Legea 10/2001. Decizia nr. 594/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 594/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2014 în dosarul nr. 46109/3/2012

Dosar nr._

(240/2014)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.594

Ședința publică din 09.04.2014

Curtea constituită din:

Președinte - Andreea Doris Tomescu

Judecător - M. G. R.

Judecător - E. V.

Grefier - E. C.

- XX -

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S., împotriva sentinței civile nr.1567 din 17.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București, prin Primarul General și cu intimatele reclamante O. A. și I. P..

Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul reclamant O. E. asistat de avocatul A. B. I., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București (fila 2), același avocat reprezentând în cauză și interesele recurenților reclamanți A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S.; se prezintă și avocatul G. M. în calitate de reprezentant al intimatelor reclamante O. A. și I. P., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar; lipsește intimatul pârât M. București, prin Primarul General.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:

Părțile prezente arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea unor noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocatul recurenților reclamanți O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S. arată că aceștia înțeleg să critice sentința pe motiv că tribunalul a soluționat cauza pe calea excepției prematurității acțiunii, calea de atac fiind întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ.

Solicită a se reține faptul că acțiunea de față a fost promovată la data de 29.11.2012, când reclamanții îndeplineau toate condițiile de exercitare a dreptului lor. Reclamanții se bazează și pe considerentele deciziei nr.20/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

În aceste condiții, invocarea dispozițiilor art.4 raportat la art.33 din Legea nr.165/2013 de către instanța de fond s-a făcut greșit, întrucât, dacă legiuitorul considera ca fiind premature acțiunile introduse în instanță anterior intrării în vigoare acestui act normativ, contrar principiului neretroactivității, această prevedere trebuia inclusă în Capitolul IV Măsuri privind urgentarea soluționării cererilor de retrocedare.

Instanța de fond reține în considerente și aspecte legate de Decizia nr.232/2013 a Curții Constituționale, dar nici aceasta nu este aplicabilă în speță, întrucât se referă la art.22 și 45 din Legea nr.165/2013.

Solicită, în concluzie, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei pentru soluționarea cererii pe fond.

Avocatul intimatelor reclamante O. A. și I. P. solicită, la rândul său, admiterea recursului, apreciind că s-a făcut în mod greșit aplicarea retroactivă a legii.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 29.11.2012 sub nr._, reclamanții O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F., O. G. S., O. A. și I. P., ultimele două în calitate de moștenitoare ale notificatorului O. N. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând soluționarea pe fond a notificării înregistrate la executorul judecătoresc S. D. sub nr. 166/02.07.2001 și, la pârât sub nr. 4653/02.07.2001.

Invocând dispozițiile deciziei civile nr. XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, reclamanții arată că demersul procesual a fost determinat de refuzul nejustificat al pârâtului de a răspunde la notificare, astfel că solicită Tribunalului să constate că au calitate de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâtul să emită dispoziția privind propunerea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în București, .. 157 (fost nr. 247), sector 2 compus din teren în suprafață de 297,50 mp și construcția existentă pe acesta compusă din subsol, parter, etaj și pod cu garaj în curte.

Referitor la admisibilitatea cererii cu privire la soluționarea notificării nr. 166/02.07.2001, solicită instanței să aibă în vedere considerentele deciziei nr. IX/20.03.2006, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, care rețin că, în măsura în care Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de textul de lege menționat în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv Tribunalului pe motiv că cererea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă, precum și pe cele ale deciziei nr. XX/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 764/12.11.2007 prin care s-a stabilit că: Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Prin urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie de vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului sau obligarea pârâtului la emiterea deciziei sau dispoziției privind propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

În aceasta privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de soluționare a notificării, refuz care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale.

Pe fondul cererii, arată că pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite să solicite măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din ..157 (fost 247), înțeleg să depună la dosar acte de stare civilă, respectiv certificate de naștere, căsătorie, deces și certificate de moștenitor care atestă legătura de rudenie cu fostul proprietar al imobilului, O. G., dovada proprietății fiind făcută prin contractele de vânzare-cumpărare succesive.

Precizează că imobilul a fost preluat de către stat, conform deciziei nr. 286/28.03.1959 emisă de fostul Sfat Popular Raion 1 Mai în baza sentinței civile nr. 4293/1956 a Tribunalului Popular al Raionului I Mai pronunțată în temeiul Decretului nr. 224/1951, iar demersurile întreprinse de autorul lor pentru redobândirea sa au rămas fără rezultat, în prezent toate apartamentele fiind înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. În aceste condiții, deși prin notificarea nr. 166/02.07.2001, care face obiectul dosarului administrativ nr. 4653/02.07.2001, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, în raport de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, respectiv disp. art. 7, alin.1¹ și 5 coroborate cu disp. art. 18, alin. 1, lit. c), au înțeles că restituirea în natură nu mai este posibilă, astfel că solicită doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 - art.1,alin.1și 2, art. 3, alin.1,art. 4, art. 7,alin. 1 și 1¹, art. 9, art. 10,alin. 9, art. 11,alin. 1, art. 22, art. 23, art. 24, art. 25, art. 26, pe cele ale Legii nr. 247/2005 și pe decizia nr. IX/20.03.2006 și nr. XX/2007 ale înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cerere scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, conform art.50 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu a trimis reprezentant în instanță pentru a-și preciza poziția față de acțiune și a opune eventuale apărări.

La solicitarea Tribunalului, Primăria Municipiului București a comunicat copia dosarului administrativ, în cauză fiind administrate probele cu înscrisuri și expertiză topografică ce a avut ca obiectiv identificarea, măsurarea și evidențierea pe schița de plan a terenului în litigiu.

Prin sentința civilă nr.1567/17.09.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prematurității și a respins în consecință cererea.

A reținut tribunalul că la data de 20.05.2013, anterior soluționării cauzei de față, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Art. 3 lit. a) din această lege prevede că prin noțiunea de „cereri” se înțeleg (și) notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001 aflate în curs de soluționare la entitățile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Art. 4 din actul normativ prevede că dispozițiile sale se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României.

Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr.165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001 republicată, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingerea a acestora, c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care au de soluționat un număr de peste 5000 de cereri, acesta fiind cazul Primăriei Municipiului București.

Actul normativ, de imediată aplicare, a introdus noi termene în procedura administrativă, astfel că, având de soluționat peste 5000 de notificări, Primăria Municipiului București are la dispoziție un termen de 36 de luni pentru soluționarea notificării, termen care, conform art.33 alin. 2 din Legea nr.165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, astfel că, aflându-se în interiorul termenului legal de soluționare a notificării, nu poate fi reținut, la acest moment, refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a notificării.

Totodată, tribunalul a reținut că nici o prevedere legală nu a suspendat procedura administrativă în cazul notificărilor nesoluționate până la momentul apariției legii 165/2013 și în privința cărora a fost sesizat tribunalul pentru soluționarea pe fond a notificării (față de considerentele deciziei XX/2007); dimpotrivă, procedura administrativă se desfășoară în continuare, pârâtul având obligația soluționării notificării, dar, aflându-se în interiorul noului termen de 36 luni, secția civilă a tribunalului nu are căderea a se pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și de a dispune restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013, termenul fiind unul prohibitiv.

Prin urmare, consecință a intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, reclamanții se află în poziția de a fi îndeplinit un act de procedura care nesocotește termenul prohibitiv instituit de prevederile art. 33 în favoarea pârâtului, conduită care transformă actul într-unul prematur, concluzie ce se desprinde din prevederile art. 4 Legea nr.165/2013, mai sus citate, potrivit cu care actul normativ se aplica și notificărilor nesoluționate încă în procedura administrativa, dar si cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecata, fără a se face vreo distincție în raport de etapa procesuala în care se găsesc.

Tribunalul a apreciat că nu pot fi primite susținerile apărătorilor reclamanților privind aplicarea retroactivă a Legii nr.165/2013. Nu se poate aprecia că acțiunea, fiind promovată în considerarea termenelor și condițiilor prevăzute de dispozițiile Legii nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, și de Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, efectele acestora se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât în discuție nu este un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic). Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi, însă, asimilată situația acțiunilor în justiție determinate de lipsa răspunsului unității deținătoare, sau al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalată cu refuzul restituirii imobilului, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ și, în acest context, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional “nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului și existența unui motiv de interes general imperios.

Or, astfel cum Curtea Constituțională arată în Decizia nr.232/2013, adoptarea actului normativ a fost determinată de necesitatea remedierii deficiențelor sistemului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, constatate în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care au avut drept consecință pronunțarea Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care s-a acordat statului român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a acesteia, prelungit succesiv până la data de 12 mai 2013, în vederea „adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație" (paragraful 241 al Hotărârii-pilot).

De asemenea, nu a fost primită interpretarea pe care apărătorii reclamanților o conferă prevederilor art.20 din Constituția României.

În baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Or, controlul de convenționalitate al sistemului național de acordare a măsurilor reparatorii existent anterior adoptării Legii nr.165/2013, a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.

Recunoscând că în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză, Curtea a reiterat obligativitatea existenței, în favoarea autoritățile naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. A mai observat ca motivațiile de ordin faptic invocate de autoritățile romane, fără a fi de neglijat, totuși „nu au fost în mod suficient însoțite de măsuri legislative și administrative capabile să ofere tuturor părților interesate în procesul de restituire o soluție coerentă, previzibilă și proporțională cu scopurile de interes public urmărite”. În lumina acestor principii, în temeiul procedurii hotărârii pilot, Curtea a dispus suspendarea, pe o perioada de 18 luni, a analizei tuturor cauzelor rezultate din aceeași problematică generală.

Astfel cum s-a arătat deja, concluzia pe care tribunalul a dedus-o din considerentele Hotărârii pilot din cauza M. A. contra României, este aceea că legiuitorul român, căruia i se recunoaște o largă marjă de apreciere în adoptarea măsurilor legislative interne pentru respectarea art. 46 din Convenție, conformându-se obligației juridice de a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte și pentru a-i înlătura pe cât posibil consecințele, a adoptat legea nr. 165/2013.

Cum exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, Tribunalul a apreciat că, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții, astfel că nu se poate accepta ideea că menținerea unei căi paralele legii speciale, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 6 din Convenție.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs reclamanții O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F., O. G. S., prin care au solicitat casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare asupra fondului Tribunalului București, Secția a V~a Civilă.

Un prim aspect prealabil pe care recurenții – reclamanți îl învederează Curții este acela al modalității și momentului de soluționare al excepției invocate din oficiu de către instanța de fond.

Astfel, din lecturarea încheierii de ședință din 21.05.2013 dată până la care fuseseră administrate probele solicitate de reclamanți, respectiv proba cu înscrisuri, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea topografie în vederea stabilirii cu exactitate dacă suprafața de teren liberă de construcții mai poate sau nu fi restituită in natură.

Pentru administrarea acestei probe solicitate din oficiu chiar de către instanță, reclamanții au achitat un onorariu de expert de 800 lei, raportul de expertiză depunându-se la dosarul cauzei pentru termenul din 17.09.2013, când, din nou, din oficiu instanța de fond a invocat excepția prematurității acțiunii în ciuda faptului că, așa cum reține în considerentele hotărârii recurate (pag. 3, ultimul paragraf), Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013, deci anterior termenului din 21.05.2013.

Recurenții – reclamanți nu înțeleg de ce au mai fost obligați a suporta niște cheltuieli cu privire la efectuarea expertizei dacă și la acel moment (21.05.2013), în opinia instanței de judecată acțiunea lor era prematură?!

Pe fondul recursului, se arată că soluția instanței de fond a fost dată prin interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist in România, respectiv a disp. art. 4 raportate la disp. art. 33, alin. 1, lit. c) si a disp. art. 35, alin. 2.

Un prim argument adus împotriva acestei interpretări date de instanța de judecată îl constituie chiar condițiile generale de exercitare ale oricărui drept, condiții prevăzute cumulativ si expres de toate tratatele de specialitate si recunoscute unanim de practica judiciară.

Astfel, pentru a putea fi valorificat pe cale de acțiune, „dreptul" trebuie să respecte următoarele cerințe:

> să fie recunoscut si ocrotit de lege, adică să nu intre in conținutul unui

raport juridic ilegal care să contravină ordinii publice sau bunelor

moravuri;

> să fie exercitat potrivit scopului economic si social pentru care a fost recunoscut de legi;

> să fie exercitat cu bună-credință;

> să fie actual adică să nu fie supus unui termen sau condiții suspensive.

Pornind de la aceste condiții și interesându-i pe recurenți, în special, ultima dintre acestea se poate observa în mod evident că dreptul trebuie să le îndeplinească pe toate in mod cumulativ la momentul sesizării instanței.

Or, prin interpretarea dată disp. art. 4 din Legea nr. 165/2013, instanța de fond refuză a constata faptul că la momentul sesizării instanței, 29.11.2012, dreptul era actual, justificat si de considerentele deciziei nr. XX/2007 care prevedeau in mod expres că: Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-o solicitat restituirea in natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Un alt argument adus în susținerea motivelor de recurs formulate este capitolul în care a fost inserată prevederea din art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Recurenții opinează că intenția legiuitorului român nu a fost aceea de a face să devină premature acțiunile având ca obiect Legea nr. 10/2001 - soluționare pe fond a notificării, ci doar de a stabili domeniul de aplicabilitate al legii, respectiv regulile generale ale acesteia cu privire la restituirea in natură și în mod excepțional, cazurile de acordare a măsurilor reparatorii in echivalent. Dacă s-ar fi dorit o asemenea abordare, contrară principiului constituțional al neretroactivității, s-ar fi inserat această dispoziție in Capitolul IV al Legii nr. 165/2013 - Măsurile privind urgentarea soluționării cererilor de retrocedare.

