Revendicare imobiliară. Decizia nr. 78/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 78/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 5253/62/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL B.
Secția civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, de
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR.78/Ap DOSAR NR._
Ședința publică din 27 ianuarie 2015
PREȘEDINTE M. L. - judecător
G. C. - judecător
C. N. - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul M. PITEȘTI și pârâtul C. L. AL MUNICIPIULUI PITEȘTI împotriva sentinței civile nr.156/S/29.09.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul civil nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 20 ianuarie 2015, când partea prezentă a pus concluzii, așa cum rezultă din încheierea de ședință din acea zi și când instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la data de 27 ianuarie 2015.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin Sentința civilă nr.156/S/2014, Tribunalul B. a respins acțiunea civilă formulată, completată și precizată de reclamantul M. PITEȘTI prin Primar, cu sediul în Pitești, Piața Victoriei nr. 24, în contradictoriu cu pârâtul C. S. EDILUL, cu sediul în Pitești, ..
A anulat ca insuficient timbrată acțiunea civilă formulată în dosarul conex de reclamantul M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINETERULUI ȘI SPORTULUI, cu sediul în București, ..28 – 30, în contradictoriu cu pârâtul C. S. EDILUL PITEȘTI.
A respins excepția de nelegalitate a H.C.M. nr. 609/1972, O.M.T.S. nr. 295/1991 (poziția 2 din Anexa 3), O.M.T.S. nr. 102/1998, H.C.L. Pitești nr. 194/1999 (vol. III, pag. 510, pct. G), H.G. nr. 447/2002 (poziția 1250) și H.G. nr. 1705/2006 (poziția_ a Anexei 30), invocată de pârât în contradictoriu cu emitenții actelor administrative, G. R., M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINETERULUI ȘI SPORTULUI și C. L. PITEȘTI.
A obligat reclamantul M. PITEȘTI să plătească pârâtului C. S. EDILUL suma de 6520 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că acțiunea dedusă judecății în dosarul principal (singura cu care instanța a rămas investită, ca urmare a complinirii cerințelor referitoare la timbraj) are un caracter mixt, constituind o cerere în revendicare completată ulterior cu un capăt de cerere în rectificare c.f.
Acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor exhibate de părți asupra unuia și aceluiași bun, instanța urmând a stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Condiția primordială a admisibilității acțiunii în revendicare este dovedirea calității părții reclamante de proprietar asupra bunului în litigiu, corelativ cu lipsa titlului (sau exhibarea unui titlu mai puțin caracterizat) din partea pârâtului care exercită prerogativa folosinței.
D. fiind că, în zona în care se află situat imobilul în litigiu, cărțile funciare au fost înființate numai ca urmare a punerii în aplicare a Legii nr.7/1996, iar sub regimul acestui act normativ înscrierea în cartea funciară nu avea caracter constitutiv de drepturi, ca în regimul guvernat de prevederile Decretului - Lege nr.115/1938, instanța a analizat titlurile exhibate de părți asupra bunului în litigiu.
În acest sens, Tribunalul a reținut că reclamantul M. Pitești invocă drept titlu, în dovedirea dreptului de proprietate, inventarul bunurilor din anul 1931, copia cadastrului și Regulamentul pentru organizarea, dezvoltarea, funcționarea și întreținerea Stadionului și Ștrandului comunal Pitești.
Primul dintre actele menționate a fost întocmit ca urmare a adresei Prefecturii Județului Argeș, prin care s-a solicitat, conform Ordinului Ministerului de Interne nr._/1931, inventarierea averii mobile și imobile a orașului Pitești, în cadrul inventarului astfel întocmit fiind menționate mai multe imobile.
La solicitarea instanței, reprezentantul reclamantului a menționat că imobilul având actuala destinație de stadion se află pe amplasamentul ce corespunde imobilelor denumite: Zăvoiul situat în spatele abatorului vechi, zăvoiul zis A., în hotar cu proprietatea Franz Leher, zăvoiul situat lângă străzile C. N. și Viilor, zăvoiul situat între râurile Argeș și Doamnei și Zăvoiul situat lângă râul Argeș unde se serbează Boboteaza.
