Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1146/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1146/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 36087/301/2011
Dosar nr._
(918/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1146
Ședința publică de la 20.06.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - E. V.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă I. C. S. împotriva deciziei civile nr. 209 A din data de 28.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. H. și cu Autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI.
P. are ca obiect exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. B., în calitate de apărător al recurentei pârâte I. C. S., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune) și avocat colaborator M. D., în substituirea avocatului titular L. G., în baza delegației de substituire nr. 11/19.06.2013 și a împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care le depune) în calitate de reprezentant al intimatului reclamant C. H., lipsind reprezentantul Autorității tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea procedează la legitimarea recurentei pârâte, aceasta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Recurenta pârâtă, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 4 lei, potrivit chitanței nr._/1 din 19.06.2013 și timbru judiciar de 0,15 lei, aferente cererii de recurs, precum s-a dispus prin rezoluția administrativă.
Intimatul reclamant, prin apărător, depune întâmpinare.
Curtea, având în vedere momentul depunerii întâmpinării, o va reține ca și concluzii scrise și acordă cuvântul în probațiune.
Recurenta pârâtă, prin apărător învederează că nu solicită alte probe cu excepția celor deja existente la dosarul cauzei.
Intimatul reclamant, prin apărător, având cuvântul, nu solicită noi probe.
Curtea ia act că părțile nu solicită noi probe în recurs.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta pârâtă I. C. S., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere următoarele argumente:
Apreciază că în mod eronat instanța de apel a considerat că nu sunt întrunite cerințele art. 397 din Codul civil în sensul de a încredința în mod exclusiv minora recurentei, deși la dosar există probe care arată caracterul violent și lipsa de implicare a tatălui în creșterea și educarea copilului, având consecințe grave asupra psihicului fiicei sale.
Mai mult, au fost ignorate probele depuse la dosarul cauzei (declarațiile obiective ale martorilor audiați), faptul că minora a fost botezată în ritul ortodox, că se urmărește plecarea acesteia din România.
Față de cel de-al doilea motiv de recurs, cu privire la programul de vizită, care prevede luarea minorei de la domiciliul mamei, arată că, pentru argumentele deja expuse, se impune ca vizitele copilului să aibă loc la domiciliul mamei, cu atât mai mult cu cât tatăl niciodată nu s-a ocupat de minoră, nu are cunoștință de necesitățile fetiței și nu se implică în niciun fel în creșterea și educarea acesteia.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul reclamant C. H., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului, apreciind că ambele hotărâri atacate sunt legale și temeinice.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._, reclamantul C. H., în contradictoriu cu pârâta I. C. S. și Autoritatea Tutelară din cadrul PRIMĂRIEI S. 3 BUCUREȘTI, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să stabilească în favoarea sa un program de legături personale cu minora C. Nebihe, născută la 08.12.2005, în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, de vineri ora 18 până duminica ora 20, o lună - lună august - în vacanța de vară, câte o săptămână în vacanțele de iarnă și de primăvară, o săptămână în perioada Sărbătorii Ramadanului, cu găzduire.
La data de 09.11.2011, reclamantul a completat acțiunea cu o cerere privind exercitarea autorității părintești de către ambele părți cu privire la minoră și stabilirea locuinței minorei la pârâtă.
La data de 11.01.2012, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamant, încuviințarea pentru acesta să aibă legături personale cu minora numai în prezența și la domiciliul acesteia în prima și a treia săptămână din lună între orele 12 și 16, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5682/28.03.2012, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte acțiunea completată; a stabilit ca autoritatea părintească în ceea ce privește minora C. Nebihe, născută la 08.12.2005, să se exercite în comun de către ambii părinți; a stabilit locuința minorei la pârâtă; a menținut obligația reclamantului de a plăti în favoarea minorei, către pârâta, suma de 130 lei lunar, cu titlu de pensie de întreținere, obligație stabilită prin sentința civilă nr. 2453/09.12.2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, jud. Teleorman și a încuviințat reclamantului să aibă legături personale cu minora C. Nebihe, născută la 08.12.2005, în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, de vineri ora 18 până duminică ora 18, câte o săptămână în vacanțele școlare de iarnă și de primăvară, exceptând perioada Sărbătorilor de C. și de Paști, câte trei zile, care vor fi petrecute cu pârâta, o lună în vacanța de vară, în perioada 01-31 august, o săptămâna în perioada Sărbătorii Ramadanului, cu găzduire.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că minora C. Nebihe, născută la 08.12.2005, este fiica părților, astfel cum atestă certificatul de naștere atașat la dosar, copil din afara căsătoriei. Prin sentința civilă nr. 2453/09.12.2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede în dosarul nr._, minora a fost încredințată spre creștere și educare pârâtei. Prin sentința civilă nr. 1824/22.10.2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, reclamantului i s-a încuviințat vremelnic să aibă legături personale cu minora, până la soluționarea dosarului nr._, în prima și a treia sâmbătă din luna, între orele 12-16, la domiciliul pârâtei.