Practic prin interpretarea coroborată a disp. art. 4 si a disp. art. 33, alin. 1, lit. c) din lege, instanța conduce raționamentul juridic la varianta prin care legea nu mai produce la acest moment niciun efect juridic, întrucât tot Legea nr. 165/2013 - art. 33, alin. 2 prevede că termenele prevăzute la alin. 1 (inclusiv termenul de 36 de luni în care entitățile investite de lege trebuie să soluționeze notificările) curg de la data de 01.01.2014.

Or, până la acel termen, recurenții – reclamanți opinează că li se refuză într-un mod total nejustificat constatarea faptului că dreptul lor este unul actual și nici entitatea investită cu soluționarea notificării nu este obligată in niciun fel la a o soluționa la acest moment, în ciuda anilor trecuți de la momentul formulării notificării.

Recurenții – reclamanți apreciază, de asemenea, greșită si reținerea instanței de fond potrivit căreia nici până la apariția Legii nr. 165/2013 nu a existat vreo prevedere legală de suspendare a procedurii administrative, cunoscută fiind pasivitatea intimatului și mai mult decât atât, practica in sensul in care din momentul primirii citației cu privire la existența litigiului se sistează orice fel de analiză în dosarul administrativ.

De asemenea, nici trimiterea la decizia nr. 232/2013 a Curții

Constituționale nu este apreciată de recurenți că ar avea legătură directă cu prezenta cauză cât timp decizia sus-menționată a avut ca obiect verificarea constituționalității art. 22 și art. 45 din Legea nr. 165/2013.

În drept, recursul a fost întemeiat pe disp. art. 304, pct. 9, art. 304, art. 312 C.proc.civ..

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

Prin cererea de chemare în judecată de la data de 29.11.2012, reclamanții au solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și analiza în fond a cererii de restituire formulate de reclamanți conform Legii nr. 10/2001. Trebuie deci observat că acest din urmă act normativ era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, Legea nr. 165/2013 intrând în vigoare la data de 20.05.2013.

Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamanților de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea adresată pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.

S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.

Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 6o de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.

Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa unsprezece ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.

În plus, termenul stabilit prin Legea nr. 165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 17.09.2013.

În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”

Textul instituie regula potrivit cu care actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.

Art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.

Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.

Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.

Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificator - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune, în contextul celor anterior reliefate - nu a fost înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.

În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.

În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.

Tocmai de aceea, textul de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că prin decizia Curții Constituționale nr. 88/2014 publicată (ulterior datei pronunțări prezentei decizii) în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 281 din data de 16 aprilie 2014 a fost admisă excepția de neconstituționalitate vizând art. 4 din Legea nr. 165/2013, reținând Curtea Constituțională că dispozițiile art. 4 teza a doua din acest act normativ sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, respectiv 20 mai 2013.

S-a apreciat că prin aplicarea retroactivă a termenelor procedurale prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al persoanelor îndreptățite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul învestirii instanței de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Efectul juridic al soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, în sensul respingerii acțiunilor menționate ca “devenite premature”, constituie o evidentă încălcare a liberului acces la justiție și, prin urmare, o nesocotire a dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (2) potrivit cărora “Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

Așa fiind, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că în mod greșit a considerat prima instanță că nu poate proceda la soluționarea notificării ca urmare a instituirii termenelor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013, dimpotrivă, cererea reclamanților sub acest aspect fiind justificate, așa cum s-a arătat, de omisiunea autorității administrative de a da o soluție notificării formulate.

Ca atare, constatând că, în raport de cele arătate, recursul este fondat, Curtea îl va admite și, în temeiul art. 312 alin. 2 C.pr.civ., va casa sentința recurată, urmând ca, față de împrejurarea că prin hotărârea pronunțată prima instanță a lăsat nesoluționat fondul cauzei, să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S., împotriva sentinței civile nr.1567/17.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – reclamante O. A. și I. P. și intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.

Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 09.04.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A.-D. T. M. G. R. E. V.

GREFIER

E. C.

Red.M.G.R.

Tehdact.R.L./M.G.R.

2 ex./28.04.2014

TB-S.5 – A.M.G.

← Cereri. Decizia nr. 1473/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Obligaţie de a face. Decizia nr. 1573/2014. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţie de a face. Decizia nr. 1573/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 4/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI