anterioare, se impunea admiterea acestui petit.
În considerarea acestei soluții, s-a avut în vedere faptul că scopul ce se impune a fi urmărit de judecător cu ocazia soluționării unui proces este acela de a preîntâmpina ivirea între părți a altor procese, cu atât mai mult a unor procese similare, pin pronunțarea unei hotărâri prin care să se tranșeze definitiv raportul juridic litigios din care rezultă dreptul sau interesul legitim dedus judecății.
Or, acesta a fost scopul urmărit de prima instanță, aceasta urmărind tranșarea definitivă a diferendului dintre cele două părți, în ceea ce privește accesul intimatei reclamante în grădina aflată în coproprietatea apelanților cu Statul român, intimata reclamantă având numai un drept special de folosință.
Mai mult, s-a reținut faptul că prin însăși atitudinea manifestată în fața instanței de apel, ca de altfel, declararea căii de atac în cauză, rezultă, în mod univoc, faptul că apelanții pârâți nu sunt de acord să-i permită intimatei reclamante accesul în grădina în litigiu, solicitând respingerea acestui petit, întemeindu-se pe simplul fapt că nu au săvârșit acte materiale concrete în acest sens, din care să se conchidă existența unei astfel de împiedicări efective.
Ceea ce s-a omis, însă, de către această parte este faptul că intimata reclamantă are un drept de folosință special asupra acestui imobil, asupra căruia, între ei, a existat un litigiu anterior și care nu mai poate fi repus în discuție, așa încât permiterea accesului nu ține de bunăvoința lor, ci le incumbă o obligație legală în acest sens.
Mai mult decât atât, dat fiind că atât în fața instanței de fond, cât și prin cererea de apel, s-a insistat asupra necultivării grădinii de către intimata reclamantă, tribunalul a reținut faptul că acest aspect nu este important sau mai bine zis, nu interesează dacă intimata vrea sau nu să cultive grădina asupra căreia are un drept special de folosință, accesul nepresupunând prin esența sa o astfel de îndeletnicire.
Dreptul special de folosință al intimatei reclamante asupra imobilului în discuție se poate reflecta prin desfășurarea oricărei alte activități în grădina respectivă, după bunul plac al acestei părți, atâta vreme cât aceasta nu aduce atingere dreptului egal și reciproc al coproprietarului, respectiv al apelanților reclamanți și evident, moralei și regulilor de conviețuire socială, în condițiile în care folosința se exercită în interesul utilizării fondului afectat de bunul comun accesoriu, respectiv în interesul apartamentului ce i-a fost restituit intimatei reclamante în baza Legii 10/2001.
Bunăoară, faptul că terenul în discuție are destinația de grădină, conform înscrierii din CF, nu înseamnă că accesul se poate face numai pentru a-l lucra, cultiva, culege roadele etc, ci această noțiune trebuie avută în vedere în contextul social actual, al sec. al XXI-lea, în care grădina poate servi și ca loc de agrement sau de odihnă, de petrecere a timpului liber, mai ales în condițiile în care din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat că nici apelanții reclamanți nu s-au preocupat de cultivarea sa .
Pe de altă parte, s-a reținut faptul că intimata reclamantă nu locuiește în imobil nu are nicio relevanță juridică, accesul său la grădină trebuind să fie liber, reprezentând modalitatea de exercitare a acestei părți a dreptului special de folosință asupra acestui imobil.
În raport cu aceste considerente, tribunalul a considerat că acțiunea a fost dovedită de către intimata reclamantă, potrivit art. 1169 C.civ., aspect față de care motivul de apel analizat nu este întemeiat. D. consecință, față de caracterul său accesoriu, nici ultimul motiv de apel formulat vizând obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 378,3 lei aferent acestui petit admis nu este întemeiat.
În ceea ce privește motivul de apel constând în nerespectarea dispoz. art. 223 C.p.civ. și necomunicarea răspunsului la interogatoriu al intimatei reclamante, Tribunalul a reținut următoarele:
În primul rând, se are în vedere faptul că, în cauză, sunt incidente dispoz. art. 223 al. 1 Cod procedură civilă, în raport cu care, în situația în care partea are domiciliul în străinătate, va putea fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată, iar în situația în care mandatarul este avocat, interogatoriul i se comunică acestuia care va depune răspunsul părții în cuprinsul unei procuri certificate de acesta.
Prin urmare, s-a observat că, din rațiuni practice, legiuitorul a prevăzut un caz special în situația mandatarului avocat, nefiind necesară depunerea unei procuri speciale și autentice, așa încât față de aceste dispoziții legale exprese, motivul apel nu este întemeiat sub acest aspect.
De asemenea, s-a reținut ca neîntemeiat și motivul de apel constând în lipsa comunicării unui exemplar al răspunsului la interogatoriul încuviințat apelanților pârâți dat de intimata reclamantă, având în vedere faptul că, din întreaga reglementare procesual civilă, nu rezultă obligația legală afirmată prin cererea de apel care i-ar reveni instanței de a proceda la comunicarea unui exemplar de pe răspunsul la interogatoriu părții adverse.
