Validare poprire. Decizia nr. 1752/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1752/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-11-2014 în dosarul nr. 26013/4/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(1688/2014)
Decizia civilă nr.1752
Ședința publică de la 19.11.2014
Curtea constituită din:
Președinte - R. M. G.
Judecător - B. A. P.
Judecător - H. M.
Grefier - I. N. - C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și de către recurentul terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – A. DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ, împotriva deciziei civile nr.52 A din 23.01.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori T. S., S. G., ȚUCA A. I., C. A. L., T. E. V., N. G. C., B. A. C..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru validare poprire.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 29.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 05.11.2014, 12.11.2014 și 19.11.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 02.08.2012 sub nr._, creditoarele T. A. I., C. A. L., N. G. C., S. G., T. S., T. E. V., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit D.G.F.P.M.B. - A. DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. D. și D. în dosarul de executare nr. 1000/2012 până la concurența sumei de 260.764 lei.
Prin sentința civilă nr._/13.12.2012, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la 09.04.2012 creditoarele T. A. I., C. A. L., N. G. C., S. G., T. S., T. E. V. au solicitat B. D. și D. executarea silită prin poprire în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 3833/R/27.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel București secția a VII-a pentru Cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 1000/2012.
Prin aceste hotărâri judecătorești debitorul a fost obligat la plata drepturilor salariale către creditoare.
Prin adresa din data de 02.07.2012 întocmită de către B. D. și D. și comunicată terțului poprit la data de 03.07.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare nr. 1000/2012, solicitându-se terțului poprit Trezoreria Municipiului București (în prezent „A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București”) indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului M. JUSTIȚIEI.
Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, iar prin adresa nr._/05.07.2012, terțul poprit a comunicat că executarea se va realiza în termenele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009 ale cărei prevederi a apreciat că sunt aplicabile.
În drept, potrivit art. 460 C.pr.civ., ,,dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456 C.pr.civ., în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.
Cu privire la invocarea divizibilității obligației, astfel cum rezultă din interpretarea art. 460 C.pr.civ., instanța de validare verifică existența raporturilor juridice dintre debitor și terțul poprit, în cauză neputând fi reținute apărările debitorului cu privire la faptul că obligația nu este solidară.
În acest sens, este necesar a se menționa faptul că în cadrul procesului ce are ca obiect validarea de poprire, instanța nu analizează legalitatea înființării popririi, iar debitorul are posibilitatea de a formula aceste apărări și a solicita desființarea popririi numai pe calea contestației la executare.
Pe de altă parte, potrivit ar. 379 C.proc.civ., nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă. Totodată, potrivit art. 3731 alin.4 C.proc.civ., instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite dacă creanța nu este certă, lichidă și exigibilă. Prin urmare, pentru a se putea declanșa procedura execuțională este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții, inclusiv aceea a existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile. Exigibilitatea creanței are în vedere faptul că s-a împlinit scadența, iar executarea poate fi cerută imediat de creditor. În măsura în care obligația este afectată de un termen suspensiv, executarea ei nu se va putea cere decât după împlinirea termenului.
În ceea ce privește titlurile executorii menționate de creditoare, ele cuprind obligații pentru executarea cărora legiuitorul a prevăzut termene suspensive, astfel cum acestea au fost stabilite prin OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art.1 din OUG nr. 71/2009, ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a)În anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu
b)În anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu
c)În anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu
Potrivit alin.2 al art.1 din același act normativ, până la împlinirea termenelor menționate orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
La data de 12.12.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009 care prevede în art. 1 alin.1 că ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a)În anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu
b)În anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu
c)În anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu
d În anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu
e) În anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu
Potrivit alin.2 al art.1 din același act normativ, până la împlinirea termenelor menționate orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Prin Decizia nr. 1533 din 28.11.2011 a Curții Constituționale Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009 a fost declarată constituțională. Curtea a reținut printre altele că situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit securitatea națională, având în vedere că executarea necontrolată a unui număr atât de mare de hotărâri judecătorești executorii ce privesc creanțe salariale într-un cuantum total foarte ridicat ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar.
Cu privire la aceste aspecte s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, căreia i s-a cerut să recunoască încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO având în vedere că refuzul autorităților de a executa o hotărâre judecătorească definitivă transformă dreptul în unul iluzoriu și teoretic.
În decizia D. și alții c. României Curtea a statuat în sensul că legiuitorul ar trebui să beneficieze, atunci când pune în aplicare politicile sale, mai ales cele sociale și economice, de o mai mare flexibilitate pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. Curtea a subliniat că trebuie respectat modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil
CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
CEDO și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor. Soluția a fost una de respingere ca inadmisibilă a cererii formulate.
