Legea 10/2001. Decizia nr. 365/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 365/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-07-2015 în dosarul nr. 23134/3/2013
Dosar nr._
(265/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.365 A
Ședința publică de la 06.07.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IOANA BUZEA
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea apelurilor formulate de apelantul-reclamant P. Ș. M. și de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.2121 din 04.12.2013 și a sentinței civile nr.1436 din 29.10.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâta C. P. APLICAREA LEGII NR.10/2001.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 29.06.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 06.07.2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 27.06.2013, pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamantul P. Ș. M. a chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI – Prin primar general și C. P. APLICAREA LEGII NR. 10/2001, solicitând în principal, să se constate că este proprietarul apartamentului situat la parterul imobilului din ..20, sector 1 împreună cu anexele: pivnița, camere de servitori, WC, 2 cămări la subsol și un spațiu în pod, împreună cu părțile din imobil aflate în indiviziune forțată: scara principala, scară de serviciu, spălătorie ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr._, iar în subsidiar să fie obligați parații la emiterea unei dispoziții de restituire a apartamentului din imobilului situat în . nr. 20, sector 1.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata de daune de 50 lei/zi de întârziere, de la data pronunțării sentinței si până la emiterea dispoziției, in temeiul art. 1530 C.civ., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.2121/04.12.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită decizie sau dispoziție de restituire în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din ..20, sector 1 ca răspuns la notificarea nr.5112/2002 pe numele reclamantului.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția lipsei de interes în formularea acțiunii și, de asemenea, a fost respins și capătul de cerere având ca obiect obligarea la daune interese, ca neîntemeiat.
P. a statua astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea nr.5112/2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din ..20, împreună cu anexele de la subsol, pivniță, W.C.2 cămări la subsol și un spațiu în pod împreună cu părțile din imobil aflate în indiviziune forțată: scară principală, scara de serviciu, spălătorie și terenul aferent.
Prin contractul de vânzare cumpărare apartamentul de la parterul imobilului din București ..20 a fost vândut chiriașului Tincoca M..
Prin sent.civ. nr. 8988/4.06.1999 pronunțată de Judecătoria sector 1 București s-a stabilit cu putere de lucru judecat nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în ..20.
De asemenea, arată Tribunalul, prin decizia civilă nr.504 A/ 25.03.2002 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a civilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr._ încheiat de Chiriașa Tincoca M. cu P.M.B.; decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului. D. urmare, apartamentul a revenit în patrimoniul pârâtei Primăria Municipiului București.
În conformitate cu art.4 alin.2 din Legea 10/2001, republicată, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra apartamentului preluat abuziv situat în ..20, sect.1.
Imobilul a intrat în patrimoniul autoarei reclamantului P. L. C. prin moștenire. La decesul acesteia reclamantul a rămas unic moștenitor legal. Imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, prin naționalizare, în baza Decretului 92/1950.
În conformitate cu art. 24 alin.2 din Legea 10/ 2001, republicată, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. În cauză, titular al dreptului de proprietate asupra imobilului este autoarea reclamantului P. L. C. care este înscrisă în anexa decretului 92/1950 în calitate de proprietară a apartamentului de la parterul imobilului din ..20.
Tribunalul reține caracterul abuziv al Decretului de naționalizare nr. 92/1950 în conformitate cu art. 2 litera a) din Legea 10/2001, având în vedere că la data emiterii deciziei erau în vigoare dispozițiile art.481 cod civil în conformitate cu care nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dispoziții care nu au fost respectate, reclamantul nefiind despăgubit pentru imobilul preluat abuziv.
Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării este incidentă Decizia 20/2007 a ÎCCJ. care a interpretat dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în sensul că instanța competentă în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, este deopotrivă competentă să judece și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare, prin examinarea fondului cererii de restituire.
Capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata de daune interese de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere a fost respins având în vedere că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prev de art.1530 C.civ invocate de reclamant.
Astfel, constată prima instanță, potrivit art.1530 C.civ. creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. Ipoteza reglementată la art.1530 are ca premisă un refuz de executare a unei obligații scadente. Reclamantul nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu și nici a modalității de evaluare a prejudiciului 50 lei pentru fiecare zi de întârziere. Mai mult, obligația de a face nu este susceptibilă de evaluare, partea putând să solicite aplicarea unei amenzi civile în caz de neexecutare.
Excepția lipsei de interes a acțiunii a fost respinsă în temeiul art.26 alin. 4 din Legea 10/2001, rep, potrivit căruia dispoziția de restituire reprezintă titlu de proprietate și numai în baza acesteia reclamantul își poate înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară.
Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2014, pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă reclamantul P. Ș. M. a solicitat completarea sentinței civile nr. 2121/4.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în sensul de a se constata calitatea de proprietar a reclamantului asupra apartamentului situat la parterul imobilului din ..20, capăt de cerere asupra căruia instanța a omis a se pronunța.
De asemenea, petentul a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile 2121/4.12.2013 în sensul de a se trece mențiunea „ cu apel în 30 de zile de la pronunțare în loc de „cu recurs în 15 zile de la comunicare”.
În drept cererea a fost motivată pe disp. art.444 NCPC.
Prin sentința civilă nr.1436/29.10.2014, Tribunalul București - Secția III-a Civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului sentinței civile pe care am menționat-o mai sus, cât și cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul aceleiași hotărâri.
Analizând cererea de completare a sentinței civile nr.2121/4.12.2013 Tribunalul a reținut că respectivul capăt de cerere a fost formulat alternativ cu cererea de soluționare pe fond a notificării întemeiată pe disp. art.25 din Legea 10/2001. Prin urmare, arată prima instanță, nu este vorba de un capăt de cerere asupra căruia instanța de judecată a omis a se pronunța având în vedere că a fost admis capătul de cerere alternativ ( nu subsidiar ) prin care a fost obligată pârâtul M. București să emită decizie/ dispoziție de restituire în natură.
Nu este întemeiată nici cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul sent.civ. nr.2121/2013 opinează prima instanță, deoarece indicarea căii de atac (corectă sau greșită) nu reprezintă o eroare materială, ci o eroare de judecată care poate fi corectată numai de către instanța de control judiciar, deci cu ocazia soluționării cererii de apel sau recurs, după caz.
Prin apelul formulat împotriva acestei din urmă sentințe, reclamantul a susținut că hotărârea de completare pronunțată de prima instanță este netemeinică și nelegală deoarece, prin sentința civilă nr.2121/04.12.2013 Tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, în ceea ce privește primul capăt de cerere, ci perpetuează greșeala evidentă atunci când s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 2121/04.12.2013 pe capătul de cerere principal.
Tribunalul s-a pronunțat numai asupra capetelor de cerere subsidiare, respectiv cu privire la obligarea pârâților la emiterea dispoziției de restituire (admisă) precum și pe capătul de cerere privind plata de daune interese (respinsă). Mai mult, arată apelantul – reclamant, prin sentința prin care s-a respins cererea sa de completare, Tribunalul a insistat împotriva evidenței și a considerat cel de al doilea capăt de cerere ca fiind alternativ și nu subsidiar. Or, în cazul în care instanța constata că reclamantul este proprietarul imobilului, în mod evident, nu mai era nevoie să se pronunțe și pe cel de al doilea capăt de cerere, nefiind nevoie de emiterea de către pârâți a unei dispoziții de restituire în natură. Un alt motiv pentru care reclamantul a formulat două capete de cerere, unul principal și altul subsidiar, a fost de a preîntâmpina tergiversarea emiterii unei astfel de dispoziții (fiind de notorietate modul greoi și defectuos de lucru al Comisiei de Aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București). În cazul în care, sentința inițială rămâne în vigoare, reclamantul se vede nevoit să treacă la executarea silită a unei obligații de a face, fapt ce generează alte costuri însemnate și va prelungi, în mod nepermis, întregirea dreptului său de proprietate cu apartamentul respectiv.
Se mai arată în dezvoltarea apelului, că soluția criticată este contrară jurisprudenței C.E.D.O. și dispozițiilor art.21 din Constituția României în sensul că existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea, până la urmă, să nege dreptul oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, încalcă, în mod flagrant, prevederile art.21 alin.1 și 3 din Constituție.
Prin acțiunea de față, apelantul urmărește clarificarea regimului juridic al apartamentului de la parterul imobilului și, respectiv, întoarcerea acestuia în patrimoniul său, într-un termen rezonabil, or, pe calea unei acțiuni în realizare prin care să obțină obligarea Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire se va ajunge, la un anumit nivel, tot la discreția pârâtului în ceea ce privește timpul efectiv de obținere a înscrisului respectiv. Instanța de fond nu s-a pronunțat pe un capăt de cerere important care, dacă ar fi admis, nu ar mai fi nevoie să se dispună obligarea pârâților la emiterea unui alt act administrativ care, practic, ar îndeplini aceeași funcție, de titlu de proprietate, iar prin soluția de respingere a capătului principal de cerere, fără a se intra pe fondul cauzei, ar duce și la încălcarea dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr.30/1994.
Pârâtul M. București prin Primarul General a criticat, la rândul său, hotărârea pronunțată de prima instanță, cu privire la fondul cauzei, în sensul că, potrivit cu dispozițiile Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, ci doar la emiterea dispoziției în sensul art.1 alin.2, respectiv, compensarea prin puncte pentru imobilul din litigiu.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul a susținut excepția prematurității cererii de chemare în judecată, cu referire la decizia nr.88/27.02.2014 pronunțată de Curtea Constituțională. În opinia sa, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ, dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut. Mai mult, prin raportare la dispozițiile art.33 alin.4, cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin.1, respectiv entitățile învestite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001.
Motivarea instanței de judecată, în sensul restituirii în natură, este apreciată de apelantul – pârât ca fiind nejustificată în condițiile în care situația juridică a imobilului nu a fost clarificată în raport de concluziile unei expertize judiciare care să identifice efectiv, imobilul solicitat.
Examinând cauza, din perspectiva criticilor de mai sus, având în vedere probele administrate în cauză în fața primei instanțe, Curtea apreciază că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Așa cum corect a reținut prima instanță, prin cererea de sesizare, reclamantul a solicitat instanței, în principal, să constate că este proprietarul apartamentului situat la parterul imobilului din ..20, sector 1, împreună cu anexele: pivniță, camere de servitori, WC, două cămări la subsol și un spațiu în pod, împreună cu părțile din imobil aflate în indiviziune forțată,: scara principală, scara de serviciu, spălătoria, intrările și ieșirile, iar în subsidiar, în cazul în care nu se va admite primul capăt de cerere, s-a solicitat obligarea pârâților la emiterea unei dispoziții de restituire a acestui imobil, la plata daunelor interese și a cheltuielilor de judecată.
Această acțiune, în maniera de formulare pe care am redat-o mai sus, a fost întemeiată de însuși reclamantul pe dispozițiile art.21 – 25 din Legea nr.10/2001, calificare juridică reținută, în mod corect, și de prima instanță în rezolvarea acțiunii de față.
Aplicând dispozițiile legii speciale, instanța de fond a respectat atât dispozițiile art.21 din Constituția României, cât și jurisprudența recentă a Curții Europene (cauza M. A. și alții contra României), și, tocmai având în vedere dispozițiile art.6 din Convenție cât și pe cele ale art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, a transformat dreptul de acces la instanță (din perspectiva duratei rezonabile a procedurii) cât și dreptul de proprietate al reclamantului, dintr-un drept iluzoriu într-unul efectiv.
Astfel, reținând că reclamantul este beneficiarul unui „bun” în sensul Convenției (cauza A. contra României), consfințit prin puterea de lucru judecat a sentinței civile nr.5079/23.05.1995 a Judecătoriei sectorului 1 București și a sentinței civile nr.8988/04.06.1999 și, respectiv, a deciziei civile nr.504A/25.03.2002 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă și, nu în ultimul rând, a sentinței civile nr.48/12.01.2012, a statuat, în condițiile reglementate prin dispozițiile art.2 – 7 din Legea nr.10/2001 asupra calității de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra apartamentului preluat abuziv situat în ..20, sector 1 și a acordat prevalență principiului restituirii în natură a bunului din prezentul litigiu.
Prin urmare, instanța de fond s-a pronunțat, în analiza pe care era obligată să o efectueze potrivit normelor speciale, asupra calității de proprietar a reclamantului în privința bunului din litigiu și a obligat pârâtul la restituirea în natură a bunului în condițiile Legii nr.10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.165/2013.
Administrarea unei expertize tehnice era inutilă rezolvării acțiunii și ar fi condus la depășirea rezonabilității procedurii judiciare, deoarece imobilul din litigiu se află deja în posesia reclamantului, aspect necontestat de apelantul – pârât iar demararea demersului judiciar de față a fost determinată de lămurirea situației juridice a bunului, așa cum susține însuși reclamantul; sentința civilă nr.8988/04.06.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care s-a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului de la parter, nu este executorie, prin ea însăși, acțiunea rezolvată de această instanță fiind o acțiune în constatare. Tocmai din această perspectivă a fost apreciată corect ca fiind neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea acțiunii.
În continuare, Curtea observă că, prin raportare la puterea de lucru judecat a hotărârilor mai sus menționate, avute în vedere și de prima instanță în dezlegarea pricinii, reclamantul este beneficiarul unui bun care trebuie ocrotit prin valorificarea normelor speciale instituite în acest scop. Tocmai de aceea, Curtea constată caracterul atipic, în privința contestației de față, și concluzionează în sensul că, a considera întemeiată excepția prematurității cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art.4 din Legea nr.165/2013, decizia C.C.R. nr.88/27.02.2014 și data introducerii acțiunii – 27.06.2013, s-ar ajunge, într-adevăr, la nesocotirea dispozițiilor art.21 din Constituția României, cât și ale art.6 din C.E.D.O. și ale art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului tocmai acordând prevalență unui formalism excesiv în dauna dreptului de proprietate a reclamantului în privința bunului litigios în discuție.
Instanța de fond, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, a constatat refuzul nejustificat al unității deținătoare și a procedat ea însăși la rezolvarea pe fond a notificării, constatând calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a bunului imobil, astfel că, soluționarea notificării formulată de apelantul – reclamant nu mai rămâne la latitudinea unității deținătoare tocmai datorită faptului că, instanța a analizat cererea din perspectiva temeiniciei și legalității acesteia conform aspectelor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de RIL nr. XX/2007.
P. considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art.480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ambele apeluri, ca nefondate.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant P. Ș. M. cu domiciliul ales la Cabinet Avocat M. A. în București, ..12, . și de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.2121 din 04.12.2013 și a sentinței civile nr.1436 din 29.10.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâta C. P. APLICAREA LEGII NR.10/2001 cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.07.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
F. D.
Red.D.M.
Tehnored.C.S.
5 ex/17.07.2015
T.B.Secția a III-a Civilă – S.M.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 88/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 767/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