Nici prin prisma principiului egalității armelor în procesul civil și dreptului la apărare reglementate de art.6 din CEDO nu se poate reține o astfel de obligație, pentru simplul fapt că forul european a stabilit în jurisprudența sa constantă că ține de marja de apreciere a statului, parte la convenție, adoptarea legislației pe care o consideră oportună în anumite materii. Or, astfel cum sa menționat legiuitorul român nu a înțeles să reglementeze o astfel de obligație de comunicare a răspunsului la interogatoriu.
Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de recurenții N. V. și N. N., criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs decizia este criticată pentru faptul că în mod greșit instanța de apel, a apreciat atitudinea recurentului de la ultimul termen de judecată, de la Judecătoria B., că reprezintă o mărturisire judiciară spontană, care poată fi avută în vedere de judecător, dar care nu este obligatorie pentru acesta. Această mărturisire a fost extinsă și la recurenta N. N. și nu se poate spune că operează prezumția de comunitate de mărturisire pentru că mărturisirea este un act unilateral de voință, constituie un mijloc de probă împotriva autorului lor și este un act personal expres.
Se mai arată că instanța de fond și de apel nu a avut în vedere Ordinele Prefectului prin care s-a stabilit că recurenți au drept de proprietate asupra imobilului înscris în CF 9064 C. sub top. 520/1/1 în cotă de 72% din grădina imobilului. Acest titlu de proprietate nu a fost anulat și legitimează dreptul de proprietate al pârâților. Atât instanța de fond cât și instanța de apel nu motivează pentru care anume, nu a luat în considerare acest înscris.
În continuarea motivelor de recurs se mai invocă încălcarea disp. art. 6 din CEDO pentru faptul că instanța de apel a reținut că mărturisirea părții, echivalează cu un refuz de a-i permite reclamantei accesul pe proprietatea sa.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate instanța apreciază că recursul nu este întemeiat și în consecință va fi respins iar decizia atacată va fi menținută ca legală și temeinică în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:
I. În legătură cu prima critică din recurs, referitoare la forța juridică a recunoașterii de către pârâtul recurent, în mod corect primele două instanțe au procedat la aplicarea disp. art. 225 Cod procedură civilă.
Astfel, din încheierea de ședință din data de 2.11.2012, rezultă că la „solicitarea instanței, către pârâți de a se prezenta la interogatoriu, aceștia în consens declară că nu vor semna nici un răspuns, chiar dacă li se va citi în prealabil ce se consemnează arătând că refuză categoric să semneze ceva”. Acest lucru echivalează cu un refuz din partea pârâților recurenți de a răspunde la interogatoriu. Potrivit disp. art. 225 Cod procedură civilă, dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice.
Refuzul recurenților pârâți la interogatoriu, în mod corect a fost apreciat de instanța de fond ca o mărturisire deplină, și în mod corect a concluzionat că aceștia se opun sistematic la a-i permite reclamantei accesul în propria grădină.
Nu se poate afirma că în mod eronat s-a extins atitudinea de recunoaștere a reclamantului recurent și față de recurenta reclamantă, întrucât aceasta a fost prezentă în sală, la termenul din 2.11.2012 și a avut aceiași atitudine, față de administrarea probei cu interogatoriu. În mod corect instanța de apel a reținut această atitudine drept o mărturisire deplină, respingând criticile din apel care vizau acest aspect.
Pentru aceste considerente instanța de recurs urmează să respingă ca nefondată această critică.
II. Referitor la cea de-a doua critică din recurs legată de înscrisul intitulat Ordin al Prefectului, care a fost înlătura din contextul probatoriului administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Cu acest înscris recurenții reclamanți doresc să justifice calitatea pârâților de proprietari, în procent de 72% asupra p.u.c din imobilului înscris în CF 9064 C., sub top 520/1/1, care cuprind și terenul în suprafață de 606,60 m.p. Simpla trimitere la Ordinul Prefectului, așa cum pretind recurenții, este lipsită de conotații juridice, atâta timp cât instanța de fond a reținut calitatea de proprietari în indiviziune a recurenților reclamanți asupra imobilului în litigiu.
Prin urmare nici această critică nu este întemeiată și în consecință va fi respinsă.
III. În ceea ce privește pretinsa încălcare a disp. art. 6 din CEDO, referitoare la mărturisirea părților, așa cum am arătat mai sus, instanțele de fond și de apel, au procedat la aplicarea judicioasă a disp. art. 225 din c.p.c. text care nu poate fi înlăturat.
Aplicarea acestui text de lege nu echivalează cu încălcarea disp. art. 6 din CEDO și nu vine în contradicție cu acesta. Atitudinea recurenților pârâți, de a se sustrage interogatoriului nu înseamnă că nu poate fi interpretată în sensul arătat mai sus, atâta timp cât legea internă permite și chiar obligă instanța în acest sens.
Pentru aceste considerente recursul va fi respins iar decizia pronunțată în apel va fi menținută ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenții N. V. și N. N. împotriva deciziei civile nr. 130/2013 pronunțată de Tribunalul B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 16.09.2013.
Președinte, D. R. | Judecător, M. C. T. | Judecător, N. G. |
Grefier șef sectie, I. I. | ||
Red. N.G./17.09.2013
Dact. I.I./19.09.2013
Jud. fond: C.D. – P.
Jud. apel: I.L. – S.N.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 889/2013. Curtea de Apel BRAŞOV | Legea 10/2001. Decizia nr. 1230/2013. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
