Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1619/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1619/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 40309/301/2011
Dosar nr._
(1170/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1619
Ședința publică de la 17.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul reclamant M. C., împotriva deciziei civile nr. 317 A din 28.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. D. ANTUZA și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ PRIMĂRIA S. 3 BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – exercitarea autorității părintești.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 10.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 17.10.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/13.06.2012, Judecătoria sectorului 3 București a respins acțiunea formulata de reclamantul M. C. în contradictoriu cu pârâta A. D. ANUZA și Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA S. 3 ca neîntemeiata, a admis in parte cererea reconvenționala formulata de pârâta-reclamanta A. D. ANUZA, a majorat pensia minorului M. R.-I. născut la data de 26.12.2005, de la 150 lei la 400 lei lunar, începând cu 02.02.2012 pana la majoratul copilului, suma indexabila trimestrial cu rata inflației, a obligat reclamantul-parat la plata către parata-reclamanta a sumei de 250 lei reprezentând cheltuieli de judecata parțiale.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrata la data de 01.11.2011, reclamantul M. C. a chemat în judecată pe pârâta A. D. ANTUZA, solicitând sa se încuviințeze modalitatea de exercitare a autorității părintești cu privire la minorul M. R. I., ns. 26.12.2005, conform art. 397 C.civ., respectiv in comun de către părinți, cu dimensionarea raporturilor dintre părinți si minor pe baza acordului părților, sa se stabilească domiciliul minorului conform art. 400, 496 C.civ., si, de asemenea, sa se încuviințeze modalitatea de exercitare a legăturilor personale dintre minor si părintele la care acesta nu locuiește în mod statornic, conform art. 401 C.civ..
Instanța de fond a reținut că prin sentința civila nr._/18.12.2008 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 București, irevocabila, s-a dispus desfacerea căsătoriei părților; minorul M. R.-I., ns la data de 26.12.2005, a fost încredințat spre creștere si educare paratei-reclamante A. D. ANTUZA. Prin aceeași hotărâre au fost soluționate celelalte cereri accesorii divorțului si a fost stabilit un program de legături personale intre reclamantul-parat si minor .
Ulterior, prin sentința civila nr._/30.11.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București a fost stabilita o alta modalitate de desfășurare a legăturilor personale cu minorul, hotărârea instanței de fond fiind schimbata in parte prin decizia civila nr. 808a/06.10.2011 pronunțata in apel de Tribunalul București - Secția a III-a Civila, in sensul in care, in afara altor dispoziții, a fost respinsa cererea de modificare a programului de vizita ca neîntemeiata. Instanța de apel a reținut ca împrejurările avute in vedere la pronunțarea hotărârii anterioare privind programul de vizita nu s-au modificat si nu puteau sa se schimbe . timp atât de scurt, întrucât fata de data pronunțării deciziei nr.13A si data introducerii cererii, 28.06.2010, copilul a mai crescut cu câteva luni .
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul M. C. la data de 13.11.2011.
Cu toate acestea, reține instanța de fond, cu puțin timp in urma, la data de 01.11.2011 reclamantul M. C. a introdus cererea de chemare in judecata ce formează obiectul judecății de fata, prin care solicita schimbarea masurilor cu privire la persoana minorului, in sensul exercitării autorității părintești în comun, față și de schimbările legislative operate de Noul Cod Civil, cu stabilirea locuinței minorului si încuviințarea unui program de legături personale pentru părintele nerezident.
Având în vedere materialul probator al cauzei, instanța de fond considerat ca nu au intervenit modificări ale situației de fapt care sa justifice înlocuirea hotărârii anterioare. Instanța de fond a considerat astfel nejustificata promovarea de către reclamant a unei noi cereri in fata instanței, determinata de apariția unei noi reglementari in privința modului de exercitare a ocrotirii minorului prin părinți.
Simpla schimbare a cadrului legislativ nu poate atrage schimbarea masurilor dispuse sub imperiul legii vechi, atât timp cat aceasta schimbare nu este dictata de interesul superior al minorului.
Instanța constata ca împrejurările inițiale nu s-au modificat, iar părțile, care este evident ca nu colaborează, nu pot sa participe la luarea unor decizii, a celor mai importante decizii, în interesul superior al copilului. Dimpotrivă, starea de conflict si tensiune dintre acestea este mult amplificata si demonstrata de numărul sporit al litigiilor de pe rolul instanțelor. Pe lângă procesele menționate, intre părți se derulează in prezent si o cerere de ordonanță președințiala având ca obiect program de vizita minor.
In aceste condiții, reține instanța de fond, schimbarea masurilor este contraindicata, întrucât este de natura sa vatăme interesul superior al copilului, iar refuzul paratei de a da curs unei solicitări formale a reclamantului de mediere a litigiului de fata nu poate fi apreciat ca nejustificat, atât timp cât reclamantul înțelege să rezolve toate problemele sale exclusiv in instanța de judecata, formulând cereri succesive sau chiar înainte de a fi soluționate irevocabil procese anterioare, astfel ca solicitarea de mediere nu vizează altceva decât un conflict întreținut prin propriile sale acțiuni.
In consecință, în baza disp. art. 403 C.civ., instanța a respins ca neîntemeiata acțiunea principala.
Cat privește cererea reconvenționala, fata de disp. art. 403, 531 C.civ., instanța a admis-o in parte, urmând sa redimensioneze pensia lunara de întreținere, in sensul restabilirii echilibrului dintre nevoile de întreținere ale minorului, pe de o parte, care au sporit si s-au diversificat odată cu creșterea in vârsta si posibilitățile de acoperire a acestor nevoi cu mijloacele debitorului întreținerii, pe de alta parte.
Având în vedere ca au sporit veniturile pe care le realizează reclamantul-parat, acesta declarând in fata instanței la termenul de judecata din data de 16.05.2012 ca are un venit net estimat la suma de 2.000 lei lunar, instanța a majorat pensia minorului M. R.-I., ns la data de 26.12.2005, de la 150 lei la 400 lei lunar, începând cu data formulării cererii, 02.02.2012 până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau stingere a obligației, cel mai târziu pana la majoratul copilului, suma indexabila trimestrial cu rata inflației.
In raport de disp. art. 274, 276 C.p.c., a obligat reclamantul-parat la plata către parata-reclamanta a sumei de 250 lei reprezentând cheltuieli de judecata parțiale, constând din onorariu de apărător .
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M. C. solicitând schimbarea in tot a hotărârii atacate si modificarea masurilor cu privire la minorul M. R. I. in sensul stabilirii modalității de exercitare a autorității părintești / locuința minorului astfel: autoritatea părinteasca sa fie exercitata in comun de ambii părinți ;domiciliul minorului sa fie stabilit la tata; stabilirea unui program de relații personale adecvat vârstei si nevoilor minorului in favoarea părintelui Ia care acesta nu locuiește in mod statornic.
Susține apelantul reclamant că sentința atacata este nelegală și netemeinică si a fost pronunțată cu ignorarea legislației in vigoare, a situației de fapt, a jurisprudenței, a convențiilor internaționale la care România a aderat si a interesului superior al minorului.
A reținut instanța de fond ca „simpla schimbare a cadrului legislativ" nu poate determina schimbarea masurilor privitoare la copil mai ales daca aceasta nu este dictata de interesul superior al minorului.
Este evident,arată apelantul ,faptul că interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii părinți și după divorțul acestora, noua reglementare legala prevăzând regula exercitării în comun a autorității părintești, doar prin excepție, pentru motive temeinice care țin de interesul superior al copilului, instanța de tutelă putând să dispună exercitarea autorității părintești de către unul singur dintre părinți.
Prin schimbarea legislației legiuitorul a considerat ca încredințarea minorului spre creștere si educare către un singur părinte este o măsura care nu mai reflecta interesul superior al copilului si numai ca excepție un părinte poate exercita in mod unic autoritatea părinteasca. Rezulta fără echivoc ca menținerea unei masuri de încredințare unica către un părinte este o măsura îndreptata împotriva interesului superior al minorului in lipsa unor motive temeinice care sa justifice aceasta măsura.
Susține apelantul că singurul argument reținut de instanța de fond este acela al neînțelegerilor dintre părinți, adică fără motivare.
Mai arată apelantul că a apelat la mediere anterior deschiderii procedurii în fața instanței, aspect ce nu a fost analizat de instanța de fond,și că încercat medierea înaintea tuturor cauzelor.
Susține apelantul că a reprezentat si o prezenta activa si permanenta in viata minorului si nu sa rezumat la a veni un tata d weekend cu toata opoziția manifestata de parata reclamanta. Astfel ,se arată că a fost prezent in fiecare zi in viata minorului ducandu-1 pe acesta zi de zi de peste 5 ani la creșa/grădinița/școala, respectând programul de vizitare, făcând concediile strict numai pentru binele si interesul minorului si păstrând cu acesta o relație puternica de afecțiune si atașament care s-a construit de-a lungul timpului numai datorita devotamentului cu care subsemnatul mi-am făcut datoria de părinte in ciuda tuturor piedicilor si umilințelor la care a fost supus inclusiv de instanțele judecătorești de aproape 5 ani.
Se susține că nu exista nicio proba din care sa reiasă ca nu dorește înțelegere si cooperare, fiind evidente probele in ceea ce privește refuzul categoric sistematic si nemotivat al paratei-reclamate de a diminua cat mai mult relația cu minorul si de a încerca sa îl îndepărteze din viata acestuia.
Arată apelantul că începând cu luna noiembrie 2012 si pe parcursul desfășurării procesului parata-reclamanta părea ca si-a schimbat atitudinea fata de relația minorului cu el, permițându-i sa îl ia pe acesta si in afara programului de vizitare. In acest sens văzând aceasta schimbare a solicitat încă odată să se ajungă la o înțelegere. Intimata, însă, i-a spus minorului că se vor muta la S. ca urmare a unui examen pe care aceasta l-a dat. Susține apelantul că astfel intimata îi distruge minorului anturajul și relațiile sociale create, îi schimbă școala și îl îndepărtează de tatăl său. Această măsură este împotriva interesului superior al minorului.
Susține apelantul că această măsură nu poate fi luată decât dacă minorul nu ar putea să își continue viața astfel cum a crescut timp de 7 ani.
Din acest motiv se impune sa se stabilească domiciliul minorului la tata pentru a împiedica consecințele grave pe care le-ar putea avea asupra minorului mutarea ., mai ales ca nu exista niciun motiv pentru care minorul sa nu poată conțină sa locuiască, sa învețe si sa se dezvolte in mediul cu care a fost obișnuit .
Apelantul arată că este implicat in viata minorului, indiferent de situația juridica cu parata-reclamata, merge zi de zi la scoală, la ședințele cu părinții, la activitățile sociale la care participa minorul, la serbările si festivitățile școlare ale acestuia.
Apelantul aduce ca argument jurisprudența instanței în stabilirea autorității comune .
Instanța de fond a ignorat schimbarea cadrului legislativ si legile in vigoare, si pe cale de consecința a ignorat interesul superior al minorului.
Instanța de fond, deși a respins cererea de exercitare a autorității exclusive formulată de intimată, nu a avut în vedere comportamentul acesteia și l-a discreditat .
Intimata pârâtă A. D. Antuza a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă nr.317/A/28.03.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelantul reclamant la plata către intimată a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată formulată de apelantul reclamant privind stabilirea autorității comune părintești se întemeiază numai pe schimbarea legislației în ceea ce privește relațiile dintre părinți și copiii lor arătând că intimata pârâtă a refuzat medierea.
Prin urmare, instanța de fond a constatat în mod corect că numai schimbarea legislației nu poate determina modificarea unei măsuri luate anterior în baza legislației în vigoare la acel moment.
Din acest motiv instanța de fond a respins atât cererea principală ,dar și capătul de cerere privind autoritatea exclusivă formulat de intimata pârâtă prin cererea reconvențională.
În ceea ce privește interesul superior al minorului instanța de fond a avut în vedere starea conflictuală dintre părți determinată de multitudinea de dosare inițiate de apelantul reclamant care formula cereri noi, deși cele existente pe rol nu erau soluționate sau se soluționaseră de puțin timp.
Faptul că apelantul reclamant dorește să se implice și s-a implicat constant în viața minorului este un aspect pozitiv ce se va răsfrânge și în viața minorului, în creșterea și educarea sa, cu mențiunea că atitudinea șicanatorie prin formularea unor noi cereri în justiție și chemare a intimatei la mediere numai formal fără a se manifesta dorința reală de înțelegere și negociere în interesul superior al minorului nu vor conduce decât la afectarea emoțională a minorului care este la o vârstă la care poate înțelege problemele adulților.
Apelantul reclamant a adus în discuția tribunalului împrejurarea că intimata a efectuat demersuri în ceea ce privește mutarea sa la Drobeta Turnu Severin, aspect ce ar constitui un argument în considerarea tezei că nu este în interesul minorului să locuiască cu mama și să fie stabilită autoritatea comună. Pe lângă faptul că acest aspect nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată și nici pe parcursul soluționării cauzei în fața instanței de fond, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și precizările intimatei rezultă că acest aspect corespunde realității. Din actele depuse la dosar rezultă că intimatei i-a expirat contractul de muncă și că în urma unui concurs a obținut un loc de muncă în localitatea de domiciliu al părinților săi. Acest fapt, însă, în sine, nu este suficient pentru a susține că intimata ,prin acțiunile sale,afectează interesul minorului. Minorul are nevoie de creștere și educare din partea ambilor părinți, astfel că obținerea unui loc de muncă pentru intimată nu poate fi de cât în interesul minorului. Faptul că aceasta presupune mutarea în altă localitate care nu îi este străină minorului, acesta mergând și locuind ocazional la bunicii materni, nu înseamnă că i se afectează acestuia relațiile sociale. În ceea ce privește relația cu tatăl său,apelantul reclamant, aceasta poate fi menținută în continuare neexistând impedimente ca apelantul să îl viziteze pe minor sau ca acesta, în funcție de programul școlar, să meargă în vizită la tatăl său.
În ceea ce privește comportamentul intimatei nu rezultă din probele administrate în cauză că aceasta ar avea un comportament care să aibă drept consecință afectarea interesului superior al minorului.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul M. C., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, rejudecând cauza, să se dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinți, domiciliul minorului la tată și stabilirea unui program de relații personale adecvat vârstei și nevoilor minorului în favoarea părintelui la care acesta nu locuiește în mod statornic.
Invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul reclamant susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art.397, 398, 403, 507 C.civ. și art.46 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Codului civil adoptat prin Legea nr.287/2009, potrivit cărora dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil, pot fi modificate potrivit dispozițiilor art.403 C.civ.
Astfel, reclamantul nu a putut exercita autoritatea părintească de la momentul intrării în vigoare a noului cod civil și până în prezent, stric datorită comportamentului și opoziției intimatei; aceasta și-a exercitat cu rea-credință drepturile părintești, considerând minorul un bun propriu asupra căruia are drept de viață și de moarte. A ignorat schimbarea cadrului legislativ, a refuzat înțelegerea amiabilă și medierea așa cum rezulta din actele depuse la dosar , iar prin însăși cererea reconvențională depusă în fața instanței de fond intimata își dovedește reaua credință, solicitând exercitarea exclusivă a autorității părintești fără să invoce niciun motiv temeinic. Mai mult decât atât, comportamentul pe care intimata l-a avut după depunerea cererii de chemare în judecată dovedește aspectele de mai sus.
Intimata a înscris minorul în clasa 0 fără acordul reclamantului, acesta neștiind la ce școală urmează să fie înscris minorul până când intimata nu a depus în instanță cererea de înscriere la școală. Cu această ocazie, a observat că în cererea de înscriere la școală era nu era trecut și numărul de telefon al tatălui, intimata trecând alt număr cu bună știință.
Apoi la jumătatea anului școlar și fără ca reclamantul să fie informat, intimata a luat decizia de a schimba școala și localitatea minorului, acesta aflând de intențiile intimatei chiar de la minor. Astfel drepturile conferite de art.397 Cod Civil nu au putut fi exercitate de către recurent, intimata folosindu-și drepturile părintești în scopuri și interese proprii, nesocotind drepturile minorului si ale recurentului.
Instanța de apel nu a adus niciun argument nici măcar de principiu în sprijinul deciziei de a nu încuviința ca autoritatea părinteasca să fie exercitată de ambii părinți așa cum era ținută de prevederile art. 397 Cod Civil.
Nu numai că aceste împrejurări nu au fost dovedite, dar nici măcar nu au fost aduse în discuție de către intimata, în realitate intimata nu a adus niciun motiv pentru care autoritatea părinteasca să nu poată fi exercitată în comun de către ambii părinți, dorința intimatei prin demersurile juridice pe care le-a făcut fiind aceea de a tergiversa exercitarea autorității părintești și de către reclamant și de a exercita cu rea-credință pentru cât mai mult timp în mod unic autoritatea părintească, răstimp în care atât drepturile sale, cât și ale minorului au fost încălcate.
De asemenea, instanța de apel a ignorat prevederile art.46 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Codului civil adoptat prin Legea nr.287/2009, potrivit cărora dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil, pot fi modificate potrivit dispozițiilor art.403 C.civ.
În baza acestor prevederi legale, părinții divorțați înainte de . Codului Civil pot solicita modificarea măsurilor privind relațiile personale dintre copii și părinții lor, dispuse anterior intrării în vigoare a Codului Civil.
Dacă nu există cadrul legal care să permită aceste schimbări s-ar fi produs o discriminare între părinții divorțați după . vigoare și cei divorțați înainte ca prevederile noului Cod Civil să își producă efecte.
Desigur ca, în condițiile în care intimata ar fi dat dovadă de bună credință și ar fi acceptat ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți, fără să se mai opună, atunci demersul injustiție nu se mai justifica sau putea să fie stins în fața instanței de fond. Pe fondul opoziției intimatei, singura posibilitate a recurentului de a proteja drepturile copilului este apelul la justiție.
Instanța de apel a preferat să rețină că „simpla schimbare a legii nu poate determina modificarea unei măsuri luate anterior…”, ignorând prevederile legate mai sus menționate. Deși reclamantul în cererea de apel a indicat nu numai aceste prevederi legale, dar a făcut trimitere și la jurisprudența internă în acest sens, instanța de apel ignorând și această jurisprudență.
Art. 507 Cod Civil, la rândul său, enumeră situații general valabile care vor conduce la exercitarea autorității părintești de un singur părinte, fiind aplicabil deopotrivă pentru ipoteza părinților căsătoriți și a celor divorțați.
Nicio situație enumerată de art.507 nu a fost adusă în discuție și niciun motiv întemeiat potrivit art.398 Cod Civil nu a fost dovedit.
Instanța de apel a ignorat toate aceste aspecte legale, și în fața evidențelor zdrobitoare a reținut că reclamantul este un tată iubitor și implicat în viața minorului, dar cu toate acestea, a respins capătul de cerere privind exercitarea autorității părintești în comun fără nicio motivare faptică concretă.
Din analiza textelor legale mai sus menționate rezultă fără echivoc că legiuitorul a pus la dispoziție pârghiile necesare pentru ca și părinții care au divorțat înainte de . Codului Civil să poată solicita exercitarea autorității părintești, și, ca dovada indubitabilă în acest sens stă atât jurisprudența internă cât și recomandările Institutului Național al Magistraturii făcute cu ocazia cursurilor de formare a judecătorilor și de pregătire a intrării în vigoare a Codului Civil.
Dintre recomandările Institutului Național al Magistraturii se reține: un părinte nu poate renunța de bună voie la autoritatea
părintească; opoziția unui părinte față de celalalt părinte nu poate reprezenta
motiv de acordare a autorității părintești doar unui singur părinte; neînțelegerile între părinți nu poate atrage acordarea autorității părintești doar unui singur părinte; părinții care au divorțat înainte de . noului Cod Civil pot solicita restaurarea autorității părintești.
Toate aceste aspecte legale au fost ignorate de instanța de apel, dar în același timp instanța de apel a considerat ca reclamantul a solicitat exercitarea autorității părintești în vederea șicanării intimatei, însă probele existente la dosar demonstrează faptul ca acesta a fost de bună credință și că a solicitat medierea aprioric cererii de chemare în judecată, aspect demonstrat prin procesul verbal încheiat cu ocazia medierii și depus la dosar.
Mai mult decât, la momentul intrării Codului Civil în vigoare pe rolul Tribunalului București s-a aflat dosarul în care se judeca cererea reclamantului pentru modificarea programului de vizită. Dacă Tribunalul București ar fi judecat acel dosar după prevederile noului Cod Civil, nu se mai impunea deschiderea unui alt proces, dar cererea reclamantului a fost judecată după prevederile vechiului cod al familiei.
In acest sens, Înalta Curte de Casație a admis un RIL privind aplicarea dispozițiilor noului Cod Civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmarea divorțului, cereri formulate anterior datei de 01 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil și aflate, în prezent, pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac.
In conformitate cu RIL-ul menționat mai sus, cererile formulate anterior datei de 01 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil și aflate în prezent, pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac se vor judeca după prevederile noului Cod Civil.
În ceea ce privește capătul de cerere privind stabilirea domiciliului minorului, recurentul susține că prin cererea introductivă de chemare în judecată a solicitat în lumina art.400 și art.496 Cod Civil stabilirea domiciliului minorului la unul dintre părinții săi în lipsa înțelegerii între părinți.
Astfel, instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că reclamantul nu a solicitat acest aspect în fața instanței de fond.
A arătat faptul că reclamantul solicită stabilirea domiciliului minorului deoarece intimata refuza orice înțelegere și colaborare, tratând minorul ca pe un bun propriu, prin care urmărește atingerea propriilor interese mai presus de interesul și drepturile minorului.
Instanța de apel a omis unul din cele mai importante aspecte când a reținut faptul că nu rezultă că mama are un comportament îndreptat împotriva interesului minorului.
Niciun părinte care se opune fără motivare celuilalt părinte nu poate fi considerat un părinte responsabil și care își folosește drepturile părintești strict în interesul minorului. Aceasta este și trendul general internațional, ideea de bază fiind descurajarea părinților de a duce războaie în instanță în încercarea de a-i determina pe aceștia să colaboreze - fiind obligați să o facă - pentru binele și înspre interesul superior al minorului.
Acest comportament al intimatei s-a adeverit și în timpul procesului
intimata, așa precum a recunoscut - a schimbat domiciliul minorului și
scoală acestuia în plin an școlar, chiar la mijlocul anului școlar, motivând că și-a schimbat locul de muncă. Acest aspect nu justifică distrugerea
relațiilor sociale ale minorului, mai ales că acesta a crescut și s-a dezvoltat
timp de 7 ani în București, a urmat creșa, a urmat grădinița și a început școala aici, și-a format cerc de prieteni și cunoștințe, iar reclamantul a fost
prezent în fiecare zi atât la creșă, cât și la grădiniță și scoală,
stabilitatea minorului la care întreaga jurisprudență face referire în
asemenea cazuri, fiind grav pusă în pericol.
Pe lângă toate acestea, intimata nu l-a informat asupra acestor fapte, recurentul aflând de la minor aceste aspecte, nu l-a informat nici asupra instituției de învățământ la care a înscris minorul și nici asupra faptului că îi va schimba școală și domiciliul și a luat aceste decizii în mod unilateral, prelevându-se de încredințarea în mod unic care nu mai este recunoscută de lege încă de la data de 01 octombrie 2011.
In aceste condiții, recurentul apreciază că se impune stabilirea domiciliului minorului la unul dintre părinții săi, așa cum s-a solicitat în fața instanței de fond, și, față de cele arătate mai sus se impune stabilirea domiciliul minorului la tată. Astfel, minorul își va putea continua activitatea școlară în orașul în care s-a format și a urmat toate formele de învățământ, și-a format toate relațiile sociale, a învățat să meargă, să vorbească și să scrie, toate acestea fiind distruse forțat și fără motivație întemeiată la nivelul interesului superior la copilului de către intimată.
Este evident că singura stabilitate la care se poate face referire este aceea a discriminării bazate pe faptul că mama este mult mai importantă decât tatăl și stabilitatea presupune doar prezența minorului.
Dincolo de această discriminare nu exista niciun motiv pentru care domiciliul minorului nu poate fi stabilit la tată, acesta dând dovadă de implicare și atașament față de minor, implicându-se total în creșterea și educarea minorului chiar cu prețul acceptării umilințelor la care a fost supus de intimată, care în permanență a făcut tot posibilul să-l îndepărteze din viața minorului, folosind minorul pentru a-și satisface ambițiile și interesele personale.
Mai mult decât atât, în condițiile în care se va stabili domiciliul minorului la reclamant, acesta declară că nu se va opune sub nicio formă relației mama-minor și nu le va îngrădi și va încuraja minorul să aibă o relație cât mai puternică cu ambii părinți.
În ceea ce privește capătul de cerere privind stabilirea unui program de relații personale adecvat vârstei minorului, recurentul susține că instanța de apel nu a motivat respingerea acestui căpătat de cerere, în fapt, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere.
În condițiile în care se va stabili ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți, se impune stabilirea unui program de relații personale în favoarea părintelui la care minorul nu locuiește în mod statornic, astfel ca autoritatea părintească să poată fi exercitată efectiv de ambii părinți fără a fi doar o chestiune formală.
De aceea, recurentul consideră că, un program de relații personale neîngrădit în favoarea părintelui la care minorul nu locuiește în mod statornic este singurul care poate să satisfacă interesul superior al minorului, orice îngrădire a acestuia fiind de natură a determina exercițiul autorității părintești, și, pe cale de consecință, și interesul superior al minorului.