Prin urmare, termenele stabilite de OUG nr. 71/2009 și Legea nr.230/2011, acte normative confirmate la nivel național și european, amână executarea obligației, aceasta neputând fi considerată exigibilă. Mai mult, până la împlinirea termenelor stabilite pe cale legală procedura de executare este suspendată de drept.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța va respinge cererea având ca obiect validare poprire ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, calificat ulterior ca fiind apel, creditorii, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 14.03.2013, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr._, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții-creditori N. G. C., C. A. L., T. A. I., T. E. V., T. S., S. G., B. A. C., împotriva sentinței civile nr._ din data de 13.12.2012 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-debitor M. Justiției și intimata terț-poprit D. - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis cererea, a validat poprirea înființată la data de 02.07.2012 în dosarul de executare nr. 1000/2012 al B. D. și D. și a obligat terțul poprit la plata către creditoare a sumei de 260.764 lei.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 460 C.proc.civ., dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
A reținut, așadar, tribunalul că ceea ce verifică instanța de executare este îndeplinirea de către terțul poprit a obligațiilor ce-i revin pentru efectuarea popririi, astfel că toate criticile referitoare la actele de executare pot fi valorificate pe calea contestației la executare, ocazie cu care, așa cum a reținut și instanța de fond, pot fi valorificate cererile de suspendare a executării silite, precum și cererile de întoarcere a executării silite.
Tribunalul a primit și critica potrivit căreia titlul executoriu, în baza căruia au fost emise actele de executare, intră sub incidența OUG nr. 71/2009 având în vedere că invocarea dispozițiilor OUG nr. 22/2002 și respectiv 71/2009 privește în realitate actele de executare îndreptate împotriva debitorului și nu validarea de poprire îndreptată împotriva terțului poprit. Analiza corectei executări prin poprire a terțului poprit, prin prisma incidențelor cauzelor de nulitate a actelor de executare, de suspendare a executării silite etc., se poate realiza doar pe calea contestației la executare, nu și în procedura validării unei popriri încuviințate, nedesființate unde urmează a se analiza existența obligației de consemnare și plată a terțului.
În subsidiar, față de motivele de apel, tribunalul a reținut că în calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor” (Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, . nr. 214-C, pg. 84, §26; cauza D. P. c. României, nr. 2, cererea nr._/01, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Trecând la o astfel de analiză tribunalul reține că în materia executării silite CEDO stabilit cu valoare de principiu că executarea unei hotărâri judecătorești constituie parte integrantă a procesului civil, în accepțiunea art. 6 paragraful 1 (cauza Hornsby v. Greece, 19 March 1997, § 40), iar statului îi revine o obligație pozitivă de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătorești care să fie eficient din punct de vedere normativ și jurisprudențial, sistem care trebuie pus în aplicare fără întârziere (Fuklev v. Ukraine, no._/01, § 84, 7 iunie 2005).
De asemenea, s-a reținut că în prezența obligației pozitive a autorităților statului de a acționa pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, inactivitatea acestora poate angaja răspunderea statului, în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenție (§ 52 din prezenta hotărâre, Scollo v. Italy, 28 Septembrie 1995, § 44).
Mai mult, statului îi revine obligația de a se echipa cu un arsenal de instrumente juridice apte și suficiente pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor pozitive care îi incumbă (§ 53 din prezenta hotărâre, Ruianu v. România, no._/97, § 66). În calitate de posesor al forței publice, Statul trebuie să acționeze cu diligență pentru a asista creditorul în executarea unei hotărâri judecătorești (F. v. România, no. 2577/02, § 70).
Cu mult mai mare este răspunderea Statului în situația în care organele Statului sunt debitori ai obligației din titlul executoriu. În această situație, Curtea a reținut faptul că, cu atât mai mult, partea nici măcar nu este nevoită să recurgă la procedura executării silite, Statul având obligația de a executa titlul executoriu împotriva sa.
Pe de altă parte, în cauza în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu intimatei și a-i cere acesteia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție. Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
De asemenea, tribunalul a reținut că nu trebuie ignorat faptul că tot Curtea a reținut, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, ca o autoritate statala nu ar putea sa invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare. Dar a stabilit totodată că, în condiții speciale, se pot admite întârzieri în executarea obligațiilor, dar fără a se aduce atingere chiar esenței dreptului ocrotit de art.6 alin.1 din CEDO.
Suspendarea temporară a executării silite datorită în condiții economico –financiare vitrege nu este în sine criticabilă, dar prin această măsură nu trebuie depășit un termen rezonabil de plată ce ar conduce la încălcarea esenței dreptului ocrotit de art.6 alin.1.
Tribunalul a reținut că prin OUG nr.71/2009 în forma inițială s-a stabilit că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până în data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
Ulterior, OUG nr.71/2009 au fost modificate astfel că eșalonarea urma a se desfășura astfel: în anul 2012 se plătea 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu,.
Prin Legea nr.230/2011 a intervenit o nouă modificare eșalonării plății astfel a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
O primă observație care se impune a se face este aceea că în mod succesiv au intervenit modificări ale actului normativ în discuție care au amânat tot mai mult plățile fără ca vreuna din etapele iniția prevăzute pentru plată să fie respectată în totalitate.
În cauza de față primul titlul în discuție a devenit executoriu în anul 2008, ceea ce ar însemna ca dacă s-ar aplica de plano ordonanța menționată în ultima formă ar însemna ca plata primei tranșă să se facă după mai bine 4 ani, iar plata integrală să se facă după aproape 9 ani, acesta în condițiile în care sumele de bani datorate sunt de natură salarială și privesc o perioadă anterioară, începând cu septembrie 2004.
Nu trebuie ignorat faptul că a mai existat un act normativ de eșalonare a plăților unor drepturi de natură salarială ale cărui termene nu au fost respectate, faptul că, în forma inițială, OUG nr.71/2009 eșalona și amâna executarea acestor titluri până în anul 2012, pentru ca ulterior, așa cum am arătat mai sus, să amâne și să eșaloneze executarea până în anul 2014, iar prin Legea nr.230/2011 nici eșalonarea dispusă prin OUG nr.71/2009 nu a mai fost respectată și s-a dispus o nouă eșalonare ceea ce ridică o problemă de incertitudine în ceea ce privește voința debitorului de a îndeplini de bună voie obligațiile de plată și de a depune diligențe în acest sens.
În acest context trebuie reținut că nu s-a făcut dovada vreunor sume plătite până la acest moment, debitorul nu prezintă în mod concret cuantumul sumelor plătite în baza actelor normative de eșalonare și nici nu indică procentul din aceste sume deja executate.
În consecință, față de toate aceste eșalonări succesive care nu au fost însoțite de plata, măcar într-o proporție semnificativă, a drepturilor salariale restante nu se mai poate vorbi că ne-am afla doar în fața unei limitări temporare a dreptului în discuție.
De asemenea, important este de reținut că, dincolo de faptul că se dispune o nouă eșalonare, sumele care se plătesc în primii ani sunt nesemnificative și doar după anul 2014 se poate vorbi de plăți importante, ceea ce în accepțiunea tribunalului reprezintă o atingere adusă chiar esenței art.6 din CEDO, nesemnificativă fiind și suma pe care intimatul susține că deja a plătit-o.
Pe de altă parte, suspendarea de drept în baza unui act normativ emis chiar de către debitor și prin care se creează o imunitate în ceea ce privește executarea silită, fază a procesului civil, reprezintă în mod evidentă o încălcare a dispozițiilor art.6 alin1 din CEDO.
Acesta în condițiile în care prin modificarea OG nr.22/2002, s-a stabilit posibilitatea instituției debitoare de a solicita acordarea unui termen de grație și eșalonarea datoriei. Or, față de toate aceste aspecte, tribunalul reține că s-a depășit granița instituirii unei limite justificate și temporare, tinzându-se, în final, la neexecutarea de către stat a hotărârilor judecătorești în care are calitatea de debitor.
În cauza de față, tocmai datorită timpului lung scurs de la data nașterii drepturilor salariale, pentru faptul că debitorul nu a efectuat plăți semnificative până la acest moment, ținându-se cont și de natura drepturilor în discuție, tribunalul a ajuns la concluzia încălcării art.6 din CEDO.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs, în termen legal, debitorul M. Justiției și terțul poprit D.G.F.P.M.B. - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București.
Recurentul – debitor M. Justiției a susținut că hotărârea este criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr.71/2009 și OG nr.22/2002 modificată și completată prin Legea nr.92/2011.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele:
1. Solicită instanței de recurs să constate că soluționarea apelului s-a realizat printr-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor care reglementează procedura validării poprii, respectiv art. 460 din Codul de procedură civilă, coroborat cu prevederile OUG nr. 71/2009.
Într-adevăr, validarea popririi este o măsură de executare prin care instanța aduce la îndeplinire titlul executoriu în baza căruia s-a înființat poprirea, astfel că pe această cale nu se poate examina legalitatea ori temeinicia titlului executoriu, ci dacă acesta îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi socotit titlul executoriu.
În cazul de față se confundă obligația de a nu verifica temeinicia și legalitatea titlului, în ceea ce privește fondul acestuia, cu obligația sa de a examina caracterul executoriu al titlului și caracterul exigibil al creanței, precum și temeinicia motivelor pe care s-a fundamentat refuzul terțului poprit de a da curs înființării popririi dispuse de executorul judecătoresc.
Potrivit art. 460 din codul de procedură civilă „Dacă terâul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi."
Așadar, pentru a putea fi validată popirea, potrivit art. 460 din Codul de procedură civilă, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe obligația terțului poprit de a plăti o sumă de bani debitorului și refuzul terțului de a indisponibiliza aceste sume, iar acțiunea să fie introdusă în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.
În acest sens, recurentul – debitor invocă Decizia nr. 77 din 25.01.2011 pronunțată de Curtea de Apel C. unde instanța a reținut că: „pentru a se admite cererea de validare a popririi, este necesar să se stabilească, după citarea creditorului, a debitorului urmărit și a terțului poprit, și după administrarea de probe, dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, așa cum se dispune în art. 460 alin. 2 Cod procedură civilă, ceea ce duce la concluzia că în această procedură creditorul trebuie să dovedească raportul de creanță dintre celelalte două părți...".
Astfel, toată apărarea debitorului în cadrul procedurii de executare silită, din care face parte și măsura validării popririi vizează neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 460 din Codul de procedură civilă, anume inexistența obligației terțului poprit de a plăti sumele de bani, atât debitorul, pe calea întâmpinării formulate în speță, dar și terțul poprit invocând dispozițiile OUG nr.71/2009 care dispun suspendarea procedurilor de executare silită.
Or, în condițiile în care prin OUG nr.71/2009, cu modificările și completările ulterioare, toate formele de executare silită sunt suspendate de drept, este evident că nu suntem în situația în care terțul poprit - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică, cu sediul în București, sector 4-are obligația de a efectua poprirea sumelor datorate MJ, ci dimpotrivă, obligația legală de a nu efectua acte de executare silită în perioada termenelor instituite prin OUG 71/2009, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 din Codul de procedură civilă menționat mai sus.
Recurentul – debitor solicită instanței de recurs să constate că cele prezentate mai sus sunt în acord cu doctrina și practica judiciară în materie: „Dacă terțul poprit înștiințează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, precum și în cazul în care invocă alte neregularități privind înființarea popririi, instanța judecătorească....va pronunța menținerea sau desființarea popririi".
De asemenea, instanța supremă a reținut într-o decizie pronunțată faptul că „în fața instanței, terțul se poate apăra invocând inexistența debitului sau stingerea acestuia. Tot astfel și debitorul se poate apăra invocând, însă, împrejurări survenite după obținerea titlului executoriu...".
Rezultă așadar, fără nicio îndoială că analiza instanței nu este limitată la o chestiune pur formală în ceea ce privește existența sau inexistența debitului terțului poprit către debitor, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel, cererea de validare a popririi fiind o cerere contencioasă pentru soluționarea căreia judecătorul urmează să aibă în vedere, atât în fond, cât și în căile de atac, toate normele juridice în vigoare în materia executării creanțelor împotriva statului pentru a stabili existența unui raport de creanță valabil, între terțul poprit și debitor.
În același sens este și jurisprudența instanțelor judecătorești în această materie, unde se arată că: „În speță, instituția debitoare nu a refuzat executarea silită. așa cum se susține prin motivele de recurs, însă s-a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp. O astfel de normă juridică reprezintă o ingerință a statului m dreptul creditorului de a obține executarea silită și, prin aceasta, finalizarea procesului civil, dar este o ingerință care are un scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică, și este rezonabil proporțională cu scopul urmărit.
Caracterul proporțional al limitării dreptului creditorului de a obține executarea hotărârii judecătorești rezultă din faptul că O.U.G. nr. 71/2009 nu neagă dreptul ia executare, ci doar stabilește modul în care creanța se va realiza, cu o întârziere rezonabilă, apreciată ca atare și de instanța europeană în cauza Vasyl Petrovych Krapynytskly împotriva Ucrainei, având în vedere că titlul executoriu a fost obținut la începutul anului 2009, că prin ordin de plată s-a plătit deja creditorului o parte din sumă, respectiv 3.967,26 lei, diferența urmând a fi plătită anual, în tranșe." (Decizia nr. 77 din 25.01.2011 pronunțată de Curtea de Apel C., Secția l civilă și pentru cauze cu minori și de familie).
Tot în practica judiciară, instanțele judecătorești au statuat că „principiul aplicării imediate a legii civile noi obligă judecătorul să aibă în vedere la soluționarea unei cauze, atât în fond, cât și în căile de atac, toate modificările legislative aplicând legea în vigoare la data soluționării cererii. (...) când, pe parcursul executării silite a unui titlu executoriu îndreptat împotriva unei instituții de stat, devin aplicabile norme care eșalonează executarea. Chiar dacă anterior datei de intrare în vigoare a ordonanței de eșalonare a plății a fost pornită executarea silită, actul normativ care stabilește modul în care se vor executa anumite creanțe este aplicabil în virtutea principiului aplicării cu caracter imediat a legii noi." (Decizia nr. 77 din 25.01.2011 pronunțată de Curtea de Apel C., Secția l civilă și pentru cauze cu minori și de familie).
Prin Legea nr.92/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii s-a modificat art. 1 din OG 22/2002 după cum urmează:
„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot_achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate."
Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și dispozițiile speciale ale OUG nr. 71/2009 privind executarea acestor creanțe de bunăvoie, se impunea ca instanța de apel să dispună respingerea cererii de apel.
De altfel, M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlurilor executorii, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.
Ca atare, instanța judecătorească nu poate dispune validarea popririi, iar executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de OUG nr. 71/2009 înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării silite, fiind evident ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 din Codul de procedură civilă cu privire la raportul de creanță existent între terțul poprit - în cazul nostru Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publica și debitorul M. Justiției.
2. Recurentul – debitor solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că la pronunțarea hotărârii în apel nu s-a ținut cont de dispozițiile OUG nr. 71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.230/2011.
Eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional a fost analizată de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 190/02.03.2010.
De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie.2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost suspuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe.
Este de subliniat că ambele soluții ale instanței de control constituțional, pronunțate în martie 2010, respectiv noiembrie 2011, sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România, pronunțată în septembrie 2012, soluțiile celor două instanțe alcătuind împreuna și în mod coroborat o imagine de ansamblu, asupra modului de executare benevolă a obligațiilor autorităților publice și asupra conformității acestuia cu prevederile constituționale și convenționale.
Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 1/2012 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vizând aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 18/2010 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010, în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial ai României, partea l, nr. 210 din 29 martie 2012.
În cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și justiție a luat act de considerentele exprimate de Curtea Constituțională prin decizia 1533/2011, reținând că „… deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului…".
Atât cu prilejul examinării criticilor de neconstituționalitate, cât și în cadrul soluționării recursului în interesul legii s-a relevat, în ceea ce privește încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză".
Așadar, controlul obiectiv, în abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica în concrete păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
Aprecierea în concret vizează atât interesele debitorului, în speță ale statului, cât și ale creditorilor, sens în care trebuie avute în vedere împrejurări ce privesc: titlul executoriu (vechimea acestuia) și valoarea creanței, situația personală a creditorilor precum și conduita debitorului până la momentul declanșării procedurii executării silite.
Cu privire la conduita debitorului (autorității), recurentul – debitor solicită instanței de recurs să aibă în vedere următoarele măsuri ale debitorului, ce au fost adoptate tocmai în vederea garantării executării obligațiilor bănești stabilite prin titlurile executorii: eșalonarea plății sumelor mai sus-amintite echivalează cu o executare voluntară programată, având ca unic scop asigurarea premiselor financiare pentru executarea tuturor hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești, fără ca prin aceasta să se ajungă la o destabilizare bugetară; plata deja efectuată în cursul anului 2010, plățile efectuate în cursul anului 2012 și 2013, care în mod cert trebuie luate în considerare la aprecierea comportamentului autorității; plata actualizată a restanțelor bănești, întrucât drepturile salariale stabilite prin hotărârile judecătorești și plătite eșalonat potrivit OUG nr. 71/2009 vor fi indexate, punând astfel la adăpost creditorii de o eventuală devalorizare, cauzată de intervalul de timp în care hotărârile sunt executate.
Față de aceste împrejurări, recurentul - debitor solicită a se observa deplina concordanță în concret a dispozițiilor OUG nr.71/2009 cu dispozițiile Convenției și existența unei proporționalități între mijloace, respectiv eșalonarea achitării unor obligații și scopul urmărit, acela al menținerii echilibrelor bugetare.
Analizând argumentele expuse mai sus, recurentul – debitor solicită instanței de recurs să constate ca statul a creat un sistem juridic adecvat care permite executarea obligațiilor bănești stabilite prin hotărâri judecătorești, întocmai cum se arată și în cuprinsul sentinței criticate, prin stabilirea unor termene certe și a unor tranșe de executare, plățile efectuate în cursul anului 2012 și 2013 fiind o garanție în sensul respectării acestui sistem de plată eșalonat.
Față de aceste considerente, este clar faptul că Tribunalul București a procedat în mod nelegal la ignorarea dispozițiilor OUG nr.71/2009.
3. Hotărârea D. ș.a. c. României nu privește exclusiv analiza concretă a situației de fapt a reclamanților D. D. D., A. M. P. și M. V. P., ci cuprinde largi considerente de principiu referitoare la conduita autorităților naționale și măsurilor luate de acestea și compatibilitatea acestora cu dispozițiile convenției. Concluzia la care ajunge Curtea este aceea că măsura eșalonării este una legală, de utilitate publică și proporțională cu scopul său, menținând echilibrul între interesele generale și individuale.
Așadar, recurentul – debitor solicită instanței de recurs să aibă în vedere că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României, publicată în M.Of. 709/17.10.2012.
Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1..Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.
Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.
În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.
Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.
În ceea ce privește măsura eșalonării în principiu, Curtea a reținut că aceasta a fost apreciată în jurisprudența mai veche ca incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, exclusiv în situațiile în care măsura nu a fost luată prin lege sau în cazul în care deși măsura a fost luată prin lege, aplicarea a fost defectuoasă (para 42). per a contrario, se desprinde ideea că eșalonarea este conformă Protocolului 1 atunci când este dispusă prin lege iar autoritățile statului aplică dispozițiile în mod corect și cu bună credință. Or, în cazul de față, este fără echivoc ca măsura a fost aprobată prin lege (în sensul jurisprudenței Curții), iar statul, prin autoritățile sale s-a conformat acestei eșalonări. De altfel, la para 50 se reține „Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligentă în executarea hotărârilor judecătorești sus menționate".
În ceea ce privește speța D. ș.a. c României, cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd: „Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă; Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii."
Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52 – Astfel, Curtea consideră că cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33 alin. 3 lit. a și alin. 4 din Convenție" - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată".
În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art. 35 alin 3 lit. 1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține „...așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar … . Am putea spune că el permite o adevărata „contopire" între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei.". În aceeași ordine de idei „...adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează Ia un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat. Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesara se proceda ia un examen aprofundat…".
Totodată, recurentul – debitor solicită instanței să constate că la aprecierea încălcării sau neîncălcării substanței dreptului în sensul art. 1 din protocolul 1 adițional la Convenție, Curtea a avut în vedere (para. 50 și 51) trei aspecte majore, și anume:
• au fost realizate plăți parțiale în anii 2008 și 2010
• sumele plătite s-au actualizat cu indicele prețurilor de consum
• nu există nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților (stabilit până în 2016).
Recurentul - debitor consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru respingerea cererii de validare a popririi în prezenta cauză, ci a constituit și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite, precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009, așa cum reiese și din soluțiile prezentate mai jos.
De altfel, solicită a se observa că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salariată de 25% prevăzută de Legea 118/2010.
Ca practică judiciară menționează Decizia civilă nr.913/22.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._ (283/2013) prin care s-a admis recursul declarat de M. Justiției și s-a respins cererea de validare a popririi, instanța de recurs reținând Decizia nr._/2008 din data de 4.09.2012 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. vs. România, în care s-a tranșat chestiunea conformității dreptului intern în materie, respectiv a Legii 230/2011 și implicit a OUG 71/2009, cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional ia Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
Totodată, prin Decizia nr. 3990/27.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr._/281/2011 s-au soluționat recursurile declarate de Ministerului Justiției și terțul poprit D. - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică împotriva Deciziei nr. 378/29.05.2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, modificându-se decizia Tribunalului Prahova și Sentința civilă nr. 872/23.01.2012 a Judecătoriei Ploiești în sensul că s-a respins cererea de validare a popririi ca neîntemeiată, Curtea constatând că „în condițiile în care prin OUG 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, toate formele de executare silită sunt suspendate de drept, este evident că nu suntem în situația în care terțul poprit are obligația de a efectua poprirea sumelor datorate Ministerului Justiției, ci dimpotrivă, obligația legală de a nu efectua acte de executare silită în perioada termenelor instituite prin OUG 71/2009, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 din Codul de procedură civilă.
Nu se poate reține în acest context că dispozițiile OUG 71/2009, astfel cum au fost modificate și completate, încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și ale art. 6 din aceeași Convenție. În cazul de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește un scop legitim.
Câtă vreme executarea, în condițiile dreptului comun, a tuturor titlurilor executorii are în mod incontestabil o influență substanțială asupra bugetului de stat, este cert că suntem în prezența unei circumstanțe excepționale ce justifică instituirea unor măsuri care au ca efect amânarea temporară a momentului realizării drepturilor decurgând din hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu M. Justiției, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței însăși a acestor drepturi, acestea fiind pe deplin conservate prin prevederea plății actualizate a acestor drepturi.
În pricina de față, Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea, executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nefiind interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica".
În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OG nr.22/2002 așa cum a fost modificată prin Legea 92/2011, precum și în temeiul OUG 71/2009, modificată și completată prin OUG 45/2010, recurentul – debitor solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de apel ca neîntemeiată.
Recurenta – terț poprit D.G.F.P.M.B. - A. DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a criticat decizia pentru motivul prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele:
Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București s-a transformat în Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, conform art. 23 din H.G. nr.520/2013.
1. În primul rând, validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța, ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.
Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - A. de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.
Reiterează dispozițiile art. 460, alin. (1) Cod proc.civ. potrivit cărora: «Dacă terțul-poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.»
Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, solicită instanței să admită recursul, să modifice decizia civila în sensul respingerii apelului formulat de creditoarele N. G. C., C. A. L., T. A. luliana, T. E. V., Târna S., S. G. și B. A. C. și menținerea ca temeinica și legala a sentinței civile nr._/13.12.2012.
2) În al doilea rând, recurenta – terț poprit apreciază ca punctul de vedere al instanței de apel este eronat, având în vedere următoarele considerente:
Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: „În cursul termenelor prevăzute la alin.1 și indice 1 orice procedura de executare silita se suspenda de drept."
Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioara intrării în vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauza, astfel încât deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.
Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 modificata și completata prin Legea nr.230/2011 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale într-o singura transa neavând temei legal, întrucât încălca prevederile actului normativ sus indicat.
Art. 1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2014- se plătește 33% din valoarea titlului executoriu
(2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Învederează instanțe ca nu poate constata existenta unei neconcordante între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte și art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, în acord cu cele de mai sus, recurenta – terț poprit arătă ca la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.
Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).
Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).
Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49).
De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plata a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).
Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).
În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din și art.4 din Convenție (par.52).
În conformitate cu jurisprudența instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
Față de cele arătate mai sus, rezultă fără putință de tăgadă că refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificată.
Precizează, totodată, că prin dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar – aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.
3) În al treilea rând, recurenta – terț poprit învederează faptul ca dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.92/2011, "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva."
Prin dispozițiile O.G. nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.
Astfel, în deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
În acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.
Ca un argument în plus, recurenta – terț poprit menționează ca prin Decizia nr.784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplica fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 și art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art. 126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecata fără sa aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale."
De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia nr.213/04.03.2010 că OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par.1 din CEDO.
Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituționala a constatat ca OG nr.22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.
Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata și completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.
F. de această dispoziție legală imperativă, A. de Trezoreria și Contabilitate, Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Urmare faptului că în bugetul Ministerului Public, aferent anului 2012, nu existau sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului pentru anul 2014 a sumelor necesare pentru plata tranșei de 33% din valoarea titlului executoriu.
Față de cele învederate, este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.
Legal citate, intimatele creditoare nu au formulat întâmpinare.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, constând în situația sumelor de bani încasate de intimatele-creditoare în baza titlului executoriu.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și cu observarea dispozițiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În urma examinării ambelor cereri de recurs, Curtea constată că, în esență, criticile formulate vizează modalitatea în care s-a dat eficiență prevederilor art. 460 cod procedură civilă, prin raportare la prevederile OUG 71/2009, recurenții făcând referire totodată și la dispozițiile OG 22/2002, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe această problemă. În consecință, Curtea va examina în comun cele două cereri de recurs cu care a fost învestită.
Problema exigibilității creanței și eșalonarea legală a plății debitului vizează însăși legalitatea declanșării procedurii de executare silită și nu pot fi reexaminate în cadrul cererii de validare a popririi, deoarece instanța învestită cu o asemenea cerere este ținută a analiza doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.460 C.pr.civ.
Potrivit alin.2 al art.460 C.pr.civ., „instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată, dacă din probele adminsitrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar, va hotărâ desființarea popririi”.
În consecință, instanța de validare exminează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport cu debitorul urmărit și existența unei popriri înființate anterior.
Nu poate fi acceptat argumentul în sensul că sintagma „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului” din textul art.460 C.pr.civ. echivalează cu impunerea obligației pentru instanța învestită cu cererea de validare a popririi de a examina chiar condițiile pentru pornirea executării silite, întrucât textul citat trebuie interpretat coroborat cu alin.1 al aceluiași articol, potrivit căruia „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Este evident că instanța sesizată cu o acțiune este ținută a verifica îndeplinirea condițiilor pentru admiterea respectivei acțiuni, iar condiția exigibilității creanței nu este prevăzută printre cele de admisibilitate a validării de poprire.
Aceasta întrucât Codul de procedură civilă prevede în faza procesuală a executării silite o succesiune strictă a etapelor și instituie, pentru fiecare dintre acestea, termene stricte de contestare, pentru a asigura un echilibru între protecția acordată debitorului și interesul creditorului de a-și vedea executată creanța cu celeritate.
Recurenții pierd din vedere că, în această succesiune de etape, aspectele privind executarea silită însăși pot fi invocate la debutul procedurii de executare silită de către debitor, respectiv la debutul procedurii popririi de către terțul poprit, pe calea unei contestații la executare în temeiul art.399 c.pr.civ. Odată depășit acest moment, criticile privind condițiile de declanșare a executării silite nu mai pot fi formulate.
Dimpotrivă, dacă s-ar accepta interpretarea propusă de recurenț, în sensul că apărările vizează caracterul cert, lichid și exigibil al creanței și eventualele neregularități ale executării silite pot fi formulate în cadrul unei cereri de validare a popririi, ar însemna să se recunoască, în favoarea debitorului, respectiv a terțului poprit, dreptul de a iniția o contestație la executare cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art.401 C.pr.civ.
Alături de criticile analizate anterior, recurenții invocă omisiunea instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor OUG nr.71/2009, prin prisma îndeplinirii obligațiilor de plată stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, dar cu respectarea termenelor de eșalonare.
Critica este fondată, întrucât art.460 al.2 C.pr.civ prevede că „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului”.
Prin urmare, instanța de apel avea obligația de a determina valoarea creanței, prin scăderea din suma netă stabilită de expertiza contabilă ca fiind datorată fiecărei creditoare în baza titlului executoriu, inclusiv în urma actualizării în raport de rata inflației, a plăților efectuate de debitor.
Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile, modificând în parte decizia recurată, în sensul validării popririi astfel: pentru creditoarea S. G., pentru suma netă de 27.668 lei; pentru creditoarea T. E. V., pentru suma netă de 30.372 lei; pentru creditoarea T. S., pentru suma netă de 27.966 lei; pentru creditoarea N. G. C., pentru suma netă de 26.435 lei; pentru creditoarea C. A. L., pentru suma netă de 23.705 lei; pentru creditoarea B. A. C., pentru suma netă de 27.521 lei; pentru creditoarea Țuca A. I., pentru suma netă de 23.294 lei. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și de către recurentul terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – A. DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ, împotriva deciziei civile nr.52 A din 23.01.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori T. S., S. G., ȚUCA A. I., C. A. L., T. E. V., N. G. C., B. A. C..
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că validează poprirea astfel:
- pentru creditoarea S. G., pentru suma netă de 27.668 lei;
- pentru creditoarea T. E. V., pentru suma netă de 30.372 lei;
- pentru creditoarea T. S., pentru suma netă de 27.966 lei;
- pentru creditoarea N. G. C., pentru suma netă de 26.435 lei;
- pentru creditoarea C. A. L., pentru suma netă de 23.705 lei;
- pentru creditoarea B. A. C., pentru suma netă de 27.521 lei;
- pentru creditoarea Țuca A. I., pentru suma netă de 23.294 lei.
Menține restul dispozițiilor deciziei recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A. P. B. M. H.
GREFIER
N.-C. I.
Red.A.P.B.
Tehdact.R.L./A.P.B.
2 ex./23.02.2015
TB-S.4 - S.E.P.; C.M.I.
Jud.S 4 – L.Z.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1668/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 4/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