Din probatoriul administrat instanța nu a reținut existența unor motive temeinice în sensul art. 398 noul cod civil care să justifice stabilirea autorității părintești exclusiv în favoarea unuia dintre părinți. Faptul că părțile au naționalitate și religie diferite nu poate să justifice o atare măsură, în condițiile în care este evident că pârâta este cea care se opune menținerii unei relații de comunicare și colaborare cu tatăl copilului, din cauza temerii excesive, lipsite de o bază reală, că minora va fi dusă în afara țării, astfel ca pârâta să nu o mai poată vedea niciodată, precum și din cauza divergențelor părților în privința orientării religioase a minorei.
În ceea ce privește pensia de întreținere, instanța a reținut dispozițiile art. 499 alin. 1 și 4 noul Cod civil, dispozițiile art. 505, 402, 529 și următoarele Cod civil, având în vedere faptul că reclamanta prestează întreținerea necesară minorei în principal în natură, situație ce se impune a fi menținută, iar în privința pârâtului a luat act de înțelegerea părților în sensul menținerii obligației reclamantului de a plăti cu acest titlu în favoarea minorei suma de 130 lei lunar, astfel cum s-a dispus prin sentința civilă nr. 2453/09.12.2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, jud. Teleorman.
Cât privește programul de legături personale cu minora, instanța a reținut că reclamantul trăiește în România de mulți ani, lucrează la firma soției sale, are asigurat un venit constant din munca sa, cât și condiții de locuit, în acest context desfășurându-se relația părților, din care a rezultat ulterior minora Nebihe, circumstanțe care au fost pe deplin cunoscute de pârâtă.
Faptul că au existat abateri ale reclamantului de la programul de vizită stabilit provizoriu pe calea ordonanței președințiale, astfel cum a invocat pârâta, poate fi parțial justificat de programul de lucru încărcat al reclamantului, la care însăși pârâta a făcut referire în întâmpinare, aspect care poate justifica o cerere cum este cea de față, dar relevă cu deosebire necesitatea de reapreciere a modalității de desfășurare a legăturilor personale, luând în considerare și experiența anterioară a părților, astfel încât dreptul la legături personale, care este și un drept al copilului, să poată fi exercitat efectiv.
Instanța a considerat că stabilirea unui program de vizită la domiciliul pârâtei și în cadrul unui program extrem de restrâns, prin impunerea restricțiilor menționate de pârâtă, nu este benefic copilului, întrucât în primul rând nu poate asigura o bună comunicare și nici contribuie la menținerea și consolidarea relației tată - fiică, la afirmarea în mod liber a opiniilor și sentimentelor lor, semnificând mai mult o îngrădire decât o afirmare a dreptului.
Faptul că reclamantul este de altă origine și are altă religie nu justifică ab initio o limitare a exercițiului drepturilor părintești, câtă vreme nu s-a dovedit că prin comportamentul, atitudinea și acțiunile acestuia ar putea fi vătămat interesul copilului. Având în vedere dispozițiile Codului civil referitoare la exercitarea autorității părintești, niciunul dintre părinți nu poate decide religia copilului, ei putând doar să orienteze copilul, dându-i sfaturile necesare.
Instanța a reținut pe baza materialului probator de la dosar că starea de tensiune dintre părți este artificial menținută și amplificată de nemulțumirile părților cu privire la modul în care se desfășoară programul de vizită, iar această situație se poate îndrepta prin reglementarea modalității de exercitare a legăturilor personale ținând seama de circumstanțele actuale.