Înscrisul denumit de reclamant „copia cadastrului” reprezintă o schiță a imobilului denumit „Ștrandul comunal propr.Comunei”, neexistând date cu privire la momentul întocmirii și proveniența acestui înscris.
Potrivit actului intitulat „Proces-verbal” din data de 7 martie 1940 (fila 144 din volumul I al dosarului Tribunalului B.), asupra imobilului zăvoi dintre râurile Argeș și Doamnei, învecinat la Est cu râul Argeș, la Vest cu proprietatea ing. A., la Nord cu proprietatea Gr. S. și A. V. și la Sud cu râul Argeș, „. stăpânire din vechime de aproximativ 50 de ani”.
Conform celor menționate în procesul-verbal încheiat la data de 8 martie 1944 (fila 156 din același dosar), imobilul din . comunal, învecinat la Est cu albia râului Argeș, la Vest cu . Progresul, proprietatea D. D. și alții, la Nord cu prelungirea străzii Sf. Vineri și la Suc cu râul Argeș, este „proprietatea primăriei prin stăpânire din vechime”.
În ceea ce privește Regulamentul pentru organizarea, dezvoltarea, funcționarea și întreținerea Stadionului și Ștrandului comunal Pitești (filele 66-72 din același dosar), instanța a constatat că acesta este un act emis de Primăria Comunei Urbane Pitești, fără menționarea datei emiterii acestuia, în scopul reglementării activităților care urmau a se desfășura în locul de agrement respectiv, art. 1 din acest Regulament prevăzând că „Primăria Comunei Urbane Pitești înființează lângă râul Argeș, în zăvoiul comunal, un parc având un stadion de sporturi și un ștrand (plaje) pentru public”.
Conform pct. 2 din act, „zăvoiul destinat pentru parc cu stadion și ștrand este acel aflat lângă râul Argeș și care se învecinește la Est cu hotarul Județului, la Sud cu proprietatea … (nespecificat, n.n.), la Vest cu . la Nord cu podul peste râul Argeș”.
Analizând natura actelor juridice invocate de reclamant în justificarea titlului său, instanța a constatat că acestea nu pot fi echivalate cu noțiunea de „titlu”, în înțelesul pe care aceasta îl are în materia proprietății, respectiv cu un act translativ de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, încheiat între vii sau pentru cauză de moarte, prin care să se transmită dreptul real.
Potrivit prevederilor art. 644 din Codul civil de la 1864, aflat în vigoare atât la data emiterii actelor evocate de reclamant, cât și la data introducerii acțiunii, proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune, iar conform art.645, proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune.
Instanța a reținut că reclamantul nu a invocat un anume mod de dobândire a dreptului de proprietate, dintre cele prevăzute de lege, iar actele invocate nu au caracterul unor acte translative de proprietate, ci constituie acte administrative (inventarul, respectiv regulamentul), emise de Primăria orașului, care, prin natura lor, nu pot face dovada dobândirii dreptului de proprietate.
În ceea ce privește actul numit de reclamant „copia cadastrului”, acesta nu are valoare juridică sub aspectul dovedirii existenței unui drept real, iar în ceea ce privește mențiunile efectuate în cele două procese-verbale menționate mai sus, în sensul că imobilele acolo descrise ar constitui proprietatea comunei „prin stăpânire din vechime”, instanța a reținut că, de asemenea, aceste acte, prin natura și conținutul lor, nu sunt apte a dovedi existența dreptului pretins în patrimoniul reclamantului, având în vedere că dreptul de proprietate dobândit în această modalitate, respectiv prin prescripție achizitivă, nu se poate dobândi decât prin hotărâre judecătorească, inclusiv sub regimul vechiului Cod civil.
În ceea ce privește identitatea dintre imobilele asupra cărora reclamantul pretinde că deține dreptul de proprietate și imobilul aflat în posesia pârâtului, în condițiile în care această din urmă parte a contestat identitatea, instanța a reținut că din raportul de expertiză întocmit de experta P. O. rezultă lipsa acestei identități, experta arătând în esență următoarele:
Zăvoiul situat în spatele abatorului se afla mult mai la sud de imobilul în litigiu, zăvoiul zis „A.” nu a putut fi identificat ca amplasament, zăvoiul situat între . Viilor se află la nord-vest de imobilul în litigiu, peste calea ferată, zăvoiul situat între râurile Argeș și Doamnei se afla mult la nord față de imobilul în litigiu, iar zăvoiul situat lângă râul Argeș, unde se serba Boboteaza, de asemenea nu a putut fi identificat.
