Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 2001/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2001/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-12-2013 în dosarul nr. 44731/301/2010
Dosar nr._
(1881/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2001
Ședința publică de la 5.12.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant M. G., împotriva deciziei civile nr. 668 A din 19.6.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. M..
P. are ca obiect – partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Ciulifică D.-L., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant M. G., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/_, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, intimata pârâtă C. M. personal și asistată de avocatul V. F., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 29.11.2013, a unei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă, în dublu exemplar.
Se mai învederează instanței depunerea la dosar la data de 2.12.2013, a taxei judiciare de timbru în cuantum de 85,16 lei, astfel cum s-a stabilit prin încheierea de ședință de la 21.11.2013.
Avocatul recurentului reclamant solicită comunicarea întâmpinării depuse la dosar și acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de apărările formulate prin acest act procedural.
Având în vedere împrejurarea că în cuprinsul întâmpinării nu se invocă aspecte noi, ci apărări în raport cu motivele de recurs, Curtea dispune reluarea dosarului pentru a-i da posibilitate avocatului recurentului reclamat să o lectureze, sens în care îi înmânează un exemplar al întâmpinării.
La reluarea cauzei, la ordine, se prezintă avocatul Ciulifică D.-L., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant M. G., în baza împuternicirii avocațiale atașate la dosar și intimata pârâtă C. M. personal și asistată de avocatul V. F., în baza împuternicirii avocațiale atașate la dosar.
Avocatul intimatei pârâte solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în adeverința înregistrată sub nr. 56 din 04.12.2013 ce emană de la Asociația de proprietari . care înțelege să facă dovada faptului că partea pe care o reprezintă este cea care a achitat cotele de întreținere începând cu anul 1990 și până în prezent.
Avocatul recurentului reclamant, de asemenea, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în actele atașate cererii de ajutor public judiciar, pe care le consideră pertinente și utile, cu care înțelege să demonstreze faptul că recurentul a avut surse de venituri, potrivit cu care a fost în măsură să achite integral apartamentul.
Avocatul intimatei pârâte arată că nu se opune la admiterea probei cu înscrisuri pentru partea adversă.
Deliberând, în ceea ce privește probatoriul solicitat de ambele părți, Curtea urmează a-l încuviința în temeiul dispozițiilor art. 305 din Codul de procedură civilă, apreciind că acesta este util în raport de criticile cu care instanța a fost investită.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul menținerii ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond, cu consecința recunoașterii cotelor de contribuție de 50% pentru fiecare dintre foștii soți.
Arată că susținerile recurentului reclamant încă din faza fondului sunt în sensul că a achitat integral apartamentul în litigiu. Urmează a se observa faptul că partea a făcut dovada faptului că a deținut surse de venituri, deși partea adversă a susținut că a fost bolnav. Învederează faptul că partea pe care o reprezintă a fost bolnavă printr-o forță majoră, dar cu toate acestea a realizat în permanență venituri.
Mai arată că recurentul reclamant a avut o relație de concubinaj și care a mers în paralel cu relația de căsătorie mai bine de 20 de ani; concubina a gospodărit cu recurentul reclamant și a realizat constant surse de venituri, a avut un salariu, a desfășurat o anumită muncă în Turcia, nelegală, este adevărat, dar retribuită; a avut un apartament pe care l-a vândut în timpul concubinajului cu partea pe are astăzi o reprezintă.
Învederează faptul că relația cu copii s-a deteriorat după introducerea acțiunii de partaj și nicidecum înainte. Arată că recurentul reclamant a achitat integral suma pentru apartament pentru că această sumă era modică raportat la ceea ce deține faptic partea, întrucât nu a avut numai acea depunere la CEC din 1991, ci a realizat venituri din acel comerț cu produse din Turcia, împreună cu concubina sa, lucru care nu a fost contrazis de partea adversă și a gospodărit constant cu concubina sa, care, așa cum a mai arătat a avut surse de venituri periodic, astfel încât putea achita fără probleme acest apartament.
Interpelat fiind, avocatul recurentului reclamant precizează că motivele de nelegalitate pe care partea își fundamentează recursul în drept sunt dispozițiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
În continuarea pledoariei, avocatul recurentului arată că partea nu și-a pus niciodată problema încheierii vreunui act cu intimata pârâtă având în vedere relațiile bune cu aceasta și față de împrejurarea că și-a dorit cote egale, având în vedere existența celor 4 copii.
Arată că acestea sunt considerentele pentru care recurentul reclamant nu a solicitat niciodată să se constate contribuția sa de 100 % la achiziționarea apartamentului, nu și-a pus problema îmbunătățirilor și pe care nu le-a contrazis, întrucât nu a locuit în permanență în imobil, dar a contribuit în mod constant la creșterea și educarea copiilor săi.
Solicită obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.8 din 26.08.2013, pe care o depune la dosar.
Avocatul intimatei pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, întrucât instanța de apel a făcut o apreciere corectă a probelor administrate în cauză, urmând, totodată, a se avea în vedere împrejurarea că recurentul reclamant a părăsit domiciliul conjugal în urmă cu 20 de ani, lăsându-și soția și copii în nevoi și neputință.
Din punctul său de vedere, nu pot fi reținute susținerile recurentului reclamant cu privire la stabilirea cotelor de contribuție de 50%, față de împrejurarea că timp de 23 de ani acesta nu a contribuit la întreținere, nu a locuit în imobil și nu și-a ajutat cu nimic familia, astfel încât nu înțelege cum poate să facă dovada faptului că a achitat integral apartamentul, în condițiile în care la dosar există probe pertinente și concludente care demonstrează că fiica cea mare a soților a plecat în Japonia pentru a munci, unde s-a și căsătorit cu un cetățean japonez, ulterior trimițând permanent sume de bani mamei și fraților săi pentru a-i ajuta.
Referitor la faptul că recurentul reclamant apare pe chitanță, consideră că acest lucru este normal, având în vedere calitatea sa de titular de contract și câtă vreme președintele Asociației de proprietari i-a pus în vedere să participe la plata prețului.
Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere și faptul că și fiul cel mare al părților a participat la plata prețului, deși recurentul reclamant nu recunoaște acest lucru.
Arată că din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă contribuția exclusivă a intimatei pârâte, iar, pe de altă parte, la dosar există dovada faptului că recurentul reclamant nu realizează venituri, întrucât din anul 1992 i-au încetat relațiile de muncă.
Solicită obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr._ din 04.12.2013, pe care o depune la dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub număr_, la Judecătoria Sectorului 3 București, la data de 3 decembrie 2010, reclamantul M. G. a chemat în judecată pe pârâta C. M. (fostă M.), solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să partajeze bunul comun dobândit de părți, în cote egale de contribuție, respectiv imobilul situat în mun.București, . . etaj 2 ..
În fapt, reclamantul a arătat că imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei părților, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4891/9231/01.10.1999, iar divorțul părților a fost pronunțat pe baza acordului acestora, conform sentinței civile nr._/14.11.2010, partajul prin bună învoială neputându-se realiza.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 36 alin.1 Codul familiei.
La termenul de judecată din data de 23.06.2011( fila 37 dosar fond), pârâta C. M. a depus întâmpinare, recalificată cerere reconvențională la același termen de judecată, prin care aceasta a solicitat instanței să constate că imobilul în litigiu a fost dobândit prin contribuția exclusivă a pârâtei reclamante. În esență, cererea reconvențională a fost motivată prin aceea că părțile s-au separat în anul 1990, când reclamantul pârât a părăsit domiciliul conjugal, iar conviețuirea soților nu a fost reluată după această dată. Apartamentul a fost ocupat tot timpul de către pârâta reclamantă și copiii părților, fiind achiziționat în anul 1999, exclusiv prin contribuția materială a pârâtei reclamante. Pentru că, anterior cumpărării, apartamentul a fost atribuit, cu chirie, reclamantului pârât, explică de ce contractul de vânzare cumpărare și chitanța de plată integrală a prețului au fost întocmite pe numele acestuia.
Prin sentința civilă nr.8786/17.06.2012 pronunțată în dosar nr._ /2011, Judecătoria Sectorului 3 București a admis acțiunea principală și în parte cererea reconvențională, iar pe cale de consecință: a constatat că părțile au dobândit sub durata căsătoriei imobilul situat în mun.București, . . etaj 2 ., în valoare de 57.809 Euro, în cote egale de contribuție; a dispus ieșirea din indiviziune a părților, în sensul atribuirii acestui imobil pârâtei reclamante, în deplină proprietate și liniștită posesie, cu obligarea acesteia să plătească reclamantului pârât o sultă de 28.904, 50 Euro, în echivalent bănesc la data plății; au fost compensate în parte cheltuielile de judecată, iar pârâta a fost obligată la plata a ½ din onorariul de avocat achitat de reclamant, în cuantum de 1500 lei; în temeiul art. 50 ind.2 din OUG nr. 51/2008, reclamantul a fost obligat să restituie către stat ajutorul public judiciar în sumă de 8610 lei, iar pârâta a fost obligată să restituie către stat ajutorul public judiciar de 3690 lei, după rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Imobilul în litigiu, situat în mun.București, . . etaj 2 ., a fost dobândit în timpul căsătoriei părților, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr.4891/9231/01.10.1999 încheiat cu ..
Aplicând dispozițiile art. 339 din Nou Cod civil, potrivit cărora bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare din soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășia soților, precum și dispozițiile art. 343 alin.1 Nou Cod civil, conform cărora calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu este bun comun al părților.
Pentru a stabili cotele egale de contribuție a soților la dobândirea bunului comun, prima instanță a reținut că, la interogatoriu, reclamantul pârât a negat contribuția exclusivă a pârâtei reclamante la dobândirea bunului comun, susținând că i-a dat acesteia 10% din preț, iar în anul 1999 a achitat apartamentul din banii săi. Pe de altă parte, pârâta reclamantă a negat că ar fi primit bani de la reclamantul pârât, susținând că a fost ajutată de fiica părților, care i-a trimis 400 dolari din străinătate. Martora L. E., vecină cu pârâta, a declarat instanței că știe că fiica părților, A., a fost dansatore într-un bar din Japonia și a trimis mamei ei bani pentru cumpărarea apartamentului, conform chitanțelor eliberate de Western Union, pe care martora le-a văzut; aceeași martoră a precizat că nu știe ca reclamantul să aibă vreo contribuție la dobândirea apartamentului bun comun. Martora F. I., prietenă cu reclamantul și concubina acesteia, a declarat că îl cunoaște pe reclamant de 25-26 ani și că știe că reclamantul și-a ajutat mult copiii; aceeași martoră a declarat că reclamantul a primit o moștenire de la tatăl său și că împreună cu concubina acestuia a vândut un apartament de două camere, dar martora nu a putut preciza cum au fost folosiți banii astfel obținuți. Martora D. V. R. a declarat că reclamantul și-a susținut material copiii, iar relațiile dintre aceștia s-au înrăutățit când reclamantul a refuzat să își dea acordul la ipotecarea apartamentului în litigiu, necesară pentru obținerea unui credit bancar de către copiii săi. Martorul P. Ș. C., prieten cu fiul cel mare al părților, a declarat că fiica cea mare a părților, A., a fost plecată în Japonia din anul 1999 și trimitea bani pârâtei, prin Banca Religiilor, unde martorul, taximetrist, o transporta pe pârâtă. Martora M. M., mama reclamantului, a declarat că nu a scris declarația olografă depusă la fila 87 dosar și că fiul său, reclamantul, a dat pârâtei o sumă de bani pentru cumpărarea apartamentului, dar acești bani au fost furați de fiica cea mare, care a plecat în Japonia și de unde, ulterior, a trimis mamei sale sume de bani; martora a mai precizat că reclamantul avea bani, pentru că deținea o prăvălie în zona C..
În raport de probatoriul susmenționat, prima instanță a apreciat că nu s-a făcut dovada contribuției exclusive a pârâtei reclamante la dobândirea apartamentului în litigiu, motiv pentru care sunt aplicabile prevederile privind prezumția de contribuție egală.
Ieșirea din indiviziune asupra imobilului bun comun s-a făcut prin atribuirea acestuia în favoarea pârâtei reclamante, deoarece ambele părți au susținut acest lucru. Imobilul a fost evaluat conform raportului de expertiză în construcții efectuat în cauză de expert O. C., cu privire la care părțile nu au formulat obiecțiuni. Totodată, pârâta reclamantă a fot obligată la plata sultei către reclamantul pârât, corespunzător cotei sale de ½ din imobil, pentru egalizarea loturilor.
Împotriva sentinței civile susmenționate a formulat apel pârâta reclamantă C. M., care a solicitat schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul recunoașterii contribuției sale exclusive la dobândirea imobilului bun comun și înlăturării obligației apelantei pârâte de a plăti cheltuielile de judecată și de a restitui ajutorul public judiciar, motivat prin susținerile din cererea reconvențională și următoarele:
Intimatul reclamant a recunoscut, prin sentința de divorț și la interogatoriu, faptul că a părăsit domiciliul conjugal în anul 1990, pentru a locui împreună cu concubina sa. Pentru că, anterior cumpărării, apartamentul a fost atribuit, cu chirie, reclamantului pârât, explică de ce contractul de vânzare cumpărare și chitanța de plată integrală a prețului au fost întocmite pe numele acestuia. În momentul achitării apartamentului, intimatul reclamant nu avea loc de muncă, de altfel, raporturile sale de muncă au încetat în anul 1992, iar de atunci nu a avut un loc de muncă stabil, în schimb, are un certificat de încadrare în grad de handicap. Din depozițiile martorilor rezultă că imobilul a fost cumpărat prin contribuția apelantei pârâtă reclamantă, care a fost ajutată de copii, forțați să muncească de la o vârstă fragedă.
Obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată nu se justifică, deoarece au fost compensate pentru ambele părți, iar obligarea apelantei la restituirea ajutorului public judiciar nu se justifică, deoarece prima instanță a fost aceea care a încuviințat acest ajutor public judiciar.
Prin întâmpinarea depusă la dosar (fila14), intimatul reclamant pârât M. G. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând, în esență, următoarele apărări:
Contribuția intimatului reclamant la achitarea apartamentului rezultă din chitanța depusă la fila 103 dosar fond, care a fost emisă pe numele acestuia și privește plata integrală a prețului.
În toată perioada concubinajului, concubina intimatului, I. F., și apelanta s-au cunoscut, au comunicat și s-au vizitat, mai mult, în perioada 2007-2010, intimatul și concubina sa au locuit împreună în apartamentul fiicei părților, M. A.. Mai mult, în cartea de identitate a concubinei figurează, ca adresă, apartamentul ce a constituit domiciliul conjugal al părților, ceea ce presupune că apelanta, în calitate de proprietar, și-a dat acordul expres la emiterea actului de identitate cu aceste mențiuni. Concubina intimatului a contribuit la creșterea copiilor părților.
Audiată ca martoră, mama intimatului a confirmat că, anterior datei de achitare a prețului, intimatul i-a dat apelantei toți banii necesari, dar fiica cea mare, A., i-a furat.
Banii folosiți la cumpărarea apartamentului au provenit din economiile intimatului reclamant pârât (f.90, 91 dosar fond), intimatul desfășurând tot felul de activități aducătoare de venituri și confirmate de martorii audiați în cauză. În plus, apelanta a fost ajutată la creșterea copiilor și de către mama intimatului, martora M. M., care a declarat că apelanta a fost ajutată, ocrotită și respectată, ca mamă de 4 copii, inclusiv de către intimat și familia acestuia. Trebuie avut în vedere și faptul că această martoră nu și-a însușit conținutul declarației depuse la fila 87 dosar fond, al cărei conținut contrazice depoziția dată în fața instanței de judecată.
Prin decizia civilă nr.668/A/19.06.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea principală; a admis cererea reconvențională; a constatat contribuția exclusivă a pârâtei reclamante la dobândirea apartamentului bun comun; a înlăturat obligarea pârâtei reclamante la plata sultei și a cheltuielilor de judecată; a înlăturat obligarea reclamantului pârât la restituirea ajutorului public judiciar de 8610 lei, care rămâne în sarcina statului, conform art. 19 alin.1 din OUG nr. 51/2008; a obligat reclamantul pârât să plătească în favoarea statului suma de 3690 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței civile apelate și a obligat intimatul să plătească apelantei suma de 3043,50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 19.03.1979, iar la data de 14.10.2010 au divorțat prin acord, potrivit sentinței irevocabile nr._/14.11.2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București - Secția Civilă.
În speță, nu se contestă calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, situat în mun.București, . . etaj 2 ., dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.4891/9231/01.10.1999 încheiat de ambele părți cu ., după cum nu se contestă evaluarea acestuia, la 57.809 Euro, și nici împrejurarea că apartamentul fusese atribuit intimatului, în calitate de chiriaș.
Pe contractul susmenționat s-a consemnat că prețul, conform fișei de calcul din 1999, a fost de 6.858.485 lei și a fost achitat integral conform chitanței_/27.09.1999, emise pe numele intimatului reclamant pârât.
La acea dată, părțile erau separate în fapt, această separație intervenind în anul 1990, când intimatul reclamant pârât a părăsit domiciliul conjugal pentru a fi împreună cu concubina sa, martora I. F., aspect care în speță nu a fost contestat.
La interogatoriul luat în apel (întrebarea nr. 4), intimatul a recunoscut că era obligatorie prezența sa la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Intimatul reclamant pârât a invocat în favoarea sa cote egale de contribuție, motivând că și după plecarea sa din domiciliul conjugal și . contribuit la creșterea copiilor, iar apelanta a fost ajutată financiar, de intimat și de concubina acesteia. Totodată, în sprijinul contribuției la dobândirea bunului comun, intimatul a invocat ajutorul dat de mama sa apelantei, pentru a crește cei 4 copii, precum și faptul că realiza venituri din diverse activități.
Pe de altă parte, apelanta și-a susținut contribuția exclusivă la dobândirea bunului comun prin ajutorul primit de la fiica sa cea mare, A., care în acea perioadă lucra în Japonia.
Din probatoriul administrat în cauză, respectiv cartea de muncă a intimatului reclamant pârât instanța de apel a reținut că acesta și-a încetat activitatea la data de 07.09.1992, iar depozițiile de martori, în sensul că intimatul a obținut o moștenire, respectiv că a avut o prăvălie în cartierul C., nu sunt susținute de nici un înscris, deși sunt împrejurări care presupun întocmirea obligatorie a unor înscrisuri. În plus, la fila 20 dosar fond se află copie de pe carnetul CEC al intimatului reclamant pârât, din care rezultă că acesta a depus la CEC suma de 50.000 lei, la data de 18.12.1990, și a retras acești bani la data de 20.03.1991, mult înainte de cumpărarea bunului comun. Pentru acest motiv, tribunalul a apreciat că în speță nu au fost dovedite veniturile obținute de intimatul reclamant pârât la momentul achiziționării bunului comun, venituri care să fi fost folosite pentru plata prețului, în anul 1999.
Cât privește ajutorul oferit de intimat și de concubina acestuia apelantei și celor patru copii ai părților, tribunalul a reținut că a fost unul ocazional, astfel cum rezultă din chiar depoziția mamei intimatului, martora M. M.: „ ..însă știu că tatăl și-a mai ajutat copiii, cu îmbrăcăminte, mâncare, le mai dădea și bani”, respectiv din depoziția concubinei intimatului: „În vacanță toți copiii, mai puțin cel mare, veneau la mine și le cumpăram alimente și îmbrăcăminte, mai dădeam și sume de bani pentru copii.” Pe de altă parte, martora L. E., vecina apelantei, a declarat că reclamantul a părăsit-o pe aceasta când copiii erau mici și l-a văzut apărând în preajma acestora când copiii erau mari. Din depozițiile martorilor M. A. și P. Ș. C. s-a reținut că fiul cel mare și fiica părților au fost nevoiți să lucreze de la o vârstă fragedă, pentru a-și întreține frații mai mici.
Tribunalul a apreciat că acest ajutor ocazional, asemănător celui dat de o simplă cunoștință de familie, nu poate fi calificat ca și contribuție la dobândirea bunului comun.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că sunt dovedite susținerile apelantei, cât privește contribuția sa exclusivă la dobândirea bunului comun, respectiv nu cu surse comune, ci cu bani proveniți de la un terț, fiica părților, care a avut intenția de a-și ajuta mama și frații. Astfel, la fila 100 dosar fond este depus extras din contul apelantei, deschis la Banca Internațională Religiilor, din care rezultă că în luna septembrie 1999 aceasta a primit suma de 1038 USD, pe care i-a retras la data de 17.09.1999, în contextul în care contractul de vânzare-cumpărare pentru apartament s-a încheiat la data de 01.10.1999. În luna septembrie 1999, cursul leu/dolar era de 16.400 Rol pentru 1 dolar american, ceea ce înseamnă că suma primită de apelanta pârâtă reclamantă era de aproximativ 17.023.200 Rol, suficienți pentru achitarea prețului de 6.858. 485 Rol.
Având în vedere cele de mai sus, sentința civilă apelată a fost schimbată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea principală, iar cererea reconvențională a fost admisă în totalitate, constatându-se contribuția exclusivă a apelantei pârâtă reclamantă la dobândirea bunului comun, consecința fiind că aceasta nu va fi obligată la plata unei sulte în favoarea intimatului reclamant pârât.
Urmare admiterii integrale a cererii reconvenționale, respectiv a faptului că intimatul reclamant pârât este în culpă procesuală, s-au reținut a fi incidente dispozițiile art. 274 C.pr.civ., având drept consecință înlăturarea din sentința apelată a obligării pârâtei reclamante la plata cheltuielilor de judecată; totodată, văzând dispozițiile art.18 din OUG nr.51/2008, s-a dispus obligarea reclamantului pârât la plata către stat a sumei de 3690 lei, cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru pentru care a fost admisă, la data de 23.06.2011, cererea de ajutor public judiciar formulată de pârâta reclamantă (f.62 dosar fond).
Totodată, în temeiul art. 19 alin.1 din OUG nr. 51/2008, a fost înlăturată obligarea intimatului reclamant pârât la restituirea ajutorului public judiciar de 8.610 lei acordat la prima instanță, acesta rămânând în sarcina statului.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., intimatul reclamant pârât a fost obligat să plătească apelantei pârâtă reclamantă cheltuieli de judecată în cuantum de 3043,50 lei, reprezentate de taxa judiciară de timbru de 2043,50 lei achitată conform chitanței_/1/07.03.2013 și onorariul de avocat de 1000 lei, achitat conform chitanței ._/15.01.2013 emisă de avocat V. F..
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul M. G., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate și menținerea dispozițiilor sentinței instanței de fond.
În motivare, recurentul reclamant a susținut că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, criticile sale vizând motivarea instanței de apel, considerând că în mod greșit aceasta a apreciat că nu și-a îndeplinit obligațiile față de copii săi, că nu a desfășurat o activitate ulterior anului 1992 aducătoare de venituri.
Recurentul a susținut contribuția sa la dobândirea imobilului, în acest sens invocând depozițiile martorilor, potrivit cărora soția și concubina sa se vizitau, concubina era primită în apartamentul în litigiu, participau împreună la evenimente importante de familie.
Recurentul a arătat că nu a mai lucrat cu forme legale din anul 1992, datorita unor severe probleme medicale, însă a desfășurat activități de comerț cu produse din Turcia, banii retrași în anul 1991 de pe carnetul CEC fiind folosiți pentru cumpărare de produse pentru susținerea acestei afaceri, comerț de pe urma căruia în mod constant au beneficiat și cei 4 copii ai părților.
S-a mai arătat de către recurent că nici pensia părții adverse, prin nivelul ei, nu pune în evidență venituri mai mari de-a lungul timpului față de cele ale soțului său, cu atât mai mult cu cât aceasta recunoaște în interogatoriul administrat la fila 38 dosar apel, întrebarea 7 că nu a beneficiat de-a lungul căsniciei de sume de bani provenind din moșteniri, economii personale, etc.
Mai mult, recurentul a arătat că respectiva sa concubină a lucrat 34 de ani în același loc de munca, iar pe lângă salariu a avut si alte surse de venit, astfel că aceasta împreună cu recurentul au avut suficienți bani, neimpunându-se a fi ajutată de către recurent.
Recurentul a criticat decizia atacată, susținând că în mod greșit s-a reținut că apartamentul a fost achitat cu banii proveniți de la fiica sa, motivând că aceasta ar fi avut posibilitatea de a formula cerere de intervenție în interes propriu, posibilitate de care nu a uzat.
Mai mult, recurentul a învederat că această fiică nu a avut niciodată posibilități materiale de natură a o ajuta pe mama sa să achite apartamentul, de vreme ce situația actuala a acesteia este una departe de a fi prosperă, în prezent locuind într-un apartament mai mic decât cel aflat în litigiu.
s-a susținut că intimata trebuia să facă dovada celor susținute cu un înscris încheiat intre intimata pârâtă și fiica sa din care să rezulte incontestabil faptul că intimata a cumpărat apartamentul în litigiu cu bani proveniți de la aceasta.
În contra acestei situații reținute de instanță, recurentul a arătat că respectiva chitanță emisă pe numele său nr._/27.09.1999 face dovada achitării de către el a diferenței de valoare ce mai rămăsese de achitat.
Numele său pe această chitanță nu figurează în mod formal, de vreme ce intimata pârâtă a achitat prețul apartamentului din banii săi, atât pentru avans, cât și pentru diferența de preț.
Recurentul a invocat atitudinea intimatei ca fiind una nesincesă, lipsită de respect, de vreme ce a acceptat să aibă relații de prietenie cu concubina sa.
În sprijinul celor arătate, recurentul a precizat că intimata niciodată nu solicitat pensie de întreținere în favoarea copiilor, ceea ce denotă faptul că și-a ajutat copii, contribuind la creșterea și educarea lor, inclusiv patrimonia.
Recurentul a susținut ca fiind nereală constatarea instanței de apel în sensul că din cauza sărăciei copii au fost nevoiți să-și întrerupă școala, arătând că a fost dorința copiilor să aibă alte preocupări sociale din care să obțină bani.
S-a mai susținut că instanța de apel nu a valorificat faptul că o perioadă de o treime din durata căsniciei veniturile sale au fost mai mari decât cele ale intimatei.
În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei atacate și menținerea în totalitate a dispozițiilor sentinței civile, urmare a recunoașterii unor cote de contribuție egale de 50% pentru fiecare soț la dobândirea bunurilor comune.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, susținând că instanța de apel a făcut o apreciere corectă în ceea ce privește probatoriul administrat, motivele de recurs formulate de recurent fiind nefondate.
În calea de atac a recursului, Curtea a încuviințat pentru ambele părți proba cu acte.
Curtea, analizând criticile de recurs, prin raportare la dispozițiile legale incidente, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 3 București – 03.12.2010 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Totodată, înainte de orice analiză a cererii de recurs, Curtea reține că recurentul a înțeles să critice decizia atacată, exprimându-și nemulțumirea față de motivarea instanței de apel, care, în opinia acestuia, nu este una de natură a forma convingerea că aceasta este legală și temeinică.
Recurentul și-a întemeiat cererea de recurs, potrivit susținerilor de la data dezbaterilor în fond asupra recursului pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, deși în cererea de recurs s-a indicat ca și temei de drept sub care s-a dorit a fi analizată cererea sa art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Susținerile recurentului în sensul greșitei respingeri a cererii de apel, concluzie la care a ajuns instanța de apel după analizarea probatoriului, în temeiul caracterului devolutiv al respectivei căi de atac, urmează a fi analizate atât prin raportare la situația de fapt, cât și la criticile concrete cuprinse în cererea de recurs și care se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Legat de aceste susțineri vizând nemotivarea corespunzătoare a deciziei atacate, Curtea urmează a face analiza hotărârii instanței de apel din perspectiva art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă care dispune în sensul că: „modificarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Curtea reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.
În aplicarea dispozițiile art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, există o jurisprudență constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și V. I., în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective iar acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.
Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina „instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1).
Obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81: Hotărârea V. der Hurk, precitată, p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art.6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârca Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930. paragraful 60).
În cauza de față, Curtea, în raport de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, apreciază că nu poate fi reținută nicio neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel, care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta, instanța de apel analizând susținerile părților în referire la contribuția adusă achiziționării bunului comun prin raportare la actele depuse de părți, depozițiile martorilor, interogatoriile acestora, concluzionând prin coroborarea lor.
Astfel, instanța de apel a analizat cartea de muncă a reclamantului, a avut în vedere că acesta nu a probat în nici un fel faptul că a încasat beneficii de pe urma unei activități comerciale, a analizat ajutorul dat copiilor rezultați din căsătorie, extrasul de cont depus de pârâtă, conchizând că pârâta a avut o contribuție exclusivă la dobândirea imobilului în litigiu, ca urmare a ajutorului financiar dat de fiica părtilor, acesteia.
Așa fiind, Curtea constată că acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este nefondat.
În ce privește temeiul de drept, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, indicat de recurent în cererea de recurs, Curtea constată că se impune a fi analizat în ce măsură instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 30 Codul familiei.
Într-adevăr, dispozițiile acestui text de drept instituie o prezumție relativă de comunitate, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă de către soțul care pretinde că ar fi avut o contribuție exclusivă la dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, aceste dispoziții legale fiind conforme reglementărilor constituționale, potrivit deciziei instanței de contencios constituțional nr.237/2006, publicată în Monitorul oficial nr.268/2006.
Mai mult, acest text de drept instituie și o prezumție relativă de contribuție egală a soților la dobândirea bunurilor comune, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. C. propriu-zisă ce se cuvine din devălmășie fiecăruia dintre soți se stabilește pe baza contribuției efective a fiecăruia, fie prin venituri proprii sau primite de la terțe persoane, fie prin activitate casnică ori în gospodărie.
În ceea ce privește situația de fapt, Curtea apreciază necesar a expune aspectele de ordin legal și doctrinar care au evidențiat caracteristicile recursului, prin poziționarea sa în Codul de procedură civilă, în Titlul V, intitulat „Căile extraordinare de atac”, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară care este pusă la dispoziția părților de către legiuitor numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță.
Curtea are în vedere faptul că în calea de atac a apelului, cale devolutivă, se poate realiza o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili pe baza probatoriului administrat o altă situație de fapt decât cea reținută de către prima instanță.
Or, în calea de atac a recursului se realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a se realiza o rejudecare în fond a pricinii prin prisma probatoriilor administrate.
Ținând seama de faptul că potrivit reglementării incidente cauzei, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac nedevolutivă, reanalizarea situației de fapt excedând competenței instanței de recurs, Curtea constată că nu mai are posibilitatea de a reanaliza probele administrate, astfel cum a solicitat recurentul prin cererea de recurs, prin trimitere la declarațiile martorilor și a interogatoriilor administrate deja în căile ordinare de atac.
În consecință, prin raportare la dispozițiile de drept invocate, situația de fapt rămâne cea stabilită de către instanța de apel, în sensul că pentru achiziționarea imobilului în litigiu s-au plătit sume de bani de către intimata pârâtă ca și contribuție la dobândirea bunului comun, bani proveniți din darul manual prin care intimata a fost gratificată de fiica sa.
Ca urmare, orice alte susțineri ale recurentului legate de proveniența banilor și achitarea în concret a acestora de către intimata pârâtă din surse proprii și ca ajutor dat de către fiica sa, A., nu pot fi primite de către instanța de recurs, dat fiind caracterul acestor susțineri ce vizează situația de fapt și care excede instanței de control judiciar în recurs.
La această concluzie privind contribuția intimatei pârâte la achitarea prețului apartamentului în litigiu, care ține de situația de fapt, instanța de apel a ajuns în urma analizei probelor administrate, respectiv în urma interpretării actelor depuse la dosar, a declarațiilor martorilor, precum și a interogatoriilor luate părților.
În cauza de față, așa cum s-a reținut mai sus, cu titlu de situație de fapt, intimata pârâtă a făcut dovada prin probele administrate, potrivit constatărilor instanței de apel, că prețul apartamentului a fost achitat prin contribuția exclusivă a acesteia, nu cu surse comune, ci cu bani proveniți de la un terț, respectiv fiica părților, care a avut intenția de a-și ajuta mama și frații.
Curtea constată că în calea de atac a recursului, recurentul a depus la dosar copie de pe cartea sa de muncă, de pe cea a concubinei sale, o dovadă din care rezultă calitatea acesteia de acționar la o societate comercială, precum și un contract de vânzare cumpărare a unui imobil în care concubina recurentului are calitatea de vânzător. Or, analizând actele și lucrările dosarului în fazele anterioare de judecată, Curtea constată că la dosarul de fond se află depusă în copie cartea de muncă a recurentului, înscris ce a fost avut în vedere de instanța de apel în analiza probatoriului, acesta nefiind o probă nouă administrată în calea de atac a recursului.
În ce privesc celelalte probe care vizează posibilitățile financiare ale concubinei, Curtea constată că acestea nu sunt de natură a conduce la schimbarea situației de fapt, de vreme ce nu s-a făcut dovada că parte din aceste venituri a fost folosită la achiziționarea apartamentului, respectiv că parte din aceste venituri a fost dată în favoarea recurentului de către concubina acestuia, în scopul de a-l sprijini pe recurent în achiziționarea apartamentului.
Astfel, aceste înscrisuri sunt apte de a proba doar obținerea unor venituri de către concubina recurentului, iar nu și modul în care respectivele sume au fost in mod efectiv utilizate.
În lipsa unei astfel de dovezi, probele administrate și care fac dovada veniturilor concubinei recurentului urmează a fi privite ca satisfăcând alte nevoi ale acesteia sau chiar ale recurentului, nu însă și pentru achiziționarea imobilului în litigiu.
Referitor la faptul că recurentul a desfășurat împreună cu concubina sa activități comerciale cu produse din Turcia, Curtea apreciază că această împrejurare nu este de natură a conduce, prin sine însăși, la concluzia că veniturile obținute ar fi fost folosite la achiziționarea apartamentului, recurentul nefăcând, de altfel, nicio dovadă în privința beneficiilor obținute de pe urma acestei activități, dar nici a scopului în care au fost folosite acestea, în cazul în care au existat în realitate.
De asemenea, Curtea nu poate valida susținerea recurentului în sensul că fiica sa nu a formulat cerere în interes propriu, astfel că s-ar impune a se menține soluția pronunțată de instanța de fond, de vreme ce este recunoscută posibilitatea ca un terț să ofere unui cumpărător suma de bani necesară achiziționării unui bun, între aceștia stabilindu-se raporturi juridice specifice, cumpărătorul și terțul urmând a se desocoti, în cazul în care convenția a fost încheiată cu titlu oneros, potrivit înțelegerii acestora.
Potrivit art. 49 Cod procedură civilă, oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane. Or, fiica părților, neavând un interes personal, nu a sesizat instanța cu asemenea cerere.
Mai mult, faptul că fiica părților, A., are în proprietate un apartament de o valoare mai mică decât cel în litigiu nu constituie un argument suficient pentru a combate teza potrivit căreia prețul apartamentului nu ar fi fost achitat din bani trimiși de către aceasta în timpul cât a locuit în Japonia, în raport de dovada certă constând în extrasul de cont al apelantei care face dovada că aceasta a primit în luna septembrie 1999, suma de 1038 USD (echivalentul a 17.023.200 lei), pe care a retras-o la data de 17.09.1999, dată apropiată încheierii contractului de vânzare cumpărarea apartamentului – 01.10.1999, suma fiind îndestulătoare pentru achitarea prețului imobilului - 6.858.485 lei. Achiziționarea unui imobil de către o persoană are la bază nu numai criterii obiective, precum imobilul în sine și prețul la care se tranzacționează, ci și alte criterii subiective ținând de persoana care dorește să cumpere.
De asemenea, atitudinea intimatei de acceptare a concubinei în preajma sa nu poate conduce la modificarea deciziei atacate, însăși recurentul acceptând o atare stare de lucruri.
În privința veniturilor intimatei, Curtea constată că nu pot fi primite susținerile recurentului, de vreme ce nu acestea au constituit proveniența banilor cu care s-a achitat apartamentul, ci, așa cum s-a arătat mai sus, fiica părților și-a ajutat mama, dându-i bani, în acest scop.
Nici faptul că prețul a fost plătit sub numele recurentului nu constituie un argument în susținerea cererii de recurs, importanță în stabilirea contribuției părților la dobândirea bunurilor comune având cine a plătit suma de bani cu acest titlu și dacă respectiva sumă de bani era bun propriu bun sau comun. Or, în cauză s-a dovedit că intimata pârâtă a procedat în acest sens, cu banii pe care îi primise, doar acesta, de la fiica sa.
Așa fiind, Curtea urmează să aibă în vedere la pronunțarea soluției situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că reclamantul nu a contribuit la dobândirea bunului comun, recurenta achitând prețul apartamentului din bani proveniți de la un terț, fiica sa, care i-au fost dați acesteia cu intenția de a-și ajuta mama și frații, recurentul contribuind ocazional la satisfacerea nevoilor de creștere și îngrijire a copiilor, obligație care oricum îi revenea, în temeiul dispozițiilor legale, art. 101 Codul familiei, intimata îngrijind de treburile gospodăriei și de achitarea sarcinilor apartamentului, potrivit adeverinței emise de Asociația de locatari, depusă în cadrul probei cu acte, în recurs.
Raportat la această situație de fapt, Curtea constată că în mod corect s-a constatat contribuția exclusivă a intimatei pârâte, dispozițiile art. 30 cu referire la art. 31 Codul familiei fiind pe deplin aplicabile.
În concluzie, față de considerentele de fapt și de drept expuse, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 316 raportat la art. 298 cu referire la art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurentul la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, având în vedere că acesta a căzut în pretenții față de partea adversă respingerea recursului lui, la dosar aflându-se dovada achitării onorariului de avocat de către intimată – chitanța . nr._/04.12.2013.
În baza art. art. 19 alin. 1 din OUG nr.51/2008, cheltuielile avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar acordat recurentului rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant M. G. împotriva deciziei civile nr.668/A/19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. M..
Obligă recurentul la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.
Cheltuielile avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar acordat recursului rămân în sarcina statului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 05.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/19.12.2013
------------------------------------
T.B- Secția a III-a – I.N.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1619/2013.... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 4/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