Instanța a observat că minora are vârsta de peste 6 ani, este înscrisă la grădiniță cu program prelungit și în curând va merge la școală, astfel ca stabilirea unui program de legături personale mai extins pentru reclamant se impune și este în interesul copilului, întrucât există pericolul ca legătura dintre acesta și fiica sa fie afectată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 12.06.2012 a declarat apel pârâta I. C. S., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 07.08.2012.
Prin decizia civilă nr. 209A/28.02.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefundat și a obligat apelanta la plata sumei de 500 lei către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că după nașterea minorei și până când aceasta a împlinit 4 ani părțile au locuit la domiciliul intimatului, soția intimatului acceptând starea de fapt.
Ulterior, apelanta împreună cu minora s-au mutat la părinții acesteia în jud. Teleorman, iar în prezent locuiesc în București.
Minora a urmat cursurile grădiniței, apoi în toamna anului 2012 a început școala.
Relația dintre minoră și intimatul reclamant nu a fost constantă, existând, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, perioade îndelungate în care intimatul nu s-a interesat de minoră. Cu toate acestea, din declarația martorului R. D. rezultă că acesta cumpăra lucruri pentru minora, haine, dulciuri, jucării și contribuia cu bani atunci când apelanta îi cerea ajutorul.
Din probele administrate în cauză, respectiv declarația martorului E. C., raportul de evaluare psihologică și caracterizarea de la grădiniță, rezultă faptul că minora este atașată de apelantă, fiind permanent în grija acesteia.
Din raportul de evaluare psihologică rezultă că și față de tată se simte confortabil, relaționând bine cu acesta și dorindu-și să se mai întâlnească stabilind și o viitoare întâlnire.
Din declarația martorului E. C. rezultă că intimatul s-a manifestat violent față de apelantă în prezența minorei, care s-a speriat și a plâns. Martorul a fost de față la două astfel de incidente, auzindu-l pe intimat spunând că va pleca cu minora în Turcia.
Pe de altă parte, martorul R. D. a relatat că intimatul este de 15 ani în România, că soția sa are o afacere în care este și el angrenat, fiind greu de presupus că va pleca din România.
Tribunalul a constatat că primul motiv de apel acesta nu este întemeiat, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că intimatul nu a acționat în mod concret în sensul celor arătate de apelantă, posibilitatea de a pleca cu minora din România nefiind reală, datorită legislației existente, care presupune acordul ambilor părinți la ieșirea unui minor din țară. Nu există nicio dovadă că intimatul ar fi obținut pentru minoră cetățenia turcă, așa cum a susținut apelanta.
Interesul intimatului pentru menținerea legăturilor cu minora este dovedit, însa acesta trebuie pe viitor să aibă un comportament adecvat în prezența minorei și să îi respecte programul și dorințele specifice vârstei, în caz contrar aceasta nu va mai dori să mențină legăturile cu tatăl său. De asemenea, intimatul trebuie să acționeze cu prudență și tact în ceea ce privește relațiile sale cu minora și să nu o forțeze, fiind preferabil a relua treptat și gradual relația cu minora.
Referitor la religia minorei, din probele administrate în cauză nu rezultă decât că aceasta a fost botezată în rit ortodox, neexistând probe cu privire la susținerea conform căreia intimatul ar fi impus ca minora să respecte tradițiile și religia musulmană.
Deși s-a afirmat prin motivele de apel că intimatul nu are condiții bune de locuit, din referatul de anchetă socială rezultă că acesta locuiește într-un imobil închiriat cu două camere, dependințe și curte, astfel că nu sunt întemeiate susținerile apelantei. Pe de altă parte, s-a reținut că apelanta a locuit împreună cu minora în locuința intimatului timp de 4 ani, astfel că aceasta nu poate susține că nu există condiții bune pentru un copil.
Împotriva acestei decizii, la data de 25.04.2013, a declarat recurs pârâta, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul de a încuviința ca intimatul să aibă legături personale cu numai la domiciliul pârâtei și numai în prezența sa în prima și a treia sâmbătă din fiecare lună între orele 12,00 și 16,00, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
A. În motivarea cererii sale, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Consideră ca total neîntemeiate susținerile instanței, cum că temerile recurentei că minoră va fi dusă în afara țării și astfel nu o va mai putea vedea niciodată sunt excesive și fără o bază reală, din moment ce intimatul reclamant și-a exprimat în mod clar și fără echivoc această intenție, atât în fața sa, cât și în fața fetiței, care este extrem de marcată de amenințările tatălui ei că acesta va obține o hotărâre care îi va permite să o ia în Turcia și să nu își mai vadă mama niciodată; acest lucru este evidențiat de către declarațiile obiective ale martorului E. C..
Totodată, este mai mult decât evident faptul ca intimatul reclamant premeditează plecarea din țară a minorei, transcriindu-i certificatul de naștere în limba turcă și făcând toate demersurile pentru ca aceasta să aibă și cetățenie turcă, tocmai pentru ca scopul final să fie atins - plecarea din țară pentru totdeauna cu minora.
În mod eronat a conchis instanța că nu există nicio dovadă că intimatul reclamant ar fi obținut pentru minoră cetățenie turcă, câtă vreme la dosarul cauzei se află atât declarații notariale pentru obținerea cetățeniei turce, cât și transcrierea certificatului ei de naștere.
De altfel, însăși împrejurarea că deși era căsătorit soția sa a acceptat să locuiască împreună cu intimatul și fetița în aceeași casă, repetându-i obsesiv că recurenta nu a fost decât o mamă purtătoare, au fost de natură să o îndreptățească să plece din casa acestora, să înțeleagă pe deplin intențiile ascunse ale reclamantului și să o determine să își asume de una singura responsabilitatea creșterii acestui copil.
Mai mult decât atât, sunt de notorietate cazurile în care nu se mai permite niciodată mamelor să aibă vreo legătură cu copiii cu tați de religie musulmană, odată ajunși pe teritoriul Turciei, tații fiind pe deplin protejați de legea islamică, care are o cu totul altă concepție în ceea ce privește rolul femeii în societate, mai cu seamă în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor.
B. Instanța, interpretând greșit actul dedus judecații, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 punctul 8 Cod procedură civilă).
Susținerile instanței de fond, conform cărora „a stabili un program de menținere a legăturilor personale ale minorei cu intimatul în sensul celor propuse de apelanta înseamnă o restricționare a acestor legături ce nu are temei legal de vreme ce motivele invocate de către apelantă nu sunt dovedite”, sunt în totală contradicție cu realitatea, întrucât de multe ori, chiar bătută și umilită de intimatul reclamant, recurenta pârâtă a încercat să îl apropie pe acesta de fetiță și să îi insufle măcar în mică măsură sentimente paterne, acest lucru nefiind cu putință însă sub nicio formă.
Cu susținerile instanței de fond, conform cărora „niciunul dintre părinți nu poate decide religia copilului, ei putând doar să orienteze copilul, dându-i sfaturile necesare" recurenta pârâtă este în totalitate de acord și a solicitat să se constate că intimatul reclamant a nesocotit cu bună știință acestea în momentul în care a transcris certificatul de naștere al fetiței în limba turcă și a făcut toate demersurile pentru ca aceasta să aibă și cetățenie turcă, afirmând totodată că fetița este de religie islamică, fapt cu care recurenta pârâtă nu este de acord, întrucât nu a fost consultată în niciun fel. Aceste gesturi ale intimatului reclamant trebuie apreciate ca acte preparatorii scoaterii din țară a minorei.
Statuările instanței cum că „starea de tensiune dintre părți este artificial menținută și amplificată de nemulțumirile părților cu privire la modul în care se desfășoară programul de vizită", situația urmând a se îndrepta „prin reglementarea modalității de exercitare a legăturilor personale ținând cont de circumstanțele actuale", raportate la măsurile dispuse, sunt total contradictorii, întrucât aceste măsuri nu fac altceva decât sa sporească și mai mult starea de tensiune dintre părți, mama având reale temeri referitoare la posibilitatea ca în perioada de o lună de zile (01-31 august) în care minora se încredințează intimatului reclamant, acesta să părăsească definitiv țara împreuna cu fetița, recurenta pârât neavând niciun mijloc prin intermediul căruia să poată să împiedice o asemenea situație.
Măsurile contravin interesului superior al minorei, intimatul reclamant fiind cunoscut cu tulburări de comportament, fapt pe deplin dovedit în urma probatoriului administrat în fata instanței responsabile cu judecarea fondului. În aceste condiții, stabilirea unui program de vizitare a minorei cu luarea de către intimatul reclamant de la domiciliul recurentei pârâte este de natură să pună în pericol grav dezvoltarea minorei și sănătatea acesteia-chestiuni avute în vedere de către o instanță de judecată - instanța, la acea vreme, pronunțându-se în sensul vizitării fetitei la domiciliul recurentei pârâte cu respectarea drepturilor părintești, protejate de legea română și de Convenția cu privire la apărarea drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989 și ratificată de România prin Legea nr. 18/1990.
De asemenea, recurenta pârâtă a subliniat faptul că prezența permanentă a mamei alături de minoră este indispensabilă, câtă vreme aceasta se află la o vârstă fragedă, tatăl a lipsit în totalitate din viața ei până la acest moment și, mai mult decât atât, îi inspiră acesteia doar teamă și stări de anxietate. Totodată, intimatul reclamant nu a ținut niciodată cont de programul de masă și somn al copilului, considerându-le simple mofturi; acesta nu dorește sau nu poate să se adapteze programului de viață al unui copil mic, program care include ore fixe de masă și de somn în cursul zilei.
Recurenta pârâtă a solicitat să se constate că o asemenea manieră de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minora este de natură a avea consecințe nefaste imprevizibile asupra psihicului și dezvoltării copilului aflat la o vârstă atât de fragedă.
Mai mult decât atât, în hotărârea pronunțată, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că intimatul reclamant dispune condiții de locuit improprii pentru creșterea unui copil, el aflându-se în imposibilitate de a satisface necesitățile unui copil, întrucât acesta are un stil de viață dezordonat, trăind într-un mediu deloc propice dezvoltării fizice și psihice a unui copil minor.
În aceste condiții, programul de vizitare stabilit de instanța fondului, program ce presupune o legătură continuă și îndelungată între intimatul reclamant și minoră, inclusiv în timpul nopții, este foarte probabil să exercite consecințe nefaste asupra viitorului acesteia.
Totodată, faptul că instanța învestită cu soluționarea fondului a considerat că „stabilirea unui program de vizită la domiciliul pârâtei și în cadrul unui program extrem de restrâns, prin impunerea restricțiilor menționate de pârâta (recurenta) nu este benefic copilului" și că astfel nu se poate „asigura o bună comunicare și nici contribui la menținerea și consolidarea relației tată - fiică, semnificând mai mult o îngrădire decât o afirmare a dreptului" nu are niciun fel de corespondență în realitatea de zi cu zi în care recurenta pârâtă, intimatul reclamant și minora trăiesc, întrucât intimatul reclamant nu s-a interesat niciodată de situația fiicei lui, dând dovadă de o pasivitate totală în raport cu aceasta.
Totodată, nu lipsit de importanță este și faptul că minora în vârstă de 6 ani și jumătate urmează să fie înscrisă la scoală, în clasa a l-a, începând cu luna septembrie 2012.
Or, având în vedere programul de vizitare solicitat de intimatul reclamant (între vineri ora 18:00 și duminică ora 20:00), a solicitat ca instanța să constate că îi este imposibil să poată pregăti corespunzător fetița pentru începerea unei săptămâni de școală (să-i facă baie, să se relaxeze și să doarmă la o ora rezonabilă și adecvata vârstei acesteia).
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, 312 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. Sub un prim aspect, Curtea are în vedere că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță cele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
II.1. Cel de-al optulea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, în cauza de față, nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare.
Criticile recurentei pârâte vizează în realitate reținerea greșită de către instanța de apel a situației de fapt, pe care o combate arătând în esență că încearcă să îl apropie pe intimatul reclamant de minoră, precum și că acesta are o fire violentă, a manifestat nepăsare față de nevoile minorei, încearcă să o scoată din țară și nu dispune de condiții proprii de locuit.
2.i. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
Din această perspectivă, instanța de recurs constată că exced limitelor legale ale controlului său și criticile subsumate de recurenta pârâtă acestui motiv de recurs, ce vizează concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma analizei probelor administrate în cauză, în sensul că nu există un pericol ca minora să fie dusă de tatăl său în Turcia.
ii. Referitor la înțelesul sintagmei „încălcarea sau aplicarea greșită a legii” trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.
Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, trebuie reținut că în categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include și art. 401 alin. 1 Noul Cod Civil: „În cazurile prevăzute de art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta”.
Unul din drepturile copilului garantate prin Legea nr. 272/2004 este potrivit art. 14 alin. 1 acela de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, în sensul acestei legi relațiile personale realizându-se conform art. 15 prin: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit; d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul; f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.
În al doilea rând, Curtea are în vedere că aceste prevederi legale de drept intern trebuie interpretate, astfel cum impune art. 20 alin. 1 din Constituție, și prin prisma tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
În acest sens, Curtea constată că potrivit art. 8 din Convenția Europeană cu privire la Drepturilor Omului și Libertățile sale Fundamentale: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".
Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg tratează într-un spirit luminat, deosebit de delicat, problematica drepturilor copilului. Interesul superior al copilului, menținerea relațiilor acestuia cu părinții săi, reprezintă concepte de bază în evaluarea respectării drepturilor sale fundamentale.
În lumina acestei concepții moderne, Comisia a stabilit pentru prima oară, în principiu, că relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinți se păstrează după separarea acestora din urmă. Acela dintre foștii soți care nu locuiește cu copilul trebuie să beneficieze de un drept de vizită adecvat, cu excepția cazului în care interesul copilului se opune.
Așadar, ca principiu, relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinții săi trebuie păstrate și protejate și după separarea în fapt a acestora din urmă. Legăturile personale cu minorul au ca scop menținerea sau, după caz, consolidarea raporturilor afective, specifice relațiilor de familie, dintre părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul și acesta din urmă.
Curtea europeană a remarcat în mod repetat că interzicerea drepturilor părintești constituie o ingerință în dreptul unei persoane la respectarea vieții sale familiale. În această direcție, Curtea de la Strasbourg a reamintit deseori că în cauzele de acest fel, „examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului, este întotdeauna de o importanță fundamentală” (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), „că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești, în interesul superior al copilului” (Hotărârea Gnahore împotriva Franței nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, și Johansen, anterior citată, paragraful 78). Astfel de conduite nedemne deosebit de nedemne, au vizat în jurisprudența instanței de contencios european, exempli gratia înfometarea copiilor, arderea lor în diverse zone ale corpului, cu țigări aprinse.
Tot astfel, conform art. 9 din Convenția cu privire la drepturile copilului, convenție ratificată de România, prin Legea 18/1990, „1. Statele părți vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului. (…) 3. Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului”.
Așadar, chiar și în situația în care părinții nu locuiesc împreună, iar copiii au locuința stabilită la unul dintre aceștia, trebuie asigurată posibilitatea unui contact direct între minori și celălalt părinte, exceptând cazul când aceasta ar contraveni interesului copilului. Limitarea exercitării acestui drept se poate realiza, așadar, dacă există motive temeinice, foarte grave, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, posibilitate conferită și pe plan intern de dispozițiile art. 16 al. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate deciziile și demersurile care privesc copilul.
Interesul superior al copilului poate fi definit ca nevoia copilului de dragoste, interesul și preocuparea din partea părinților, disciplina corespunzătoare și continuitatea și consistența în continuitatea interesului pentru copil. Stabilitatea economică e importantă, dar nu esențială. Educația nu e esențială, dar o educație mai bună a unuia dintre părinți poate fi o garanție pentru creșterea copiilor.
Sunt esențiale: modul în care copilul interacționează cu părinții, modalitățile în care părinții interacționează cu copii, inclusiv modalitățile în care comunică cu aceștia, ceea ce include și împărtășirea emoțiilor.
Cel mai important factor este maturitatea părintelui și abilitatea acestuia de a arăta cât de mult își iubește copilul.
Indiferent de problemele existente între părinți, copiii trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării și securității psihice și morale, climat care să le dea încredere în viață, în posibilitățile de afirmare socială în viitor, care să confere speranță și bucurie, lucruri atât de simple, dar atât de mari și de importante pentru succesul unei persoane în viață.
Acest fapt este de natură să garanteze o educație echilibrată, corespunzătoare minorului, ce trebuie ferit de sentimente atât de agresive asupra psihicului unui copil, ca: ura, aversiunea, stresul, culpabilizarea unuia dintre părinți.
Un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți, un astfel de copil angoasat poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale armonioase, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică.
Indiferent de relațiile dintre părinți, aceștia trebuie să se comporte între ei, față de copil, de o manieră civilizată și conciliantă, întrucât exemplul pe care îl dau va fi preluat de copil și va fi perpetuat de acesta, în propriile sale relații sociale.
Impunerea voluntară a lipsei de contact cu celălalt părinte, lipsirea astfel a copilului de afecțiunea unuia dintre părinți nu va determina decât o frustrare afectivă a minorului, cu consecințe ireparabile asupra caracterului și persoanei sale.
Exteriorizarea față de copil a lipsei de apreciere a unui părinte față de celălalt poate determina dezechilibrul copilului, psihicul său la această vârstă fiind foarte vulnerabil. Punctele de reper ale copilului (părinții și legătura de afecțiune față de aceștia) sunt periclitate, iar copilul se poate regăsi singur, nesigur, lipsindu-i un pol important al securității sale (afecțiunea unuia dintre părinți), indiferent cât de mult și-ar dori celălalt părinte (din compasiune pentru copilul său sau din răzbunare față de fostul soț) să umple acest gol. Indiferent cât de rău ar fi un soț, el poate fi un părinte bun pentru copil și trebuie lăsat să aibă contact cât mai des cu copilul, tocmai pentru protejarea copilului, a universului său și pentru menținerea inocenței acestui univers.
Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului, constând în: vârsta copilului, posibilitățile părinților de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul acestora față de minor și al minorului față de fiecare dintre părinți, grija manifestată de părinți, implicarea personală a părinților în diverse etape de evoluție a minorului, opinia copilului etc., formează un ansamblu compatibil cu principiul egalității între părinți, principiu dedus din întreaga concepție modernă evidențiată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg, prin hotărârile sale și regăsit pe plan intern, prin dispozițiile art. 31 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului..
În aprecierea interesului superior al copilului, nu se poate absolutiza vreunul din criteriile enunțate, instanțele urmând a le evalua în ansamblul lor.
În fine, Curtea reține faptul că programul de vizitare al unui copil nu poate fi circumscris unor tipare rigide, dată fiind complexitatea și dinamica relațiilor de familie, în contextul unei societăți aflate într-o dezvoltare accentuată. Programul de relații personale se impune a fi stabilit într-o modalitate care, răspunzând interesului superior al copilului, să favorizeze dezvoltarea în continuare, a vieții de familie a copilului, cu ambii părinți în mod egal.
Or, viața de familie presupune și posibilitatea celor în cauză de a se bucura cât mai mult timp posibil, unul de prezența celuilalt. Lipsit pe viitor de prezența cotidiană a ambilor săi părinți, copilul va avea nevoie acută de a menține un contact constant și des, într-o manieră echilibrată și civilizată, cu părintele la care nu are stabilită reședința sa. Menținerea în mod consistent, în viața copilului, a ambilor părinți, reprezintă o necesitate și o garanție a unei creșteri echilibrate și armonioase, din punct de vedere social-afectiv.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea apreciază, în ceea ce privește programul de vizitare al minorului de către intimatul reclamant stabilit de către prima instanță, respectiv: în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, de vineri ora 18 până duminică ora 18, câte o săptămână în vacanțele școlare de iarnă și de primăvară, exceptând perioada Sărbătorilor de C. și de Paști, câte trei zile, care vor fi petrecute cu pârâta, o lună în vacanța de vară, în perioada 01-31 august, o săptămâna în perioada Sărbătorii Ramadanului, cu găzduire, că acesta este unul rezonabil, care respectă interesul superior al copilului, fiind apt să asigure condiții normale de întreținere a legăturilor personale cu tatăl său cu o suficientă constanță și substanță pentru a menține o anumită viață de familie cu acesta, în contextul în care nu mai locuiesc împreună.
Conform celor expuse anterior, interesul superior al copilului implică menținerea unor legături efective care să conducă la existența unei vieți de familie cu ambii părinți. Or, atingerea acestui deziderat presupune în mod necesar coabitarea copilului cu fiecare dintre părinți pe o durată de timp suficient de îndelungată. De aceea, posibilitatea părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta - care este un efect direct și nemijlocit al existenței vieții de familie în sensul art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului - inclusiv prin găzduirea la domiciliul său, trebuie recunoscută într-o măsură cât mai ridicată.
Lipsa unei relații afective actuale dintre tată și copil nu constituie un argument în sensul tezei că nu se poate încuviința lăsarea minorei în grija exclusivă a intimatului reclamant. De asemenea, nici preocuparea intimatului reclamant cu privire la situația copilului până în prezent, care a fost una constantă, dar redusă, conform celor reținute de instanțele de fond, nu poate fi sancționată cu pierderea dreptului de a avea legături personale cu acesta sub forma găzduirii. Nu se poate prezuma că tatăl nu își va îndeplini corespunzător începând cu momentul pronunțării hotărârii obligațiile privind acordarea atenției cuvenite minorei pe perioada cât o găzduiește, deoarece comportamentul său anterior nu dovedește incapacitatea sau lipsa de disponibilitate a sa de a o îngriji, în condițiile în care există o justificare pentru implicarea sa mai redusă în creșterea copilului, respectiv asumarea acestui rol în mod preponderent de către mamă, părțile nelocuind împreună.
Pe de altă parte, nici împrejurarea că fetița nu ar dori să meargă singură cu reclamantul, manifestând o anumită temere față de acesta, nu este suficientă prin sine însăși să conducă la negarea posibilității tatălui de a avea relații personale cu aceasta sub forma găzduirii.
Este de menționat în acest sens faptul că drepturile părintelui se exercită în opoziție cu terțele persoane și, în special, cu celălalt părinte, în îngrijirea căruia se află copilul și care este debitorul obligațiilor corelative, fiind ținut să-i asigure celuilalt soț, care și-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege.
O atare conduită cooperantă, de natură să conducă la înlăturarea eventualei reticențe a copilului, este impusă de împrejurarea că drepturile menționate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte față de copilul său și care subzistă atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părintești. Este necesar ca părintele la care nu se află copilul să îl poată vedea și să țină permanent legătura cu el atât pentru menținerea și dezvoltarea relației afective, cât și pentru a constata felul în care i se asigură îngrijirea, creșterea, sănătatea și pregătirea profesională.
De altfel, prin derogare de la regula potrivit căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului. În acest sens, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 prevede ca: „Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament”.
În aceste condiții și având în vedere că problema lăsării minorei în grija tatălui fără prezența mamei se pune în aceiași termeni atât în acest moment, cât și într-unul ulterior, adoptarea unui comportament corespunzător din partea recurentei pârâte - care urmează să pregătească copilul pentru a facilita reuniunea acestuia cu tatăl său -, iar nu stabilirea unui program de vizitare în prezența acesteia, constituie singurul mijloc efectiv de natură să prevină un dezechilibru al minorei în plan afectiv.
În fine, contrar susținerilor recurentei pârâte, ora de întoarcere duminica nu este 20, ci 18.
Pe cale de consecință, se reține că programul stabilit de prima instanță, confirmat în apel, realizează un just echilibru între necesitatea de a se asigura un contract regulat între un părinte și copilul său și aceea de menținere a unui mediu consecvent și fără variații majore, care să nu implice scoaterea copilului din mediul familial pe perioade mari de timp și care ar putea să îl destabilizeze, instanța folosindu-și puterea de apreciere de o manieră rațională, argumentele folosite în susținerea soluției fiind pertinente și suficiente.
Cât privește solicitarea de exercitare exclusivă a autorității părintești de către recurenta pârâtă, la care s-a făcut referire prin concluziile orale, se constată, pe de o parte, că nu a fost formulată o critică în acest sens prin motivele de recurs depuse în termen, iar pe de altă parte, că nu a fost invocată nici prin motivele de apel, fiind inadmisibilă susținerea ei omisso medio.
Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este legală, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă I. C. S. împotriva deciziei civile nr. 209 A din data de 28.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. H. și cu Autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. E. V. I. S.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex.2/19.07.2013
T.B. Secția a III-a Civilă - D.A.D.
- L.C.
Jud. sector 3 București - M.M.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1728/2013.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