Un program de relații personale neîngrădit nu presupune ca deciziile de zi cu zi să fie luate împreună de ambii părinți, astfel că părintele la care locuiește minorul va lua decizii în ceea ce privește de exemplu alimentația de zi cu zi, îngrijirea zilnică, orele de masă și somn, etc., părinții urmând să ia împreună deciziile importante din viața minorului, și de asemenea permite ca programul de vizitare la domiciliul minorului să fie unul flexibil adaptat nevoilor în schimbare rapidă ale minorului.
In acest sens, recurentul a dat exemple în fața instanței de fond de hotărâri judecătorești în care instanțele judecătorești au încuviințat program de relații personale neîngrădit, considerând că altfel nu poate fi respectat interesul minorului și nici nu se poate exercita în mod efectiv autoritatea părintească.
Astfel se descurajează și conflictul între părinți, precum și apelurile repetate Ia justiție, pe măsură ce minorul crește și nevoile și programul acestuia se modifică.
Față de cele arătate mai sus, recurentul solicită stabilirea unui program de relații personale neîngrădit în favoarea părintelui, la care minorul nu locuiește în mod statornic.
Intimata pârâtă A. D. Antuza a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, intimata susține că instanța de fond și cea de apel au pronunțat hotărâri temeinice și legale, în ceea ce privește soluționarea acțiunii principale formulată de reclamant.
Astfel, intimata consideră că este imposibilă o mediere cu recurentul, care înțelege să facă doar cum vrea el, nu respectă nici programul de vizitare al minorului stabilit prin sentința judecătorească definitivă și irevocabilă din 2010. De asemenea, acesta nu înțelege să respecte nici ceea ce stabilește instanța, iar părerile intimatei nu contează deloc, considerând ca atât instanțele, cât și toți cei din jur sunt datori să facă exact ce dorește el, cum dorește el și când dorește el, în caz contrar este persecutat de către „sistem”.
În ceea ce privește aplicarea Noului Cod civil, intimata consideră că introducerea instituției autorității părintești nu are drept scop schimbarea măsurilor privind stabilirea domiciliului minorului, a legăturilor personale ale acestuia cu părinții.
Există o sentință definitivă și irevocabilă din 2010 care stabilește că minorul îi este încredințat spre creștere și educare, acesta locuind cu mama. Nu s-au schimbat condițiile avute în vedere de către instanța atunci când a fost încredințat copilul, în ceea ce o privește pe intimată, având în continuare salariu, activând ca medic rezident, copilul fiind îngrijit foarte bine de către aceasta, care posedă mijloace materiale și garanții morale pentru a-l crește și educa. Intimata a dovedit că este un părinte responsabil, făcând eforturi atât pe plan personal, cât și familial.
În ceea ce îl privește pe recurent, față de momentul rămânerii definitive si irevocabile a sentinței, și-a pierdut locul de muncă și susține că nu mai are un venit lunar constant, s-au schimbat veniturile acestuia, el susținând că nu realizează nici măcar venitul minim pe economie, în condițiile în care plătește chirie pentru un apartament de două camere. Prin conduita procesuală dovedește că are o atitudine procesuală șicanatorie, în prezent având pe rol un recurs și o acțiune separată de stabilire a legăturilor personale cu minorul.
Recurentul nu realizează că nu este în interesul copilului să fie într-o veșnică solicitare de modificare pe orice cale a raporturilor patrimoniale și personale în raport cu minorul.
Nu este în interesul minorului să fie plimbat de la un părinte la altul, deoarece are nevoie de stabilitate, este obișnuit să crească într-un mediu stabil, are un program de masă, somn și joacă care trebuie respectat. Minorul nu este un obiect care să fie transportat dintr-un loc în altul. Recurentul aduce copilul de multe ori extrem de obosit, iar după vacanțele petrecute cu el, nu lua aviz epidemiologic de la medicul de familie, deși cunoaște că este obligatoriu, astfel încât intimata trebuia să își ia concediu pentru a obține acest aviz, deoarece în caz contrar nu era primit la grădiniță .
Consideră că art.400 Noul Cod civil nu se aplică, deoarece se referă la "instanța de tutelă care stabilește odată cu pronunțarea divorțului" locuința copilului minor. In speță, locuința este stabilită la intimată prin măsura încredințării dispuse prin sentința definitivă și irevocabilă, deci nu sunt schimbate condițiile avute în vedere de către instanță în raport de părintele căruia i-a fost încredințat copilul. Recurentul nu poate face dovada că are mijloace pentru a întreține copilul nici măcar în perioadele în care este în vizită la el. Relațiile privind pretinsele venituri, (discutabile sub aspectul cuantumului), ca persoană fizică autorizată se opresc la anul 2010, dar îi reproșează intimatei că și-a găsit un loc stabil de muncă.
Recurentul are o nemulțumire perpetuă legată de orice aspect al vieții minorului pe care dorește să o valorifice la nesfârșit în instanță. Atitudinea lui este de a se opune la orice activitate normală pentru orice copil, pe care intimata o desfășoară. Prin motivele de recurs pe care le-a depus, recurentul se consideră un martir care se sacrifică mergând în fiecare zi la grădiniță. O asemenea concepție a recurentului este, în opinia intimatei, îngrijorătoare. Dar recurentul nu s-a oprit aici, ci i-a imputat intimatei faptul că nu ajunge la aceeași ora fixă la grădiniță cu copilul, deși programul grădiniței prevede o marjă de o oră în care părinții se pot prezenta la grădiniță.
Recurentul a susținut, contrar probelor de la dosar, că intimata a schimbat grădinița copilului. De aici se vede și faptul că nu mai știe ce să inventeze ca să ajungă în instanță.
Recurentul își dedică timpul și energia, introducând diverse acțiuni în instanță, înainte de a se pronunța o sentință definitivă și irevocabilă într-un proces depune altă acțiune, susținând că acesta este interesul superior al copilului minor și că el este o persoană foarte maleabilă și dornică de conciliere.
Intimata a fost nevoită să-și schimbe domiciliul și locul de muncă, deoarece contractul de munca cu Spitalul Sfântul loan din București a încetat începând cu data de 1 ianuarie 2013. Intimata a avut în vedere interesul superior al minorului, necesitatea de a-i asigura mijloacele de trai, respectiv venituri din care să-i poată plăti hrana, hainele, medicamentele, rechizitele școlare și tot ceea ce este necesar pentru întreținere. Postul pe care îl ocupă intimata în prezent a fost scos la concurs, s-a pregătit din punct de vedere profesional și începând de la data 21.01.2013, a încheiat contract de muncă cu Spitalul Județean de Urgență Drobeta Turnu Severin, cu nr.6357/21.01.2013, în calitate de medic rezident ultimul an specialitatea recuperare, medicină fizică balneologie.
Intimata menționează că specialitatea medicală îi permite să se ocupe îndeaproape de minor, așa cum a făcut de când s-a născut. În ceea ce privește decizia luată, intimata a avut în vedere șansele de a găsi un post, corespunzător pregătirii profesionale, într-un oraș în care să aibă condiții locative pentru minor și să poată fi ajutată la supravegherea acestuia în timpul orelor de serviciu ale intimatei de către părinții săi. Deci interesul minorului a fost prioritar, iar faptul că intimata este integrată social și profesional și dorește să aibă o sursă stabilă de venituri este tot în interesul minorului.
De asemenea, menționează că la noul domiciliu, intimata are condiții materiale deosebit de bune. Părinții săi au o casă compusă din 5 camere și dependințe situată în Drobeta Turnu Severin, . A, au autoturism proprietate personală și minorul a mai locuit cu ei în perioada concediilor sau de sărbători. Recurentul nu are domiciliul stabil în București, el având domiciliul în satul Zilisteanca, ., iar în București locuiește cu chirie.
În numeroasele acțiuni formulate până în prezent, acesta indică doar domiciliul ales în București. Din acest motiv, intimata solicită să fie obligat să depună copie după cartea de identitate, pentru ca instanța să verifice care este domiciliul său real și copie după actul privind folosința spațiului în care pretinde că locuiește.
D. fiind faptul că nu are nici un serviciu stabil, recurentul se poate muta oricând în orice oraș, iar în Drobeta Turnu Severin chiriile sunt mult mai ieftine decât în București.
Intimata consideră că recurentul nu are condiții materiale pentru creșterea minorului, deoarece nu face dovada unor venituri stabile și nici a unei conduite rezonabile privind minorul. Deși i-a permis să aibă legături personale cu minorul de la data despărțirii în fapt, cu luarea minorului în locuința tatălui, înainte de a se pronunța orice sentință judecătorească recurentul introduce acțiuni șicanatorii, fiind tot timpul nemulțumit.
De asemenea, consideră că minorul este afectat de situația creată de recurent prin depunerea șicanatorie a unor acțiuni succesive și această atitudine dovedește, dincolo de declarațiile acestuia, că este o persoană conflictuală, iar minorul nu trebuie să aibă locuința la el.
Copilul este bine integrat în colectivul în care continuă clasa pregătitoare, având capacitatea de a se adapta din punct de vedere social, este normal dezvoltat și relaționează cu cei din jurul său.
Susține intimata că recurentul nu manifestă afecțiune față de minor, deoarece în acest caz nu ar declanșa tot timpul procese, atitudinea lui este doar o manifestare de orgoliu nemăsurat.
În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri la solicitarea intimatei în apărare.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea retine următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 3 București – 01.11.2011- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
Astfel, ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 din Codul de procedură civilă, prin OUG nr. 138/2000, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă.
În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat și reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speță, apelul.
Or, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanței de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanță de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță cele prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În acest sens Curtea retine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea nu va analiza acele critici de netemeinicie a hotărârii recurate care vizează împrejurarea că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu ar fi reținut situația de fapt corespunzător probelor administrate în cauză, reproduceri ale evoluției istoricului cauzei, ale relației tensionate și șicanatoare dintre părți, formulate de recurent.
Curtea reține în ceea ce privește critica care vizează încălcarea prevederilor art. 397, art. 398 și art. 403 din Codul civil că, potrivit situației de fapt stabilite în cauză, cele două părți litigante au avut calitatea de soți, căsătoria acestora fiind desfăcută prin divorț, prin sentința civilă nr._/18.12.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, hotărâre devenită irevocabilă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind din Codul civil.
Curtea, analizând considerentele deciziei atacate, constată că în apel tribunalul a stabilit ca și situație de fapt care se impune prezentei instanțe, neputând fi cenzurată în recurs, că există o stare conflictuală vădită între părți, că reclamantul nu manifestă dorință reală de înțelegere și negociere în interesul superior al copilului, ceea ce conduce la afectarea emoțională a minorului.
Totodată, s-a apreciat în urma analizării probatoriului că este în interesul minorului să locuiască cu mama și să nu se stabilească autoritatea comună întrucât intimata prin acțiunile sale nu afectează situația copilului, conduită nereținută și în privința reclamantului.
Or, față de această statuare în fapt a instanței de apel, nu se poate reține aplicarea eronată în cauză a normelor legale invocate de recurent.
În același timp, Curtea are în vedere și poziția procesuală a reclamantului de apelant, respectiv recurent, în privința acestuia fiind incidente dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă, care vizează neagravarea situației unei părți în propria cale de atac.
Pe de altă parte, Curtea reține că autoritatea părintească este un concept juridic complex, care cuprinde drepturile pe care părinții le au cu privire la persoana și la bunurile copilului minor, atât în raport cu acesta, cât și în raport cu terții, precum și obligațiile pe care calitatea de părinte le implică, în vederea copilului, pentru dezvoltarea lui fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Conținutul autorității părintești este detaliat în art. 487 Noul Cod Civil.
Ca atare, spre deosebire de cazul în care, potrivit vechii reglementări din Codul Familiei, hotărârea instanței conținea în mod obligatoriu o statuare cu privire la încredințarea copilului la unul dintre părinți, măsura dispusă având drept consecință, sub aspectul exercitării autorității părintești, că ambii părinți erau titulari de drepturi și îndatoriri, părintele căruia i s-a încredințat copilul având plenitudinea exercițiului drepturilor părintești iar celălalt, păstrând dreptul de a avea legături personale cu acesta, de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, de a consimți la adopția copilului și, de asemenea, obligația de a contribui la întreținerea acestuia, sub egida noilor dispoziții, regula este aceea că titularii autorității părintești exercită împreună drepturile și îndeplinesc tot astfel îndatoririle ce le revin, oricare ar fi evoluția relațiilor dintre ei (art. 397 NCC referitor la părinții divorțați, art. 505 NCC pentru situația copilului din afara căsătoriei).
Având același portofoliu de drepturi și îndatoriri, părinții exercită în comun prerogativele autorității părintești în sensul că orice decizie asupra a ceea ce urmează a se exercita va fi luată conjunct, prin acordul lor și cu implicarea copilului, care va fi asociat în orice alegere care îl vizează sau îl afectează, ținându-se seama de vârsta și de gradul său de maturitate.
Cu toate acestea, în mod excepțional, în condițiile articolului 398 Cod civil „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți”, situație în care celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și de a consimți la adopția acestuia.
Astfel, instanța, în considerarea art. 395 și art. 398 din Codul civil, are obligația, analizând individual fiecare speță în parte, să aprecieze asupra existenței unor motive întemeiate care ar justifica această soluție, ținând cont de interesul minorului, fără ca o astfel de împrejurare să constituie o discriminare față de situația pârâtei, ceea ce nu reprezintă decât un argument suplimentar în sensul celor anterior reliefate.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că simpla împrejurare că instanța hotărăște exercitarea autorității părintești de către unul dintre părinți nu semnifică decăderea implicită a celuilalt din exercițiul drepturilor părintești.
Or, în cauză, în raport de considerentele expuse pe larg în cuprinsul deciziei recurate, Curtea nu poate concluziona în sensul unei aplicări eronate în cauză a acestor norme, instanța de apel expunând în mod detaliat și argumentat considerentele pentru care a apreciat că demersul judiciar al recurentului nu este fondat, pe de o parte, schimbările la care acesta face referire în apel constituind o nouă cauză a acțiunii iar de pe altă parte, neputând fi apreciate ca fiind abuzive.
Astfel, Curtea observă că schimbarea locuinței minorului a fost adoptată de mamă ca urmare a necesității acesteia de a avea un loc de muncă, ca urmare a expirării contractului de muncă deținut anterior în București și obținerii unui alt post la concurs, aceasta măsură fiind de altfel și încuviințată prin sentința civilă nr. 9878/2013 a Judecătoriei Sectorului 3 București.
Pe de altă parte, în cadrul situației de fapt s-a statuat că noua locuință a minorului nu este străină acestuia, acesta mergând și locuind la bunicii materni și anterior și respectiv că nu s-a dovedit că mama nu îi permite recurentului exercitarea drepturilor părintești, în raport cu minorul, astfel că nici din această perspectivă, criticile recurentului nu pot fi apreciate ca fiind fondate.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune respingerea recursului ca nefondat.
În aplicarea art. 316 Cod procedură civilă coroborat cu art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va dispune obligarea recurentului la plata către intimata pârâtă a cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs în cuantum de 500 lei reprezentând onorariu avocat achitat conform chitanței nr.11/2.09.2013, reținând culpa procesuală a acestuia, cuantumul cheltuielilor fiind rezonabil și de natură a justifica munca apărătorului angajat de intimată în prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant M. C., împotriva deciziei civile nr.317 A din 28.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. D. ANTUZA și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ PRIMĂRIA S. 3 BUCUREȘTI.
Obligă recurentul la 500 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.- A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I..
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/14.11.2013
-----------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – D.A.D.
- L.C.
Jud.S. 3 – M.M.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