De asemenea, studiind înscrisul denumit „copia cadastrului”, prezentat de reclamant, experta a concluzionat în sensul că terenul identificat prin acest act se află la nord de imobilul în litigiu și nu cuprinde zona în care este amplasat Stadionul Tineretului.
În ceea ce privește identificarea făcută în temeiul H.C.L. nr. 194/1999, precum și mențiunea făcută în acest act în sensul că anul dobândirii este 1960, experta a arătat că actul la care se referă H.C.L. nr. 194/1999 datează din anul 1936 și constă în adresa diviziei a 3-a către Primăria orașului Pitești, din care rezultă că, în anul 1935, această unitate a luat inițiativa organizării unui stadion, propunând zăvoiul aflat pe malul Argeșului, însă râul Argeș străbate orașul în partea nord-estică și are o lungime de circa 10,6 km pe teritoriul municipiului Pitești.
Din celelalte acte studiate de expertă, enumerate în cuprinsul raportului de expertiză, rezultă că la nivelul anilor 1935-1943 a existat un stadion pe malul drept al Argeșului, cu o tribună din lemn, dar în anul 1965 apar două tribune deja demolate, în H.C.L. nr. 194/1999 figurând Stadion Ștrand – parc Ștrand, . de fotbal cu anexe: tribună beton, vestiare, tabelă, pistă de atletism, împrejmuire, teren aferent_ mp, anul dobândirii 1960, componență care este diferită de cea a imobilului în litigiu.
Concluzionând, experta a arătat că imobilul în litigiu, înscris în c.f. 2841 N Pitești, suprapus pe planurile cadastrale din anul 1931, este situat pe terenul care era la vremea respectivă în proprietatea Casei Autonome a Drumurilor, nu este situat pe un zăvoi și nici pe Proprietatea Comunei Pitești, iar suprafețele menționate în H.C.L. nr. 194/1999 nu corespund cu cele ale imobilului în litigiu, existând o diferență de suprafață de 4050 mp.
În același sens sunt și concluziile expertului consilier M. G., care, prin punctul de vedere formulat (filele 137-138 din volumul II al dosarului), a arătat că zăvoiul din spatele abatorului vechi se află în partea sudică a imobilului în litigiu, la circa 650 mp, zăvoiul zis „A.” nu a putut fi identificat, zăvoiul situat lângă . Viilor se află la circa 620 m nord față de imobilul în litigiu, zăvoiul situat între râurile Argeș și Doamnei se află la circa 670 m nord față de imobilul în litigiu, iar zăvoiul unde se serba Boboteaza este amplasat la circa 1060 m sud față de imobilul stadion, actualmente constituind teritoriul orașului Ștefănești.
De asemenea, expertul a arătat că zăvoiul proprietatea comunei, invocat de reclamant ca amplasament al stadionului se află la circa 586 m de imobilul în litigiu, iar acest din urmă imobil este acela care se afla pe vechea proprietate a Casei Autonome a Drumurilor și nu pe amplasamentul evidențiat pe copia planului cadastral depusă la dosar.
În condițiile în care reclamantul însuși a arătat că amplasamentul imobilului asupra căruia pretinde dreptul de proprietate îl constituie fostele zăvoaie enumerate mai sus, iar concluziile lucrării științifice întocmite în cauză sunt clare, nesusceptibile de interpretări, instanța reține că din ansamblul probatoriu administrat în cauză rezultă că imobilul revendicat de reclamant, în modalitatea în care acesta a înțeles să îl identifice, are un alt amplasament decât imobilul pe care sunt edificate construcțiile în litigiu.
Consecința directă a acestei stări de fapt este aceea că reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate publică asupra imobilului pretins, nefiind în măsură să prezinte un titlu asupra acestuia, având în vedere că actele administrative emise de organele centrale și locale, respectiv hotărârile de guvern și hotărârile consiliilor locale, de inventariere a bunurilor sau de trecere a acestora dintr-un domeniu în altul nu constituie dovada dreptului de proprietate, actul administrativ nefiind prevăzut de lege printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate.
Comparativ, instanța a constatat că pârâtul este titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor constând în stadion, tribună și culoar de trecere, înscrise sub nr. cad. 1856 în c.f. 2841 N Pitești, cu mențiunea că”terenul este dat cu folosință pe durata construcției (domeniu public)”.
În condițiile în care această înscriere a fost făcută în anul 2000, rezultă că îi este aplicabil regimul juridic prevăzut de Legea nr. 7/1996, așadar această înscriere are efect de opozabilitate erga omnes.
D. fiind că situația-premisă a acțiunii în revendicare o constituie dovedirea dreptului de proprietate al părții reclamante asupra bunului în litigiu, rezultă că, în cauza de față, această condiție nu este îndeplinită, cererea în revendicare fiind astfel neîntemeiată.
În ceea ce privește completarea de acțiune formulată de reclamant, având ca obiect rectificarea cărții funciare menționate mai sus, în care este înscris dreptul de proprietate al pârâtului, instanța reține că această cerere a fost formulată la data de 30.03.2006, titularul acestuia invocând în drept prevederile art. 36, 35 ind. 1 alin. 2 și 4 și art. 36 alin. 1 din Legea nr. 7/1996.
Cererea nefiind motivată în fapt la data formulării acesteia, după strămutarea cauzei Judecătoria B. a pus în vedere reclamantului să precizeze natura rectificării solicitate, iar la fila 71 din dosarul acestei instanțe reclamantul a arătat că „pârâtul nu putea fi înscris ca având un drept de proprietate asupra tribunei și culoarului de trecere și nici ca având terenul în folosință, în condițiile în care nu există acte care să probeze această situație”, precum și că „procesul-verbal de recepție a lucrărilor nu face dovada dreptului de proprietate și nu există act de transmitere în folosință pentru teren”.
La data înregistrării pe rolul Judecătoriei Pitești a cererii în rectificare c.f. se afla în vigoare prima formă republicată a Legii nr. 7/1996, textele de lege având următorul conținut:
„Art. 35
(1) Acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond, va fi imprescriptibilă.
(2) Față de terțele persoane care au dobândit cu bună-credință un drept real prin donație sau legat, acțiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiți din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepția cazului în care dreptul material la acțiunea în fond nu s-a prescris mai înainte.
Art. 36
Acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris.”
Astfel, instanța a reținut că, la data depunerii cererii, nu exista art. 35 ind. 1 în cuprinsul acestui act normativ, iar art. 36 avea conținutul reprodus mai sus.
Motivele de fapt ale cererii, astfel cum au fost precizate, conduc la concluzia că ar fi vorba despre cazul de rectificare întemeiat pe nevalabilitatea înscrierii sau a actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, prevăzut de art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.
Potrivit acestui text de lege, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.
Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că principala condiție de exercițiu a acestei acțiuni este interesul titularului cererii, ori, în speță, atâta timp cât reclamantul nu face dovada interesului de a acționa, cererea sa nu îndeplinește această condiție, având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, acesta nu a fost în măsură să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel că o eventuală rectificare nu ar fi de natură a-i aduce vreun folos practic, ceea ce constituie însăși definiția interesului.
În ceea ce privește existența în cartea funciară a mențiunii potrivit căreia terenul ar constitui domeniu public, instanța reține că nu există nici o mențiune privind titularul dreptului de proprietate asupra bunului ce constituie domeniu public, în sensul că acesta ar constitui domeniul public al unității administrativ-teritoriale ori al Statului.
În condițiile în care reclamantul din dosarul conexat, M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (în calitate de succesor al fostei Autorități Naționale pentru Sport) a pretins și acesta că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dată fiind și imprecizia mențiunii de la foaia A a cărții funciare, și având în vedere ansamblul probelor administrate în cauză, nu se poate reține că reclamantul M. Pitești ar fi titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului în litigiu, actul administrativ invocat de acesta (H.C.L. nr. 194/1999) neconstituind titlu de proprietate.
Este de menționat faptul că instanța nu este chemată să determina care dintre reclamanți este titularul dreptului de proprietate asupra terenului pe care sunt edificate construcțiile revendicate, în condițiile în care acțiunea din dosarul conex nu a fost legal timbrată, și pe cale de consecință instanța nu a fost legal investită cu soluționarea acesteia, fiind ținută a rămâne în limitele investirii determinate de acțiunea din dosarul principal, astfel cum a fost completată și precizată și care a fost analizată în cele ce preced.
În ceea ce privește excepția de nelegalitate a actelor administrative menționate anterior, invocată de pârât, instanța reține că, potrivit prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
A.. 2 al textului de lege prevede că instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.
Autorul acestei excepții nu poate fi decât persoana prevăzută de art. 1 alin. 2 din același act normativ, potrivit cu care se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Tribunalul a constatat că excepția de nelegalitate a H.C.M. nr. 609/1972, H.C.L. nr. 194/1999, H.G. nr. 447/2002 și a H.G. nr. 2060/2004 a fost invocată și în fața Judecătoriei Pitești, anterior strămutării și anterior modificării legii contenciosului administrativ, fiind soluționată prin sentința civilă nr. 3213/10.12.2007 a Curții de Apel București (filele 75-78 din dosarul nr._/280/2005 al Judecătoriei Pitești), rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1057/25.02.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (fila 79 din același dosar), în sensul respingerii excepției.
Analizând considerentele acestei decizii, Tribunalul a constatat că pârâtul a invocat aceleași motive ale excepției de nelegalitate ca și cele invocate în fața acestei instanțe, în ceea ce privește H.C.M. nr. 609/1972, H.C.L. nr. 194/1999 și H.G. nr. 447/2002, astfel că acestea nu pot fi repuse în discuție sau supuse unei noi analize a instanței, întrucât hotărârea judecătorească menționată mai sus a intrat în puterea lucrului judecat și produce efecte depline față de pârât, fiindu-i opozabilă acestuia în virtutea calității sale de parte în litigiul purtat în fața instanței de contencios administrativ.
De asemenea, excepția de nelegalitate a H.C.M. nr. 609/1972, a O.M.T.S. nr. 295/1991 și a O.M.T.S. nr. 102/1998 a făcut și obiectul analizei Curții de Apel B., care a respins excepția, prin sentința civilă nr. 219/F/7.11.2011 (filele 102-111 din volumul I al prezentului dosar), rezultând din motivarea acestei sentințe că motivele invocate de autorul excepției au fost aceleași ca și în cauza de față.
În ceea ce privește excepția de nelegalitate a H.C.L. Pitești nr. 194/1999, aceasta fost admisă prin sentința civilă nr. 498/C./7.05.2010 a Tribunalului Argeș (filele 125-126 din același dosar), însă recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr.1571/R-C./17.11.2010 a Curții de Apel Pitești (filele 135-140), cu consecința modificării în tot a sentinței în sensul respingerii excepției de nelegalitate, reținându-se că aceeași excepție a mai fost soluționată anterior în sensul respingerii sale.
În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, ca prezumție legală irefragabilă, semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur); în consecință, constatând identitatea de motive invocate de autorul excepției în ceea ce privește actele administrative arătate mai sus, pe cele două căi procedurale care s-au succedat în timp, instanța va reține puterea de lucru judecat ce rezultă din hotărârile judecătorești menționate anterior, cu privire la legalitatea H.C.M. nr. 609/1972, O.M.T.S. nr. 295/1991 (poziția 2 din Anexa 3), O.M.T.S. nr. 102/1998, H.C.L. Pitești nr. 194/1999 (vol. III, pag. 510, pct. G) și H.G. nr. 447/2002 (poziția 1250).
Referitor la excepția de nelegalitate a H.G. nr.1705/2006, care nu a mai fost invocată anterior, act administrativ prin care Stadionul a fost inventariat în domeniul public al Statului, instanța reține că, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză.
În cauză, instanța a constatat că soluționarea în fond a pricinii nu depinde de legalitatea H.G. nr.1705/2006, având în vedere că prin acest act normativ, intitulat „Hotărâre nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului”, a fost aprobat, potrivit art. 1, inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prevăzut în anexele nr. 1 – 46, care fac parte integrantă din această hotărâre, actualizate la data de 4 decembrie 2006.
În condițiile în care litigiul de față poartă exclusiv între M. Pitești, în calitate de reclamant, și C. S. Edilul, în calitate de pârât, întrucât reclamantul din dosarul conex, M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, nu a timbrat corespunzător cererea de chemare în judecată, fiind admisă excepția privind insuficienta timbrare a acesteia, iar încheierea nu a fost atacată pe calea reexaminării, rezultă că soluționarea raportului litigios dintre reclamantul M. Pitești și pârâtul C. S. Edilul nu depinde de actul administrativ menționat, întrucât acesta are ca obiect de reglementare domeniul public al Statului, iar nu al unității administrativ-teritoriale.
În consecință, H.G. nr.1705/2006 nu prezintă semnificație juridică în cauza de față, nefiind aplicabil în raportul juridic dintre părțile menționate mai sus.
Față de aceste considerente, în baza art. 480 din Codul civil aflat în vigoare la data introducerii acțiunii, constatând că reclamantul Municipiu Pitești nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, respectiv asupra construcțiilor asupra cărora este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al pârâtului, Tribunalul a respins acțiunea civilă formulată, completată și precizată de reclamantul M. Pitești prin Primar în contradictoriu cu pârâtul C. S. Edilul, reținând de asemenea ca fiind neîntemeiată cererea ulterioară de completare a acțiunii, prin care s-a solicitat rectificarea cărții funciare, conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, aflată în vigoare la data formulării acestei cereri.
Ca urmare a admiterii excepției privind insuficienta timbrare, în baza art. 20 alin. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997, aflată în vigoare la data formulării cererii, instanța a anulat ca insuficient timbrată acțiunea civilă formulată în dosarul conex de reclamantul M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în calitate de succesor al fostei Agenții naționale pentru Sport, în contradictoriu cu același pârât.
În baza art. 4 alin. 2 din Legea nr.554/2004, instanța a respins excepția de nelegalitate a H.C.M. nr. 609/1972, O.M.T.S. nr. 295/1991 (poziția 2 din Anexa 3), O.M.T.S. nr.102/1998, H.C.L. Pitești nr. 194/1999 (vol. III, pag. 510, pct. G), H.G. nr. 447/2002 (poziția 1250) și H.G. nr. 1705/2006 (poziția_ a Anexei 30), invocată de pârât în contradictoriu cu emitenții actelor administrative, G. R., M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și C. L. Pitești.
În baza art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a obligat reclamantul M. Pitești să plătească pârâtului C. S. Edilul suma de 6520 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în limitele în care aceste cheltuieli au fost solicitate, respectiv cele efectuate cu titlul de onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul M. Pitești și pârâtul C. L. Pitești, considerând-o netemeinică și nelegală.
În esență, în motivarea apelului, se susține că din înscrisurile prezentate reiese că imobilul în litigiu, identificat în trecut drept „ștrand comunal” a constituit proprietatea reclamantului, mai precis „a primăriei prin stăpânire din vechime”, că terenul este proprietatea comunei de peste 30 de ani, ce înseamnă existența unui mod originar de dobândire al proprietății. Se arată că din însăși documentația expertului rezultă că toate construcțiile au fost date în administrare pârâtului C. S. Edilul și nu în proprietate, imobilul a fost inventariat ca aparținând domeniului public al reclamantului, iar extrasul de carte funciară nu prezintă nici o relevanță.
Pârâtul guvernul R. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, iar C. L. Pitește a invocat faptul că din eroare apare ca fiind apelant întrucât prin sentința atacată nu s-a stabilit nici o obligație în sarcina sa și a avut calitatea de pârât.
Pârâtul C. S. Edilul a depus concluzii scrise.
Apelul este legal timbrat.
Deși prin cererea de apel nu s-a solicitat administrarea vreunei probe, la termenul de dezbateri din data 20.01.2014, apelantul M. Pitești a depus „concluzii” prin care a solicitat refacerea raportului de expertiză, cerere respinsă pe considerentele din acea încheiere.
- Cu privire la apelul Consiliului L. Pitești, va fi respins, fiind lipsit de interes,
întrucât acest pârât a fost atras în fața primei instanțe numai pentru soluționarea excepției de nelegalitate a actelor administrative, ridicată de pârâtul C. S. Edilul, excepții respinse. Cum în sarcina acestui apelant nu s-a stabilit vreo obligației, iar fondul dreptului dedus judecății nu îl privește, apelul va fi respins, cum de altfel a invocat și pârâtul C. S. Edilul și a susținut însuși apelantul.
- Apelul Municipiului Pitești nu este fondat.
C. procesual în apel este determinat strict de acțiunea în revendicare și cererea în
rectificare de carte funciară, dat fiind că celelalte dispoziții ale tribunalului nu au fost atacate.
Conform art. 480 din vechiul cod civil, aplicabil speței, „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Acțiunea în revendicare nu avea o reglementare proprie, ca în actual cod civil, însă este unanim admis că fundamentul acțiunii în revendicare îl constituie acest text, care ar asigura protecția dreptului de proprietate prin mijlocul procesual al revendicării.
Succesul în acțiunea în revendicare este determinat de dovedirea a cel puțin două condiții, respectiv dreptul de proprietate să aparțină reclamantului, iar posesia să aparțină pârâtului sau, dacă pârâtul deține un titlu de proprietate, să fie probată precaritatea acestuia. Nu mai puțin, în sistemul cărților funciare, adoptat prin Legea nr. 7/1996, (în vigoare la data promovării acțiunii) „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul” (art. 30 alin. 1), iar „Înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor” (art. 25 alin. 1) și deci în favoarea celui înscris în cartea funciară operează o prezumție legală de proprietate, iar odată dreptul real înscris este opozabil tuturor. Răsturnarea prezumției de proprietate, care este una relativă, în acest sistem nu se poate face decât printr-o acțiune accesorie în rectificare de carte funciară, formulată ulterior obținerii unei hotărâri judecătorești sau concomitent cu una principală, prin care s-a constatat, respectiv stabilit, că sunt îndeplinite cerințele art. 34 din Legea nr. 7/1996, adică: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2. dreptul înscris a fost greșit calificat; 3. nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului. Aici trebuie amintit că dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce alcătuiesc imobilul supus revendicării aparține pârâtului C. S. Edilul, terenul fiind dat în folosință, cum reiese din extrasul de carte funciară nr. 2841 N Pitești, dreptul fiind înscris în anul 2000, sub nr. cad. 1856.
D. fiind că la data inițial Legea nr. 7/1996, nu a consacrat efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară – cunoscut Decretului-lege nr. 115/1938 și actualului cod civil, corect prima instanță a procedat la analiza titlurilor părților, respectiv înscrisurile de care reclamantul se prevalează și înscrierea din cartea funciară în favoarea pârâtului club sportiv.
Cum s-a arătat deja, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate dobândit în condițiile legii, cerință neîndeplinită în cauză cum corect a reținut tribunalul.
În termenii art. 644-645 Cod civil, „ Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”. „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”. D. urmare, reclamantul trebuie să fie în posesia unui titlu de proprietate dobândit prin modurile expuse, or în cauză, un astfel de titlu nu a fost exhibat, înscrisurile depuse la dosar nefăcând dovada dreptului de proprietate, anterior înscrierii dreptului pârâtului clubul sportiv, pe de o parte, iar pe de alta, nici nu a fost invocat un astfel de mod originar. Susținerile privind „stăpânirea din vechime”, ori că terenul este „proprietatea comunei de peste 30 de ani”, reieșite din mențiunile din Regulamentul pentru organizarea Stadionului și Ștrandului comunal Pitești, Inventarul averei Primăriei Pitești, cu procesele-verbale și schițele anexă, Recapitulația acestui inventar, Memoriul și Adresa Diviziei a 3-a, Bugetul general de venituri și cheltuieli pe anul 1940/41 și Planul Orașului Pitești Toate datând din perioada 1932-1944), și din care ar rezulta o posesie continuă, neîntreruptă, necontestată, nu pot fi primite cât timp aceste înscrisuri nu sunt titluri de proprietate, nu au fost supuse publicității imobiliare, nu există o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă (cum se sugerează prin apel), iar instanța nici nu a fost învestită cu o asemenea cerere. Constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu se poate face decât prin hotărâre judecătorească, care în cauză nu există, încât simplele afirmații din apel, privind stăpânirea terenului, rămân la acest stadiu și nu trebuie omis că în cauză, construcțiile fac obiect al revendicării din moment ce terenul este dat în folosința pârâtului clubul sportiv pe durata existenței acestora, încât documentele, în ce privesc terenul, nu prezintă nici o relevanță.
D. urmare, criticile privind o eventuală greșită analiză a înscrisurile depuse de reclamant nu pot fi primite, acestea constituie simple acte administrative, care menționează existența unui stadion sau ștrand, dar nu constituie titlu de proprietate în sensul legii, cum corect a reținut prima instanță și care, în raport de înscrierea dreptului de proprietate al pârâtului clubul sportiv nu produc nici un efect, nefiind apte să răstoarne prezumția de proprietate amintită, urmare unui succes în acțiunea în revendicare, care nu poate fi admisă.
Este inexactă susținerea că înscrierea din cartea funciară nu ar avea nici un efect, dimpotrivă, curtea reține, ca și prima instanță, opozabilitatea față de terți a dreptului pârâtului înscris în cartea funciară, cum dispun textele de lege menționate mai sus, fiind de amintit că dreptul de proprietate nu se dobândește prin inventare, regulamente, memorii, adrese și alte asemenea, cum sunt reiterate în apel, ci prin titlu care să derive din modurile de dobândire prevăzute de art. 644-645 Cod civil. Acesta a și fost principalul considerent al respingerii acțiunii în prima instanță, însușit și de curte și de aceea a fost respinsă cererea din apel prin care s-a solicitat refacerea expertizei.
Nu mai puțin, proba științifică a expertizei, întocmită de expertul P. O., demonstrează că terenurile „zăvoaie” amintite de reclamant nu se identifică pe teren cu imobilul în litigiu, concluzia expertului judiciar fiind susținută și de expertul consilier, acele terenuri fiind reperate la distanțe apreciabile față de imobilul revendicat și nici nu au avut aceeași conformație, încât afirmațiile din apel privind pe „părintele O.”, „Zăvoiul unde se serba Boboteaza”, nu au nici o relevanță, după cum același efect îl au considerentele din apel privind inventarierea imobilului prin HCL nr. 194/1999, aprobată prin HG nr. 447/2002, care nu fac decât să-l menționeze.
Cert este că imobilul revendicat nu se suprapune cu terenurile „Zăvoaie”, de care amintește reclamantul, încât și pe acest considerent acțiunea în revendicare nu poate fi admisă, cum corect a reținut prima instanță.
Dreptul de proprietate al pârâtului este înscris în cartea funciară și cum reclamantul nu a reușit să facă dovada dreptului său, înscrierea în cartea funciară își produce efectele, dreptul pârâtului este opozabil tuturor, neavând importanță cum a fost înscris, întrucât nu s-a formulat o acțiune în rectificare de carte funciară, bazată pe dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, iar dacă totuși s-a solicitat rectificarea, nu trebuie omis că nu a fost motivată, tribunalul deducând care ar fi temeiul de drept. Nefiind cazul admiterii acțiunii în revendicare, rectificarea situației de carte funciară nu poate fi admisă, fiind una accesorie celei principale, iar cerințele art. 34 din Legea nr. 7/1996, nu sunt îndeplinite, aici fiind de menționat că o critică expresă în apel nu s-a adus sub aspectul respingerii acestei cereri.
Față de considerentele expuse, văzând prevederile art. 296 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea va respinge apelul, păstrând sentința primei instanțe ca fiind legală și temeinică și întrucât, prin adoptarea acestei soluții, apelantul se află în culpă procesuală, în baza art. 274 Cod procedură civilă, este obligat la plata cheltuielilor de judecată, către intimatul clubul sportiv, în cuantum de 4129,20 lei, reprezentând onorariu de avocat justificat cu chitanțele depuse la dosar.
Pentru aceste motive,
În numele Legii
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamantul M. Pitești, prin primar și pârâtul C. L. al Municipiului Pitești împotriva Sentinței civile nr.156/S/2014, a Tribunalului B., pe care o păstrează.
Obligă apelantul M. Pitești să plătească intimatului C. S. Edilul suma de 4129,20 lei cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de azi, 27.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. L. G. C.
GREFIER,
C. N.
Red.M.L./11.02.2015
Dact C.N./13.02.2015
- 7 exemplare -
Jud. fond – C. F.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 11/2015. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 71/2015. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
