Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1791/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Împotriva deciziilor civile nr.715/A/26.06.2013 și nr.1157/A/22.11.2013 a formulat recurs pârâta C. G. C. F..

Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr.715/A/26.06.2013, recurenta pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală în sensul prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ., întrucât numai prin încălcarea dispoz.art.5 din Legea nr.348/14 iulie 2004 s-a putut ajunge în a se constata că reclamantul are un drept de creanță în cuantum de 3.547,864 lei reprezentând contravaloarea materialelor de construcție utilizate la imobilul din Mun.București în perioada aprilie 1992 - până la căsătorie.

Atât în considerente, cât și în dispozitivul deciziei recurente se face vorbire de această valoare fără a avea certitudinea monedei, ROL sau RON, în care suma este exprimată.

Recurenta a susținut ca fiind grav încălcate prev. art.5 din Legea nr.348/2004 privind denominarea monedei naționale întrucât suma derivă dintr-un raport juridic dintre vânzător și cumpărător, dovedit prin act de cumpărare și înfăptuit sub imperiul vechii monede naționale (Rol) înainte de . acestui act normativ astfel ca suma de 3.547.864 ROL devine 354,7 RON.

Instanța de apel, prin motivațiile sale, a adus în antiteză valoarea materialelor suportate de reclamant cu sporul de valoare al imobilului întreg indicat de experți, în Ron, punând astfel sub semnul egalității suma de 3.547.864 lei (ROL) cu suma de 3.142.300 RON, potrivnic a ceea ce legiuitorul a dispus „ope legis".

Recurenta a susținut că a încălcat dispozițiile Legii nr.348/2004 art.1 și 5, dar și prevederile art.129 alin.6 C pr.civ depășind „limitele obiectului cererii deduse judecații" de reclamant, întrucât, actualizarea creanței nu constituie capăt de cerere; aceasta neacordându-se „ope legis", normele juridice incidente fiind cele ale dreptului comun.

Potrivnic a ceea ce art.129 alin 6 C.pr.civ. prevede,Tribunalul a apreciat că valoarea actualizată a materialelor suportate de reclamant, este soluția ce corespunde limitei investirii (pg 28 alin.2-decizie).

Recurenta a arătat că suma de 3.547.864 lei (expertiza completatoare) diferă considerabil de suma de 2.653.057 lei (expertiza l-a -2010), însă instanța nu a dat vreo explicație de ce a ales-o pe cea din urmă, întrucât nu sunt alte dovezi care să o susțină probator.

Din aceasta pricina, hotărârea apare ca nelegală, prin nemotivarea sa, la fel și în ce privește actualizarea dispusă nelegal, arbitrar.

În baza acestor argumente, recurenta a solicitat admiterea recursului pe dispoz.art.304 pct.9 C.pr.civ. cu trimitere la Legea nr.348/2004 – art.1 și 5, coroborat cu art.129 pct.6 C.proc.civ. casarea cu trimitere spre rejudecare potrivit cu art.312 C.proc.civ..

În legătură cu imobilul din Predeal au fost aduse, în esență, următoarele critici: Este nelegală constatarea că imobilul din Predeal a fost dobândit în timpul căsătoriei în integralitatea sa și greșita calificare a acestuia ca bun comun supus comunității de bunuri în integralitatea sa; Stabilirea eronată a contravalorii imobilului supus partajării ca și

supunerea acestuia valorii de circulație (2.032.000 lei Ron = 500.000 euro); Atribuirea calității de coproprietar apelantului reclamant, pe baza încălcării legii cu consecința obligării nelegale a apelantei pârâte la plata către reclamant a uzufructului de 5890,80 lei (Ron) și 1600 USD prin constatarea ca imobilul s-a dobândit în timpul căsătoriei, în condițiile în care potrivit legii fructele se cuvin proprietarului de drept; Nu s-au departajat bunurile proprii de cele comune; Nu s-au evaluat pe stadii de execuție bunurile proprii ale apelantei pârâte dovedite probator și calificate astfel de art.31 lit.a și f Cod familiei (C:24/91 ,C:28/91, C.donatie, P.V 3.10.1991, alte materiale, venituri proprii, chirii, creanțe încasate prin efectul subrogației în drepturi, evidențiate în întâmpinare spre a face lesnicioasa desocotirea creanțelor între părți; Nu s-a clarificat situația de fapt și de drept, respectiv dacă pretenția reclamantului se circumscrie sferei îmbunătățirilor ori unui imobil nou creat urmare atransformării, care atârna de stabilire spor de valoare, respectiv valoare actualizata ori valoare de circulație.

Față de aspectele relevate în precedent, recurenta a susținut că în mod greșit s-a pronunțat instanța asupra valorii de circulație, ca mijloc de dezdăunare al apelantului reclamant.

În argumentare, recurenta pârâtă a susținut că reclamantul prin acțiune a solicitat îmbunătățiri aduse imobilului din Predeal.

Imaginile foto depuse la dosar, după ce s-a întocmit prima expertiză (atunci fiind obținut) nu au fost procesate tehnic de experți, nici în a doua expertiză completatoare(2013).

Ele fac dovada stadiului de execuție la care se găsea imobilul la 3.10.1991, lucrările cu reclamantul fiind reluate în 1995.

Faptic, ceea ce s-a realizat în comun cu reclamantul a vizat mansarda și finisajele aferente.

Potrivit practicii judiciare constante în materie, sporul de valoare este dat de valoarea îmbunătățirilor aduse unui imobil pe când valoarea de circulație se opune calității de proprietar, coproprietar, coindivizar.

Recurenta a susținut că reclamantul nu este proprietar al terenului, nefiind aplicabilă accesiunea imobiliară directă.

Acestuia nu-i este opozabilă nici accesiunea imobiliară indirectă întrucât, i s-a respins capătul de cerere privitor la constatarea dreptului de superficie permisibil în a-i fi generat pe calea accesiunii imobiliare indirecte, calitatea de coproprietar asupra terenului.

Această chestiune s-a soluționat cu putere de lucru judecat prin decizia nr.398/2011, neatacată cu recurs de reclamant. Astfel fiind nu poate fi pusă în discuție renunțarea, în rejudecare, de vreme ce chestiunea în discuție a fost tranșată o dată.

Nefiind coproprietar asupra terenului, reclamantului i se închide accesul asupra celor unite și incorporate cu lucrul.

În esență, recurenta a susținut că proprietarul terenului devine și proprietarul asupra construcției (art.492 C.civ) cu atât mai mult cu cât „casa în construcție nefinalizată" obiect al donației este deja bun propriu și doar o mică parte adăugată (mansarda și finisajele) fac obiect al comunității de bunuri.

Pe acest temei, susținut probator de înscrisuri, proiect de execuție, contracte, plați, etc recurenta pârâtă a apreciat că natura judiciară a ceea ce s-a realizat în timpul căsătoriei se circumscrie sferei îmbunătățirilor și nu unui imobil nou creat.

Cu aceste argumente și manifestându-și voința și conduita ca proprietar, a înglobat sume mari de bani, cu caracter de bun propriu în sensul incidenței în cauza a dispozițiilor art.494 alin.3 teza 1 C.civ, nefiind pusă niciodată sub semnul îndoielii de a nu-l păstra.

Recurenta a susținut că se impune identificarea printr-o nouă expertiză tehnică în construcții a lucrărilor necesare realizării mansardei ca și a finisajelor (bun comun ce urmează a fi supus partajării), a valorii materialelor și prețului muncii aferente suprafețelor.

Această probă a fost susțnută și de necesitatea valorificării p.v 3. 10. 1991, ce conține materiale ce nu au fost prețuite, cât și pentru identificarea consumurilor necesare ridicării mansardei și realizării finisajelor.

Recurenta a susținut că sunt incidente atât dispozițiile art.30 Cod.fam. în ceea ce privește cota de contribuție supusă exclusiv comunității de bunuri, cât și dispoz.art.494 alin 3 teza 1 C.civ în ceea ce privește identificarea valorii materialelor și prețului muncii, acestea constituindu-se într-un drept de creanța cuvenit apelantului reclamant.

Invocând motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ cu trimitere la art.30 Cod familiei, recurenta pârâtă a susținut că, în fapt, în mod eronat instanța de apel a stabilit sulta la valoarea de circulație, cu aplicarea greșită a dispoz.art.30 Cod.fam., supunând comunității de bunuri, întregul imobil la valoarea de circulație.

În motivarea sa, instanța se raportează la dispozițiile art.492 C.civ, pe care le exclude, ignorând cu desăvârșire obligația sa de a examina cererea în raport cu temeiul juridic al dreptului (art.494 C.civ.) invocat de reclamant în acțiune în fața instanțelor fondului și în recursul promovat.

Recurenta a susținut că instanța de apel a schimbat temeiul juridic al acțiunii, în condițiile în care în mod constant (fond,recurs) reclamantul a invocat, potrivit scopului urmărit, al constructorului de bună credință, aceleași dispoziții ale art.494 C.civ în raport de care se cerea ca instanța să se pronunțe, după ce și-a format convingerea potrivit cu art.261 pct.5 C.p.c și după ce a verificat condițiile de admisibilitate ale apelului.

Recurenta a invocat motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ cu trimitere la art.494 C.pr.civ, care în aprecierea recurentei au fost ignorate de către instanță, aceasta motivându-și hotărârea pe motive străine de natura pricinii și cu încălcarea dispozițiilor art.261 pct.5 C.p.civ.

Instanța ignorând dispoz.art.494 C.civ. și încălcând art.261 pct.5 C.proc.civ. a pronunțat o hotărâre a cărei legalitate e viciată și care se împotrivește însăși îndrumărilor date de decizia de casare (pg.20 pct.5) care cerea calificarea naturii juridice de bun propriu sau bun comun a imobilului din Predeal în raport cu art.494 C.pr.civ.

Cu aceste argumente, recurenta a solicitat admiterea recursului întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ față de aplicarea greșită a legii și încălcarea dispozițiilor precitate: cerința legală de a se fi examinat cererea raportat la art.494 C.civ fiind nesocotită ca și disp.art.673 5 C.pr.civ în raport de care recursul a fost admis și care cerea instanței a stabili și calitatea de coproprietar. Cum aceasta nu este deținută de reclamant așa cum a arătat și cum atribuirea dreptului de creanță în raport cu valoarea de circulație este condiționată de existența calității de coproprietar (D.civ.264/1999, C.-sectia a-lV-a) constatarea instanței în sensul dobândirii imobilului în timpul căsătoriei împreuna cu atribuirea către reclamant a fructelor civile aferente imobilului, în virtutea atribuirea calității de proprietar este nelegală.

Invocând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ recurenta pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoz.art.lit.31 a și f Cod familiei.

Recurenta pârâtă a precizat că nu a contestat contribuția egala de 50% prevăzută de art.30 C.fam. Instanța a reținut acest lucru, însă în mod eronat, nu a dat soluționare cererii de clarificare și calificare a bunurilor proprii în sensul art.31 lit.a și f Cod.familiei.

De asemenea, a contestat prin apel că structura de rezistență s-a realizat într-un procent mai mare de 65%, casa în construcție fiind aproape realizată, dar nefinalizată, referindu-se la bunuri proprii constituite din lucrări și din materiale, respectiv cele din P.V 3.10.1991 supuse dispoz.art.31 lit a Cod.Familiei și bunuri proprii constituite din sume de bani dobândite prin efectul subrogației în drepturi, după decesul primului soț, uzufructul din chirii.

Toate acestea nu reprezintă efortul comun al părților astfel că, aducerea lor în masa de împărțit încalcă principiul egalității părților în fața legii.

Recurenta a susținut că în mod eronat au fost puse laolaltă bunuri proprii cu bunuri comune, fără a le fi identificat pe cele supuse art.31 lit.a Cod Familiei ori pe cele ce au fost înglobate în timpul căsătoriei cu reclamantul identificate în precedent.

Deși pârâta a obținut venituri salariale considerabile, dublu, ca reclamantul, aceasta a înțeles să nu pretindă cota majorată, pe de-o parte că avea doi copii în întreținere, iar pe de altă parte pentru că aceasta are impact exclusiv asupra comunității de bunuri, iar solicitarea sa vizează constatarea bunurilor/veniturilor proprii de la soțul decedat.

Motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 C.pr.civ cu trimitere la art.969, 977, 978, 981, 982, 984 C.civ ignorate de instanța în disprețul legii și pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ. față de încălcarea vădită a dispoz.art.1173, 1174 și 1176 C.civ. Înțelesul ce P.v din 3.10.1991 dă actului juridic dedus judecații, este că lucrările ce fac obiectul C:28/1991, recepționate fiind, acestea erau integral executate. Mai mult de atât, Contractul de donație, prin forța sa probantă ca înscris autentic, se bucură de o puternică prezumție de veridicitate care îl scutește pe cel care îl deține de orice dovadă, cu atât mai mult cu cât s-a încheiat la momentul când părțile nici măcar nu se cunoșteau.D. urmare, instanța nu poate trece peste voința clar exprimată a părților și nici nu poate ignora prevederile art.977.978,982.984 C.civ,

Este cunoscut că cel ce contestă calitățile unui act autentic, a unui înscris sub semnătură privată, trebuie să facă dovada neregularității lui, probând ca s-a comis un fals; el având sarcina probei. Cum aprecierea vine de la un expert este pus sub semnul îndoielii buna sa credință și respectarea legii.

Întregul complex cauzal a contribuit la încălcarea flagrantă a disp.art.1173,1174 și 1176 C.civ, motiv pentru care recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului față de incidența în cauză a motivului de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ.

În baza încălcării legii și nesocotind principiul înscris în art.969 C.civ. s-a trecut peste voința părților, instanța făcând constatări nelegale, vătămătoare în raport de situația de fapt, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, atunci când a constatat ca imobilul din Predeal s-a dobândit în timpul căsătoriei.

Recurenta a solicitat instanței de control judiciar să trimită cauza spre rejudecare cu solicitarea de a se efectua o nouă expertiză pentru identificarea valorii reale a îmbunătățirilor bun comun, realizate după donație și actualizarea lor rămasă după desocotirea (scăderea) bunurilor (veniturilor) proprii acestea nefăcând obiectul masei partajabile.

Aceasta pentru că, instanța primind arătările experților (pg.29,alin 1-decizie) privitoare la contractul de donație și P.v. 3.10.1991 fără a le cenzura, fără a verifica susținerile părților, fără a le interpreta potrivit regulilor legii civile, acesta a încălcat dispoz.art.977,978,982,984 Cod civil.

Recurenta pârâtă a menționat că între 3.10.1991-3.02.1992 (data donației) nu s-au făcut lucrări, nu pentru că era iarnă, ci pentru că ele erau executate la datele ce rezultă din conținutul lor, motivația înlăturării lor fiind nelegală și abuzivă.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.7 C.pr.civ față de încălcarea prevederilor art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ.:S-a susținut că hotărârea este nelegală și în ceea ce privește inexistența motivelor pe care acesta se sprijină, întrucât acestea nu sunt ale instanței, ci aparțin expertilor.Luând în apreciere aceste considerente, se constată motive contradictorii în raport cu dispozitivul care reține valoarea de circulație a întregului imobil ca fiind de 2.032.000 lei fără deducerea procentului de 23,62% (contribuție proprie).Or, dacă se are în vedere procentul de 23.62% (reprezentat exclusiv de C:24/91) valoarea lucrărilor executate pe perioada căsătoriei este de 1.552.200 lei cu consecința modificării sultei la 776.100 lei.Pe această stare de fapt, recurenta a criticat hotărârea instanței de rejudecare pe temeiul art.304 pct.7 C.pr.civ față de încălcarea dispozițiilor art.261 al.1 pct.5, prin inexistența motivelor de fapt și de drept care să fi format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile apelantei pârâte reclamante.În concepția legiuitorului, casarea se impune și în acest caz, față de motivele contradictorii relevante, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și conduce pe fond la o îmbogățire fără just temei a reclamantului (sulta stabilita este nelegală).

Recurenta a invocat motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C.pr.civ față de încălcarea dispoz.art.315 alin.1 și 3 Cod pr.civ, art.1200 alin.1 pct.4 Cod Civil, a art.21 din OG nr.2/2000 și a art.201 C.pr.civ. Îndrumarea dată de instanța de recurs era "de a se determina în concret pe fiecare perioadă în parte lucrările efectuate și valoarea lor în funcție de criteriile arătate de parte și cele legale, față de obiectul cererilor".

Recurenta pârâtă a solicitat instanței la dezbaterea pe probe (16 ianuarie 2013) ca și obiectiv evaluarea a ceea ce s-a realizat împreună cu reclamantul după data donației", urmând a se ține seama și de materialele înglobate din casa veche, din P.V 3.10.1991.De asemenea, a reiterat instanței de rejudecare aceste aspecte.Expertiza astfel cum a fost încuviințata de instanța, este completatoare doar prin titulatura ei nu și prin conținut întrucât nu dă dezlegare la chestiunile ce se cereau a fi lămurite .-se neutilă cauzei (neconducând la lămurirea situației) și potrivnică cerințelor impuse de art.201 C.pr.civ.Obiectivele 2 și 3 ale expertizei cenzurate defectuos de instanța, lipsite de caracter imperativ, lacunare, evaziv formulate lasă marja de apreciere experților și-i degrevează de a face raționamente precise și verificabile potrivit cu cerințele art.21 din OG. 2/2000 modificată, ca și de a da răspuns întrebărilor ce li s-au pus (menționate în apărări - rejudecare apel).

Contrar a ceea ce pârâta a cerut și potrivnic îndrumărilor obligatorii date prin decizia de casare, instanța de rejudecare a încuviințat expertiza și a preluat aproximativ aceleași obiective fără a da eficiență, celor stabilite în recurs, cu putere de lucru judecat, pronunțând o decizie nelegală cu încălcarea dispozitivelor art.315 C.proc.civ., art.201 din OG nr.2/2000 și art.1200 alin.1 pct.4 C civ. aspect de nelegalitate ce se cere a fi cenzurat de instanța de recurs potrivit cu dispozițiile art.304 pct.9 C pr.civ.

Pe această stare de fapt, recurenta pârâtă a apreciat că ne aflăm în fața acelorași necunoscute de vreme ce instanța, preluând întocmai concluziile expertizei din 10.03.2010, nu a făcut nici un pas în clarificarea situației de fapt motiv de trimitere spre rejudecare, iar expertiza completatoare nu oferă soluții de identificare a lucrărilor și a valorii acestora pe stadii de execuție.

Recurenta a susținut că expertiza completatoare nu aduce în plan tehnic vreo constatare și nici nu răspunde problemelor puse în discuție prin apărări.

Recurenta a susținut că niciuna din cele două expertize nu relevă o valoare aceea ce constituie bun propriu în sensul art.31 lit.a Cod Familiei și nici nu există vreo actualizare a veniturilor ce constituie bun propriu (identificate) supuse dispoz.art.31 lit.f Cod Familiei, spre a putea fi deduse din întregul valorii construcției.

De asemenea, recurenta reclamantă a invocat și motivul de recurs întemeiat pe dispoz.art.304 pct.9 C.pr.civ cu trimitere la art.1174 alin.1, art.1176 C.civ coroborate cu art.1191 alin.2 C.civ, grav încălcate de instanța de rejudecare. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea legii, în sensul preluării afirmațiilor martorilor în dauna a ceea ce înscrisurile autentice (Contract donație 2477/3.02.1992) și sub semnătura privată P.V. 3.10.1991 stabilesc fără ca acestea să fie cenzurate de instanță și fără se fi verificat veridicitatea lor, în raport de celelalte înscrisuri.Caracterul vătămător al declarațiilor martorilor este preluat și de experți care-și construiesc punctul de vedere exclusiv pe proba testimonială în dauna înscrisurilor, ce sunt efectiv înlăturate, astfel că tranșarea problemelor de drept s-a făcut de către experți, nu de către instanță. Față de cele arătate în precedent s-a susținut că este incident în cauză și motivul de recurs întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 C.pr.civ. față de încălcarea dispozițiilor, art.31 lit.a,f Cod Familiei, art.201 alin 1 C.pr.civ, art.315 alin.1 C.pr.civ, art.212 alin 2 C.pr.civ privitor la contraexpertiza și la încălcarea art.129 pct.5 C.pr.civ.

Procedând în disprețul hotărârii date în recurs și încuviințând defectuos obiectivele, instanța de rejudecare nu a dat eficiență îndrumărilor obligatorii ale instanței de control judiciar și practic nu a lămurit împrejurările de fapt permisibile dezlegării pricinii, în sensul aflării adevărului (art.129 pct.5 C.pr.civ). Mai mult de atât, nu s-a pronunțat nici pe cererea întemeiată pe art.212 alin.2 C.p.civ. depusă în termen procedural.Confirmarea susținerilor rezulta din însăși raportarea instanței la cea dintâi expertiza 2010, cea de-a doua fiind repetitivă celei dintâi.

Recurenta pârâtă menționează că a formulat la dezbaterea pe probe din 16.01.2013 și prin note scrise/probe obiectivele expertizei, în sensul cerințelor deciziei de recurs, dar fără eficiență, iar la termenul din 13.02.2013 a solicitat suplimentarea obiectivelor ori explicitarea obiectivului 3 al expertizei întrucât "acest obiectiv fiind sub condiție nu leagă experții în a efectua lucrarea și astfel nu dezleagă chestiunea dedusă judecății".Or, instanța de rejudecare, neavând un răspuns asupra acestor chestiuni, nu are o bază temeinică, legală spre a putea califica imobilul din Predeal ca fiind dobândit în timpul căsătoriei părților și cu atât mai mult a-l supune valorii de circulație de vreme ce a folosit un probatoriu inadecvat (obiectivele reformulate de instanța fiind neclare și evazive și transmise experților înainte de a se fi clarificat regimul juridic al bunurilor/veniturilor și al departajării celor proprii de cele comune).

Primirea de către instanță, a declarațiilor de martor în contra susținerilor reclamantului este nelegată, întrucât mărturisirea constituie "regina probelor", martorii neputând cunoaște mai mult decât cunoaște reclamantul.

Procesul verbal din 03.10.1991 atestă finalizarea și recepționarea plăcii peste parter, ca și existența materialelor ramase și ulterior „înglobate”.

Așadar, această situație de fapt susținută probator conduce la împrejurarea că, fiind bunuri proprii nu fac parte din masa partajabilă.

Aceste bunuri s-au tranșat și prin l.A.P. a Jud.Sect. 1 și ele nu au făcut obiectul apelului, pe lipsa de interes, acestea fiindu-le recunoscut caracterul de bun propriu și intrând în „puterea ce legea acorda autorității lucrului judecat" art.1200 al.1 pct.4 C.civ.- prezumție legală).

În sensul dispoz. art.1202 alin.1 „Prezumția legală dispensa de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcuta".

Prin urmare, motivația instanței exclusiv argumentată pe declarații de martori în contra prezumției legale nu poate fi primită.

Potrivnic a ceea ce instanța de recurs a cerut, cu putere de lucru judecat, instanța de rejudecare preluând concluziile raportului de expertiză, fără a le cenzura în vreun fel, fără a departaja bunurile proprii de cele comune (doar acestea din urma făcând obiectul partajării), fără vreo argumentație de ordin juridic susținută probator, fără a califica și clarifica regimul juridic al imobilului(teren/construcție), fără a se pronunța asupra creanțelor născute din starea de coproprietate (bunuri vândute, sume primite cu caracter de bun propriu)1.500,000 lei, 2000 D.M, 6.000.000 lei învestite în imobilul din Predeal nelegal "constată că părțile au dobândit sub durata căsătoriei, în cote egale de contribuție imobilul construcție situat în Predeal - 2.032.000 lei.

Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit și disp. art. 673 indice 5 C.pr.civ, constatarea acesteia este nelegală, motiv pentru care a fost atacat-o cu recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7, 9 C.pr.civ. cu trimitere la dispozițiile art.1200 al.1 pct.4 c.civ., art.1202 hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Aceiași instanța, dispunând contrariul, a ceea ce a reținut în considerente (art.304pct.7 C.pr.civ) atunci când constată prin dispozitiv că imobilul construcție din Predeal s-a dobândit de părți sub durata căsătoriei, valoarea de circulație a întregului imobil fiind de 2.032.000 lei.

Procedând astfel instanța a nesocotit și dispozițiile art.673 indice 5 C.pr.civ. prin includerea în masa de împărțit a bunurilor proprii, iar prin încălcarea principiului legalității, egalității, imparțialității acordă apelantului reclamant ceea ce nu i se cuvine, îmbogățindu-l fără just temei (art.992 și următoarele C.civil).

Față de cele de mai sus, recurenta pârâtă a solicitat examinarea recursului și pe acest temei, instanța făcând o greșita aplicare a legii - art.30 Cod Familiei, atunci când prin neclarificarea naturii bunurilor supune partajării pe regim de comunitate, bunuri proprii aparținând exclusiv apelantei pârâtei.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispoz.art.304 pct.9 C.pr.civ cu trimitere la art.246 Cpr.civ coroborat cu art.1200 alin.1 pct.4 C.pr.civ., recurenta pârâtă a susțint că hotărârea instanței de apel este nelegala în sensul prev art.304 pct 9 C.pr.civ. întrucât numai prin interpretarea greșită a dispozițiilor art.246 C.pr.civ coroborate cu cele ale art.1200 alin.1 pct.4 C.civ s-a putut ajunge în a se lua act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privitor la recunoașterea unui drept de superficie asupra terenului din orașul Predeal.

Cercetând limitele acțiunii reclamantului ca și apelul formulat de acesta, s-a arătat că reclamantul nu a formulat recurs împotriva respingerii capătului de cerere privitor la constatarea unui drept de superficie prin decizia civilă nr.389/14.04.2011.

Din aceste motive, dispozițiile art.246 C.pr.civ nu sunt incidente în cauză, întrucât capătul de cerere în discuție a fost tranșat deja, soluția pronunțată de respingere fiind intrată în puterea de lucru judecat față de dispozițiile art.1200 alin.1 pct. 4 Cod civil.

Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr.1157/A/22.11.2013, recurenta pârâtă a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe art.304 pct.7 C.proc.civ. raportat la art.261 alin.1 pct.3,5 C.proc.civ. coroborat cu art.17 și 281 indice 2 C.proc.civ.

Analizând cererea de completare a hotărârii în raport de art.281 indice 2 C., Tribunalul a respins-o ca nefondată întrucât apelanta pârâta nu a indicat în concret natura cererii, respectiv bunurile și veniturile asupra cărora instanța nu s-a pronunțat.

Recurenta a precizat că actul procesual de învestire al instanței cu cererea incidentală (de partajare bunuri/venituri proprii) este întâmpinarea depusă la Judecătoria Sectorului 1 București în conținutul căreia s-au identificat bunurile/veniturile proprii și din această pricină, enumerarea lor în cererea din 27.XI.2013 nu a mai fost făcută .

Instanța de rejudecare nu poate refuza rezolvarea pretențiilor în legătura cu departajarea bunurilor/veniturilor proprii de cele comune, pe considerentul lipsei cererii reconvenționale; cu atât mai mult cu cât acest lucru constituie îndrumare dată de instanța de casare.

Potrivit dispozițiilor art.30 Cod familiei bunurile proprii sunt exceptate de la comunitate.

Prin urmare, ele nu fac parte din masa partajabilă. „per a contrario" afirmația instanței că "s-a pronunțat asupra componenței masei partajabile" (respectiv asupra bunurilor comune), conduce la indiciul că prin decizia civilă nr.715/26.06.2013, Tribunalul nu s-a pronunțat în sensul identificării și departajării bunurilor/veniturilor proprii (obiectul cererii incidentale).

Având dovada certă a omisiunii de a se pronunța, prin însăși recunoașterea implicită a instanței, Tribunalul a refuzat cu obstinație să examineze pretențiile apelantei pârâte, expuse detaliat în întâmpinare și în celelalte apărări, să motiveze hotărârea și pășește spre respingerea cererii întemeiata pe art.281 indice 2 C.proc.civ., în contextul necesitații și oportunității soluționării acesteia potrivit cu art.31 Cod familiei coroborat cu art.17 C.proc.civ.

Decizia civila 1157A/22.X1.2013 nu cuprinde motivele pe care se sprijină și care au stat la baza soluției de respingere a cererii, în condițiile recunoașterii de către instanța a existentei apărărilor și a calificării cererii ca incidentala de către apelanta.

Hotărârea instanței este una eliptică prin nemotivarea sa, caz care recomandă casarea potrivit art.304 pct.7 C.proc.civ., raportat la art.261 alin.1 pct.3, 5 C.proc.civ. coroborat cu art.17 și 281 ind.2 C.proc.civ.

Chiar și dacă instanța ar fi împărtășit soluția admiterii cererii, hotărârea era lipsită de eficiență juridică, întrucât o atare cerere se cuvenea să fi fost judecată cu precădere înainte ca instanța să se fi pronunțat în hotărârea de lotizare.

Casarea se impune cu necesitate, în raport și de motivele de nelegalitate invocate în recursul declarat împotriva deciziei civile nr.715A/26.06.2013 prin care s-a făcut lotizarea.

Așadar, trimiterea spre rejudecare, potrivit cu art.312 alin.5 C.proc.civ. este justificată, spre a se soluționa cererea incidentală, având ca obiect departajarea patrimoniului privat de cel comun; cerere rămasa nesoluționată și de care atârnă soluționarea cererii principale. Numai astfel, putându-se crea cadrul legal pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre în numele legii și nu în disprețul ei (art. 30, 31 Cod familiei) pe de-o parte, iar pe de altă parte, sa facă lesnicios raportul datoriilor.

Cu aceste susțineri, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr.1157A/22.XI.2013 potrivit cu art.304 pct.7 C.proc.civ. raportat la art.261 alin.1 pct.3, 5 C.proc.civ. coroborat cu art.17 și 281 indice 2 C.proc.civ.

Un alt motiv de nelegalitate se întemeiază pe dispoz.art.304 pct.2 C.proc.civ. cu raportare la art.256 C.proc.civ. coroborat cu avt.17 C.proc.civ. în temeiul căruia a solicitat instanței de recurs casarea deciziei civile nr.1157 A/22.XI.2013, întrucât hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, prin care s-a respins cererea întemeiată pe art.281 indice 2 C.proc.civ. Recurenta pârâtă a apreciat ca fiind incident în cauză acest motiv cu următoarele argumente: - Decizia civila nr.1157 A/22.XI.2013 prin care i s-a dat soluționare cererii întemeiate pe art.281 indice 2 C.proc.civ. (completare hotărâre) s-a dat de un alt complet decât cel ce a făcut lotizarea materializata de decizia civilă nr.715A/26.06.2013; - Între cererea principală (reconvenționala reclamantului) și cererea incidentală (întâmpinarea pârâtei - act procesual de învestire a instanței) subzista legătura de cauzalitate directă; motiv pentru care, potrivit legii se cuvenea să fi fost soluționate de același complet de judecată; - Potrivit cu art.17 C.proc.civ. "cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cerea principală".

Procedând contrar, Tribunalul București a săvârșit o greșeală de judecată ce ține de proasta gospodărire a cauzei, din care decurge nemotivarea deciziei civile nr.1157A/22.11.2013 (redactată și comunicată în 6.03.2013), ce este criticată pe calea art.304 pct.7 în cele de mai sus.

Cu aceste susțineri, recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare potrivit art. 312 C.proc.civ.

Recurenta pârâtă a criticat decizia civilă nr.1157/A/22.11.2013, în ceea ce privește îndreptările dispuse pe temeiul art.281 C.proc.civ., invocând motivul de nelegalitate întemeiat pe art.304 pct.2 C.proc.civ. cu trimitere la art.261 alineat 1 pct.6 C.proc.civ. și art. 256 C..

Astfel, a criticat hotărârea instanței în ceea ce privește exprimarea în RON a sumei de 3.547.864 lei, doar prin considerente nu și în dispozitiv.

Instanța a săvârșit o greșeala materială față de nepronunțarea prin dispozitiv asupra a ceea ce i s-a cerut prin cerea întemeiată pe art.281 C.proc.civ. privitoare la precizarea monedei în care este exprimata suma de 3 547 864 LEI, lămurirea fiind necesară față de momentul când au fost achiziționate materialele 1992-1994;

În sens restrâns, dispozitivul cuprinde soluția adoptată de judecător cu privire la pretențiile deduse judecații;

Spre a se fi putut pronunța, asupra pretențiilor deduse judecații, prin cererea întemeiată pe art.281 C.proc.civ., același complet de judecată trebuia să fi fost prezent și la judecata în fond a cererii principale potrivit cu art.256 C.proc.civ. și cu art.261 alin.1 pct.6 C.proc.civ., pentru ca astfel să cunoască situația de fapt, obiectul cererii, susținerile pârtilor, spre a fi putut astfel să-și formeze convingerea și să fi dat dezlegare chestiunii privitoare la precizarea monedei.

Interdependența între cele două hotărâri face ca completul din urmă să nu aibă cunoștințe de gândirea intimă a completului de judecată anterior, de convingerea ce a condus la adoptarea soluției cu înrâurire asupra monedei naționale ca fiind ROL sau RON. Din aceste pricini, hotărârea este nelegală și prin urmare susceptibilă de casare potrivit cu art.304 pct.2 C.proc.civ. cu raportare la art. 261 alin.1 pct.6 C.proc.civ. și art. 256 C.proc.civ. apreciind intim asupra legăturii de cauzalitate directă completul celor doi judecători nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra pretențiilor apelantei pârâte cum imperativ se cere prin pct.6 al art.261 C.proc.civ., deoarece aceștia din urmă nu au luat parte la judecata cererii principale, aceasta fiind făcută de alți judecători.

Cu aceste susțineri recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare potrivit art.312 alin.3 C.proc.civ. pentru a se asigura o judecată unitară a celor două cereri.

Recurenta a invocat și motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoz.art.304 pct.7 C. cu raportare la art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ. față de lipsa motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței că suma de 3.547.864 Lei este exprimata în Ron, chestiune ce face obiectul îndreptării pe art.281 C.proc.civ.Hotărârea 1157 A/22.11.2013 nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină convingerea instanței, respectiv care sunt rațiunile pentru care instanța a optat pentru RON și nu pentru ROL.Or, fără arătarea motivelor și a probelor, nu se poate exercita controlul judiciar, apelantei parate fiindu-i îngrădit astfel dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care soluția instanței astfel pronunțata este una netemeinica și astfel nelegala potrivit cu art.304 pct.7 C.proc.civ., cum de altfel și Tribunalul recunoaște;Evidenta nerespectare a caracterului art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ. atrage casarea hotărârii astfel cum legea prevede și practica constantă în materie a statuat.Admisă fiind cererea pe art.281 C.proc.civ., de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele hotărârii și în dispozitiv, apelantei pârâte i se deschide dreptul de a critica pe calea recursului decizia civilă nr.715A/26.06.2013.

De asemenea, recurenta pârâtă a criticat decizia civilă nr.715A/26.06.2013 pe temeiul art.304 pct.7 C.proc.civ. cu raportare la art.261 pct.5 C.proc.civ. față de motive străine de natura pricinii și contradictorii care au condus la formarea convingerii instanței în "a constata ca reclamantul are un drept de creanța în cuantum de 3.547.864 Lei reprezentând contravaloarea materialelor de construcție utilizate la imobilul din București în perioada aprilie 1992-până la căsătorie". D. de creanță eronat fiind reținut pe art.494 alin.3 teza finală C.proc.civ.

1. Motiv de nelegalitate întemeiat pe art.304 pct.7 C.proc.civ. cu raportare Ia art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ. și față de art.494 alin.3 teza finală Cod civil.

Motive străine de natura pricinii în sensul art.304 pct.7 C.proc.civ.:

Recunoașterea dreptului de creanța al reclamantului s-a făcut de instanța pe temeiul art.494 alin 3 teza finala Cod civil;

D. urmare, exprimarea de către apelanta pârâta a opțiunii între cele două soluții oferite de legiuitori pe art.494 alin.3 teza finala Cod civil este străină de natura pricinii câtă vreme reclamantul nu a dovedit potrivit art.1169 Cod civil "facerea unor asemenea construcții";

Cum recunoașterea dreptului de creanță, eronat s-a făcut pe temeiul art.494 alin 3 teza finala Cod civil în baza unor motive străine de natura pricinii și fără a se fi dovedit "facerea unor asemenea construcții "ori că "au fost făcute de o a treia persoană" instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, sancționată de art.304 pct.7 C.proc.civ. cu raportare la art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ. convingerea instanței fiind clădită pe motive străine de natura pricinii și pe care sistemul probator nu le susține.

Motive contradictorii în sensul art.304 pct. C.proc.civ. cu trimitere la art.261 alin.1 pct.5 și raportare la art.494 alin.3 teza finală C.civ., eronat aplicată.

Motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței sunt confuze, îndoielnice, iar cele pentru care s-au înlăturat susținerile apelantei pârâte inexistente.

Inconsecvența instanței în apreciere șubrezește raționamentul juridic, punând sub semnul îndoielii, incertitudinii creanța izvorâtă din raportul juridic operațional ce se dorește a fi una certă, lichidă, exigibilă, dacă ne raportam la art.379 C.proc.civ. și el încălcat.

Din această perspectivă este nelegală hotărârea în raport de art.304 pct.9 C.proc.civ. cu trimitere la art.379 C.proc.civ.; hotărârea în apel fiind definitivă și executorie (motiv de recurs).

Recurenta a susținut că hotărârea este supusă casării potrivit cu art.312 C.proc.civ. întrucât instanța primind constatările expertizei nu le-a trecut prin filtrul raționamentului juridic, nu a respectat îndrumările date de decizia de casare, nu a verificat susținerile părților, astfel încât, putem spune că aceasta nu a cercetat fondul cauzei privitor la dreptul de creanța aferent imobilului din București.

Motivele contradictorii existente între considerente și dispozitiv respectiv în decizia civilă 715A/26.06.2013, or între decizii, exemplu în decizia civilă nr.1157A/22.11.2013 (se vorbește de reactualizare), iar în decizia civilă nr.715A/26.06.2013 (se vorbește de actualizare) fac dovada nelegalității deciziilor ce se cer a fi sancționate pe calea recursului pe temeiul art.304 pct.7 C.proc.civ. cu raportare la art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ. și cu art.304 pct.9 C.proc.civ. cu raportare la 379 C.proc.civ..

Motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ. cu trimitere la art.129 alin.6 C.proc.civ.:Recurenta pârâtă a susținut ca nelegală hotărârea nr.1157/A/22.11.2013 cu trimitere la 715A/26.06.2013 care face vorbire de corecta actualizare a valorii materialelor.În expertiză nu există o mențiune legată de subiectul actualizării/reactualizării astfel că obiecțiunea 2 la expertiza completatoare privește chestiunea denominării pe Legea nr.348/2004; făcându-se vorbire despre exprimarea în Rol a sumei și nu Ron, aspect cuprins însăși în decizia civilă privind lotizarea (poziția procesuală a apelantei pârâte) .

Expertiza din 2013 (pagina 5 pct.12.1) deși reține o altă valoare a materialelor nu oferă alte indicii că suma precedentă s-ar fi actualizat, astfel că nu se cunoaște ce reprezintă suma de 3.547.864 lei (Ron).

Procedural, experții nici nu se puteau învesti cu actualizarea prețurilor aferente materialelor ori cu actualizarea creanței întrucât nu au avut un atare obiectiv de expertiza și și-ar fi depășit competentele, iar materialele prin ele însele nefiind aducătoare de spor de valoare.

Recurenta a susținut că instanța nu a fost învestită de reclamant cu actualizarea creanței, ori cu actualizarea preturilor, ori cu daune interese.

Din această perspectivă, recurenta pârâtă a susținut că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, depășindu-și limitele învestirii prin încălcarea dispozițiilor art.129 alin.6 C.proc.civ., întrucât prin acțiune nu a fost învestită cu actualizarea/reactualizarea.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ. cu trimitere la art.494 alin.3 teza finala Cod civil, temei de drept al recunoașterii de către instanța al dreptului de creanța pretins de reclamant pentru îmbunătățirile realizate.

În esență, recurenta a criticat hotărârea nr.715/A/26.06.2013 îndreptată, în ceea ce privește temeiul de drept, prin decizia nr.1157A/22.11.2013 față de greșita aplicare a legii întrucât art.494 alin. 3 teza finală Cod Civil nu este incidentă în cauză în absența manoperei; însăși constatarea instanței face dovada în acest sens, incident în cauză devenind art.493 cod Civil.

Lipsă temei legal în ceea ce privește actualizarea/reactualizarea contravalorii materialelor; Art.494 alin.3 C.proc.civ. nu constituie temei pentru actualizarea/reactualizarea creanței întrucât materialele prin ele însele nu sunt aducătoare de spor de valoare și nu pot fi supuse actualizării prin obiectivul încuviințat "determinare spor de valoare".

Necercetarea cauzei și lipsa de proprietate a termenilor în planul motivării hotărârii sunt împrejurări ce se cer a fi sancționate prin casarea hotărârii.Obiectivul încuviințat de instanță vizează exclusiv sporul de valoare (actualizare îmbunătățiri realizate).Art.494 alin 3 C.proc.civ. condiționează atribuirea calității de constructor de buna credința, de "facerea unor construcții", „a unor lucrări" de către creditorul neproprietar pe cheltuiala sa.Cum în speță s-a dovedit și instanța primind concluziile experților, a constatat că, dreptul de creanța al reclamantului consistă doar din contravaloare materiale, există dovada certă că îmbunătățirile nu sunt realizate de reclamant și ele nu se circumscriu sferei de aplicațiune a art.494 alin 3 teza finala C.proc.civ., iar reclamantul în mod eronat a fost calificat constructor de buna credință.Din această pricină, recurenta a susținut că în cauză este incident art.493 C.civ. în ceea ce privește recunoașterea și întinderea dreptului de creanța pretins de reclamant și acesta nu depinde de exprimarea vreunei opțiuni din partea apelantei pârâte, cum în mod eronat a apreciat Tribunalul.

În ceea ce privește lipsa de temei legal pe actualizarea/reactualizarea valorii materialelor, recurenta pârâtă a arătat că art.494 alin 3 C.proc.civ. nu constituie temei de drept al recunoașterii dreptului de creanța al reclamantului, astfel că în mod eronat instanța și-a construit raționamentul pe temeiul lui.

În expertiza completatoare 2013 nu subzistă vreo argumentație, motivație care sa inducă ideea actualizării/reactualizării creanței de 2.653.057 lei (Rol) ce se regăsește în expertiza 2010.Din această pricină, hotărârea ce o critică este nelegală și pentru faptul ca lipsită fiind de temei legal în ce privește reactualizarea creanței, instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești, ca și limitele învestirii procedând în afara legii la o actualizare ipotetică (reactualizarea creanței nerezultând din expertiza).Cum dreptul de creanță nu poate fi actualizat din inițiativa instanței în afara legii ori a cadrului procesual, nu sunt argumente ca pe calea actualizării/reactualizării suma de 3 547 864 lei să aibă exprimare în ron.În ipoteza în care se va aprecia că actualizarea/reactualizarea se impune în cauza, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru ca dreptul de creanță identificat ca fiind de 2.653.057 Rol să fie actualizat.

Fără ca manopera să fie dovedită, instanța a susținut ca reclamantul a renunțat la acest drept. Chiar de s-ar fi făcut o atare cerere de renunțare, după închiderea dezbaterilor asupra fondului, ea e neprocedurală și nu poate face obiect al discuțiunii potrivit cu art.246,247 C.proc.civ.

Cu aceste susțineri, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare în ipoteza în care se va aprecia că motivele formulate sunt întemeiate.

Intimatul reclamant D. V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A arătat acesta că din anul 2005 toate expertizele, chiar dacă cele mai multe calcule tehnice folosesc preturi încă 1981 pâna-n prezent, acestea sunt reactualizate în moneda naționala RON, având în vedere coeficienții de reactualizare transmiși periodic de către l.N.S, B.N.R, M.F, M.T.C.T etc, la C.E.T.R și apoi către experții MLPAT, judiciari sau evaluatori ANEVAR, constituind practica constantă a instanțelor.

În speță, expertiza efectuată de experții judiciari, ing.Casta, ing.M. și ing. P., în anul 2010, inclusiv completarea raportului de expertiza în data de 15.05.2013, stabilește o contravaloare a materialelor construcție de 2.653.057 Rol, pentru perioada 1992-1994, contravaloare ce reflecta prețul unitar LOCO-FURNIZORI, cu precizarea ca urmează să se adauge TVA, cheltuielile cu aprovizionarea, transport, manipulare, precum și reactualizarea valorilor pentru perioada 1992-2010 ( anexa 6, pagina 20 din raportul de expertiza).Calculul contravalorii materialelor de construcții a fost efectuat în anexa nr.2 a raportului de expertiza, prin folosirea fisei nr.32 anexata și construcțiilor de locuința procentual și valoric, editat de Matrix Rom, în ianuarie 2010.Diferențele considerate în construcții minore se datorează variației coeficientului de reactualizare 2,5-7% între perioadele transmise, cotelor de aprovizionare pentru lucrările în regie proprie, variația prețului loco-furnizor.Reverificând totalitatea sumelor, se ajunge la concluzia ca valoarea de 3.547.864 lei, calculate de experți, privind reactualizarea unor sume (valoarea materialelor de construcții în perioada 1992-1994) la data efectuării expertizei, este în moneda naționala RON și nu ROL, cum pretinde nejustificat recurenta.Această sumă stabilită de expertizele tehnice imobiliare este conformă cu prevederile art.5 din Legea nr.348/14.07.2004, și în mod corect instanța de fond a omologat rapoartele de expertiză și afost însușită suma.

În fața instanței de apel, respectiv Tribunalul București secția V-a Civilă a fost efectuat raportul de expertiză de către inginerii CASTA, P. și M., depus la termenul din 10.03.2010, raport în care, la anexele 2, 3, 4, 5 se precizează: evaluarea s-a efectuat la prețul zilei conform îndreptarului MATRIX ROM, ediția ianuarie 2010 și în plus sumele au fost exprimate și în euro la cursul de schimb la data evaluării.

În completarea raportului de expertiză tehnică, depus la termenul din 15.05.2013, aceeași experți stabilesc valoarea celor două imobile, atât în ron, cât și în euro, la cursul de schimb de la data evaluării.

Intimatul a solicitat respingerea motivului de recurs, prin care se susține că au fost încălcate prevederile art.5 din Legea nr.348/2004, și față de împrejurarea că recurenta a avut posibilitatea să facă aceste critici în cadrul obiecțiunilor la rapoartele de expertiză efectuate în cauză, însă nici în fața instanței de fond, nici în fața instanței de apel și nici în rejudecare, recurenta nu a formulat această obiecțiune.

Această obiecțiune a fost formulată pentru prima dată în cererea de îndreptare a erorii materiale.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ. cu trimitere la art.30 cod.fam, (notat cu B1) și prin care recurenta critică hotărârea instanței de fond, sub aspectul stabilirii sultei la valoarea de circulație, intimatul a arătat că imobilul din Predeal a fost ridicat în proporție de peste 76 % în timpul căsătoriei, el având statul juridic al constructorului de bună-credința, prevăzut de art.494 alin.3 cod civ..

Cum, recurenta nu și-a exprimat opțiunea, pe tot parcursul procesului, cu privire la una din cele doua variante, în mod corect instanța a obligat-o la plata sumei de bani egală cu creșterea valorii fondului.

Referirea recurentei la aplicarea greșita a dispozițiilor art.30 cod fam, este evident eronata, întrucât, în realitate, recurenta nu arată modul în care instanța a aplicat greșit prevederile art.30 cod fam., ci dezvoltă motive de apreciere a probelor, care nu pot fi invocate pe calea recursului.

Mai pretinde recurenta, prin al doilea motiv de recurs, că hotărârea instanței de apel ar fi nelegala, în sensul prev. art. 304 pct.7 și 9 C.proc.civ., cu trimitere la art.494 cod civ, întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii, și este dată cu încălcarea art.261 pct. 5 C.proc.civ.

În susținerea acestui motiv, recurenta pretinde că instanța nu a calificat natura juridică de bun propriu sau comun al imobilului din Predeal.

Mai pretinde recurenta, că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de casare, prin care se solicita stabilirea calității de coproprietar.

Intimatul a arătat că aceste susțineri sunt eronate întrucât instanța de apel, respectând prev. art. 494 cod civ., ca și ale art. 30 cod fam., a stabilit ca este coproprietar al imobilului din Predeal, întrucât a contribuit în proporție de peste 76 % la edificarea acestuia.

Intimatul a solicitat respingerea și motivului de recurs, întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ., privind încălcarea art.31 cod fam, întrucât imobilul din Predeal a fost dobândit în timpul căsătoriei, în proporție de peste 76 %, devenind astfel în înțelesul legii un bun nou, fiind evident că acesta este bun comun, cel puțin în cota exprimată de expert.

În raport de dispozițiile art. 30 cod fam., și de probele aflate la dosar, este evident ca nu s-a încălcat art.31 lit.a și f cod fam, care arată ce bunuri pot fi considerate bunuri proprii, cu atâta mai mult cu cât recurenta nu a avut cerere reconvențională prin care să ceară constatarea caracterului de bun propriu al anumitor bunuri.

Pe de alta parte, intimatul a considerat că acest motiv de recurs, nu este un motiv de nelegalitate, ci un motiv de netemeinicie întrucât se referă la interpretarea probelor de către instanța și nicidecum la interpretarea greșită a unor dispoziții legale.

Astfel, recurenta consideră că hotărârea instanței de fond ar fi nelegală în sensul prev.art.31 lit.a cod fam, întrucât nu a avut în vedere o . lucrări și de materiale ce ar fi fost bunuri proprii.

Mai pretinde recurenta, că s-ar fi încălcat prevederile art.31 lit.f, întrucât nu ar fi fost luate în considerare o . sume de bani, intimatul arătând că și acest motiv este, de asemenea, motiv de netemeinicie și nicidecum de nelegalitate.

Arătă că, instanța la pronunțarea hotărârii prin care a stabilit cotele de contribuție, a avut în vedere întreg materialul probator.

Precizează, ca aceste aspecte de netemeinicie, nu au fost invocate nici în apelul și în recursul inițial.

Cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pe. 9 C.proc.civ., cu trimitere la art. 969, 977, 982, 984 cod civ, intimatul a arătat că instanța de fond a fost sesizată de reclamant cu acțiuni de partaj bunuri comune și nu cu o acțiune în legătură cu un diferend privind un act juridic, pe care judecătorul trebuie să-l aplice fără să aibă dreptul să-i dea un alt înțeles, față de prevederile art. 969 alin.1 cod civ.

Întrucât, prin motivul prezentat la art. 304 pct. 8, se invoca încălcarea principiului înscris în art.969 cod civ, iar în speța nu este vorba de un diferend în legătura cu un act juridic ci de un proces de partaj, este evident ca acest text de lege nu are aplicare în speța.

Mai pretinde recurenta că hotărârea instanței de apel ar fi nelegală în sensul art.304 pct. 7 C.proc.civ., întrucât este nemotivată nemotivarea constând în aceea ca instanța a preluat argumentele experților neavând propriile sale argumente.

Intimatul a solicitat respingerea acestui motiv de recurs, față de împrejurarea că hotărârea instanței de apel este amplu motivata, răspunzând fiecărei susținerii a părților, stabilind pe baza depozițiilor martorilor, perioada începerii concubinajului, precum și ce bunuri s-au dobândit în timpul concubinajului până la încheierea căsătoriei.

De asemenea, instanța a precizat, având în vedere declarațiile martorilor, care sunt materialele de construcții folosite la edificarea imobilului din P. S., pe stadii de execuție, de cine au fost procurate și cine a suportat contravaloarea lor, placând de la faptul că la data începerii concubinajului acesta era ridicat în proporție de aproximativ de 37%.

Acest procent a fost indicat de intimat, în acțiunea principală, și a fost reținut de instanța ca atare, atâta în baza declarațiilor de martori, cât și a concluziilor experților, cât și față de cantitatea materialelor de construcție folosite.

Cu privire la imobilul din Predeal, instanța a stabilit de asemenea că anterior căsătoriei, la aceasta se turnase numai placa peste subsol până la cota 0, și că restul lucrărilor au fost făcute cu contribuție egala în timpul căsătoriei.

Faptul că instanța de apel a reținut că în timpul căsătoriei, realizarea imobilului a fost făcută în proporție de 76 %, în baza concluziilor raportului de expertiza, nu înseamnă că a pronunțat o hotărâre nemotivată.

La momentul la care a reținut procentul indicat de experți, instanța a avut în vedere atât actele prezentate de părți, cât și depozițiile martorilor audiați, care au arătat ca ridicarea acestui imobil a fost abandonata timp de mai mulți și afost reluata în anul 1995, după căsătorie și totodată au indicat în ce au constat aceste lucrării.

Cu privire la susținerea recurentei, ca la stabilirea valorii imobilului din Predeal, nu s-a ținut cont de contribuția proprie în procent de 23,62%, anterioară căsătoriei, nu este reală, întrucât instanța a avut în vedere contribuția acesteia. Prin urmare, a solicitat respingerea și acestui motiv de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ., prin care arată că instanța ar fi încălcat dispozițiile art.315 alin.1 și 3 C.proc.civ., art.1200 alin.4 cod civ.:

Potrivit art. 315 C.proc.civ., instanța de apel, respectând întocmai prevederile deciziei de casare, a dispus efectuarea unei completări a raportului de expertiză, care să stabilească în concret, pe fiecare perioadă în parte, lucrările efectuate și valoarea lor, în funcție de criteriile arătate de părți și cele prevăzute de lege, pentru imobilul din Predeal.

Din raportul de expertiză, rezultând ca lucrările executate la imobilul din Predeal, au fost realizate în timpul căsătoriei, devenind un bun nou, instanța areținut ca bunul nou reprezintă un bun comun.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct.9 cu trimitere la art.1174 alin.1, 1176, coroborat 1191 alin.2 C.proc.civ., a solicitat respingerea acestuia, pentru următoarele considerente:

Acțiunea introductivă de instanță este o acțiune de partaj bunuri comune, dobândite în timpul căsătoriei și în timpul concubinajului.

În dovedirea acestei acțiunii, intimatul a solicitat, iar instanța a admis administrarea probei cu martori, prin care a dovedit ce bunuri s-au achiziționat în perioada concubinajului și a căsătoriei, precum și cota de contribuție a fiecăruia.

Intimatul reclamant a investit instanța cu o acțiune de partaj și nu cu o acțiune în dovedirea nulității vreunui act juridic, așa cum pretinde recurenta.

Intimatul nu contestă actele de proprietate ale recurentei, așa încât nu se poate face referire la textele de lege indicate, deoarece acesta nu a probat cu martori, împotriva sau peste actele autentice ale reclamantei, ci a probat cu martori situații de fapt, respectiv a dovedit bunurile ce s-au dobândit în timpul căsătoriei și al concubinajului.

Susținerea recurentei, că instanța a dat eficiență declarațiilor martorilor împotriva unor înscrisuri autentice, este deci dincolo de lege.

Cu privire la încălcarea art.315 C.proc.civ., intimatul a arătat că instanța de apel a dispus completarea raportului de expertiză, ceea ce înseamnă ca instanța de apel a respectat dispozițiile instanței de casare.

Faptul că valoarea de circulație a imobilului din Predeal ar fi prea mare, potrivit aprecierilor recurentei, nu reprezintă un motiv în sensul art.315 C.proc.civ..

Intimatul a solicitat respingerea motivului întemeiat pe art.304 pct.9, cu trimitere la art. 246 C.proc.civ. și coroborat cu art.1200 alin.4 cod civ, întrucât intimatul a renunțat la cererea privind atribuirea imobilului din Predeal și nu la dreptul de superficie asupra terenului din Predeal.

În concluzie, intimatul a arătat că aceste critici aduse de recurenta hotărârii atacate nu îndeplinesc condițiile legale de admitere a recursului, fapt pentru care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin decizia civilă nr.1106/26.06.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul declarat de recurenta pârâtă C. G. C. F., împotriva deciziei civile nr. 1157 A din 22.11.2013, respectiv împotriva deciziei civile nr.715 A din 26.06.2013, ambele pronunțate de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. V. și cu intimatele pârâte B. I. N., C. G. M. și F. L., a casat decizia civilă recurată nr.715/26.06.2013, în parte, și decizia civilă nr. 1057 A/22.11.2013, în tot, și a reținut spre rejudecare cauza în ceea ce privește dreptul de creanță reprezentând contravaloarea materialelor de construcție pentru imobilul din București, .. 73, sector 1 și obligația corelativă de plată; a menținut restul dispozițiilor deciziei nr. 715/26.06.2013; a stabilit termen pentru rejudecare la 16.10.2014 C 15, cu citare părți.

Curtea, analizând criticile de recurs, prin raporatre la dispozițiile legale incidente, a constatat următoarele:

Potrivit art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Textul legal citat instituie regula obligativității îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. Regula consacrată de art. 315 alin. 1 din codul de procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, aplicarea unei dispoziții de drept sau a unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța chemată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare indiferent de justificare.

Curtea a reținut cu prioritate faptul că în prezenta cauză s-a pronunțat decizia civilă nr.890/15.05.2012 de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie care a dispus, în urma admiterii recursurilor și casării deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, ocazie cu care instanța de apel urma să clarifice situația de fapt deduse judecății în legătură cu cele două imobile, respectiv cel din București, . imobilul din Predeal, ., să cenzureze concluziile rapoartelor de expertiză întocmite deja de experți sau a celor ce se vor impune a se reface pentru a se determina (în condițiile în care, pe de o parte reclamantul solicită stabilirea sporului de valoare adus construcțiilor, iar pârâta pe de altă parte invocă doar existența unui drept de creanță la valoarea achitată, în lipsa unei cereri de reactualizare) în concret pe fiecare perioadă în parte lucrările efectuate și valoarea lor, în funcție de criteriile arătate de părți și cele legale.

Tot ca o îndrumare dată de instanța de recurs s-a dispus ca tribunalul să identifice/să delimiteze bunurile/lucrările ce constituie bun propriu/bun comun pe stadii de execuție în raport de care urmează a se efectua partajul, ținând seama de cererile și apărările formulate inclusiv în recurs și care nu au primit o dezlegare, în drept, în acest sens.

În ce privește imobilul din București, ..73, sector 1, instanța de apel a luat act de declarațiile părților în cursul rejudecării apelurilor în sensul că apelantul reclamant – pârât nu mai insistă în pretențiile privind despăgubirea sa pentru plata manoperei aferente lucrărilor întrucât și-a însușit valoarea indicată de colectivul de trei experți în contextul în care aceștia au precizat expres că nu au luat în considerare sumele pretins alocate de apelant pentru plata meseriașilor din lipsa documentelor legale.

În ce privește imobilul din București, recurenta a susținut că hotărâre este nelegală întrucât numai prin încălcarea dispozițiilor art.5 din Legea nr.348/14.07.2004 s-a putut ajunge la a se constata că reclamantul are un drept de creanță în cuantum de 3.547.846 lei, reprezentând contravaloarea materialelor de construcție utilizate la acest imobil din București în perioada aprilie 1992 până la căsătorie aprilie 1994. Critica a fost găsită fondată. Astfel, Curtea a reținut că atât în considerentele hotărârii, cât și în dispozitivul acesteia se face vorbire de această valoare, așa cum a susținut și recurenta, fără a se preciza dacă aceasta este exprimată în ROL sau în RON.

Curtea a reținut că anterior intrării în vigoare Legii nr.348/14.07.2004 bunurile, drepturile și obligațiunile evaluabile în bani, născute anterior datei de 01.07.2005 erau exprimate în ROL pentru ca ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ acestea să fie convertite de drept potrivit raportului prevăzut la art.1 (1 Ron = 10.000 lei) în toate cazurile în care fac obiectul unei operațiuni de evaluare de plată sau de constituire a oricărui alt raport juridic.

Curtea a avut în vedere că litigiul de față s-a desfășurat pe o perioadă de timp care și-a avut începutul în anul 2003, probele administrate vizând o perioadă cu mult anterioară, respectiv anul 1992, ce corespunde intrării în concubinaj a părților, anul 1994, în care părțile s-au căsătorit și până în anul 2003, când prin sentința civilă nr.6238/2003 Judecătoria sectorului 1 București a dispus desfacerea căsătoriei părților fiind sesizată cu cererea având ca obiect partaj bunuri comune, iar instanța a avut de analizat contribuția soților la dobândirea acestora pe parcursul căsătoriei lor, dar și contribuția reclamantului la lucrările ce au fost edificate la imobilul din București, fiind prezentate expertului acte de proveniență a materialelor contemporane respectivei perioade.

Potrivit completării la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de experții Caștă M., M. E. și P. C., respectiv a mențiunilor de la fila 5 a acestei completări la raport, contravaloarea materialelor aferente perioadei aprilie 1992 – 1994 suportate de reclamant este de 3.547.846 lei.

Instanța a reținut că membrii comisiei de experți, deși se referă la o asemenea perioadă nesupusă Legii nr.348/2004, iar completarea la raport s-a realizat la o dată când erau incidente dispozițiile acestei legi, nu face nici o mențiune în ce privește moneda exprimată ca fiind aceea de ROL sau RON.

În referire la acest prim obiectiv al completării la raportul de expertiză tehnică imobiliară ce vizează imobilul din București, instanța a regăsit o singură precizare și anume suma de 4.340.409 lei exprimată în ROL care reprezintă lucrări realizate la acest imobil rezultate din situațiile de lucrări întocmite de MACOMS.

Or, sub acest aspect, instanța a constatat că există un dubiu serios în privința valorii materialelor suportate de reclamant în perioada aprilie 1992 – 1994 și constatată de către comisia de experți ca fiind 3.547.864 lei.

În plus, în rejudecare, la termenul din 16.01.2013, apelanta – pârâtă a solicitat evaluarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate la imobilul din București, iar instanța, în urma deliberării a încuviințat la data de 24.01.2013 acestei părți proba cu expertiză în sensul completării raportului de expertiză efectuat anterior în apel de experții Caștă M., M. E. și P. C., încuviințând în ce privește imobilul din București, ca și obiectiv, stabilirea sporului de valoare adus acestui imobil prin lucrările de construcții executate de părți în perioada concubinajului în cele două variante invocate de părți din aprilie 1992 până în anul 1994, respectiv din august 1992 și până la căsătoria din anul 1994, și în perioada căsătoriei părților, urmând ca pentru fiecare dintre cele două categorii de lucrări să se stabilească defalcat valoarea materialelor și respectiv a manoperei.

Or, de vreme ce apelanta – pârâtă a solicitat efectuarea unei asemenea probe cu expertiză, se presupune că în mod indirect a renunțat la constatările expertizei anterioare ce vizau obiectivul sus indicat.

Așa fiind, Curtea a apreciat că în mod corect instanța s-a raportat la completarea la raportul de expertiză și a avut în vedere valoarea materialelor suportate de reclamant stabilită în această completare la raportul de expertiză, recurenta neputându-se prevala de constatările expertizei anterioare în referire la obiectivul de expertiză încuviințat.

În același timp, Curtea a avut în vedere că reclamantul prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 14.10.2003, reclamantul a solicitat în legătură cu imobilul din București, .. 73 stabilirea în favoarea sa a unui drept de creanță constând în 50% din totalul valorii de circulație a îmbunătățirilor, valoare actualizată pe care a evaluat-o la acel moment la suma de 2._ lei. Or, de vreme ce această parte a solicitat expres o valoare actualizată a creanței pretinse în legătură cu acest imobil, fără a renunța expres la a pretinde o sumă actualizată nu pot fi primite susținerile recurentei în sens contrar. Tot astfel prin decizia nr.890/15.05.2012, instanța de recurs nu a tranșat asupra acestei chestiuni ce viza limitele învestirii instanței de fond, ci a trasat obligativitatea clarificării situației de fapt constatând pozițiile ireconciliabile ale părților sub acest aspect (fila 22 alineatul antepenultim din decizia de casare).

Or, instanța de apel s-a raportat la suma de 3.547.864 lei și a obligat apelanta – pârâtă către apelantul – reclamant la această sumă fără a ține seama de solicitarea expresă a reclamantului de actualizare a acestei sume.

De altfel, chiar și instanța de recurs, prin decizia de îndrumare, a dispus identificarea lucrărilor ce constituie bun propriu – bun comun, „ținând cont de cererile” și apărările formulate inclusiv în recurs, instanța de rejudecare potrivit celor reținute mai sus, făcând abstracție de solicitarea reclamantului de reactualizare a materialelor suportate de acesta la imobilul din București.

În referire la imobilul din Predeal, ., județul B., instanța de apel a constatat că acesta a fost dobândit de către apelanta – pârâtă – reclamantă de la foștii socri, după decesul primului soț, în baza contractului de donație nr.2477/03.02.1992, aspect necontestat de către niciuna dintre părți. În privința acestui imobil instanța de apel, potrivit îndrumării date de instanța de recurs, de a califica acest bun, a reținut ca fiind bun comun prin raportare la dispozițiile art.492 Cod civil și ale art.30 alin.1 Codul familiei. Astfel, instanța de apel a stabilit cu titlu de situație de fapt că lucrările realizate de către apelanta – pârâtă prin contribuție proprie, anterior concubinajului și căsătoriei, reprezintă 23,61% din totalul lucrărilor, iar cât privește manopera s-a luat în considerare chitanța prezentată de aceasta de 210.000 lei aferentă contractului nr.24/1991. Deși recurenta susține că instanța de apel a schimbat cauza acțiunii constatând că imobilul din Predeal este bun comun, Curtea a reținut că această susținere este vădit nefondată câtă vreme așa cum rezultă din toate actele de procedură emanate de la reclamant, acesta a invocat neechivoc tocmai caracterul de bun comun a construcției ca urmare a modificărilor structurale esențiale aduse acestei construcții în timpul căsătoriei care l-a transformat într-un bun nou supus regimului comunității de bunuri instituit prin art. 30 Cod familiei.În ceea ce privește situația de fapt, Curtea a apreciat necesar a expune aspectele de ordin legal și doctrinar în sensul că recursul, prin poziționarea sa Codul de procedură civilă, în Titlul V, intitulat „Căile extraordinare de atac”, reprezintă o cale de atac extraordinară care este pusă la dispoziția părților de către legiuitor numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept aplicabile în speță. Curtea a avut în vedere faptul că în calea de atac a apelului, cale devolutivă, se poate realiza o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili pe baza probatoriului administrat o altă situație de fapt decât cea reținută de către prima instanță.Or, în calea de atac a recursului se realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a se realiza o rejudecare în fond a pricinii prin prisma probatoriilor administrate.Ținând cont de faptul că potrivit reglementării actuale, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac nedevolutivă, reanalizarea situației de fapt excedând competenței instanței de recurs, Curtea a constatat că nu mai are posibilitatea de a reanaliza probele administrate în fața instanței de fond și în apel, inclusiv în rejudecare, în ceea ce privește lucrările efectuate la acest imobil din Predeal. Astfel, Curtea a îmbrățișat concluzia instanței de apel în rejudecare în ce privește contribuția proprie a apelantei – pârâte – reclamante în procent de 23,61% din totalul lucrărilor, concluzie ce a fost dedusă de instanța de apel din documentele depuse la dosar referitoare la edificarea acestui imobil din care s-a reținut că au fost folosite materiale în valoare de 17.006.797 lei, toate documentele fiind întocmite pe numele apelantului – reclamant – pârât. Totodată, instanța de apel a avut în vedere completarea raportului de expertiză care a precizat că imobilul din Predeal, la momentul la care părțile au început să conviețuiască reprezinta o casă în construcție, precizare care vine în consens cu mențiunile din contractul de donație. A mai reținut instanța de apel cu titlu de situație de fapt din această completare a raportului de expertiză faptul că în decursul a 4 luni de iarnă nu a existat timpul material să se fi edificat în întregime vila din Predeal, de la sistarea lucrărilor potrivit procesului verbal din 03.10.1991 și până la perfectarea actului de donație 03.02.1992. Instanța de apel și-a fundamentat concluzia referitoare la situația de fapt cât privește acest imobil și pe declarațiile martorilor audiați în cauză care au arătat în esență faptul că respectiva construcție, în anul 1992, reprezenta circa 5% din actuala construcție, respectiv că aceasta se afla în situația de placă turnată peste fundație. Instanța de apel a avut în vedere că martorii audiați în cauză au susținut concluzia experților în sensul că marea parte a materialelor pentru vila din Predeal a fost procurată de apelantul – reclamant. Cât privește materiale pretinse de către apelanta – pârâtă – reclamantă că ar fi existat la data căsătoriei, și care s-ar fi folosit în opinia acesteia, la edificarea în continuare a imobilului, instanța de apel a reținut poziția experților în sensul că aceste materiale nu sunt dintre cele necesare pentru turnarea unei plăci de rezistență cu excepția fierului și că în mod cert au fost folosite la fundație, hidroizolații, zid de sprijin și chiar la cabana alăturată, toate construite în acea perioadă.În plus, s-a avut în vedere că materialele cumpărate de beneficiar nu ar fi fost justificate pe șantier dacă lucrările erau terminate, așa cum a susținut recurenta.Așa fiind, instanța s-a raportat dat fiind aspectele legale arătate mai sus cu privire la calea extraordinară de atac a recursului, la situația de fapt reținută de către instanța de apel în sensul că în proporție de 76,38% din vila din Predeal s-a realizat în timpul căsătoriei părților. Or, Curtea a constatat că în mod corect instanța de apel a dat valență dispozițiilor art.30 alin.1 Codul familiei care este o normă specială în raport cu dispozițiile art.492 Cod civil. Potrivit literaturii de specialitate și practicii judiciare, în situația unui soț care ridică o construcție, cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri pe terenul proprietatea celuilalt soț cu consimțământul acestuia, se aplică regimul juridic al comunității de bunuri, și nu regula de drept comun a accesiunii, soțul care este proprietarul terenului neputând dobândi prin accesiune imobiliară construcția ca bun propriu, cu obligația de a plăti soțului constructor o despăgubire. Astfel în practica instanței supreme respectată de instanțele inferioare s-a stabilit că o construcție nouă făcută pe terenul proprietatea unuia dintre soți este bun comun (Tribunalul Suprem – decizia civilă nr.2167/15.11.1972 în CD 972, pagina 212).În același sens, s-a decis în mod constant că și în cazul îmbunătățirilor sau reparațiilor capitale efectuate în timpul căsătoriei care au drept consecință transformarea esențială a imobilului bun propriu al unui soț astfel încât acesta devine un bun cu totul deosebit, un bun nou, imobilul astfel transformat este bun comun al soților.În acest sens Curtea a avut în vedere deciziile nr.723 din 27 aprilie 1978 și nr.724 din 23 aprilie 1985 pronunțate de Tribunalul Suprem.Or, în cauză situația de fapt relevă tocmai incidența unei astfel de împrejurări la care s-a raportat instanța supremă, în fapt imobilul din Predeal, care la momentul anterior contribuției reclamantului se afla în stadiul de placă turnată peste fundație, devenind, astfel cum rezultă din probele analizate coroborat în cauză de către instanța de apel, o unitate locativă nouă. În lipsa unor probe care să dovedească o contribuție majoritară a apelantei – pârâte – reclamante și care să răstoarne prezumția contribuției egale a părților la dobândirea bunurilor comune, în mod corect instanța de apel a reținut acest imobil ca fiind bun comun dobândit în cote egale de contribuție.De altfel, Curtea a avut în vedere faptul că prin încheierea de admitere în principiu s-a stabilit o cotă de contribuție egală a soților la dobândirea bunurilor comune, aspect necontestat de către recurentă. Mai mult, instanța de apel a avut în vedere și veniturile obținute de către părți anterior căsătoriei cât și pe perioada căsătoriei, precum și faptul că apelanta – pârâtă - reclamantă a avut în întreținere doi copii din prima căsătorie. Totodată, în sprijinul contribuției egale la dobândirea bunului comun reprezentat de vila din Predeal a fost reținut de către instanța de apel și faptul că apelanta – pârâtă – reclamantă nu a contestat contribuția egală reținută de instanță la dobândirea celorlalte bunuri incluse în masa partajabilă, respectiv că această contribuție la dobândirea bunurilor comune se stabilește pe întreaga masă partajabilă și în raport de veniturile soților pe întreaga perioadă a căsătoriei, or, nici una dintre părți nu a contestat aceste aspecte până la acest moment procesual. Mai mult, chiar recurenta la fila 9 a recursului declarat împotriva deciziei nr.715/2013, a precizat că nu a contestat contribuția egală de 50% prevăzută de art.30 Codul familiei.Cum acest imobil din Predeal a fost reținut ca fiind într-o proporție vădit majoritară construit în perioada căsătoriei, dat fiind cele reținute cu titlu de situație de fapt de către instanța de apel, Curtea a apreciat că în mod corect această instanță a dat prevalență dispozițiile art.30 Codul familiei, supunând comunității de bunuri întregul imobil.Așa fiind, Curtea nu a putut valida critica recurentei în sensul că în mod greșit s-a atribuit reclamantului calitatea de coproprietar asupra imobilului din Predeal în absența vreunui titlu de proprietate și fără vreun temei de drept care să-i confere această calitate.

În mod greșit recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire obligația sa de a examina cererea în raport cu temeiul juridic al dreptului – art.494 Cod civil invocat de reclamant în acțiune – de vreme ce în considerentele hotărârii atacate instanța s-a raportat la această dispoziție de drept.

În referire la critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă în sensul că instanța și-a motivat hotărârea pe motive străine de natura pricinii și cu încălcarea dispozițiilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă, Critica a fost găsită nefondată.

În referire la acest aspect, Curtea a procedat cu prioritate la analizarea considerentelor hotărârii instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de fapt și de drept care au formatconvingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În adoptarea acestui text normativ, legiuitorul a avut în vedere interesul unei bune administrări a justiției, cât și posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare. Legat de aceste susțineri, care vizează motivarea hotărârii, Curtea a făcut analiza hotărârii atacate din perspectiva art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă care dispune în sensul că: „modificarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.Curtea a reținut că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. În aplicarea dispozițiilor art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, există o jurisprudență constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și V. I., în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina „instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1). Obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81: Hotărârea V. der Hurk, precitată, p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art.6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârca Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930. paragraful 60).În cauza de față, Curtea, în raport de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, a apreciat că nu poate fi reținută nicio neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel, care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta, așa încât acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă a fost apreciat nefondat.

Astfel, în ce privește decizia nr. 715/2013, Curtea a constatat că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 261 Cod procedură civilă, având în vedere că aceasta s-a raportat la concluziile experților, la depozițiile martorilor, precum și la înscrisurile depuse la dosar în referire la imobilul din Predeal, instanța argumentând concluzia sa de bun comun dobândit în cote egale prin raportare la probele sus enunțate.

Data fiind reținerea imobilului din Predeal ca fiind bun comun, potrivit celor arătate mai sus, Curtea nu a putut valida susținerea recurentei în sensul că instanța de apel, în mod greșit nu a făcut distincția între dreptul de creanță cuvenit soțului proprietar și dreptul de creanță cuvenit unui creditor neproprietar, cum îl consideră aceasta pe fostul soț.

În ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, subsumat căreia s-a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.31 lit.a și f Codul familiei, Critica a fost găsită nefondată având în vedere că instanța de apel a dat soluționare cererii de calificare a bunurilor, respectiv a calificat bunul imobil din Predeal ca fiind bun comun, astfel cum s-a arătat mai sus. Recurenta a susținut că respectiva casă din Predeal era realizată la momentul căsătoriei într-o proporție de 65%, astfel că aducerea la masa de împărțit a lucrărilor și a materialelor ce au fost utilizate pentru ridicarea acestui imobil anterior căsătoriei s-a făcut cu încălcarea art.31 din Codul familiei. Mai mult, recurenta a susținut că după decesul primului soț deținea sume de bani ce se supuneau dispozițiilor art.31 lit.f Codul familiei.Or, Curtea a constatat că instanța de apel a avut în vedere toate aceste lucrări și materiale deținute de reclamantă anterior căsătoriei și folosite la construcția ridicată, astfel că măsura în care acestea au contribuit la realizarea noii construcții exemplificat în procentul de 23,61% reprezintă aspecte ce țin de situația de fapt, instanța deducând aceasta din analizarea atât a concluziilor experților, cât și a depozițiilor martorilor și actelor administrate în fața instanțelor devolutive. Cum situația de fapt excede controlului instanței de recurs, aceasta nu poate reanaliza probatoriile administrate, astfel că ea rămâne cea stabilită în mod definitiv de către instanța a cărei hotărâre se atacă. Totodată, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a avut în vedere veniturile apelantei deținute anterior căsătoriei prin moștenire, precum și veniturile din salarii și alte activități, precum și din închirierea unei garsoniere și a unui apartament din București. În contrapondere, s-a avut în vedere, în privința apelantului – reclamant, faptul că și acesta deținea în anul 1992 o sumă de_ lei pentru a cumpăra fabrica de cherestea din București, plan la care a renunțat atunci când a decis să se recăsătorească cu apelanta – pârâtă. A mai reținut instanța de apel că nu s-a invocat și nu s-a dovedit că apelantul ar mai avea alte conturi în care să dețină economii, ceea ce i-a permis concluzia că banii sus menționați au fost folosiți în cadrul căsătoriei cu apelanta – pârâtă. Or, această sumă nu este deloc de neglijat dacă se are în vedere anul deținerii acestei sume de intimat și faptul că lucrările s-au derulat la un timp scurt, ceea ce susține prezumția trasă de instanța de apel în sensul contribuției evidente și substanțiale a intimatului la transformarea acestui imobil în bun comun. Din acest punct de vedere, în raport de cele reținute de către instanța de apel, nu poate fi validată susținerea recurentei – reclamante în sensul că aducerea veniturilor sale anterior căsătoriei la masa se împărțit încalcă principiul egalității părților în fața legii. Curtea nu a putut valida susținerea recurentei în sensul că instanța de apel a supus partajării bunuri proprii prin neclarificarea naturii juridice a bunurilor, de vreme ce instanța de apel a avut în vedere toate veniturile părților, precizând perioada obținerii lor. Curtea a avut în vedere că după constatarea imobilului situat în Predeal ca fiind bun comun, instanța de apel a avut în vedere faptul că în cauză nu s-au produs probe care să dovedească o contribuție majoritară a apelantei pârâte de natură să răstoarne contribuția egală a soților la dobândirea bunurilor comune, astfel că numai după o asemenea constatare a reținut acest imobil ca fiind bun comun dobândit în cote egale de contribuție.Ca o justificare în plus, instanța de apel a pus în balanță veniturile obținute de apelanta – pârâtă, cât și de apelantul – reclamant cu care aceștia au putut contribui la ridicarea imobilului din Predeal, reținând însă și faptul că apelanta – pârâtă avea în întreținere doi copii din prima căsătoriei, ceea ce a necesitat afectarea unor sume de bani în acest scop și care au diminuat contribuția sa într-o măsură echivalentă la dobândirea bunurilor comune.Dar, ceea ce a întărit convingerea instanței de apel în sensul contribuției egale la dobândirea bunului comun - vila din Predeal - a fost reprezentat de faptul că apelanta – pârâtă nu a contestat contribuția egală reținută de instanța de fond la dobândirea celorlalte bunuri incluse în masa partajabilă, ori așa cum în mod corect a reținut și tribunalul, contribuția la dobândirea bunurilor comune se stabilește pe întreaga masă și în raport de veniturile soților pe întreaga perioadă a căsătoriei.

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă cu trimitere la art.969, 977, 978, 981, 982, 984 Cod civil, respectiv art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu referință la dispozițiile art.1173, 1174 și 1176 Cod civil, Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta aduce critici legate de imobilul din Predeal susținând că acesta a fost dobândit în baza contractului de donație și că la data de 15.09.1991 contractul nr.28/1991 era finalizat, ceea ce, în aprecierea recurentei contribuia la reținerea imobilului sus indicat ca fiind bun propriu al său. Critica a fost găsită nefondată.Curtea a constatat că art.304 pct.8 Cod procedură civilă vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.Însă acest motiv de recurs urmărește desființarea unei hotărâri judecătorești atunci când a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 Cod civil potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Cu alte cuvinte, instanța schimbă natura contractului dacă, spre exemplu, califică un contract de vânzare cumpărare drept un contract de schimb și comite o denaturare atunci când supunând actele cauzei interpretării sale le atribuie un alt înțeles pe care termenii în loc să-l sprijine îl exclud. Pentru a fi întemeiată imputarea de denaturare adusă instanței este necesară precizarea în ce constă denaturarea prin indicarea termenilor din actul pretins interpretat greșit ce exclude prin înțelesul său clar constatarea dedusă din el de instanța care a pronunțat hotărârea atacată.Prin raportare la aceste considerațiuni de ordin teoretic, Curtea a constatat că motivul de recurs întemeiat de recurentă pe art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă a fost invocat de către aceasta în referire la contractual de donație prin care foștii socrii ai recurentei i-au donat acesteia imobilul din Predeal. În speța de față, Curtea a constatăatcă instanța de apel nu a făcut nicio confuzie în ceea ce privește . – pârâte a imobilului din Predeal în urma unui contract de donație dresat cu foștii socri după decesul primului soț, reținând ca atare acest contract la începutul raționamentului său. Numai că în urma administrării probatoriului, reținând că respectiva construcție din Predeal se afla într-o fază incipientă de construcție, respectiv fundație la momentul căsătoriei cu apelantul – reclamant, a apreciat că marea parte a construcției s-a realizat în timpul căsătoriei, ceea ce a determinat instanța de apel să dea valență și prioritate dispozițiilor normei speciale înscrise în dispozițiile art.30 Codul familiei în raport de dispozițiile art.492 Cod civil. Ca urmare, instanța de apel nu a contestat calitățile actului autentic și nici nu a susținut vreo neregularitate a lui, ci pe baza probatoriilor administrate a conchis în sensul că prin multitudinea, amploarea și natura lucrărilor efectuate construcția existentă la momentul donației a devenit alta, ceea ce a permis intervertirea din bun propriu în bun comun.Raportat la cele anterior reliefate nu mai poate fi reținută susținerea recurentei – pârâte în sensul că în acest fel s-a trecut peste voința părților contractante ce au luat parte la încheierea actului de donație, respectiv că s-a încălcat principiul înscris în art.969 Cod civil.

Recurenta – pârâtă a solicitat efectuarea unei noi expertize pentru identificarea valorii reale a îmbunătățirilor efectuate la imobilul din Predeal, or această solicitare nu poate fi primită de instanța de recurs deoarece singura argumentare a recurentei este aceea că instanța de apel a primit arătările experților fără însă a le cenzura și fără a le interpreta potrivit regulilor legii civile. Contrar celor susținute de recurenta – pârâtă, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a supus analizei sale concluzia experților pe care a coroborat-o cu celelalte probatorii administrate în cauză, această instanță devolutivă constatând concluziile experților ca fiind în acord cu depozițiile martorilor și actele depuse la dosarul cauzei.

Cât privește susținerile recurentei în sensul că la momentul intrării în căsătorie cu apelantul – reclamant, imobilul din Predeal era într-o fază avansată de construcție, acestea nu au fost primite dat fiind faptul că acestea privesc situația de fapt care excede controlului instanței ierarhic superioare – instanța de recurs.

Recurenta a mai criticat decizia atacată și prin raportare la dispozițiile art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, susținând că aceasta este nelegală și în ceea ce privește inexistența motivelor pe care se sprijină, întrucât acestea nu sunt ale instanței, ci aparțin experților. Or, Curtea a reținut din considerentele instanței de apel că aceasta a motivat concluzia la care a ajuns în privința imobilului din Predeal prin însușirea concluziilor experților care au fost găsite concordante cu depozițiile martorilor și celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

Curtea nu a putut reține ca și motive contradictorii considerentele deciziei - în care s-a constatat o contribuție proprie a recurentei de 23,61% la dobândirea imobilului din Predeal – în raport cu dispozitivul deciziei nr.715/2013 unde s-a avut în vedere întreaga valoare de circulație a acestui imobil. Aceasta deoarece în dispozitivul acestei hotărâri s-a avut în vedere că imobilul construcție din Predeal este bun comun dobândit în cote egale, dispozitiv care se coroborează cu considerentele acesteia de la pagina 30.Reținerea contribuției proprii la dobândirea imobilului din Predeal în procent de 23,61% a fost făcută de către instanța de apel doar în justificarea faptului că noua construcție realizată în timpul căsătoriei a avut o pondere mult mai mare, ceea ce a permis aplicarea dispozițiilor din norma specială reprezentată de art.30 din Codul familiei, instanța de apel neavând în intenție prin reținerea respectivului procent de a constata un drept de creanță propriu al apelantei – pârâte la dobândirea acestui imobil, cu atât mai mult cu cât nici nu a fost sesizată cu o cerere cu acest obiect.Așa fiind, nu poate fi primită nici susținerea recurentei în sensul că se impune modificarea sultei în raport cu procentul de 23,61%. Curtea a constatat că de vreme ce bunul imobil din Predeal este bun comun dobândit în cote egale, în mod corect au fost făcute lotizările prin raportare la cotele egale de contribuție, nefiind astfel incident motivul prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă și neimpunându-se din această perspectivă casarea hotărârii așa cum a solicitat recurenta – pârâtă, fiind eronată astfel susținerea acesteia de îmbogățire fără just temei a reclamantului.

Critica întemeiată de recurenta – reclamantă pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu referire la art.315 alin.1 și 3 Cod procedură civilă, art.1200 alin.1 pct.4 Cod civil, art.21 domiciliul O.U.G. nr.2/2000 și art.201 Cod procedură civilă a fost constatată nefondată. Astfel, așa cum s-a arătat, instanța de recurs a dispus a se determina în concret pe fiecare perioadă în parte lucrările efectuate și valoarea lor în funcție de criteriile arătate de parte și cele legale, față de obiectul cererilor.Or, Curtea a constatat că instanța de apel în stabilirea situației de fapt a avut în vedere completarea raportului de expertiză prin care experții au delimitat prin raportare la perfectarea actului de donație în ce măsură au fost efectuate lucrările la imobilul din Predeal. De asemenea, instanța a analizat depozițiile martorilor fiind interesată de stadiul de execuție al lucrărilor și de perioada executării acestora.În urma coroborării probelor, instanța de apel a constatat că vila din Predeal s-a realizat în cea mai mare parte în timpul căsătoriei părților (care are o corespondență în timp), aceasta devenind o unitate locativă de sine stătătoare nouă, dată în folosință în timpul căsătoriei, în anul 1996. Or, ceea ce interesa speța de față a fost lămurit de către instanța de apel prin stabilirea situației de fapt astfel cum s-a arătat mai sus, răspunzând în acest fel obligației impuse de art.315 Cod procedură civilă.

Susținerea recurentei în sensul că instanța de apel a cenzurat în mod defectuos expertiza nu a fost primită, aceasta ținând de situația de fapt care excede controlului instanței de recurs potrivit celor arătate mai sus.

Recurenta a susținut că obiectivele nu au fost stabilite clar și nu a fost dată eficiență acestora, or, Curtea a constatat că ceea ce interesa speța și anume, stabilirea stadiilor de execuție a lucrărilor la imobilul din Predeal, s-a realizat de către instanța devolutivă, aceasta fiind expusă în cadrul considerentele arătate mai sus.

Curtea nu a putut primi susținerea recurentei în sensul că expertiza completatoare nu oferă soluții de identificare a lucrărilor și a valorii acestora pe stadii de execuție, cu motivarea că acestea sunt procesate tehnic de experți cu rea credință, recurenta neoferind instanței un argument de drept în sprijinul criticii sale. Curtea a avut în vedere că expertiza este o lucrare de specialitate cu conținut tehnic, experții oferind instanței datele solicitate, cu trimitere la constatările proprii de specialitate și celelalte probatorii pentru determinarea acestor stadii de execuție, fără a se putea identifica un argument de drept care să susțină solicitarea recurentei de refacere a expertizei.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu trimitere la art.1174 alin.1, art.1176 Cod civil coroborat cu art.1191 alin.2 Cod civil în legătură cu care recurenta a susținut că au fost grav încălcate de instanța de rejudecare.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a preluat afirmațiile martorilor în dauna înscrisurilor autentice și sub semnătură privată, fără ca acestea să fie cenzurate și fără a se fi verificat veridicitatea lor în raport de celelalte înscrisuri.

Totodată, recurenta a susținut că experții și-au construit punctul de vedere exclusiv pe proba testimonială în dauna înscrisurilor, astfel că tranșarea problemelor de drept s-a făcut de către experți și nu de către instanță.

Or, Curtea a avut în vedere că prin cele sus arătate recurenta nu face decât să aducă în discuție situația de fapt stabilită de către instanța de apel, ceea ce nu este permis.

Așa cum s-a arătat mai sus, analiza probatoriilor este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, instanța de recurs putând exercita doar un control în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor de drept la situația de fapt reținută.

Deși recurenta face trimitere la dispozițiile de drept sus arătate, ceea ce cere aceasta este de fapt reanalizarea probatoriilor deja administrate și cărora instanța de apel, ca instanță devolutivă, le-a dat interpretarea cuvenită.

Mai mult, Curtea a avut în vedere că în raporturile dintre soți, așa cum rezultă neechivoc și din interpretarea art. 5 alineatul 1 din Decretul nr.32/1954 erau admisibile probele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția cu atât mai mult cu cât în discuție nu este un act juridic care să fi fost interpretat contrar a ceea ce rezultă din el, ci se impunea dovedirea unor fapte juridice. Astfel, nu se poate contesta faptul că din contractul de donație rezultă neîndoielnic faptul că imobil construcție din Predeal era nefinalizat. Or, de vreme ce însăși contractul reliefa o atare stare de fapt, iar reclamantul a susținut contribuția sa esențială la edificarea sa invocând prezumția de comunitate instituită de art. 30 Cod familiei, nimic nu se opunea la administrarea unor probe de natura celor deja administrate în dovedirea faptului juridic constând în natura lucrărilor realizate și participarea soților la acestea.

În mod eronat susține recurenta prin trimitere la art.315 Cod procedură civilă faptul că instanța de rejudecare nu a dat eficiență îndrumărilor obligatorii ale instanței de control judiciar și practic nu a lămurit împrejurările de fapt întrucât obiectivele expertizei nu au fost suficient de clare și evazive.

Din considerentele hotărârii Curtea a dedus însă că instanța de apel a avut suficiente elemente pentru a se pronunța asupra cauzei deduse judecății, iar ceea ce poate fi neclar pentru o parte, poate fi lămuritor pentru instanță.

Mai mult, în rejudecare la termenul din 16.01.2013 apelanta – pârâtă a solicitat evaluarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate la imobilul din București, iar instanța, în urma deliberării a încuviințat la data de 24.01.2013 acestei părți, proba cu expertiză în sensul completării raportului de expertiză efectuat în apel de experții Caștă M., M. E. și P. C. încuviințând în ce privește imobilul din București ca și obiectiv stabilirea sporului de valoare adus acestui imobil prin lucrările de construcții executate de părți în perioada concubinajului în cele două variante invocate de părți din aprilie 1992 până în anul 1994, respectiv din august 1992 și până la căsătoria din anul 1994, și în perioada căsătoriei părților, urmând ca pentru fiecare dintre cele două categorii de lucrări să se stabilească defalcat valoarea materialelor și respectiv a manoperei.În referire la acest obiectiv, Curtea a apreciat că instanța în rejudecare a respectat îndrumările date de instanța de recurs în sensul de a se stabili lucrările pe stadii de execuție, înțelegând manoperă și materiale, la acest bun imobil din București. Recurenta a susținut că obiectivele formulate de către instanță au fost transmise experților înainte de a se fi clarificat regimul juridic al bunurilor/veniturilor și al departajării celor proprii de cele comune. Or, după cum s-a constatat din considerentele hotărârii instanțe de apel, la clarificarea regimului juridic al bunurilor au contribuit chiar concluziile experților, instanța construindu-și propria sa argumentație în succesiunea evenimentelor petrecute.

A susținut recurenta că în mod greșit instanța de apel a dat valență depozițiilor martorilor în contra-susținerilor recurentei, susținând că mărturisirea constituie „regina probelor”.Curtea nu a putut primi această susținere întrucât instanța are obligația potrivit art.129 Cod procedură civilă, de a stabili faptele prin coroborarea tuturor probelor aflate la dosarul cauzei. Nu a fost primit argumentul în sensul că instanța era obligată să primească susținerile reclamantului și să dea valență mărturisirii acestuia de vreme ce din analiza celorlalte probe situația de fapt ce putea fi dedusă era alta.

Recurenta readuce subsumat acestui motiv de recurs critici în legătură cu aspecte ce țin de situația de fapt - finalizarea și recepționarea plăcii peste parter, existența unor materiale rămase – decurgând din procesul verbal din 03.10.1991.

Mai mult, a susținut că în legătură cu aceste bunuri s-a tranșat și prin încheierea de admitere în principiu a Judecătoriei sectorului 1 București, respectiv că ele nu au făcut obiectul apelului, fiind astfel recunoscut caracterul de bun propriu.

Or, instanța de recurs a dispus dezlegarea unor aspecte ce țin de situația de fapt, respectiv stabilirea lucrărilor efectuate pe fiecare perioadă în parte, astfel că nu se poate susține că acest aspect excedea instanței de apel în rejudecare.

Mai mult, rămân intrate în puterea lucrului judecat dezlegările date unor aspecte de drept, ori simplul fapt că o lucrare a fost sau nu a fost executată nu poate fi reținut ca un aspect ce s-ar supune dispoziției art.1202 Cod civil.

În mod greșit a susținut recurenta că instanța de apel nu a cenzurat concluziile raportului de expertiză întrucât astfel cum s-a arătat mai sus, instanța le-a analizat și le-a coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.

Totodată, în mod greșit a susținut recurenta că instanța de apel nu a departajat bunurile proprii de cele comune. Or, în rejudecare, instanța avea a se pronunța asupra naturii juridice de bun propriu al apelantei – pârâte sau bun comun al părților, al vilei din Predeal, iar legat de aceasta, asupra naturii chiriilor încasate din închirierea vilei din Predeal, respectiv bunul propriu al apelantei – pârâte sau bun comun, aspecte ce au fost dezlegate de către instanța de apel astfel cum rezultă din considerentele hotărârii și din dispozitiv.

De asemenea, în mod greșit a susținut recurenta că hotărârea dată este lipsită de orice argumentație de ordin juridic susținută probator de vreme ce instanța de apel a analizat concluziile experților, depozițiile martorilor, actele depuse la dosar și a făcut aplicarea art.494 Cod civil, respectiv art.30 Codul familiei.

În ce privește imobilul din Predeal, a constatat în privința terenului că apelantul – reclamant – pârât a renunțat la judecata capătului de cerere privind recunoașterea în favoarea sa a unui drept de superficie asupra acestui imobil. Față de această renunțare la judecată, instanța de apel a aplicat dispozițiile art.246 Cod procedură civilă în sensul cerut de parte.

Cu privire la construcție însă, instanța de apel a calificat și clarificat regimul juridic contrar susținerilor recurentei – pârâte, conchizând că imobilul construcție din Predeal reprezintă bun comun al părților.

În mod contrar a susținut recurenta că instanța nu s-a pronunțat asupra creanțelor născute din starea de coproprietate asupra imobilului din Predeal, de vreme ce acest imobil a fost calificat drept bun comun, fiind astfel în devălmășia părților, intimatul reclamant având un drept la sultă în urma atribuirii bunului comun către recurenta pârâtă și nu un drept de creanță.

Curtea nu a putut reține aplicarea greșită a dispozițiilor art.673⁵ Cod procedură civilă, de vreme ce așa cum s-a arătat mai sus, părțile din prezenta cauză nu au calitatea de coproprietari pe cote părți asupra imobilului din Predeal, ci aceea de devălmași în cotă de 50% fiecare. Mai mult, instanța a dispus sistarea stării de devălmășie asupra bunurilor comune menționate în dispozitiv, prin formarea a două loturi și atribuirea lor, iar în vederea egalizării loturilor, apelanta – pârâtă a fost obligată să plătească reclamantului – pârât sume în euro, dolari USD și lei cu titlu de sultă.

De vreme ce imobilul construcție din Predeal a fost calificat ca fiind bun comun dobândit în cote de 50% fiecare, în mod corect a fost inclusă valoarea de circulație a imobilului în valoarea masei de partajat.

Așa cum s-a arătat mai sus, procentul de 23,61% instanța de apel l-a stabilit doar pentru a cuantifica lucrările realizate de către apelanta – pârâtă prin contribuție proprie anterior concubinajului și căsătoriei, din totalul lucrărilor. Aceasta a permis, în continuarea raționamentului pe baza probatoriului analizat, constatarea că vila din Predeal a devenit o unitate locativă de sine stătătoare nouă și calificarea acesteia ca fiind bun comun.

Instanța nu a reținut acest procent sus indicat ca fiind bun propriu, ci această contribuție în ansamblul său și pe lângă celelalte venituri și obligații ale apelantei – pârâte în contrapondere cu veniturile apelantului – reclamant a permis instanței în urma probatoriului analizat să constate o contribuție egală a soților la dobândirea bunurilor comune.

În ce privește critica întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu trimitere la art.246 Cod procedură civilă coroborat cu art.1200 alin.1 pct.4 Cod civil, Recurenta a susținut că prin interpretarea greșită a dispozițiilor art.246 Cod procedură civilă s-a putut ajunge în a se lua act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privitor la recunoașterea unui drept de superficie asupra terenului din Orașul Predeal.A argumentat aceasta că reclamantul nu a formulat recurs împotriva respingerii capătului de cerere privitor la constatarea unui drept de superficie prin decizia civilă nr.389/14.04.2011, astfel că respectivul capăt de cerere a fost tranșat deja, soluția pronunțată de respingere fiind intrată în puterea de lucru judecat față de dispozițiile art.1200 alin.1 pct.4 Cod civil.Referitor la aceasta, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr.6774/26.04.2006 Judecătoria sectorului 1 București a admis în parte acțiunea principală așa cum a fost precizată și completată de reclamant, iar în ceea ce privește capetele din acțiunea principală a reclamantului privind stabilirea unui drept de retenție în favoarea sa asupra imobilului din ..73, sector 1 și a unui drept de superficie privind terenul imobilului din Predeal ., județ B., precum și asupra capătului de cerere din cererea reconvențională privind evacuarea reclamantului din imobilul din ..73, precum și cu privire la atribuirea bunurilor ce constituie masa partajabilă s-a dispus în sensul că instanța urmează a se pronunța prin hotărârea finală.

Împotriva acestei sentințe, au fost declarate apeluri atât de către reclamant, cât și de pârâtă și schimbată în parte sentința atacată în ce privește înlăturarea constatării că părțile au avut o perioadă de concubinaj începând cu luna aprilie 1992 și până la data căsătoriei din 1994 precum și constatarea că în această perioadă părțile au avut o contribuție de câte 50% fiecare la dobândirea bunurilor, a constatat în privința autoturismului Volvo valoarea acestuia și a obligat pârâta la ½ din valoarea acestui autoturism constatând totodată că pârâta și-a însușit suma de 2.537,74 Euro reținută în masa bunurilor comune și a obligat pe pârâtă la jumătate din această sumă, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Așa fiind, susținerea recurentei în sensul că reclamantul nu a formulat recurs împotriva respingerii capătului de cerere privitor la constatarea unui drept de superficie prin decizia civilă nr.389/14.04.2011 nu corespunde realității, de vreme ce prin sentința civilă nr.6774/26.04.2006 nu s-a respins un asemenea capăt de cerere referitor la dreptul de superficie, iar în dispozitivul instanței de apel nu se regăsește o asemenea dispoziție de respingere a acestui capăt de cerere.

Într-adevăr, în considerentele deciziei nr.398/14.04.2011 instanța de apel a reținut că nu este fondată solicitarea apelantului – reclamant de acordare a unui drept de superficie asupra terenului proprietatea pârâtei în condițiile în care acesta nu este proprietar al construcției edificate pe acest teren.Curtea a constatat că această ultimă decizie a instanței de apel a fost casată integral și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului București, astfel că nu a mai produs efecte, ceea ce a permis instanței de apel să se considere învestită cu această critică a apelantului reclamant în referire la acest drept de superficie. De altfel, este lipsită de relevanță susținerea recurentei în sensul că o atare renunțare la instituirea dreptului de superficie asupra terenului aferent imobilului din Predeal ar avea consecințe în ceea ce privește stabilirea de bun comun sau propriu asupra construcției edificate. În acest sens, Curtea a avut în vedere că statuarea instanței de apel în sensul că imobilul din Predeal este bun comun s-a raportat exclusiv la construcția existentă pe acest teren, construcție care în acest caz nu poate urma regimul juridic al terenului, așa cum s-a arătat anterior.

Tot astfel, referitor la apărarea intimatului în legătură cu acest aspect, Curtea a constatat că intimatul nu a formulat recurs deși aceasta era singura cale pe care o avea la îndemână pentru îndreptarea pretinsei erori cu privire la obiectul renunțării sale.

Curtea a constatat că la data de 19.03.2014 recurenta – pârâtă a formulat recurs împotriva deciziei civile nr.1157A/22.11.2013, însă aceasta și-a completat criticile și în ce privește decizia nr.715 A/2013 invocând în referire la această ultimă decizie motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, cu referire la art.261 alin.1 pct.5 și art.494 alin.3 teza finală Cod civil, dar și motivul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu trimitere la art.129 alin.6 Cod procedură civilă, respectiv art.494 alin.3 teza finală Cod civil.

Or, având în vedere data comunicării deciziei civile nr.715/2013 către recurenta – pârâtă și anume 12.09.2013, prin raportare la dispozițiile art.301 Cod procedură civilă care stabilește un termen de recurs de 15 zile de la data comunicării hotărârii, Curtea a apreciat că în referire la această decizie nu mai puteau fi invocate ulterior datei de 30.09.2013 decât motive de ordine publică, astfel cum dispune și art.306 alin.2 Cod procedură civilă.

În acest sens, constatând că numai motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă sunt motive de ordine publică, Curtea a apreciat că doar aceste motive mai pot fi primite spre analiză de către instanța de recurs, după expirarea termenului de recurs.

Numai că, subsumat acestui motiv de recurs, Curtea a constatat că aspecte în legătură cu dreptul de creanță al apelantului – reclamant reprezentând contravaloarea materialelor de construcție utilizate la imobilul din București, în perioada aprilie 1992 până la căsătorie, drept de creanță ca fiind eronat reținut, în aprecierea recurentei, prin raportare la art.494 alin.3 teza finală Cod civil. Referitor la imobilul din București, Curtea a reținut din analiza deciziei atacate că în baza documentelor doveditoare privind materialele de construcție asigurate de apelantul – reclamant comisia de experți a apreciat că acestea au fost încorporate în construcție în perioada concubinajului. Instanța de apel a reținut, totodată, recunoașterea apelantei pârâte prin întâmpinare că în timpul conviețuirii cu apelantul – reclamant au fost aduse imobilului din București o . îmbunătățiri, dar cu privire la care aceasta susține că partea adversă nu are nici o contribuție. Instanța a avut în vedere interogatoriul apelantei – pârâte, dar și depozițiile martorilor care au fost confirmate în aprecierea instanței de apel de actele depuse la dosar.S-a reținut de către instanța de apel că această contribuție la realizarea amenajării imobilului proprietatea exclusivă a apelantei pârâte, s-a realizat prin contribuția proprie a apelantului – reclamant întrucât acesta a folosit veniturile sale din perioada anterioară căsătoriei. Ca urmare, a apreciat această instanță că apelantul – reclamant are situația constructorului de bună credință care a executat lucrări cu materialele sale pe terenul proprietatea altei persoane, apelanta – pârâtă având obligația de a-l despăgubi pe constructor în temeiul principiului „îmbogățire fără justă cauză”.Tribunalul, în absența unei opțiuni din partea apelantei – pârâte, în sensul art. 494 Cod civil a apreciat că valoarea actualizată a materialelor suportate de reclamant corespunde limitei investirii în condițiile în care apelantul – pârât a renunțat la pretențiile sale vizând valoarea manoperei necesare lucrărilor la imobilul din București. Așa fiind, Curtea a constatat că instanța de apel a analizat probatoriul administrat și a conchis în consecință, pronunțându-se motivat asupra cererilor părților cu privire la imobilul din București, instanța neregăsind prin raportare la art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă nicio neregularitate a hotărârii atacate.

Tot astfel, în condițiile în care, așa cum s-a reținut anterior, reclamantul a învestit instanțele cu o solicitare expresă de actualizare a creanței sale în legătură cu imobilul din București, ..73, în mod judicios instanța de apel a procedat la analiza acestui petit făcând referire la necesitatea despăgubirii soțului neproprietar cu valoarea actualizată a materialelor suportate de acesta.

Împrejurarea că în motivarea hotărârilor adoptate instanța de apel folosește terminologia de actualizare, respectiv reactualizare nu este de natură să susțină o motivare contradictorie, în realitate această expresie trebuind a fi avută în vedere ca reprezentând pierderea efectiv suferită de creditor, ca element de reparare integrală a prejudiciului, în contextul evoluției monetare de notorietate între momentul avansării respectivelor sume și momentul dezdăunării efective.

În referire la susținerea recurentei privind înserarea unor motive străine de natura pricinii cu trimitere la greșita raportare la art. 494 alin. 3 teza finală din Codul civil, Curtea a apreciat că acestea sunt în legătură directă cu solicitarea reclamantului de a primi valoarea actualizată a materialelor folosite la edificarea imobilului din București. Or, în contextul în care și recurenta recunoaște îndreptățirea intimatului de a fi despăgubit în condițiile Codului civil, cu contravaloarea acestor materiale, în temeiul art. 494 Cod civil, nu se poate retine o motivare străină de natura cauzei, prin indicarea art. 493 Cod civil, în realitate, susținerile părții tinzând la a critica decizia recurată din perspectiva cuantumului sumei datorate cu acest titlu, aspect care urmează a fi tranșat, în rejudecare, astfel cum s-a arătat în cele ce preced.

Având în vedere și aspectele mai sus reliefate, care complinesc motivarea instanței din decizia nr.715/26.06.2013,Curtea a apreciat că recursul îndreptat împotriva deciziei nr.1157A/22.11.2013 se impune a fi admis prin raportare la nemulțumirea apelantei – pârâte în legătură cu dreptul de creanță ce vizează imobilul din București, găsită fondată față de considerentele mai sus expuse în analiza criticilor ce au vizat decizia civilă nr.715/A/2013, celelalte critici de nelegalitate invocate nemaimpunându-se a fi analizate în acest context.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 304 pct.5, 7, 8 și 9 Cod civil, Curtea a admis recursul, a casat decizia civilă recurată nr.715/26.06.2013, în parte, și decizia civilă nr. 1057 A/22.11.2013, în tot, și a reținut spre rejudecare cauza în ceea ce privește dreptul de creanță reprezentând contravaloarea materialelor de construcție pentru imobilul din București, .. 73, sector 1 și obligația corelativă de plată, menținând restul dispozițiilor deciziei nr. 715/26.06.2013. Totodată, a stabilit termen pentru rejudecare la 16.10.2014 C 15, cu citare părți.

Împotriva deciziei civile nr.1106/19.06.2014 a Curtii de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie contestatoarea recurentă a formulat contestație în anulare.

În cererea introductivă, formulată la data de 3.09.2014, contestatoarea recurentă a invocat în drept dispozițiile art.318 alin.1 tezele 1 și 2 Cod procedură civilă, coroborate cu art.319 Cod procedură civilă. În motivare, arăta următoarele:Prin decizia civilă nr.1106/19.06.2014 s-a admis recursul declarat de recurenta pârâtă C. G. C. F. împotriva deciziei civile nr. 1157 A/22.11.2013, respectiv împotriva deciziei civile nr. 715A/26.06.2013, ambele pronunțate de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă. S-a casat decizia civilă nr.715A/26.06.2013, în parte, și decizia civilă nr. 1057 A/22.11.201 3, în tot, și s-a reținut spre rejudecare cauza în ceea ce privește dreptul de creanță, reprezentând contravaloarea materialelor de construcție pentru imobilul din București și obligația corelativă de plată, cu menținerea restului dispozițiilor Deciziei nr. 715/26.06.2013.Apreciază contestatoarea ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare, întrucât:

1. Decizia civilă nr.1106/19.06.2014 este o decizie de casare, intermediară, irevocabilă;

2. Recursul a fost admis în parte;

3. Scopul urmărit vizează desființarea hotărârii pronunțate de instanța de recurs, respectiv decizia civilă nr.1106/19.06.2014;

Susține contestatoarea că interesul de a formula contestația în anulare, îi aparține ca titular al recursului formulat, a cărui admitere în parte o prejudiciază, față de motivele arătate în continuare:

1. Art. 318, alin.1, teza 2 Cod procedură civilă vizează omisiunea

de cercetare a motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304, pct. 2 Cod procedură civilă cu trimitere la art. 261, alin.1, pct.6 Cod procedură civilă și art. 256 Cod procedură civilă, critică ce se regăsește în recursul motivat și înregistrat la data de 19.03.2014 - fila 5. Menționează contestatoarea că în calitate de recurentă a criticat în esență modul în care Tribunalul București a stabilit contravaloarea materialelor la imobilul din București în cuantum de 3.547.864 lei cu titlu de drept de creanță în favoarea intimatului - apelant reclamant. A detaliat această critică până la pagina 6, alin.2 din motivele de recurs. În considerentele deciziei civile 1106/19.06.2014 se găsește enumerat acest motiv de recurs (pag.31, alin.3) dar nu se regăsește niciun fel de critică ori alte argumente ale instanței de recurs, în decizia contestată.

Acest motiv o îndreptățește pe contestatoare să susțină că dispozitivul deciziei civile nr. 1106/19.06.2014 este eronat, deoarece în măsura în care în mod legal s-ar fi considerat admisibilă și această critică, referitoare la art.304, pct.2 Cod procedură civilă cu trimitere la art. 261, alin.1, pct.6 și art.256 Cod procedură civilă, Curtea de Apel București trebuia să rețină spre rejudecare cauza în totalitate și nu să facă o reținere parțială, numai în ceea ce privește dreptul de creanță reprezentat de contravaloarea materialelor de construcție pentru imobilul din București și obligația corelativă de plată.

2. În temeiul acelorași dispoziții procedurale (art.318,alin.1, teza 2, Cod procedură civilă) contestatoarea face cunoscut că în aceleași motive de recurs, a invocat ca motiv de nelegalitate, întemeiat pe art.304, pct.2, Cod procedură civilă, raportat la art.256 Cod procedură civilă coroborat cu art. 17 Cod procedură civilă (fila 4) cu argumentarea corespunzătoare; acest

motiv nefiind nici măcar enumerat în cadrul considerentelor și implicit nefăcându-se niciun fel de analiză a acestuia.

3. O altă critică se referă la următorul aspect:Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în data de 27.09.2013 - privind dosarul nr._, contestatoarea a solicitat, în primul rând, completarea deciziei civile nr.715 A/26.06.2013 a acestei instanțe, pe de-o parte, iar pe de altă parte, și îndreptarea greșelilor materiale din această decizie.Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 1157A/22.11.2013 prin care a respins cererea de completare formulată de recurentă și de intimate ca nefondată și a admis cererea de îndreptare materială cu considerentele respective.În recursul declarat împotriva acestei decizii, recurenta a criticat modul nelegal în care s-a soluționat cererea de completare, în sensul respingerii ei. Împotriva acestor nelegalități contestatoarea a formulat motivele de recurs de la pag.4 și pag. 5 pe care Curtea de Apel București nu le-a analizat, pronunțând o hotărâre cu nerespectarea art.318, alin.1, teza a 2-a, Cod procedură civilă.

Așa cum rezultă din lecturarea deciziei civile nr. 1106/29.06.2014 a Curții de Apel București, această instanță a casat decizia civilă nr.1157A/22.11.2013 în tot, fără însă să se pronunțe pe cererile de completare și respectiv de îndreptare a erorii materiale cuprinse în decizia civilă nr.715A/26.06.2013. După cum reiese din dispozitiv și din considerente, cele două cereri au rămas nesoluționate prin recurs, ceea ce impune reanalizarea acestor aspecte și, odată cu desființarea hotărârii contestate, rejudecarea recursului și pronunțarea pe aceste cereri.

Față de argumentele mai sus expuse, contestatoarea apreciază că decizia civilă nr.1106/19.06.2014 pe care o contestă este afectată de nulitate.

Contestatoarea mai face precizarea că dintr-o eroare materială, în dispozitivul deciziei contestate nr.1106/19.06.2014, s-a trecut în mod eronat casarea deciziei civile nr.1057 A/22.11.2013 în tot, în loc de decizia civilă nr.1157A/22.11.2013, pentru care apreciază necesar să se sesizeze instanța din oficiu pentru îndreptarea acestei erori materiale.

4. Un alt motiv de contestație ce se încadrează în art.318, alin.1, teza 1, Cod procedură civilă "dezlegarea dată e rezultatul unei erori materiale" se referă la modul în care a fost soluționată critica privind motivul de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 304, pot. 9, Cod procedură civilă coroborat cu art.1200, alin.1, pct.4 Cod Civil în ceea ce privește tranșarea dreptului de superficie invocat de reclamant în prima fază de judecată a fondului cu referire directă la pag. 48-49 din decizia contestată. Pentru lămurirea erorii materiale produse se impune un scurt istoric:

- la judecata în fond s-a cerut prin reconvențională acordarea dreptului de superficie privind imobilul din Predeal;

- prin sentința civilă nr.6774/26.04.2006 a Judecătoriei sector 1, s-a respins această cerere (ultimele alineate ale dispozitivului);

- acest aspect constituie unul din motivele de apel ale reclamantului D. V.;

- prin soluția dată de Tribunalul București, decizia civilă nr.398/14.04.2011 (partea finală din dispozitiv), s-a menținut hotărârea instanței de fond în legătură cu dreptul pretins de superficie. Această problemă a dreptului de superficie nu a făcut obiectul cererii de recurs formulată de reclamant, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat. Astfel fiind, cererea formulată de reclamant privind recunoașterea dreptului de superficie asupra terenului din Predeal, proprietatea contestatoarei, a rămas respinsă. În aceste condiții, renunțarea făcută de reclamant în faza recursului pe temeiul art.246 Cod procedură civilă, nu mai avea obiect. Acest punct de vedere l-a susținut contestatoarea în cererea de recurs - decizia civilă nr.715/26.06.2013 cu referire la critica întemeiată pe art.304, pct.9, Cod procedură civilă cu trimitere la art.246 Cod procedură civilă coroborat cu art.1200, alin.1, pct.4 Cod civil (ultima pagina din recurs).Chestiunea prezintă relevanță întrucât partajul decide împărțeala proprietății, iar în lipsa dreptului de proprietate sau de superficie asupra terenului, faptul construirii nu constituie prin el însuși o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, având în vedere că terenul nu aparține părții (reclamantului) ci recurentei apelante pârâte; reclamantul rămâne un simplu constructor pe terenul altuia. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiunea imobilelor fiind în favoarea proprietarului terenului (ICCJ, Decizia civilă nr.1995/1.06.2006 în Legalis, pg.319 din "Uzucapiunea și Accesiunea imobiliară" - Practică judiciară, autor I. N.). Apreciază contestatoarea că se impune cu prisosință reanalizarea acestei probleme și pronunțarea unei soluții legale deoarece, așa cum s-a statuat în întreaga practică, recunoașterea sau nu a unui drept de superficie are o înrâurire determinată cu privire la stabilirea dreptului de creanță al soțului neproprietar al terenului, dar care revendică și pretinde un drept de proprietate la valoarea de circulație. Această chestiune se impune obligatoriu a fi supusă rejudecării pentru respectarea tuturor drepturilor personale ale tuturor părților implicate în acest proces, în concret aceste aspecte au fost concentrate în critica enunțată sintetic la pct.7, pg.4 și pg.5 din motive de recurs la hotărârea nr. 715A/26.06.2013. În aceeași notă se impune a fi reanalizat modul de soluționare a cererilor referitoare la imobilul din Predeal, sub aspectul stabilirii naturii juridice a construcției edificată pe terenul propriu al contestatoarei, a cotelor proprii de contribuție ale părților la construcția imobilului (23,61%), cât și a cotelor comune avute la dobândirea acestui bun. Este de neînțeles cum toate instanțele recunosc cota de 23,61% din imobil, proprie contestatoarei la dobândirea construcției anterior căsătoriei (din totalul lucrărilor) dar când se stabilesc cotele de codevălmășie nu se ține seama de acest procent și se face o recunoaștere în cote egale de 50%, când în realitate cota devălmașă privea procentul de 76,39% ceea ce ar fi revenit fiecărei părți o cotă de 38,19%, ceea ce este cu mult mai mic decât cota de 50% recunoscută în favoarea reclamantei. Acceptând acest procent care este just și real, se schimbă și calificarea dată construcției în sensul că este un bun accesoriu al bunului imobil, teren bun accesoriu asupra căruia reclamantul are un drept de creanță până la cota de 38,19% reprezentând ½ din cota devălmașă de proprietate asupra acestui bun și nu dintr-o cotă de indiviziune imobiliară de 50% așa cum nelegal au considerat toate instanțele.

În sensul art.318, alin.1, teza 1, Cod procedură civilă, dezlegarea dată prin dispozitiv este rezultatul unei greșeli materiale evidente și determinantă pentru soluția pronunțată. Soluția pronunțată de casare cu reținere spre rejudecare a cauzei, în ceea ce privește dreptul de creanță reprezentând contravaloarea materialelor de construcție pentru imobilul din București și obligația corelativă de plată este una eronată fiind dată din eroare cu încălcarea normelor de procedură incidente cauzei.

Cum dosarul pendinte judecății este început în anul 2003, art.312, alin.6, indice 1, Cod procedură civilă (introdus prin art.1, pct.30 din Legea nr.202/2010) și care reprezintă sediul materiei pentru casarea cu reținere spre rejudecare nu este opozabil cauzei. Prin caracterul restrictiv al dispozițiilor Legii nr. 202/2010, art. XXIl, alin.2, se prevede cu raportare expresă la art.312, alin.6, indice 1 Cod procedură civilă că această normă de procedură "se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor începute, respective formulate după . prezentei legi" (după 2010).Așadar asistăm la pronunțarea din eroare a unei soluții eronate în cauză, care reclamă desființarea hotărârii contestate: soluția corectă fiind cea a casării cu trimitere spre rejudecare.

Subsumat acestui motiv de contestație eronată și nelegală apare și soluția pronunțată de casare în tot a deciziei civile nr.1057A/_ (corect 1157A/22.11.2013), astfel cererile de completare și de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în decizia civilă 715A/26.06.2013 rămânând nesoluționate.Instanța de control judiciar, acționează cu două măsuri diferite. Dacă în ceea ce privește decizia civilă nr.715A/26.06.2013 casată în partea ce privește dreptul de creanță, reprezentând contravaloarea materialelor de construcție pentru imobilul din București și obligația corelativă de plată, Curtea de Apel se învestește, nu același lucru se întâmplă cu rejudecarea cauzei și cu decizia civilă 1057A/22.11.2013 (corect decizia civilă 1157A/22.11.2013) care, deși casată în tot, nu primește același regim juridic. Procedând astfel, Curtea de Apel lasă practic nesoluționat atât fondul cererilor cât și recursul; recurenta fiind astfel privată de dublul grad de jurisdicție, în condițiile în care casarea cu trimitere se impunea cu prisosință față de motivul de recurs întemeiat de art.304, pct.2 Cod procedură civilă rămas necercetat (motivul 1 și 2 din contestație). Cu aceste susțineri, contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare astfel formulată, desființarea deciziei civile nr.1106/29.06.2014 a Curții de Apel București, rejudecarea recursului și pronunțarea pe cererile nesoluționate prin recurs ori din eroare greșit soluționate.

Cu cheltuieli de judecată aferente recursului, asupra cărora instanța nu s-a pronunțat, ca și pe contestația în anulare.

La data de 05.11.2014 contestatoarea a depus la dosar cerere completatoare a contestației în anulare susținând că există motive ivite ulterior datei de 03.09.2014 (data înregistrării contestației în anulare specială) și solicitând și suspendarea executării silite până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile în recursul din dosarul nr._ *.

l. Cu privire la cererea de completatoare a contestației în anulare pentru motive ivite ulterior datei de 03.09.2014 (data înregistrării contestației în anulare specială) menționează:

În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 319, alin. 2, coroborat cu art. 321 Cod de procedură civilă; motivele ce o susțin fiind diferite de cele ce au stat la baza contestației în anulare înregistrată la 03.09.2014 întemeiată în drept pe art. 318, alin. 1, teza 1 și 2, Cod de procedură civilă, coroborat cu art. 319 Cod de procedură civilă. În fapt, contestația în anulare înregistrată la 03.09.2014 face obiectul dosar nr. _ cu termen la 19.11.2014.În cadrul acesteia contestatoarea formulează prezenta cerere pe motive ivite în timpul executării silite când debitorului contestator C.-G. C. F. i-a fost comunicată Somația și încheierea privind cheltuielile de executare, acte de executare în sensul legii atacate la instanța competentă - Judecătoria Sectorului 1.

Contestatoarea arată că a înțeles să conteste în termen legal executarea însăși, după primirea actelor de executare la data de 21.10.2014. Temei de drept, art. 401, alin. 1, lit. C, coroborat cu art. 319, alin. 2 și art. 321 Cod de procedură civilă. În acest sens, contestatoarea susține că a formulat la 31.10.2014 contestație la executare ce face obiectul dosarului nr._/299/2014 pe rolul judecătoriei Sectorului 1 care a primit termen de recomandare 13.11.2014.Pe această stare de fapt, formulează în cadrul contestației în anulare prezenta cerere completatoare, față de caracterul vătămător al actelor de executare emise de organul de executare, pe baza încuviințării executării, fără ca măcar Decizia nr.1157A din 22.11.2013 să fie invocată în cererea de investire a instanței de executare, decizie care, desființată fiind în tot, are impact asupra validității titlului executoriu - Decizia 1106/2014 - invocată ca titlu executoriu la momentul solicitării încuviințării executării; aspectul are consistență în planul incertitudinii creanței de urmărit cu atât mai mult cu cât această omisiune intră în conflict cu sintagma „menține restul dispozițiilor Deciziei nr. 715 din 26.06.2013".Acestea sunt motivele ce susțin prezenta cerere completatoare și care justifică necesitatea suspendării executării silite.

II. Pentru cererea accesorie de suspendare a executării silite până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile în recurs în dosarul nr._ * arată:

În drept, dispozițiile art. 319¹ Cod de procedură civilă. În fapt, contestatoarea a formulat această cerere, solicitând instanței să se pronunțe prin încheiere motivată în sensul celor cerute, apreciind că sunt întrunite cerințele normei juridice incidente cu privire la condițiile de admisibilitate.

Astfel:

1.Existența unei contestații la executare adresată instanței de executare competentă, împotriva actelor de executare vătămătoare (dosar nr._/299/2014)

2. Cauțiunea plătită - 15.000 Lei - la valoarea obiectului contestației de 1.022.313,73 Lei+ 800 USD+ 1214 EUR

3. Urgența pronunțării pe cererea de suspendare este determinată de următoarele motive:

a.Riscul evacuării din imobil în miez de iarnă;

b.Starea de sănătate precară și agravarea ei prin stresul creat cu caracter șicanator;

c.Timpul gol scurs între 07.11 - 09.11.2014 (termen de judecată cu contestația în anulare) ori până la amânarea pronunțării ei, curge în defavoarea contestatoarei fără să poată lua vreo altă măsură în afară de solicitarea suspendării executării;

d.Contestația în anulare însăși asupra titlului executoriu Decizia Civilă nr.1106/2014 (a cărei desființare se cere) pe temeiul căreia s-a pornit executarea silită, reclamă suspendarea executării silite pornită prin încuviințarea executării;

e.Expirarea termenului de 15 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite în data de 06.11.2014, trimite spre expertizarea imobilului potrivit cu art. 835, alin. 1, 3, 4 NCPC și reclamă urgența suspendării executării;

f. Rapiditatea cu care se desfășoară vânzarea la licitație (6-7 zile) în raport cu lentoarea în care se soluționează pe fond, suspendarea la executare din cadrul contestației la executare, în care s-a acordat, fără eficiență juridică, termen de recomandare 13.11.2014 justifică suspendarea imperioasă a cererii;

Potrivit cu art. 835 NCPC „executorul judecătoresc va stabili de îndată prin încheiere valoarea de circulație a imobilului" iar „în termen de 5 zile de la stabilirea prețului imobilului executorul va fixa prin încheiere definitivă termen pentru vânzarea imobilului ce va fi adus la cunoștință publică prin publicații de vânzare" (în sensul art. 837 NCPC);

g.Pericolul iminent al punerii în vânzare al imobilului în condițiile notării deja în cartea funciară a urmăririi imobilului în sensul art. 821 NCPC (încheierea nr._/17.10.2014 face dovada);

h. Înrâurirea ce motivele formulate în contestația în anulare o au asupra întinderii debitului de urmărit, susțin și ele necesitatea suspendării de urgență a executării până la soluționarea căilor excepționale de atac;

i. Dimensiunea sumei reținută ca debit de urmărit raportat la veniturile nete și la creanța incertă de asemenea susțin necesitatea suspendării;

j. Nestabilirea unui termen de judecată în contestația la executare impune de asemenea urgența, bunul supus executării fiind un imobil, întoarcerea executării nemaifiind posibilă;

k. Omisiunea vădită a organului de executare de a menționa Decizia nr.1157A/2013 la momentul solicitării încuviințării executării, generează în plan pecuniar vătămare debitorului urmărit.

Pentru toate aceste motive, contestatoarea consideră că sunt întrunite condițiile cerute de art. 3191 Cod de procedură civilă pentru suspendarea executării hotărârii - deciziei civile nr.1106/2014 a Curții de Apel București în calea de atac a contestației în anulare; pericolul iminent fiind ivit odată cu încuviințarea executării silite a vânzării imobilului situat în București, .. 73, Sector 1 și a declanșării procedurii de executare pe titluri executorii pendinte judecății instanțelor de control judiciar.

Pe aceste motive, contestatoarea solicită admiterea cererilor, judecarea cu prioritate în procedură de urgență a cererii de suspendare, anterior termenului din 19.11.2014 dacă condica permite arătând încă o dată că motivele ce susțin contestația în anulare sunt determinate de primirea somației ca act de executare contestat la instanța competentă iar cererea de suspendare astfel cum a fost formulată justifică urgența.

La 10.11.2014, intimatul D. V. a formulat întâmpinare la contestația în anulare formulată de contestatoarea C. G. C. F. împotriva deciziei civile nr. 1106/19.06.2014, prin care a solicitat respingerea acesteia pentru următoarele considerente:

I. Ca o prima apărare invocă excepția tardivității formulării contestației în anulare, având în vedere următoarele aspecte:

Art. 319 Cod de procedură civilă pe care contestatoarea își întemeiază cererea reglementează termenul până la care se poate face contestație în anulare, evocând două ipoteze:

a. contestația se poate face oricând înaintea începerii executării silite iar în timpul ei până Ia împlinirea termenului stabilit prin art. 401 alin.1 Iit. b sau c.

b . În termen de 15 zile de la data la care contestatoarea a luat la cunoștința, de hotărâre....

În speța, executarea hotărârii nr.715 A/26.06.2013, a început mai 2014, făcând obiectul dosarului de executare nr.700/2014, al B.E.J I. D. T..Din acest dosar rezultă ca la data de 8 mai 2014, factorul postal a întocmit procesul-verbal de înștiințare a popririi.Întrucât, din acte rezultă fără putință de tăgadă că ne aflam în timpul executării, este evident că sunt aplicabile prevederile art. 401 alin.1 lit.l Cod de procedură civilă, în sensul că termenul de formulare a contestației curge în 15 zile de la data comunicării înființării popririi. Prin urmare, contestatoarea C. G. C. F., trebuia să formuleze contestația cel mai târziu până Ia data de 25 mai 2014.

Dacă se va trece peste această primă susținere, și se va reține că termenul nu curge de Ia data de 08.05.2014, întrucât hotărârea Curții de Apel a fost pronunțat la 19.06.2014, intimatul solicită să se rețină că în această situație aflându-se în timpul executării silite, termenul de 15 zile curge de la pronunțării hotărârii, iar contestatoarea nu se poate prevala de dispoziția privind curgerea termenului de 15 zile de la data la care a luat cunoștință de hotărâre.

Pentru aceste considerente, intimatul solicită respingerea contestației în anulare ca fiind tardiv introdusă.

II. Pe fondul cauzei, întrucât contestatoarea se prevalează de dispozițiile art. 318 Cod de procedură civilă, intimatul apreciază că se impune mai întâi analizarea condițiilor de admisibilitate ale contestației în anulare, astfel, art. 318 Cod de procedură civilă arată că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare în două situații:

1. când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau modificare.

Pentru a stabili dacă cauza se încadrează în prima ipoteza și anume eroarea materială, trebuie să se analizeze următoarele aspecte și anume: dacă instanța de recurs a respins recursul deși a fost depus în termen Ia poștă, dacă s-a anulat ca netimbrat deși Ia dosar este depusă recipisa de plată, dacă recursul a fost respins ca nemotivat deși era motivat chiar prin cererea de recurs, adică aspecte de ordin formal.

În speța, nici vorba nu poate fi de vreo eroare materială întrucât instanța nu a săvârșit niciuna dintre erorile indicate mai sus.

AI doilea motiv pentru care art. 318 Cod de procedură civilă, arată că se poate formula contestație în anulare se referă Ia situația în care instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs.

Cel dintâi motiv ai contestației vizează omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 2 Cod de procedură civilă.

Intimatul solicită respingerea acestui prim motiv de contestație în anulare, întrucât contestatoarea a formulat două recursuri motivate, unul în termenul legal (împotriva deciziei nr.1157A/2013-îndreptare eroare materială) iar celalalt tardiv formulat la data de 19.03.2014 (împotriva deciziei 715A/20I3), cu încălcarea termenului de 15 zile prevăzut de Codul de procedură civilă.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 2 Cod de procedură civilă, se regăsește în recursul depus la 19.03.2014, recurs tardiv formulat motiv pentru care nu a putut fi analizat de instanța de recurs.

În subsidiar, intimatul apreciază că susținerile contestatoarei în sensul la soluționarea pricinii nu au participat aceeași judecători, precizează că atât Ia administrarea probelor și cât și la pronunțarea deciziei nr.715A/2013, au participat aceeași judecători.

Împrejurarea că la cererea de îndreptare a erorii materiale a luat parte, pe lângă președinte completului și un alt judecător decât cel care a pronunțat decizia în fond respectiv decizia nr.715A/2013, nu are nicun fel de relevanță juridică întrucât motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.2 sancționează numai situația în care hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte Ia dezbaterea în fond a pricini.Situație care nu se regăsește în prezenta cauză.Intimatul solicită respingerea și a acestui motiv de contestație în anulare.

III. Se mai pretinde, prin cel de-al treilea motiv al contestației că instanța de recurs a casat în tot decizia civila nr.1157/22.11.2013, fără să se pronunțe pe cererea de îndreptare a erorii materiale cuprinse în decizia civilă nr. 715 A/26.06.2013.

De asemenea, greșit, art. 311 Cod de procedură civilă arată că o hotărârea casată nu mai are nicun fel de putere juridică.

În situația în care hotărârea a fost casată și pricina a fost reținută spre rejudecare, instanța în rejudecarea cauzei, se va pronunța cu privire la toate aspectele inclusiv cele privind cererea de îndreptare a erorii materiale.

IV. Se mai pretinde prin motivul patru al contestației în anulare, că dezlegarea dată ar fi rezultatul unei erori materiale cu privire la modul în care a fost soluționată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv, contestatoarea arată că recunoașterea sau nu a dreptului de superficie în favoarea reclamantului are o înrâurire determinantă la calificarea dreptului reclamantului ca fiind de creanță sau de proprietate.

Mai arată contestatoarea că instanța de apel a greșit atunci când a luat act de renunțarea reclamantului la dreptul de superficie.

Total și vădit greșit.

Așa cum s-a precizat art.318 Cod de procedură civilă, reglementează posibilitatea introducerii contestației în anulare, în situația în care instanța a omis să se pronunțe pe unul din motivele de recurs.

Prin susținerile sale contestatoare critică soluția instanței cu privire la soluționarea motivului de recurs în ceea ce privește dreptul de superficie invocat de reclamant asupra terenului din Predeal . A.

Această critică nu reprezintă motiv de contestație în anulare, întrucât pe calea contestației nu se pot face critici la modul în care instanța a înțeles să soluționeze un motiv de recurs, ci se pot face critici doar dacă instanța a omis să se pronunțe pe unul din motivele de recurs.

De asemeni, nu pot face obiectul contestație în anulare modul în care instanța a soluționat motivul de recurs referitor la imobilul din Predeal, natura juridică a construcție și cotele de contribuție, întrucât pe calea contestației se poate critica exclusiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui motiv de recurs și nicidecum nu se pot face critici cu privire la soluția dată de instanță.

V. Se mai pretinde prin cel de-al cincilea motiv de contestație, că soluția dată de instanță, respectiv casarea cu reținere ar fi nelegală, întrucât procesul de partaj a început în anul 2003 situație în care Legea nr. 2002/2010 nu ar avea aplicare.

Susținând contestatoarea că instanța nu putea să dispună casarea cu reținere ci numai casarea cu trimitere. Total și vădit greșit.

Art. II din OUG nr.58/2003 aprobată prin Legea 2002/2010 arată „dispozițiile prezentei ordonanței de urgență se aplică și proceselor în curs de judecată începută sub legea anterioară”.

Față de această dispoziție expresă cât și față de faptul că norma de procedură civilă este de imediată aplicare, este evident că în mod corect instanța de recurs a făcut aplicarea în speță a art. 312 Cod de procedură civilă, casând cu reținere.

A.. 6 al art. 312 Cod de procedură civilă prevede „casarea cu trimitere poate fi data o singură dată în cursul procesului, iar în cazul în care după casarea cu trimetere intervine o nouă casare Tribunalele și Curțile de Apel vor rejudeca în fond cauza.

Ca atare, în raport de aceste dispoziții legale instanța de recurs nu avea decât o singură soluție casarea cu reținere.

Având în vedere situația prezentată, intimatul solicită respingerea contestației și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică.

La data de 12.11.2014, în urma completării contestației în anulare și solicitării de contestatoare a suspendării executării silite, intimatul a întregit întâmpinarea arătând că s-a respins în dosarul de recurs cererea de suspendare a executării silite ce fusese pretinsă de recurentă și s-a respins în dosarul instanței de executare cererea de suspendare provizorie a executării silite ce fusese pretinsă de contestatoare.

Examinând asupra excepției tardivității contestației în anulare, invocată de intimat, și asupra contestației în anulare, Curtea reține următoarele:

Excepția tardivității contestației în anulare declarată de contestatoare împotriva deciziei de recurs nr.1106 din 19.06.2014, invocată de intimat este nefondată. În prima ipoteză, intimatul consideră nejustificat că această cale de atac a contestației în anulare s-ar fi exercitat de contestatoare asupra deciziei nr.715A/26.06.2013 astfel că termenul contestației în anulare ar fi curs cu începere de la 8.05.2014. Or, contestația în anulare atacă neîndoielnic decizia de recurs nr.1106 din 19.06.2014.În cea de-a doua ipoteză pentru care invocă excepția tardivității, intimatul consideră că termenul contestației în anulare curge de la data pronunțării deciziei contestate, 26.06.2013, când acesta deja demarase executarea silită a deciziei de apel nr.715A/26.06.2013 menținută în parte în recurs. Potrivit ART. 319 C.proc.civ.: Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. În speță, decizia de recurs nr.1106 din 19.06.2014 nu cuprinde dispoziții susceptibile de executare silită. Ea doar casează, în parte o decizie și în tot pe cea subsecventă primeia, și reține spre rejudecare o parte a cauzei. Nu obligă vreo parte la ceva prin vreo dispoziție susceptibilă de executare silită. Potrivit art.371 ind.2 C.proc.civ.: pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege. În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. Dacă titlul executoriu conține suficiente criterii în funcție de care organul de executare poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda, la cererea creditorului, și la actualizarea acestei sume. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.

Neregăsindu-ne în ipoteza unei decizii atacate prin contestație care să fie susceptibilă de executare silită, termenul de contestație nu are legătură cu vreo executare silită. Contestația s-a declarat după ce contestatoarea a luat cunoștință de decizia contestată nr.1106 din 19.06.2014, neputându-se stabili depășirea termenului de contestare.

Contestația în anulare este, însă, nefondată, urmând a fi respinsă potrivit considerentelor ce succed:

Potrivit C.proc.civ.: ,,art. ART. 317 Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;

2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

ART. 318 Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare .”

Contestatoarea a declarat recurs la Curtea de Apel București împotriva a două decizii pronunțate în procesul său civil de instanța de apel a TribunaluluiBucurești Secția a V-a, decizia nr.715A/26.06.2013 și decizia nr.1157/A/22.11.2013.

Cererea de recurs împotriva deciziei nr.715A/26.06.2013 a fost depusă de recurentă la data de 27.09.2013 și se regăsește la filele 15-33 din dosarul nr._ * al instanței de recurs. În această cerere recursul este declarat în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C.proc.civ. împotriva deciziei nr.715A/26.06.2013.

Cererea de recurs împotriva deciziei nr.1157/A/22.11.2013 a fost depusă de recurentă la data de 19.03.2014 (cererea din 19.03.2014 fiind cea invocată de contestatoare la primele 3 puncte notate de aceasta în contestația în anulare) și se regăsește la filele 2-14 din dosarul nr._ * al instanței de recurs. În această cerere din 19.03.2014, recursul împotriva deciziei nr.1157/A/22.11.2013este declarat în baza art.304 pct.2 Cod procedură civilă, raportat la art.256 Cod procedură civilă coroborat cu art. 17 Cod procedură civilă, și în baza art. 304 pct. 2 rap. la art. 261 alin. 1 pct. 6 și art. 256 C.proc.civ. și ocupă prima parte a cererii, iar, în partea a doua a acestei cereri din 19.03.2014 , recurenta s-a extins în a formula și critici în baza art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. și împotriva deciziei nr.715A/26.06.2013. Aceste critici din partea a doua a acestei cereri din 19.03.2014, împotriva deciziei nr.715A/26.06.2013, nu sunt formulate în baza art. 304 pct. 2 C.proc.civ., ci exclusiv în baza art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.

Așadar, nefondat susține contestatoarea, la punctul pe care l-a numerotat aceasta ca 1 din contestația în anulare, că în măsura în care instanța de recurs ar fi considerat admisibilă critica de recurs referitoare la art.304 pct.2 Cod procedură civilă cu trimitere la art. 261, alin.1, pct.6 și art.256 Cod procedură civilă, Curtea de Apel București trebuia să rețină spre rejudecare cauza în totalitate și nu să facă o reținere(casare) parțială.

Potrivit limitelor recursului, nefiind atacată decizia nr.715A/26.06.2013 în baza 304 pct. 2 C.proc.civ., instanța de recurs nu putea casa în tot decizia nr.715A/26.06.2013 în baza 304 pct. 2 C.proc.civ.

În decizia contestată la instanța de față, nr.1106 din 19.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-a admis recursul în sensul că s-a casat în tot decizia nr.1157/A/22.11.2013 și s-a casat în parte decizia nr.715A/26.06.2013, instanța de recurs motivând că a apreciat că recursul îndreptat împotriva deciziei nr.1157A/22.11.2013 se impune a fi admis prin raportare la nemulțumirea recurentei apelante – pârâte în legătură cu dreptul de creanță ce vizează imobilul din București, găsită fondată față de considerentele expuse, de decizia de recurs, în analiza criticilor ce au vizat decizia civilă nr.715/A/2013, și că, astfel, celelalte critici de nelegalitate invocate(împotriva deciziei nr.1157A/22.11.2013) nu se mai impune a fi analizate în acest context.

Curtea observă că în cererea de recurs din 19.03.2014, la fila 4 din dosarul de recurs, recurenta a menționat că se impune casarea deciziei contestate nr. 1157/A/22.11.2013, în raport și de motivele de nelegalitate invocate inițial în recursul declarat împotriva deciziei nr.715A/26.06.2013 prin care s-a făcut lotizarea. Așadar recurenta a dat vădit o dependență, în soluționarea recursului contra deciziei nr. 1157/A/22.11.2013, față de cel pe care îl declarase contra deciziei nr.715A/26.06.2013, nu invers cum nefondat tinde a pretinde contestatoarea în cadrul contestației în anulare. Nici nu avea cum să dea o dependență în sens invers, deoarece în dezvoltarea recursului contra deciziei nr. 1157/A/22.11.2013 se plângea invocând art. 304 pct. 2 C.proc.civ. de nepăstrarea aceleiași componențe a completului ce a dat decizia inițială nr.715A/26.06.2013, nu de vreo componență greșită/încălcare a principiului continuității asupra completului care a pronunțat decizia nr.715A/26.06.2013.

Instanța de recurs a menționat în decizia contestată și că a constatat că la data de 19.03.2014 recurenta – pârâtă a formulat recurs împotriva deciziei civile nr.1157A/22.11.2013, însă aceasta și-a completat criticile și în ce privește decizia nr.715 A/2013 invocând în referire la această ultimă decizie motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, cu referire la art.261 alin.1 pct.5 și art.494 alin.3 teza finală Cod civil, dar și motivul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu trimitere la art.129 alin.6 Cod procedură civilă, respectiv art.494 alin.3 teza finală Cod civil; or, având în vedere data comunicării deciziei civile nr.715/2013 către recurenta – pârâtă și anume 12.09.2013, prin raportare la dispozițiile art.301 Cod procedură civilă care stabilește un termen de recurs de 15 zile de la data comunicării hotărârii, instanța de recurs a apreciat că în referire la această decizie nu mai puteau fi invocate ulterior datei de 30.09.2013 decât motive de ordine publică, astfel cum dispune și art.306 alin.2 Cod procedură civilă. În acest sens, constatând că numai motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă sunt motive de ordine publică, instanța de recurs a apreciat că doar aceste motive mai pot fi primite spre analiză de către instanța de recurs, după expirarea termenului de recurs. Cu privire la aceste motive formulate sub incidența art.304 pct.7 Cod procedură civilă instanța de recurs a constatat că instanța de apel a analizat probatoriul administrat și a conchis în consecință, pronunțându-se motivat asupra cererilor părților cu privire la imobilul din București, instanța neregăsind prin raportare la art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă nicio neregularitate a hotărârii atacate.

Așadar, nefondat susține contestatoarea la punctul numerotat 2 de aceasta în contestația în anulare că, deși a invocat ca motiv de nelegalitate art.304 pct.2 Cod procedură civilă, raportat la art.256 Cod procedură civilă coroborat cu art. 17 Cod procedură civilă, acest

motiv nu a fost nici măcar enumerat în cadrul considerentelor și nu s-a făcut niciun fel de analiză a acestuia, deoarece, față de decizia nr.715 A/26.06.2013, care este cea care a fost casată în parte de instanța de recurs, recurenta nu a invocat art.304 pct.2 Cod procedură civilă, raportat la art.256 Cod procedură civilă coroborat cu art. 17 Cod procedură civilă, texte legale menționate de contestatoare la punctul numerotat 2 de aceasta în contestația în anulare.

Deci, pentru decizia nr.715 A/26.06.2013, instanța de recurs nu a fost învestită prin recurs să analizeze compunerea instanței ce a pronunțat-o cu privire la vreo încălcare a principiului continuității completului de judecată(în baza art.304 pct.2 C.proc.civ). Așadar, nefondat susține contestatoarea omisiunea instanței de recurs de a analiza un motiv de recurs (art.304 pct.2 Cod procedură civilă raportat la art.256 Cod procedură civilă coroborat cu art. 17 Cod procedură civilă și respectiv art. 304 pct. 2 rap. la art. 261 alin. 1 pct. 6 și art. 256 C.proc.civ.), ce în realitate nu a fost formulat împotriva deciziei nr.715 A/26.06.2013.

Critica numerotată cu 3 de contestatoare în contestația în anulare este de asemenea nefondată deoarece recurenta a invocat în recurs art.304 pct.2 Cod procedură civilă, raportat la art.256 Cod procedură civilă coroborat cu art. 17 Cod procedură civilă, și respectiv art. 304 pct. 2, rap. la art. 261 alin. 1 pct. 6 și art. 256 C.proc.civ., față de decizia nr.1157A/22.11.2013, dar această decizie nr.1157A/22.11.2013 a fost casată în tot de instanța de recurs astfel că nu poate fi admisă contestația în anulare cu privire la această decizie deoarece art. 318 alin. 1 teza a 2-a C.proc.civ. stabilește că se poate admite contestația în anulare doar în două ipoteze: când recursul contra acestei decizii ar fi fost respins, respectiv când recursul împotriva acestei decizii ar fi fost admis doar în parte din cauza omisiunii cercetării vreunui motiv din cererea de recurs ce a vizat această decizie. De vreme ce recursul împotriva acestei decizii s-a admis în tot prin casarea integrală a acestei decizii, netranșarea pentru această decizie și a art.304 pct.2 Cod procedură civilă, raportat la art.256 Cod procedură civilă coroborat cu art. 17 Cod procedură civilă, și respectiv art. 304 pct. 2, rap. la art. 261 alin. 1 pct. 6 și art. 256 C.proc.civ. (cu privire la motivul suplimentar al recurentei de casare deoarece componența completului ce a dat decizia nr.1157A/22.11.2013 nu a fost identică cu componența deciziei anterioare, în opinia sa această situație reprezentând compunere nelegală a completului în sensul încălcării a principiului continuității prevăzut de art. 304 pct.2 C.proc.civ.), față de această decizie nu reprezintă motiv legal de contestație în anulare. Numai dacă, prin decizia contestată(nr.1106 din 19.06.2014), decizia nr.1157A/22.11.2013 ar fi fost casată doar în parte, cu omisiunea cercetării unui motiv de recurs ce a vizat-o, se putea susține legal contestație în anulare, ceea ce nu a fost cazul. În măsura în care ar aprecia totuși că nu este lămurită întinderea dispozitivului privind casarea în tot realizată de instanța de recurs asupra acestei decizii nr.1157A/22.11.2013, situație în care, casând(desființând) decizia nr.1157A/22.11.2013, instanța de recurs nu se putea pronunța pe fond pe cererile de completare și îndreptare ce făcuseră obiectul ei cum susține contestatoarea că ar fi trebuit să se pronunțe chiar prin decizia de casare, ci, evident, ele au fost reținute spre rejudecare, recurenta poate pretinde completului de recurs lămurirea dispozitivului deciziei nr.1106 din 19.06.2014, după cum a menționat că apreciază că acesta ar trebui să îndrepte și eroarea materială cu privire la numărul deciziei casate în tot, 1157A, nu 1057 A,cererea de îndreptare a erorii materiale fiind, de asemenea, la dispoziția recurentei de a se adresa completului de recurs.Dar, vreo nelămurire a recurentei asupra întinderii dispozitivului deciziei de casare privind cererile reținute spre rejudecare și eroarea materială privind numărul deciziei casate în tot nu reprezintă motive legale de contestație în anulare.

Cu privire la motivele de contestație în anulare, pentru care contestatoarea invocă art. 318 alin. 1 teza 1 C.proc.civ., Curtea constată că acestea în realitate nu se încadrează la eroarea materială la care se referă art. 318 alin. 1 teza 1 C.proc.civ., cum susține contestatoarea, ci contestatoarea, conform celor relevate de dezvoltarea motivelor contestației în anulare pe aceste aspecte, consideră că instanța de recurs a săvârșit erori de judecată, prin încălcarea autorității(puterii) de lucru judecat dobândită de respingerea irevocabilă a dreptului de superficie într-un ciclu procesual anterior, prin reținereacauzei spre rejudecare, în loc să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, cum apreciază contestatoarea că ar fi fost legal prin invocarea prevederilor Legii nr.202/2010 ce nu a fost luată în considerare în soluționare de instanța de recurs sau prin admiterea, pentru ambele decizii, a criticilor de recurs privind art. 304 pct. 2 C.proc.civ. deși ele nu s-au invocat decât pentru una dintre decizii(cum s-a arătat mai sus), precum și prin confirmarea cotelor egale din devălmășie ale soților (de câte 50%), de la dobândirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, față de situația invocată de contestatoare asupra imobilului din Predeal. Or, erorile de judecată cu privire la stabilirea motivată de către instanța de recurs a limitelor procesuale, ca și erorile referitoare la interpretarea și valorificarea probelor sau la interpretarea și aplicarea legii nu se confundă cu simplele erori materiale la care se referă art. 318 C.proc.civ.

Mai susține nefondat contestatoarea și că s-ar putea admite contestația în anulare deoarece instanța de recurs nu s-a pronunțat pe cheltuielile de judecată din recurs, deși asemenea critică nu se încadrează la art. 317-318 C.proc.civ. și nimic nu o împiedică să le recupereze, dacă ele ar fi fost cerute în recurs și justificate de aceasta, fie în rejudecarea de către instanța de recurs ce se face asupra cuantumului dreptului de creanță privind imobilul din București, cuantum criticat de recurentă, care a determinat admiterea recursului său, fie pe calea cererii de completare, dacă ar rămâne nesoluționate deși ar fi fost cerute(art.281 ind.2 C.proc.civ.).

Prin ultima critică, susține contestatoarea nefondat că în baza art. 321 C.proc.civ. i s-ar putea admite contestația în anulare împotriva deciziei nr.1106 din 19.06.2014 deoarece a formulat o contestație la executarea silită demarată de intimat, pe baza actelor de executare primite la 21.10.2014, pentru partea din dispozitivul deciziei nr.1106 din 19.06.2014 ce dispune menținerea restului dispozițiilor deciziei nr. 715/26.06.2014 ce a fost casată doar în parte. Or, art. 321 C.proc.civ. obligă la declararea tuturor motivelor de contestație în anulare într-o singură contestație la data căreia ele există, dar nu permite formularea în contestația în anulare de critici ce nu se încadrează la art. 317-318 C.proc.civ. Contestația la executarea silită sau la titlu, ca și lămurirea la titlu, sunt căi diferite aflate la dispoziția persoanelor interesate și motivele lor nu se încadrează la art. 317-318 C.proc.civ.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în care nu se pot invoca decât motivele excepționale limitative prevăzute la art. 317-318 C.proc.civ. pentru a nu se aduce atingere autorității de lucru judecat pe care o are hotărâre definitivă și irevocabilă conform art. 1201 C.civ.vechi și 430 C.proc.civ.nou. Or(indiferent dacă, sub aspectul redării considerentelor în motivarea deciziei de recurs sau al tehnicii folosite de întocmire a dispozitivului deciziei de recurs, opinia completului de contestație în anulare ar fi diferită de cea a completului ce a judecat recursul ori ar fi identică), invocarea nelegalității/netemeiniciei, pe aspectele mentionate de contestatoare, a deciziei irevocabile din recurs, care nu se încadrează întocmai la art. 317-318 C.proc.civ., ar însemna ca litigiul să nu se mai finalizeze niciodată, dacă orice parte ar putea exercita la nesfârșit căi de atac fără suport în dispoziții legale limitative deși hotărârea instanței de recurs este irevocabilă după cum prevede art. 377 alin. 2 pct. 4 C.proc.civ.( sunt irevocabile hotărârile date în recurs…), ceea ce ar contraveni principiului securității juridice. În speță principiul securității juridice este dat de hotărârea judecătorească irevocabilă de recurs ce nu poate fi desfiintată prin criticile nelegale invocate de contestatoare, deoarece ele nu se încadrează întocmai la art. 317-318 C.proc.civ. și, astfel, în lipsa acestei încadrări, procesul civil, în măsura în care s-a finalizat prin decizia irevocabilă, nu poate fi desființat prin căi de atac nepermise legal. Așadar, deoarece argumentele de nelegalitate/netemeinicie a deciziei din recurs, așa cum sunt invocate de contestatoare în contestația completată, nu se încadrează motivelor expres si limitativ prevăzute de lege pentru calea extraordinară de atac a contestației în anulare( art. 317-318 C.proc.civ.), ele sunt nefondat invocate într-o asemenea cale de atac.

Așadar, instanța de față nu este legal îndreptățită să desființeze decizia din recurs, ea nefiind o instanță supranațională ci, fiind învestită cu o contestație în anulare pe aspecte care nu se încadrează întocmai la art.317- 318 C.proc.civ, trebuie să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoresti.

Dacă, ori de câte ori o parte, nemulțumită de soluția instanței de recurs ce ar rezulta dintr-o eroare de judecată(dată de coroborarea/administrarea probelor sau de încălcarea legii, cum susține contestatoarea în speță), fără a se încadra în condițiile art. 318 C.proc.civ., ar determina o nouă rejudecare a cauzei, litigiul nu s-ar mai finaliza vreodată, ceea ce este contrar principiului securității juridice și caracterului irevocabil, date de autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești.

În consecință, față de toate cele arătate, instanța de față nu este legal îndreptățită să desființeze decizia din recurs nr.1106 din 19.06.2014, ci, față de criticile nefondate ale contestației în anulare formulate de contestatoare, se va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția tardivității.

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea C. G. C. F., împotriva deciziei civile nr.1106 din 19.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimații D. V., B. I. N., C. G. M. și F. L..

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică, azi 26.11.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A. P. C. B. M. G.

B. T. R.

GREFIER

Ș. P.

Red.C.B.T.

Tehdact.R.L./C.B.T.

2 ex./…

C.-S.3 – I.D.; M.I.; M.A.N.-G.;T.B.Secția a V-a – C.D.C. - S.V.