Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 209/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 209/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 26784/299/2011

Dosar nr._

(2507/2012)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.209

Ședința publică de la 7.02.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă-pârâtă R. A. R. și de către recurentul pârât-reclamant P. D., împotriva deciziei civile nr. 705 A din 25.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ P. S. 1 BUCUREȘTI și AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ P. S. 6 BUCUREȘTI.

P. are ca obiect – exercitarea autorității părintești.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul L. P., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante-pârâte R. A. R., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 2 din dosar și recurentul pârât-reclamant P. D. asistat de avocatul B. A. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 18 din dosar, lipsind Autoritatea Tutelară de pe lângă P. S. 1 București și Autoritatea Tutelară de pe lângă P. S. 6 București.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Avocatul recurentului P. dan depune la dosar note de ședință cu privire la înscrisurile depuse de recurenta R. A. R. la termenul anterior.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentei reclamante-pârâte R. A. R. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte hotărârii recurate și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă și stabilirea următorului program de vizitare a minorului P. D. A.: o săptămână în vacanța de vară și o săptămână în vacanța de iarnă, astfel cum a solicitat prin precizarea la cererea de chemare în judecată, cu mențiunea faptului că nu înțelege să mai solicite instanței ca minorul să fie însoțit de mamă; jumătate din vacanțele de primăvară (acordate în perioada sărbătorilor P.), incluzând sărbătoarea P. în anii impari; programul de vizitare stabilit de către instanță în favoarea intimatului-pârât P. D. să poată fi exercitat la reședința acestuia din ., jud.G., nu și la domiciliul acestuia din București, ., nr.1, ., ., ..

Consideră că instanța de apel apreciază în mod greșit, și în contra probelor administrate în cauză, faptul că nu este întemeiată solicitarea recurentei-reclamante ca minorul să nu fie dus la domiciliul tatălui din București, ., nr.1, ., ., . pe motiv că acesta ar avea influențe negative asupra dezvoltării minorului.

Mai mult decât atât, instanța de apel înlătură în mod greșit apărările recurentei cu privire la faptul că, în cazul în care minorul nu ar dori să fie dus de către intimatul-pârât la adresa din București, ., nr.1, ., ., ., acesta nu s-ar putea împotrivi. Urmează a se avea în vedere că este de notorietate faptul că intimatul-pârât P. D. are o fire violentă, astfel încât nu există vreo îndoială cu privire la faptul că un refuz constant al minorului de a se deplasa la adresa din București, ., nr.1, ., . poate genera violență fizică și verbală asupra sa. Dacă o hotărâre judecătorească ar permite intimatului-pârât să îl ducă pe minor la adresa menționată anterior, l-ar expune la un pericol eminent, întrucât, din vizitele anterioare ale acestuia împreună cu intimatul-pârât la acest imobil, copilul a fost lăsat de mai multe ori, pentru intervale de timp de câteva ore, doar în grija bunicului, cunoscut ca fiind un alcoolic cu un comportament trivial și violent, aspecte dovedite prin probatoriul administrat în dosar.

Solicită a se avea în vedere faptul că minorul a fost martorul violenței domestice exercitată de intimatul - pârât și de către tatăl acestuia împotriva recurentei și în mod greșit s-a reținut că partea pe care o reprezintă nu a făcut dovada pericolului la care ar fi expus copilul în situația în care ar fi dus în imobilul din .. Probele administrate în cauză, respectiv depoziția martorilor audiați în cauză, cât și actele medico-legale ce atestă violența fizică exercitată de intimatul-pârât asupra recurentei, precum și înscrisurile care atestă desele solicitări formulate către Serviciul de Ambulanță pentru asistență medicală acordată tatălui intimatului-pârât, exclusiv pe fondul abuzului de alcool, sunt dovezi clare și solide ale afirmațiilor recurentei-reclamante, a căror forță probantă nu a fost răsturnată de către intimatul-pârât în vreun fel.

Arată că a înțeles să critice hotărârea instanței de apel și sub aspectul duratei programului de vizitare a minorului D. A. P. de către intimatul-pârât P. D. în perioada sărbătorilor pascale, întrucât durata vacanței de P. nu este fixă, Ministerul Educației afectând acesteia o săptămână sau două, funcție de perioada din an în care se celebrează Pastele. Dacă ar fi de acord cu ceea ce a dispus instanța de apel, respectiv ca în anii impari intimatul-pârât să poată lua minorul cinci zile în perioada sărbătorilor de P. (care durează 3 zile), ar însemna ca în cazul în care vacanța de primăvară ar avea o durată de doar o săptămână, recurenta să nu poată petrece vreo zi a acestei vacanțe alături de copilul său.

Dovadă a faptului că instanța de apel a apreciat greșit cu privire la situația de fapt existentă în prezenta speță este și dezinteresul manifestat de intimatul-pârât față de minorul P. D. A., respectiv faptul că din luna mai 2012 acesta nu a mai vizitat minorul, deși recurenta-reclamantă nu i-a îngrădit sau interzis contactul cu acesta și nici nu a achitat acestuia pensia alimentară (de la începutul anului) la care era obligat conform legii și hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.

Avocatul recurentului pârât – reclamant P. D. solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii în tot a cererii de apel sub aspectul admiterii cererii reconvenționale, așa cum a fost precizată, privind programul de vizitare a minorului.

Consideră că programul de vizitare stabilit de cele două instanțe nu este de natură a consolida relația afectivă dintre minor și tatăl lui, fiind mult prea restrictiv. De asemenea, apreciază că instanța de apel nu a reținut corect situația de fapt și nu a argumentat în mod corespunzător decizia pronunțată privind programul de vizitare, aplicând astfel greșit legea în materia dreptului familiei în dezlegarea pricinii. Instanța de apel ar fi trebuit să rețină că recurentul s-a ocupat împreună cu partea adversă de creșterea minorului, în limita timpului pe care l-a avut fiecare.

Învederează instanței împrejurarea că toată vara anului trecut partea pe care o reprezintă nu a reușit să ia legătura cu miorul, întrucât mama acestuia a invocat diferite motive pentru a-l ține departe de copil. Contactând-o tatăl telefonic, recurenta i-a comunicat faptul că nu îl poate vedea pe minor deoarece este plecată împreună cu copilul sau că nu îl poate vizita întrucât are un alt program. Arată că mama băiatului îi îngrădește recurentului pârât cu bună știință accesul la datele privind sănătatea, educația și programul minorului și la alte asemenea informații întrucât nu comunică cu recurentul pârât. Nici acasă la recurenta reclamantă nu mai poate merge, întrucât aceasta se manifestă exploziv și nu dorește ca minorul să fie traumatizat. Recurentul dorește să se implice cât mai activ în viitorul copilului său, să urmeze cele mai bune școli și să fie educat, menționând că nu vrea să fie considerat un sponsor, adică un străin căruia îi va fi recunoscător și să fie agreat prin prisma existenței interesului material.

Cu privire la recursul formulat de partea adversă, pune concluzii de respingere ca nefondat, având în vedere faptul că prin motivele de recurs, recurenta reclamantă pârâtă a făcut afirmații grave, total neadevărate și nedovedite. Astfel, recurenta refuză cu vehemență să-i de-a tatălui copilul, cu mari insistențe reușind să-l vadă două zile de C. și atunci a constatat că mama încearcă să-l întoarcă împotriva sa.

Deși recurenta reclamantă a afirmat că intimatul are un comportament violent, fizic sau psihic, cu propriul său copil, martora propusă de aceasta nu a afirmat acest lucru, ci, din contră, a arătat că „minorul fiind bucuros de timpul petrecut cu acesta, tatăl organizându-i în mod plăcut timpul”. Referitor la afirmația recurentei și despre bunicul patern, în sensul că acesta este cunoscut ca fiind un alcoolic, cu un comportament trivial și violent, intimatul a arătat că dacă tatăl său ar fi un pericol pentru copilul său, cu siguranță ar evita întâlnirea acestora. Urmează a se observa că toate acestea sunt doar simple afirmații, nedovedite, bunicul patern își iubește foarte mult nepotul, iar acesta are dreptul să își vadă atât ambii părinți, cât și bunici, fiind drepturi recunoscute de lege.

De asemenea, solicită a se avea în vedere faptul că până la vârsta de 4 ani, minorul a fost îngrijit de părinți în preajma bunicului patern, în apartamentul din ., aspecte care rezultă inclusiv din raportul de anchetă psihologică, astfel încât sub nici un aspect băiatul nu ar fi supus unui pericol iminent, dacă ar fi adus la apartament, întrucât acolo a locuit.

Nu solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.

Avocatul recurentei R. A. R. solicită respingerea ca inadmisibil a recursului formulat de către P. D..

Consideră că prin concluziile puse, partea adversă face confuzie între autoritatea părintească și custodia copilului.

Se afirmă de către recurentul pârât faptul că nu a știut toată vara mai nimic de băiatul său, deși mama acestuia a invocat diferite motive ca să-l țină departe de acesta. Acest fapt este real, însă motivele care au determinat acest lucru nu sunt cele indicate de către recurentul pârât, ci faptul că acesta, contrar celor susținute, a fost prea nepăsător și prea „ocupat” să își vadă copilul. Extrasele de cont depuse la dosar fac dovada faptului că pensia de întreținere datorată minorului D. A. de către recurentul pârât a fost achitată de către acesta decalat, în contratimp permanent față de scadența lunară a obligației de întreținere și, mai mult decât atât, multe dintre plăți reprezintă plăți parțiale ale pensiei de întreținere.

Afirmațiile recurentului pârât, conform cărora programul actual de vizitare reprezintă o „greșeală gravă și ireversibilă” sunt tendențioase, atâta timp cât acesta nu a înțeles să valorifice de bună voie nici măcar programul stabilit de către instanța de fond, respectiv a vizitat minorul de mai puține ori decât i-ar fi permis hotărârea judecătorească.

În opinia sa, copilul nu poate locui la tatăl său, nici măcar temporar, întrucât despărțirea de mediul și anturajul cunoscut acestuia nu ar face decât să adâncească traumele deja existente. F. și programul recurentului pârât (despre care singur afirmă că este foarte încărcat) sunt incompatibile cu un mediu stabil și liniștit, atât de necesar dezvoltării normale a minorului.

Probatoriul administrat în cauză face pe deplin dovada faptului că recurentul pârât s-a implicat ocazional și insuficient în viața minorului, necontribuind în mod constant și proporțional cu nevoile copilului la creșterea și educarea acestuia.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei S. 1 București la data de 21.06.2011, sub nr._, reclamanta R. A. R. a chemat în judecată pe pârâtul P. D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună încredințarea spre creștere și educare a minorului P. D. A., născut la data de 06.03.2007, cu obligarea pârâtului să contribuie la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională ale copilului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că din relația sa de concubinaj cu pârâtul a rezultat minorul P. D. A., născut la data de 06.03.2007, reclamanta locuind împreună cu pârâtul, fiul lor și bunicul patern într-un apartament proprietatea acestuia din urmă. La data de 15 mai 2011, reclamanta împreună cu fiul său au fost aruncați în stradă de bunic, de atunci locuind cu chirie într-un apartament din sectorul 6, fără ca în perioada scursa de la mutare și până la introducerea acțiunii pârâtul să vină să își viziteze copilul.

În ce privește comportamentul și atitudinea paratului față de reclamantă și față de minor, a arătat că, deși bunicul patern se purta urat atât cu ea cât și cu minorul, pârâtul nu a luat niciodată atitudine și nu i-a protejat, în ultimul an acesta venind acasă din ce în ce mai rar, până când nu a mai venit deloc.

Față de împrejurarea că până în prezent copilul a fost crescut de către reclamantă, fiind puternic atașat de aceasta, având în vedere vârsta fragedă a copilului, faptul că reclamanta se poate ocupa de creșterea și educarea sa, a solicitat admiterea acțiunii și încredințarea către ea a minorului, solicitând ca pârâtul să fie obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea acestuia în sumă de 2.700 lei.

A mai solicitat reclamanta stabilirea unui program de vizitare al minorului de către tatăl său, în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, începând de vineri, ora 18,00, până duminică, ora 18,00, două săptămâni în vacanța de vară și o săptămână în vacanța de iarnă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 100 C.fam. raportate la art. 42 C.fam, art. 107, 86 si 94 C.fam.

Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, arătând pe cale de întâmpinare că este parțial de acord cu pretențiile reclamantei, respectiv ca minorul P. D.-A. să fie încredințat mamei spre creștere și educare, iar el să contribuie lunar cu suma de 2700 lei la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională ale fiului lor, nefiind de acord cu programul de vizitare propus de către reclamanta.

Astfel, pe calea cererii reconvenționale, pârâtul a solicitat încuviințarea unui program de vizitare mai extins, în cadrul căruia să poată avea legături personale cu minorul, după cum urmează: în primul și al treilea sfârșit de săptămână din fiecare lună, începând de vineri ora 18,00 și până duminică la ora 20,00, cinci săptămâni în vacanța de vară (din cele 10) și 10 zile în vacanța de iarnă (din 20 de zile), o săptămână de Sărbătorile de P., o data la 2 ani, la domiciliul său de fapt din Bucuresti, sectorul 1.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 42 cod fam.

Prin sentința civilă nr._ din 15.11.2011, instanța de fond a admis în parte atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, astfel cum au fost precizate de părți, și s-a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minorul P. D. A., născut la data de 06.03.2007 să fie exercitată în comun de ambii părinți. A fost stabilită locuința minorului P. D. A., născut la data de 06.03.2007, la mamă, reclamanta-pârâtă R. A. R.. S-a dispus obligarea pârâtului-reclamant la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea minorului P. D. A., născut la data de 06.03.2007, de 2700 lei lunar, începând cu data de 01.08.2011 și până la majoratul acestuia. A fost stabilit un program de vizitare în favoarea pârâtului-reclamant, în cadrul căruia acesta să aibă legături personale cu minorul, astfel: în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, începând de vineri, ora 18.00, până duminică ora 18.00; o lună în perioada vacanței de vara, jumătate din vacanța de iarnă, incluzând sărbătorile de iarnă în anii pari, cinci zile în perioada Sărbătorilor de P., incluzând sărbătoarea P. în anii impari, în toate cazurile prin luarea minorului din domiciliul mamei și readucerea acestuia la același domiciliu, iar în perioada vacanțelor, ora de preluare este 10.00, iar de aducere este 19.00. S-a luat act de faptul ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din relația de concubinaj a părților în cauză a rezultat minorul P. D.-A., născut la data de 06.03.2007, din certificatul de naștere a acestuia reținându-se că minorul are stabilită filiația, din afara căsătoriei, față de ambii părinți.

Cauza a fost soluționată potrivit dispozițiilor Noului Cod civil.

S-a constatat că în privința modului de exercitare a autorității părintești asupra minorului, ca urmare a faptului că părinții nu mai conviețuiesc, aceștia au ajuns la o înțelegere, ambele părți solicitând ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun, împrejurare fără de care instanța a dispus în acest sens, apreciind că acest lucru este in interesul minorului. De asemenea, s-a constatat că nu au existat divergențe nici în ce privește stabilirea locuinței minorului, părțile convenind ca locuința fiului lor să fie stabilită la mamă, astfel că, în baza art. 400 alin. 1 NCC, instanța a dispus în acest sens, stabilind locuința minorului la mama.

A apreciat instanța că în acest fel sunt protejate interesele minorului, avându-se în vedere vârsta fragedă a acestuia (de 4 ani și jumătate), faptul că reclamanta-pârâtă s-a ocupat în permanență de creșterea și îngrijirea fiului său, ceea ce a făcut ca între cei doi să existe o relație de atașament deosebită, că aceasta dispune de condiții materiale și este aptă sub aspect moral să ofere minorului condiții bune de trai și o educație adecvată, astfel cum rezultă din declarația martorei E. N. și din referatul de anchetă psihosocială întocmit de Biroul Autoritate Tutelara din cadrul Primăriei S. 6 București, aspecte necontestate.

În ceea ce privește momentul de la care va datora pârâtul-reclamant pensia de întreținere, s-au avut în vedere dispozițiile art. 532 alin 1 NCC care stipulează că pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că de atunci se prezumă că există starea de nevoie a minorului. Pârâtul-reclamant a achitat cu acest titlu, ulterior separării părților, suma de 7.000 lei, astfel că se va stabili ca moment de la care începe să curgă plata pensiei data de 01.08.2011, urmând ca pensia să fie achitată până la majoratul copilului.

În ceea ce privește cererile formulate de către părți cu privire la stabilirea programului de vizitare (cerere formulată de către reclamanta-pârâtă prin cererea principală, care ulterior a fost precizată și de către pârâtul-reclamant pe calea cererii reconvenționale, de asemenea precizată), s-au avut în vedere cele două principii instituite prin Codul civil și prin Legea nr. 272/2004.

Astfel, s-a avut în vedere, în primul rând, ca principiul interesului superior al copilului trebuie că prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești, acest principiu fiind impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului (art. 2 alin. 2 si 3 din Legea nr. 272/2004).

S-a avut în vedere, totodată, și reglementarea referitoare la autoritatea părintească, potrivit căreia ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, în exercitarea drepturilor părintești bărbatul și femeia având drepturi egale. Astfel, este în interesul superior al copilului de a avea legături personale cu părintele de care a fost separat, în speță tatăl, pentru a se da acestui părinte posibilitatea de a veghea efectiv la creșterea și educarea acestuia.

În aplicarea principiilor și textelor legale enunțate, instanța a încuviințat pârâtului-reclamant programul de legături personale cu fiul său, însă nu după programul solicitat de acesta, care urmează a fi restrâns, nici după programul solicitat de către reclamanta-pârâtă, care este prea restrictiv, cât timp impune ca relațiile tatălui cu minorul să aibă loc numai în prezența sa.

Sub un prim aspect, a apreciat instanța de fond că solicitarea paratului-reclamant ca minorul sa locuiască o perioada de o luna la mama sa si o alta perioada de o luna la el nu poate fi primita, aceasta contravenind interesului minorului, care are nevoie de stabilitate, de o continuitate in ce privește locuința sa, ideea unei locuințe stabile fiind de natura sa îi confere echilibru.

Faptul că locuința minorului a fost stabilită la mamă presupune că acesta va fi părintele care se va ocupa în permanent de creșterea și educarea copilului, și care va lua deciziile curente privind îngrijirea și educarea copilului.

Sub aspectul programului ce urmează a se stabili, instanța a considerat adecvat atât interesului minorului, în prezent în vârstă de 4 ani și jumătate, cât și dreptului părintesc al pârâtului-reclamant ca programul de vizitare să se desfășoare astfel încât să se respecte solicitarea tatălui de a lua minorul la domiciliul său cum este firesc, nedovedindu-se că tatăl ar avea un comportament necorespunzător, că ar fi agresiv sau abuziv cu copilul, deținând condiții normale de locuit. În plus, relațiile dintre părți fiind tensionate, stabilirea programului de vizita la domiciliul reclamantei-pârâte sau numai în prezența acesteia ar fi de natura a periclita atât dreptul minorului, cât și al tatălui de a avea legături personale, menținând o stare de lucruri care nu ar îmbunătăți cu nimic relația dintre tată și copil. S-a mai reținut că reclamanta-pârâtă nu a administrat nicio dovadă din care să rezulte că luarea de către tata a minorului la domiciliul său ar avea o influență negativă asupra creșterii lui sau i-ar putea afecta starea de sănătate, cu atât mai mult cu cât copilul a crescut până la momentul separării părților împreună cu aceștia.

În plus, tot din probele administrate a rezultat că minorul este familiarizat cu locurile în care ar putea să îl ducă pârâtul-reclamant, respectiv la casa din Snagov, la cea din satul Hobaia, inclusiv la locuința bunicului patern din București, urmând ca tatăl, în cazul în care copilul ar refuza să meargă la această din urmă locuință, datorită incidentelor care au avut loc cu bunicul patern, să respecte această opțiune a minorului.

În ceea ce privește programul stabilit la sfârșit de săptămână, de două ori pe lună, instanța a considerat că este necesar a fi readus minorul la locuința mamei duminică la ora 18,00, iar nu mai târziu, pentru a nu-i perturba acestuia programul obișnuit (baie, lectura, somn), cu atât mai mult cu cât acesta va începe grădinița, iar mai apoi școala.

În ceea ce privește perioada vacanțelor, instanța de fond a apreciat că pentru moment, ținând seama de vârsta copilului, este suficient ca acesta să petreacă cu tatăl său o lună în perioada vacanței de vară, jumătate din vacanța de iarnă, care să includă sărbătorile de iarnă în anii pari, pentru a da posibilitatea mamei ca în anii impari să petreacă sărbătorile cu fiul său, și de asemenea cinci zile în perioada Sărbătorilor de P., incluzând sărbătoarea P. în anii impari, cu mențiunea că în perioada vacanțelor ora la care va fi luat minorul de la domiciliul mamei este ora 10,00 și ora de aducere, ora 19,00.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta-pârâtă R. A.-R., cât și pârâtul-reclamant P. D., criticând soluția instanței de fond pentru motive de nelegalitate, apeluri care au fost înregistrate la data de 29.02.2012 pe rolul Tribunalului București,secția a IV-a civilă, sub nr._ .

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a sentinței civile apelate și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: stabilirea unui program de vizitare a minorului D. A. P. de către intimatul-pârât P. D. astfel: o săptămână în vacanța de vară și o săptămână în vacanța de iarnă, astfel cum a solicitat prin precizarea la cererea de chemare în judecată, cu mențiunea faptului că nu înțelege să mai solicite instanței ca minorul să fie însoțit de mamă, jumătate din vacanțele de primăvară (acordate în perioada sărbătorilor P.), incluzând sărbătoarea P. în anii impari. S-a mai solicitat ca programul de vizitare stabilit de către instanță în favoarea intimatului-pârât P. D. să nu poată fi exercitat la domiciliul acestuia din București, ., nr.1, ., .,., iar în ceea ce pensia de întreținere la care a fost obligat pârâtul în favoarea minorului, aceasta să fie plătită, la data de cinci a fiecărei luni, prin transfer bancar în contul 037539CC01 deschis la Banca Italo-Romena, Agenția Unirii, cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 21.06.2011, iar nu 01.08, cum greșit a dispus instanța de fond.

S-a arătat că la adresa anterior menționată din București, ., nr.1, ., .,. minorul a fost martorul violenței domestice exercitată de intimatul-pârât și de către tatăl acestuia în contra apelantei, respectiv a văzut cum intimatul-pârât a lovit-o pe apelantă în numeroase ocazii (fapt confirmat și de martorul audiat în cauză) și cum a fost agresată verbal de către tatăl acestuia. La adresa menționată își are domiciliul stabil și tatăl intimatului-pârât, care este o persoană în etate, cunoscut ca fiind dependent de alcool. Această dependență de alcool îl face să fie extrem de violent și iresponsabil, punând în pericol atât propria siguranță, cât și cea a persoanelor din jurul său.

Apelanta a mai susținut că în mod greșit, instanța de fond a reținut faptul că în cazul în care minorul nu ar dori să fie dus de către intimatul-pârât la adresa din București, ., nr.1, ., ., ., acesta s-ar putea împotrivi. Această concluzie a instanței de fond apare ca fiind cel puțin surprinzătoare în contextul prezentei cauze, întrucât minorul P. D.-A. are vârsta de doar 5 ani, vârstă la care discernământul copilului nu există. Copiii pot fi ușor convinși și "momiți" să facă lucruri care nu sunt în interesul și pentru siguranța lor, astfel încât consideră că în lipsa unei restricții impuse de către autoritatea judecătorească, intimatul-pârât ar putea duce minorul la această adresă, chiar dacă acesta s-ar împotrivi inițial.

Față de considerentele anterior arătate, s-a solicitat ca programul de vizitare a minorului să nu poată fi exercitat la acest domiciliu.

Apelanta-reclamantă a mai criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul duratei programului de vizitare a minorului D. A. P. de către intimatul-pârât P. D. în perioada Sărbătorilor P., întrucât durata vacanței de P. nu este fixă, Ministerul Educației afectând acesteia o săptămână sau două, funcție de perioada din an în care se celebrează Paștele. Dacă ar fi de acord cu ceea ce a dispus instanța de fond, respectiv ca intimatul-pârât să poată lua minorul cinci zile în perioada Sărbătorilor de P., ar însemna ca în cazul în care vacanța de primăvară ar avea o durată de doar o săptămână, ea să nu poată petrece nicio zi a acestor sărbători alături de copil. Este evident că acest lucru nu poate fi acceptat, sărbătorile religioase de o asemenea importanță fiind un prilej pentru ca familiile să se reunească și membrii lor să petreacă împreună cât mai mult timp.

Pentru acest motiv, a solicitat instanței să dispună stabilirea unui program de vizitare a minorului D. A. P. de către intimatul-pârât P. D. în jumătate din vacanțele de primăvară (acordate în perioada sărbătorilor P.), incluzând sărbătoarea P. în anii impari.

S-a mai arătat că hotărârea apelată conține dispoziții contradictorii, întrucât în considerentele hotărârii apelate se rețin dispozițiile art.532 alin.1 din Noul Cod Civil, care stipulează că pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată (21.06.2011), iar instanța a dispus obligarea intimatului-pârât P. D. la plata pensiei de întreținere pentru minorul P. D.-A. începând cu data de 31.08.2011, reținându-se că ulterior separării în fapt a apelantei de intimat, acesta ar fi achitat minorului o sumă de bani.

Nu lipsa mijloacelor materiale l-a determinat pe intimatul-pârât să nu contribuie financiar la creșterea și educarea minorului, ci lipsa de interes, dovadă în acest sens fiind și faptul că, deși obligat printr-o hotărâre judecătorească, acesta nu a plătit lunar și la termen pensia de întreținere datorată.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanta - reclamantă, prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului doi din motivele de apel, în raport de dispozițiile art.294 alin.1 C.proc.civ. și respingerea celorlalte capete de apel ca nefondate.

În ceea ce privește apelul declarat de apelantul-pârât, acesta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacată, în sensul admiterii în tot a cererii reconvenționale, așa cum a fost precizată, sub aspectul programului de vizitare a minorului întrucât argumentele instanței de fond sunt în parte temeinice, iar situația de fapt stabilită este, de asemenea, corectă numai în parte.

Astfel, nici apelanta-reclamantă nu a stat cu minorul atât de mult timp pe cât și-ar fi dorit întrucât copilul stătea în timpul zilei cu bona, iar pe părinți îi vedea seara. De aceea, este greșită concluzia instanței de fond potrivit căreia pârâtul nu a fost „o prezență atât de activă în viața copilului precum mama... și că de aceea dorește pârâtul să recuperez timpul pierdut”. Este adevărat ca mama copilului s-a ocupat mai mult de el, ca orice mama, însă a susținut că s-a implicat activ în viața lui, întrucât obișnuia să îi facă baie seara și să mănânce dimineața cu el, se jucau și mergeau la plimbare împreună (îl ducea la Aeroportul Otopeni întrucât îi plac foarte mult avioanele); mâncau împreună în oraș, aspecte care rezultă din probele administrate (interogatorii și martori), fiind demonstrată relația de afecțiune dintre apelant și fiul său, inclusiv prezența sa activă în viața acestuia.

S-a mai arătat că instanța de fond a reținut eronat că «... reclamanta-pârâtă s-a ocupat în permanență de creșterea și îngrijirea fiului său, ceea ce a făcut ca între cei doi să existe o relație de atașament deosebită ...». Ambele părți s-au ocupat în permanență de creșterea copilului în limita timpului pe care l-a avut fiecare. Prezența părinților în viata copilului a fost semnificativă și fiecare dintre ei și-a îndeplinit rolul de părinte, apelanta - rolul de mama, iar el - rolul de tată. Apelanta-reclamantă a recunoscut la interogatoriu că între apelant și fiul lor «exista relație de atașament, că minorul simte lipsa tatălui ...», aspect care rezulta de altfel și din depozițiile martorilor.

Apelantul a susținut că programul stabilit de instanța de fond este restrictiv întrucât se va deschide cu certitudine o prăpastie care se va adânci pe măsura ce băiatul va crește și nu se va mai simți cu apelantul în largul lui, întrucât programul stabilit de instanța de fond este tributar principiilor vechiului Cod Civil, desuet in aceasta problema. A mai arătat că nu își poate îndeplini corespunzător obligațiile de tată în cadrul programului stabilit de instanța de fond întrucât nu este conform principiului exercitării în comun a autorității părintești, astfel cum este văzută de legiuitor prin Noul Cod civil. A arătat că reclamanta nu dorește să îl lase pe minor cu apelantul peste noapte, ci dorește să viziteze minorul la domiciliul său, adică în casa reclamantei și să plece cu minorul în vacanțe împreună cu ea, program care este absurd și în defavoarea minorului și a sa. Reclamanta i-a permis să vadă copilul numai de 2 ori în 5 luni și este de notorietatea aversiunea acesteia împotriva sa (pe care a făcut-o publică prin aparițiile sale în presă și la televizor).

Pentru cele menționate, apelantul a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a cererii reconvenționale, așa cum a fost precizată, sub aspectul programului de vizitare al minorului, respectiv să se dispună ca relațiile personale dintre el și minor să se realizeze după următorul program: minorul va locui o lună la mama sa și o lună la tatăl său, începând cu ziua de 1 a lunii, de la ora 7.00, dacă este zi lucrătoare, sau de la ora 10, daca este zi nelucrătoare sau vacanță. În ultima zi a lunii respective, minorul va fi adus celuilalt părinte la ora 18.00 începând cu data de 1 a lunii următoare pronunțării hotărârii judecătorești, minorul va sta la mama sa.

Apelanta-reclamantă a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelantul - pârât solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Apelanta reclamantă a depus cerere precizatoare prin care a solicitat admiterea apelului și să se pronunțe o hotărâre de schimbarea în parte a sentinței civile apelate, respectiv să dispună ca în prezenta cauză intimatul - pârât P. D. să beneficieze de următorul program de vizitare a minorului P. D. A.: o săptămână în vacanța de vară și o săptămână în vacanța de iarnă, astfel cum a solicitat prin precizarea la cererea de chemare în judecată, cu mențiunea faptului că nu înțelege să mai solicite instanței ca minorul să fie însoțit de mamă; jumătate din vacanțele de primăvară (acordate în perioada sărbătorilor P.), incluzând sărbătoarea P. în anii impari, programul de vizitare al minorului de către intimatul-pârât P. D. în timpul sărbătorilor de iarnă, respectiv includerea în anii pari a sărbătorilor de iarnă în programul de vizitare, programul de vizitare al minorului de către intimatul-pârât P. D., respectiv în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, începând de vineri, ora 18:00, până duminică, ora 18:00; programul de vizitare stabilit de către instanță în favoarea intimatului-pârât P. D. să poate fi exercitat la reședința acestuia din ., dar nu și la domiciliul acestuia din București, ., nr.1, ., ., ..

Prin decizia civilă nr.705/A/25.06.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul - pârât-reclamant P. D.; a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă-pârâtă R. A.-R.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că pârâtul-reclamant va plăti pensie de întreținere în favoarea minorului D. A., începând cu data introducerii acțiunii - 21.06.2011 și până la majoratul copilului, în cuantum de 2700 lei lunar; a menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că prima instanță a stabilit corect programul de vizitare a minorului de către tată, astfel că sunt neîntemeiate criticile părților asupra programului astfel stabilit.

Solicitarea apelantei-reclamante ca minorul să nu fie dus la domiciliul tatălui, din ., nr.1, ., . pe motiv că ar avea influențe negative asupra dezvoltării acestuia nu a fost reținută de tribunal întrucât s-a apreciat că apelanta-reclamantă nu a dovedit cele afirmate. Astfel, reclamanta a locuit la aceeași adresă cu pârâtul și copilul, în perioada în care părțile erau împreună, iar copilul este familiarizat cu acele locuri. Mai mult, s-a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță, că în măsura în care minorul ar avea anumite rețineri în a merge la această adresă, ca urmare a unor incidente avute cu bunicul patern, atunci tatăl va trebui să respecte opțiunea minorului.

Criticile apelantei-reclamante prin care arată că minorul se află la vârsta la care nu are discernământ și nu poate să-și exprime punctul de vedere nu au fost reținute de tribunal, întrucât chiar dacă minorul se află la vârsta la care nu poate discerne între bine și rău, totuși reacția și comportamentul minorului în prezența anumitor persoane și în anumite locuri nu pot fi ignorate de părinți. Faptul că minorul are anumite rețineri atunci când îl întâlnește pe bunicul patern trebuie să fie avut în vedere de către apelantul-pârât și respectată dorința copilului, cum corect a reținut prima instanță.

Deși apelanta-reclamantă a susținut că un copil poate fi foarte ușor convins, totuși copilul, în respectarea interesului superior al acestuia, nu poate fi constrâns să meargă în anumite locuri sau să fie în prezența anumitor persoane față de care manifestă un evident sentiment de respingere.

Reclamanta-reclamantă nu a făcut nicio dovadă care să scoată în evidență pericolul pe care desfășurarea programului de vizitare a minorului la adresa din ., nr.1, ., ., . l-ar prezenta pentru minor. Mai mult, din referatul de ancheta socială efectuată la această adresă (filele 58,59) în apel a rezultat că acest imobil este proprietatea tatălui pârâtului, unde minorul are amenajată o cameră dotată conform vârstei sale și unde locuiește două zile pe săptămână.

În ceea ce privește durata programului de vizitare, tribunalul a apreciat că în mod corect a fost stabilit acest program de prima instanță.

Solicitarea apelantului-pârât ca programul de vizitarea să fie stabilit astfel încât minorul să locuiască o lună la mamă și o lună la tată a fost apreciată de tribunal ca fiind excesivă și contravenind însăși noțiunii de program de legături personale.

Potrivit art.448 C.civ., copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte aceeași situație ca și aceea a unui copil din căsătorie. Potrivit art.401 C.civ. în cazurile în care locuința copilului este stabilită la unul dintre părinți, celălalt are dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Or, stabilirea programului de vizitare a minorului în forma cerută de apelantul-pârât, respectiv o lună la mamă și o lună la tată contravine însăși noțiunii de program de vizitare, precum și interesului superior al copilului care are dreptul la stabilitate în ceea ce privește locuința sa, cum corect a reținut și prima instanță. Or, numai o locuință stabilă, la unul dintre părinți este în deplină concordanță cu interesul superior al copilului și corespunde pe deplin și noțiunii de locuință în sensul dispozițiilor art.400 C.civ.

Aprecierea de către apelantul-pârât a programului de vizitare stabilit de prima instanță ca fiind prea restrictiv este eronată în condițiile în care Noul cod civil definește clar noțiunea de locuință a minorului, precum și drepturile părintelui separat de copil. Stabilirea programului de vizitare în forma solicitată de apelantul-pârât echivalează practic cu stabilirea locuinței minorului la ambii părinți, ceea ce exclude practic noțiunea de legături personale ale părintelui cu copilul.

Ceea ce s-a urmărit de legiuitor prin stabilirea locuinței minorului la unul dintre părinți este tocmai asigurarea stabilității în ceea ce privește condițiile în care trebuie să fie crescut copilul. Pentru a nu se înstrăina copilul de părintele la care nu locuiește a fost stabilit în favoarea acestui părinte dreptul de a avea legături personale cu copilul. Bineînțeles că în cadrul acestui program de vizitare părintele la care copilul nu are fixată locuința se bucură mult mai puțin de prezența copilului decât părintele la care acesta locuiește permanent, această măsură fiind reglementată exclusiv în interesul superior al copilului.

Programul de vizitare solicitat de apelanta-reclamantă în perioada vacanțelor de vară, iarnă și primăvară (precizat prin cererea depusă la termenul din 21.05.2012, fila 48) a fost apreciat de tribunal ca justificat în condițiile în care apelanta invocă faptul că vacanța de Paști nu este fixă. Or, prima instanță a stabilit programul de vizitare în perioada sărbătorilor de Paști la 5 zile, care să includă și sărbătorea P. în anii impari, astfel că, indiferent de durata vacanței de Paști, copilul va petrece alternativ sărbătorile de Paști în anii pari cu mama, iar în anii impari cu tatăl. În ceea ce privește vacanțele de vară și de iarnă, tribunalul a apreciat că în mod corect a stabilit prima instanță ca acestea să fie petrecute o lună cu tatăl, respectiv jumătate din vacanța de iarnă, pentru ca în această perioadă copilul să aibă mai mult timp pentru a se bucura de prezența părintelui la care nu are stabilită locuința. Petrecerea unei săptămâni din fiecare vacanță, așa cum a solicitat apelanta-reclamantă nu ar fi suficient pentru copil în condițiile în care vacanța de vară este de aproximativ 3 luni, iar o lună petrecută cu tatăl corespunde interesului superior al copilului, permițându-i să relaționeze cu tatăl său.

În consecință, tribunalul a apreciat că toate criticile părților referitoare la programul de vizitare a minorului stabilit de prima instanță sunt neîntemeiate. Excepția inadmisibilității motivului de apel prin care apelanta-reclamantă a solicitat ca programul de vizitare a minorului să nu se desfășoare la adresa din ., nr.1, ., ., excepție invocată de apelantul-pârât prin întâmpinare, prin raportare la dispozițiile art.294 alin.1 C.proc.civ. a fost apreciată de tribunal ca neîntemeiată și analizată ca o apărare de fond a apelantului-pârât. S-a avut în vedere că această cerere nu are semnificația unei cereri noi în sensul dispozițiilor art.294 alin.1 C.proc.civ., ci reprezintă numai o apărare a apelantei-reclamante în ceea ce privește locul unde să nu se desfășoare programul de legături personale ale tatălui cu minorul, apărare de care tribunalul nu a ținut cont pentru considerentele anterior menționate și prin care s-a apreciat că programul de legături personale a fost corect stabilit de prima instanță.

În ceea ce privește criticile apelantei-reclamante referitoare la momentul acordării pensiei de întreținere de către apelantul-pârât, tribunalul a apreciat că aceste critici sunt întemeiate.

Astfel, potrivit art.532 alin.1 din Noul Cod civil, pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

Tribunalul a apreciat că în mod eronat prima instanță a stabilit ca moment al datorării pensiei de întreținere data de 01.08.2011 motivat de faptul că pârâtul a plătit cu acest titlu suma de 7000 lei ulterior separării părților. S-a avut în vedere că dispozițiile legale menționate prevăd expres momentul de la care se acordă pensia de întreținere, iar eventualele sume achitate de apelantul-pârât minorului nu reprezintă o pensie de întreținere și nu sunt de natură a proroga data acordării pensiei de întreținere în condițiile în care pârâtul nu a achitat integral copilului pensia la care a fost obligat prin chiar sentința civilă apelată.

În consecință, în raport de dispozițiile legale menționate, tribunalul a apreciat că pensia de întreținere în favoarea minorului D. A. trebuie plătită începând cu data introducerii acțiunii, 21.06.2011 și până la majoratul copilului, în cuantum de 2700 lei lunar.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta pârâtă R. A. R. și pârâtul reclamant P. D..

Prin recursul declarat, reclamanta pârâtă R. A. R. a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă și stabilirea următorului program de vizitare a minorului P. D. A.:

- o săptămână în vacanța de vară și o săptămână în vacanța de iarnă, astfel cum a solicitat prin precizarea la cererea de chemare în judecată, cu mențiunea faptului că nu înțelege să mai solicite instanței ca minorul să fie însoțit de mamă;

- jumătate din vacanțele de primăvară (acordate în perioada sărbătorilor pascale), incluzând sărbătoarea pascală în anii impari;

- programul de vizitare stabilit de către instanță în favoarea intimatului-pârât P. D. să poată fi exercitat la reședința acestuia din ., jud.G., dar nu și la domiciliul acestuia din București, ., nr.1, ., ..

În motivare, recurenta reclamantă pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că toate criticile recurentei-reclamante referitoare la programul de vizitare a minorului stabilit de instanța de fond sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit, și în contra probelor administrate în cauză, faptul că nu este întemeiată solicitarea recurentei-reclamante ca minorul să nu fie dus la domiciliul tatălui din București, ., nr.1, ., ., . pe motiv că acesta ar avea influențe negative asupra dezvoltării minorului.

Mai mult decât atât, instanța de apel a înlăturat în mod greșit apărările recurentei cu privire la faptul că, în cazul în care minorul nu ar dori să fie dus de către intimatul-pârât la această adresă copilul s-ar putea împotrivi.

Este de notorietate faptul că intimatul-pârât P. D. are o fire violentă, astfel încât nu există vreo îndoială cu privire la faptul că un refuz constant al minorului de a se deplasa la adresa din București, ., nr.1, ., . poate genera violență fizică și verbală asupra sa. Dacă o hotărâre judecătorească ar permite intimatului-pârât să îl ducă pe minor la adresa menționată anterior, l-ar expune la un pericol eminent, întrucât, din vizitele anterioare ale acestuia împreună cu intimatul-pârât la acest imobil, copilul a fost lăsat de mai multe ori, pentru intervale de timp de câteva ore, doar în grija bunicului, cunoscut ca fiind un alcoolic cu un comportament trivial și violent. Dovadă în acest sens sunt desele solicitări formulate către Serviciul de Ambulanță pentru asistență medicală acordată tatălui intimatului-pârât, depozițiile martorului încuviințat de către instanță pentru recurenta-reclamantă. Ca si instanța de fond, instanța de apel a omis să aibă în vedere siguranța copilului.

Din probatoriul administrat în cauză, instanța ar fi trebui să realizeze care sunt riscurile și pericolele la care minorul ar fi expus în cazul în care acesta ar fi dus de către intimatul-pârât la adresa anterior menționată, unde minorul a fost martorul violenței domestice exercitată de intimatul - pârât și de către tatăl acestuia în contra recurentei.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul duratei programului de vizitare a minorului D. A. P. de către intimatul-pârât P. D. în perioada sărbătorilor pascale, întrucât durata vacanței de P. nu este fixă, Ministerul Educației afectând acesteia o săptămână sau două, funcție de perioada din an în care se celebrează Pastele.

Dacă ar fi de acord cu ceea ce a dispus instanța de apel, respectiv ca în anii impari intimatul-pârât să poată lua minorul cinci zile în perioada sărbătorilor de P. (care durează 3 zile), ar însemna ca în cazul în care vacanța de primăvară ar avea o durată de doar o săptămână, recurenta să nu poată petrece vreo zi a acestei vacanțe alături de copilul său.

Pentru acest motiv, recurenta a solicitat să se dispună stabilirea unui program de vizitare a minorului D. A. P. de către intimatul-pârât P. D. în jumătate din vacanțele de primăvară (acordate în perioada sărbătorilor P.), incluzând sărbătoarea pascală în anii impari.

Dovadă a faptului că instanța de apel a apreciat greșit cu privire la situația de fapt existentă în prezenta speță este și dezinteresul manifestat de intimatul-pârât față de minorul P. D. A., respectiv faptul că din luna mai 2012 acesta nu a mai vizitat minorul (deși recurenta-reclamantă nu i-a îngrădit sau interzis contactul cu acesta) și nici nu a achitat acestuia pensia alimentară (de la începutul anului) la care era obligat conform legii și hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.

Recurentul pârât reclamant a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel sub aspectul admiterii cererii reconvenționale, așa cum a fost precizată, privind programul de vizitare al minorului, respectiv să se dispună ca relațiile personale dintre acesta și minor să se realizeze după următorul program: minorul va locui o lună la mama sa și o lună la tatăl său, începând cu ziua de 1 a lunii, de la ora 7,00, dacă este zi lucrătoare, sau de la ora 10, dacă este zi nelucrătoare sau vacanță. În ultima zi a lunii respective, minorul va fi adus celuilalt părinte la ora 18. Începând cu data de 1 a lunii următoare pronunțării hotărârii judecătorești, minorul va sta la mama sa.

Invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul pârât a apreciat că instanța de apel nu a reținut corect situația de fapt și nu a argumentat în mod corespunzător decizia recurată, aplicând greșit legea în materia dreptului familiei în dezlegarea prezentei pricin, respectiv nu a fost urmărit interesul superior al minorului.

Instanța de apel ar fi trebuit să rețină că atât pârâtul reclamant, cât și reclamanta pârâtă s-au ocupat împreună, în permanență, de creșterea minorului, în limita timpului pe care I-au avut fiecare. Prezența acestora în viața copilului a fost semnificativă și și-au îndeplinit fiecare rolul de părinte, astfel că și între pârâtul reclamant și fiul său există o relație de atașament deosebită, reclamanta recunoscând Ia interogatoriul luat în fond acest lucru.

Recurentul a susținut că programul stabilit de instanța de fond care nu diferă de programul obișnuit acordat de instanțe în baza vechiului Cod Civil nu este de natură de a consolida relația personal afectivă cu minorul, fiind mult prea restrictiv și nu deservește interesului superior al acestuia de a petrece perioade semnificative de timp cu ambii părinți. Recurentul dorește să se implice cât mai activ în viitorul copilului său, să urmeze cele mai bune școli și să fie educat, menționând că nu vrea să fie considerat un sponsor, adică un străin căruia îi va fi recunoscător și să fie agreat prin prisma existenței interesului material.

A menționat că nu a știut toată vara mai nimic de D.-A., întrucât mama acestuia a invocat diferite motive ca să-l țină departe de acesta.

Mama băiatului îi îngrădește cu bună știință accesul la datele privind sănătatea, educația și programul minorului și la alte asemenea informații întrucât nu comunică cu recurentul pârât.

Recurentul a precizat că nu își poate îndeplini corespunzător obligațiile de tată în cadrul programului stabilit. Este mult prea restrictiv și nu este conform principiului exercitării în comun a autorității părintești, astfel cum este văzută de legiuitor prin noul Cod civil.

A arătat că programul propus de acesta conferă stabilitate și echilibru minorului, întrucât programul odată stabilit și respectat, devine obișnuință si regulă de conduită.

Intimatul pârât reclamant a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de reclamanta pârâtă, ca nefondat.

Astfel, recurenta nu cooperează cu intimatul și refuză cu vehemență să-i de-a copilul, cu mari insistențe reușind să-l vadă două zile de C. și atunci a constatat că mama încearcă să-l întoarcă împotriva sa.

Referitor la afirmația recurentei despre bunicul patern, în sensul că acesta este cunoscut ca fiind un alcoolic, cu un comportament trivial și violent, intimatul a arătat că dacă tatăl său ar fi un pericol pentru copilul său, cu siguranță ar evita întâlnirea acestora. Toate acestea sunt doar simple afirmații, nedovedite, bunicul patern își iubește foarte mult nepotul, iar acesta are dreptul să își vadă atât ambii părinți, cât și bunici, fiind drepturi recunoscute de lege.

De asemenea, intimatul a arătat că până la vârsta de 4 ani, minorul a fost îngrijit de părinți în preajma bunicului patern, în apartamentul din ., aspecte care rezultă inclusiv din raportul de anchetă psihologică. Sub nici un aspect băiatul nu ar fi supus unui pericol iminent, dacă ar fi adus la apartament, întrucât acolo a locuit.

Relativ la afirmația recurentei în sensul că instanța de apel a omis să aibă în vedere siguranța copilului, intimatul a arătat că la dosar nu există nici o probă din care să rezulte că băiatul ar fi în pericol atunci când se află cu tatăl sau bunicul patern, afirmațiile nedovedite fiind fără relevanță juridică, cu excepția situației când stau la baza exercitării cu rea-credință a drepturilor proceusale.

Nici în interogatoriul luat mamei și nici în depoziția martorei propusă de aceasta nu sunt consemnate declarații din care să rezulte că minorul ar fi în pericol atunci când este cu tatăl sau bunicul său.

Intimata reclamantă pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de pârâtul reclamant, ca nefondat.

A arătat aceasta că în raport de motivul de recurs invocat de recurent, respectiv art.304 pct.9 C.proc.civ., cererea acestuia de recurs ar fi trebuit să facă în mod exclusiv prezentarea criticilor de nelegalitate pe care acesta a înțeles să le invoce, însă cererea de recurs este confuză, în cuprinsul acesteia regăsindu-se critici întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ.

Intimata a precizat că această modalitate ambiguă de redactare a motivelor de recurs nu poate decât să conducă la concluzia că în lipsa oricărui argument legal, recurentul pârât a încercat că „îmbrace într-o haină juridică” propriile nemulțumiri privind hotărârile pronunțate de către instanța de fond și cea de apel.

În fapt, recurentul pârât este cel care a întrerupt, pentru perioade mari de timp, legăturile firești cu fiul său.

Motivele reale care au determinat nevizitarea copilului de către tată nu sunt cele indicate de către recurentul pârât, ci faptul că acesta, contrar celor susținute, a fost prea nepăsător și prea „ocupat” să își vadă copilul.

Extrasele de cont depuse atașat prezentei fac dovada faptului că pensia de întreținere datorată minorului D. A. de către recurentul pârât a fost achitată de către acesta decalat, în contratimp permanent față de scadența lunară a obligației de întreținere și, mai mult decât atât, multe dintre plăți reprezintă plăți parțiale ale pensiei de întreținere.

Copilul nu poate locui la tatăl său, nici măcar temporar, întrucât despărțirea de mediul și anturajul cunoscut acestuia nu ar face decât să adâncească traumele deja existente. F. și programul recurentului pârât (despre care singur afirmă că este foarte încărcat) sunt incompatibile cu un mediu stabil și liniștit, atât de necesar dezvoltării normale a minorului.

Intimata reclamantă a solicitat respingerea ca fiind neîntemeiată cererea recurentului pârât de exercitare a dreptului de vizitare a minorului, astfel cum a fost precizat prin cererea reconvențională, în raport de dispozițiile art.496 alin.3 C.proc.civ.

Deși aceste prevederi legale dau dreptul de a solicita instanței ca programul de vizitare al minorului de către recurentul pârât să se desfășoare exclusiv la domiciliul copilului, pentru a da recurentului posibilitatea de a avea o relație firească părinte-copil, intimata a precizat că este de acord ca acesta să ia minorul în domiciliul său, în cadrul programului de vizitare.

În ceea ce privește solicitarea recurentului pârât de admitere în tot a cererii reconvenționale, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, motivat de inexistența în legislația noastră a unui cadru juridic pentru reglementarea custodiei comune.

Curtea, analizând criticile recurentei reclamantei sub aspectul locului unde urmează a se desfășura programul de vizitare a minorului, dar și criticile acesteia, precum și ale recurentului pârât în ceea ce privește întinderea acestui program, constată următoarele:

Prioritar, Curtea reține că recursul constituie o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Mai mult, calea de atac a recursului constituie o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 C.pr.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.

În cauza de față, criticile formulate de cele două părți împotriva hotărârii pronunțate în apel se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ și care se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește durata programului de vizitare și locul desfășurării acestuia, raportat la interesul superior al copilului.

Față de considerentele expuse prioritar, în lipsa unor probe relevante administrate în recurs, Curtea urmează a se raporta la situația de fapt reținută de instanța de apel, care este instanță devolutivă, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză, instanța de recurs urmând a avea în vedere numai cel de-al doilea aspect al activității jurisdicționale, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

În acest sens, Curtea reține că la dosar deși a fost depus un certificat medico- legal eliberat recurentei reclamante, acesta nu poate dovedi decât faptul că aceasta a fost victima unei agresiuni, fără insă a putea proba aspecte legate de făptuitor.

Pe de altă parte, referatul de trimitere în judecată a pârâtului, nu pot fi apreciate decât din perspectiva prezumției de nevinovăție de care beneficiază orice persoană, până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare de către o instanță de judecată.

În același sens, articolele publicate în mass - media, care fac referire la comportamentul pârâtului, câtă vreme nu se coroborează cu alte dovezi, nu fac dovada corespondenței în realitate a celor relatate, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul lor, sunt relatate afirmații ale recurentei, care poartă amprenta subiectivismului.

Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea nu va analiza acele critici care vizează situația de fapt decurgând din aprecierea probatoriilor, făcută de către instanțele anterioare.

Astfel, referitor la motivul de recurs privind modul de soluționare a cererii de stabilire a unui program de vizitare a minorului sub aspectul locului unde ar putea să se desfășoare acesta, față și de considerațiile teoretice expuse mai sus, Curtea urmează să aibă în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel și anume faptul că reclamanta, pârâtul și copilul au locuit la domiciliul tatălui pârâtului, din ., nr.1, ., ., ., în perioada în care părțile erau împreună, iar minorul este familiarizat cu acele locuri, că reclamanta nu a făcut nicio dovadă care să scoată în evidență pericolul pe care l-ar prezenta pentru minor desfășurarea programului de vizitare la adresa sus-indicată. Mai mult, din referatul de anchetă socială efectuată la această adresă, în apel, s-a reținut că acest imobil este proprietatea tatălui pârâtului, iar minorul are amenajată o cameră dotată conform vârstei sale.

Curtea, în considerarea interesului superior al copilului, reține că unul din drepturile copilului garantate prin Legea nr. 272/2004 este acela de a menține relații personale și contacte directe cu membrii familiei, în sensul acestei legi, relațiile personale realizându-se conform art. 15 prin: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit; d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul; f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.

Potrivit art.8 alin.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Conform alineatului 2 „nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională și siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

În acest sens, Curtea are în vedre jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului în cauza Cauza Amanalachioai vs. Romania, în care s-a statuat căinteresul copiilor prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluție într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să mențină legăturile acestora cu familia.

Interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a legăturii de familie astfel că trebuie să se facă tot posibilul să se păstreze relațiile personale, aceste considerente fiind valabile nu numai pentru părinți, ci și pentru familia extinsă, dreptul copilului neputând primi limitări decât în condițiile legii și în mod justificat.

Reținând existența relațiilor tensionate între părțile litigante, precum și faptul că nu există niciun pericol în a-l duce pe minor la adresa din ., nr.1, ., ., ., potrivit situației de fapt definitiv stabilite de către instanța de apel, Curtea constată că este în interesul minorului să aibă legături personale cu tatăl său acolo unde tatăl are posibilitatea de a-l duce și care nu este un loc ostil minorului.

Din situația de fapt reținută de către instanța de apel, cu privire la care părțile nu au adus alte dovezi în recurs de natură a o schimba, Curtea reține comportamentul reclamantului subsumat interesului minorului, în sensul că nu ar face nimic din ceea ce ar periclita stabilitatea psihică a acestuia, fiind răspunzător pentru desfășurarea programului de vizitare a minorului de modul în care stabilește legătura afectivă cu acesta.

De altfel, recurenta, față de evoluția relațiilor ce urmează a le dezvolta minorul cu tatăl biologic, în cazul în care constată unele aspecte ce dăunează minorului, poate solicita instanței modificarea și chiar întreruperea programului de vizită stabilit, în acord cu dispozițiile legale incidente, dovedind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică și psihică, intelectuală sau morală a acestuia.

Curtea apreciază că în mod corect a apreciat instanța de apel în sensul că minorul chiar dacă se află la vârsta la care nu are discernământ și nu poate discerne între bine și rău, totuși reacția și comportamentul minorului în prezența anumitor persoane și în anumite locuri nu pot fi ignorate de părinți. Faptul că minorul ar putea avea anumite rețineri atunci când îl întâlnește pe bunicul patern nu poate decât să împieteze asupra desfășurării normale a programului de vizitare, ceea ce nici în interesul minorului nu este, dar nici a tatălui, care are toată dorința de a se bucura împreună cu copilul și de a-l face să se simtă bine în prezența sa, așa cum este și în firescul lucrurilor și acesta a lăsat să se înțeleagă.

Curtea are în vedere, totodată, că reclamanta a locuit la adresa indicată mai sus, împreună cu pârâtul și minorul și că a părăsit această locuință doar la solicitarea bunicului patern, așa cum chiar aceasta a susținut. Or, de vreme ce reclamanta nu a părăsit acest domiciliu din proprie inițiativă ca urmare a considerării unui loc nociv pentru minor, nu poate fi validată susținerea acesteia în sensul că ar fi un loc ostil minorului de vreme ce și la acel moment locuia bunicul patern în acest apartament.

De asemenea, Curtea are în vedere că minorul a petrecut în această locuință cea mai mare parte a vieții lui, că are o cameră a sa mobilată corespunzător și că este familiarizat cu tot ce se află la acea adresă, astfel că acesta trebuie să aibă posibilitatea de a se bucura de ceea ce i-a aparținut cândva fără întrerupere.

Așa fiind, față de considerațiile expuse mai sus, Curtea găsește nefondată critica recurentei reclamante sub aspectul locului desfășurării relațiilor de filiație dintre pârât și fiul lor.

În ce privește durata vizitelor, Curtea găsește nefondată solicitarea recurentului pârât ca programul de vizitare să fie stabilit astfel încât minorul să locuiască o lună la mamă și o lună la tată.

Așa cum a apreciat și instanța de apel, această solicitare contravine însăși noțiunii de program de legături personale, atâta vreme cât ambii părinți exercită împreună autoritatea părintească față de minor, iar potrivit art.401 C.civ. în cazurile în care locuința copilului este stabilită la unul dintre părinți, celălalt are dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Numai o locuință stabilă, la unul dintre părinți corespunde pe deplin și noțiunii de locuință în sensul dispozițiilor art.400 C.civ. Stabilirea programului de vizitare în forma solicitată de apelantul-pârât echivalează cu stabilirea locuinței minorului la ambii părinți, ceea ce ar exclude noțiunea de legături personale ale părintelui cu copilul.

Stabilirea programului de vizitare a minorului în forma cerută de recurentul-pârât, contravine însăși noțiunii de program de vizitare, precum și interesului superior al copilului care are dreptul la stabilitate în ceea ce privește locuința sa, cum corect a reținut și instanțele de fond.

Curtea nu poate primi susținerile recurentului pârât în sensul că programul stabilit de către instanțele anterioare este prea restrictiv, având în vedere că minorului trebuie să i se asigure o stabilitate în ceea ce privește condițiile în care trebuie să fie crescut, fără a se crea un disconfort acestuia prin schimbarea prea repede a ambientului și în acest fel să devină o situație obositoare pentru acesta. Curtea ia în calcul și faptul că minorul poate să-și vadă tatăl și prin alte mijloace tehnice moderne sau să vorbească cu acesta oricând pe telefon sau apelând la alte mijloace de comunicare.

Într-adevăr, părintele la care copilul nu are fixată locuința se bucură mai puțin de prezența copilului decât părintele la care acesta locuiește permanent, însă ambele părți au fost de acord cu stabilirea domiciliului copilului la mamă, această măsură fiind apreciată exclusiv în interesul superior al copilului.

În ce privește critica recurentei reclamante referitoare la programul de vizitare din perioada sărbătorilor pascale, Curtea reține că instanțele anterioare au stabilit programul de vizitare în perioada sărbătorilor de Paști la 5 zile, care să includă și sărbătorea pascală în anii impari, astfel că, indiferent de durata vacanței de Paști, copilul va petrece alternativ sărbătorile de Paști în anii pari cu mama, iar în anii impari cu tatăl.

Această soluție nu poate fi aprecită ca nefondată prin raportare la susținerile recurentei reclamante în sensul că în cazul în care vacanța de primăvară ar avea o durată de doar o săptămână și s-ar suprapune cu sărbătorile pascale nu ar putea petrece nicio zi din această vacanță alături de copilul său. Astfel, Curtea are în vedere că nu toate sărbătorile pascale sunt în perioada vacanțelor de primăvară, astfel că în cazul în care acestea nu coincid, având în vedere că instanțele anterioare nu au dispus nimic în concret și pentru această situație relativ la aceste vacanțe de primăvară, când nu se suprapun cu sărbătorile de Paști, față și de limitele criticilor de recurs, minorul urmează a se afla în domiciliul mamei aceasta bucurându-se de prezența copilului alături de ea. Tot astfel, în anii pari, precum și în situațiile în care vacanțele de primăvară sunt mai lungi de două săptămâni și se suprapun cu sărbătorile de Paști, copilul petrece alături de mama sa, parțial aceste vacanțe.

Dacă avem în vedere însă anii impari și când vacanțele de primăvară sunt de numai o săptămână și se suprapun cu sărbătorile de Paști, într-adevăr, copilul va petrece alături de tatăl său. Însă, chiar și în această situație care ține de alte criterii decât voința părților sau posibilitatea instanței de a anticipa situația concretă la care face referire recurenta, Curtea nu poate face abstracție de faptul că domiciliul minorului este stabilit la recurenta reclamantă, minorul petrecând în acest fel cea mai mare parte a timpului său în prezența mamei, astfel că se poate considera că este în folosul minorului să aibă o ocazie în plus de a sta alături de tatăl său mai multe zile, întărind astfel legăturile de filiație dintre aceștia, bucurându-se unul de celălalt.

Deși recurenta a solicitat să se dispună stabilirea programului de vizitare a minorului P. D. A., doar o săptămână în vacanța de vară și o săptămână în vacanța de iarnă, Curtea retine pe de o parte că, această solicitare nu a fost însoțită de critici corespunzătoare relativ la hotărârea atacată iar pe de altă parte, că prin raportare la considerentele anterior expuse, nu poate fi apreciat ca fiind în interesul minorului, stabilirea unui program de legături cu părintele cu care nu locuiește atât de restrâns, dimpotrivă, trebuie alocat suficient timp pentru dezvoltarea unor relații firești, între copil și părintele său.

Ca urmare, față de considerațiile expuse mai sus, considerând că în mod corect instanța de apel a făcut aprecieri asupra interesului superior al copilului, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge cele două recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă pârât R. A. R. și de recurentul pârât reclamant P. D. împotriva deciziei civile nr.705/A/25.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea tutelară P. S. 2 București și P. S. 6 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M.-A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.B.I.7cs

2 ex/05.03.2013

---------------------------------------

T.B.Secția a IV-a – L.I.-C.

- C.C.

Jud.Sector 1 – A.F.P.

← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr....		Pensie întreţinere. Decizia nr. 1117/2013. Curtea de Apel... →

Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 209/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 209/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI