Pretenţii. Decizia nr. 1096/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1096/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-10-2015 în dosarul nr. 1096/2015

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR._

(_ )

DECIZIA CIVILA NR.1096

Ședința publică de la 21.10.2015

Curtea constituită din:

P. - A. P. B.

JUDECATOR - M.-G. R.

JUDECATOR - A. D. T.

GREFIER - S. P.

***** *****

MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE L. CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror N. F..

Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă O.-G. E. M. și de către recurentul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1119 din 03.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .

P. are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat B. F.-R., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante O.-G. E. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/19.12.2014, emisă de Baroul B. – Cabinete Asociate, aflată la fila 12 dosar, lipsind recurentul-reclamant S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Curtea, din oficiu, pune în discuție necesitatea depunerii de către recurenta-reclamantă, prin avocat, a anexei la Decretul nr.92/1950, cu poziția 7622, pagina 315, la care se referă motivele sale de recurs.

Avocatul recurentei-reclamante depune, în copie, Decretul nr.92/1950, cu anexa pentru București, poziția nr.7622 referitoare la Ș. G., și Certificatul de deces nr.1040/21.08.1958, eliberat de Consiliul Local al Sectorului 1.

Avocatul recurentei-reclamante și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.

Avocatul recurentei-reclamante, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în temeiul art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, învederând că tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește capătul 2 de cerere, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului Statului R. la suma de 1.640.000 lei ca despăgubire materială pentru imobilul confiscat situat în ..7, sector 1.

În opinia sa, instanța a reținut în mod greșit că în raport cu art.1169 Cod civil, trebuia administrată proba dreptului de proprietate cu depunerea titlului de proprietate.

Apreciază că materia probațiunii în ceea ce privește dreptul de proprietate relativ la legile de retrocedare a proprietăților și de reparație față de abuzurile comise de regimul comunist este mult mai larg, având în vedere că poate face dovada cu orice document pe care urmează să-l obțină din perioada respectivă. Arată că în condițiile în care G. Ș. A., fostul secretar al lui I. M. era arestat, în 1948, în acea perioadă i s-au confiscat toate bunurile din imobil.

Solicită a se reține că nu există acel act de proprietate și nu a existat, iar dacă îl deținea l-ar fi depus la dosar. Curtea de Apel, în a doua etapă procesuală a efectuat adrese la toate instituțiile care ar fi putut comunica acest act de proprietate, inclusiv documentul prin care G. Ș. A. era moștenitorul mamei sale G. S. M., aspect care a condus la acea eroare trecută în procesul-verbal de Carte Funciară din 1940, în care figurează ca proprietar al imobilului din ..7, sector 1 – G. S. Ș., având în vedere că în acea perioadă existau asemenea situații, erori, datorită faptului că mama acestuia se numea G. S. M. și în realitate reclamantul se numește G. Ș. A.. Ulterior acelui proces-verbal din 1940 există depuse la dosar o . acte trimise la solicitarea Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă, în etapa a doua în rejudecare de către autoritățile Statului R. și Primăria Municipiului București din care rezultă că în perioada 1942-1950, deși important pentru cauză este 1942-1948; există nenumărate documente în care proprietarul Ș. G. declară că deține în . imobil cu 3 apartamente, cu un număr de camere, închiriat.

La interpelarea instanței dacă este vorba despre G. Ș. A., sau tatăl său G. Ș., avocatul recurentului-reclamant arată că, în opinia sa, este vorba de G. Ș. A..

Arată că există certificatul de deces al tatălui lui, G. Ș. A., respectiv G. Ș. – G., pe care îl depune la dosar în copie, prezentând și originalul acestuia. Astfel că reiese din acest document că în perioada 1942 – 1948 era vorba de persoana care se numea G. Ș. A., documente care sunt menționate pe numele său, în calitate de proprietar, inclusiv acea fișă comunicată în a doua etapă procesuală a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă, fișa de scăderea impozitelor este pe numele Ș. G..

În Decretul nr.92/1950 depus astăzi în anexă figurează persoana Ș. G. cu un apartament confiscat în ..7, sector 1.

La interpelarea instanței, avocatul recurentului-reclamant arată că G. Ș. G. a decedat la data de 21.08.1958, este fiul lui G. S. și G. M..

Referitor la critica privind daunele morale, arată că tribunalul în cea de a treia rejudecare a apreciat că a intervenit Decizia Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și a respins capătul de cerere al reclamantei în raport de daunele morale motivat de această chestiune, în sensul că decizia Curții Constituționale are putere de lege și nu mai poate fi admisă o astfel de cerere.

Din punctul său de vedere este că în luna mai 2010 a formulat această acțiune, prin care solicita și acea reparație morală și că suma de 1.500.000 lei poate părea foarte mare, iar la un moment dat, în rejudecare instanța a apreciat că s-au estompat de-a lungul timpului efectele condamnării și pe acest motiv s-a respins capătul de cerere.

Este evident că decizia Curții Constituționale are putere de lege, însă în opinia sa, în condițiile în care în luna mai 2010 au promovat acțiune, consideră că nu este posibil ca în luna octombrie 2010 S., emitentul actului să invoce excepția de neconstituționalitate, ceea ce nu poate fi posibil.

Consideră că tribunalul trebuia să aibă în vedere Convenția Europeană a Drepturilor Omului care le asigură dreptul la un proces echitabil și în opinia sa, această convenție este prioritară față de dreptul intern, pentru că în situația în care apreciază că a intervenit decizia de neconstituționalitate și nu mai poate obține nimic în temeiul legii în care a formulat acțiunea, se află în ipoteza unui proces imposibil de câștigat.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârea atacate în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.

Arată că a depus la dosar și un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de un expert în domeniu.

Referitor la recursul promovat de recurentul-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca nefondat, arătând că, în opinia sa, din nici un document care se află la dosarul cauzei nu rezultă că Ș. G. A. s-ar putea încadra în prevederile art.1 al.2 situația în care constituie de drept condamnarea politică, măsurile care au fost luate.

Consideră că instanța de fond a procedat corect și a încadrat această persoană în prevederile art.1 al.3, ceea ce atrage caracterul nefundat al recursului.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea ca nefundat, a recursului declarat de reclamantă,.

În privința capătului de cerere privind despăgubirile materiale, solicită să se constate că în mod corect prima instanță a respins această solicitare, având în vedere că din actele dosarului nu rezultă dovada faptului că autorul reclamantei a avut în proprietate imobilul pentru care solicită despăgubiri.

De asemenea, nu se face dovada că prin Decretul nr.92/1950 prin care s-a confiscat imobilul în litigiu sau prin care a trecut în proprietatea statului, a fost urmare a măsurii administrative, ori condamnării politice pe care a suferit-o tatăl reclamantei. Chiar și înscrisul care s-a depus astăzi în instanță confirmă faptul că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică sub acest aspect, pentru că din înscris rezultă că în proprietatea statului în temeiul acelui decret a trecut un imobil aparținând numitului Ș. G. și nu autorului reclamantei care poartă numele Ș. G. A.. Mai mult decât atât, nu se face în nici un fel dovada că Ș. G. și Ș. G. A. sunt una și aceeași persoană.

Referitor la critica privind daunele morale solicitate, în opinia sa, de asemenea, instanța de fond a procedat în mod corect, întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I text care a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, fiind evident că acest text de lege nu mai este aplicabil, în mod corect prima instanță reținând incidența acestei decizii în speță.

În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-pârât S. R., solicitarea sa este aceeași, de respingere ca nefondat, în examinarea actelor dosarului este evident că măsura privării de libertate a autorului reclamantei pentru activitatea național țărănistă ostilă regimului comunist din acel moment nu se circumscrie situațiilor reglementate de art. 1 al.2 din Legea nr.221/2009 pentru a avea de drept caracter politic, în mod corect prima instanță constatând acest caracter politic în temeiul art.1 al.3.

Avocatul recurentei-reclamante, având cuvântul, în replică, solicită a se constata că în anexa Decretului nr.92/1950 se vorbește de Ș. G. cu două apartamente, unul situat în ..7 și altul situat în ..1, însă imobilul în speță a fost compus din 3 apartamente și este evident că a fost confiscat abuziv de către S. R. în urma acelei condamnări și nu se pune problema Decretului nr.92/1950, decât dacă se acceptă ideea că Ș. G. este una și aceeași persoană cu Ș. G. A..

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 11.05.2010, reclamanta O.-G. E. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative prin ca s-a dispus privarea de libertate a autorului său, G. Ș. A., în perioada 18.03.1948 – 17.06.1954, și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, ca urmare a privării de libertate în perioada 18.03._54 și la plata sumei de 1.640.000 lei ca despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin măsura administrativă cu caracter politic.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorul său, G. Ș. A., strănepotul marelui om politic I. G., prim-ministru al României la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost arestat pentru activitate politică și privat de libertate în perioada 18.03._54. Calitatea de membru al Partidului Național-Țărănesc dobândită din anul 1943, cea de secretar particular al președintelui partidului, I. M., între anii 1945-1947 precum și activitatea politică prestată în această perioadă au determinat autoritățile comuniste să dispună prin măsură administrativă privarea de libertate a autorului reclamantei pentru o perioadă de 6 ani, în contextul în care Partidul Comunist urmărea și a și reușit în 1947, desființarea Partidului Național-Țărănesc.

G. Ș. A. a fost încarcerat la penitenciarele Jilava, Ocnele M., Capul Midia, G. și Văcărești, fiind supus unui regim dur de detenție.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale solicitate, reclamanta a solicitat a se constata că este pe deplin justificat, în raport de criteriile referitoare la consecințele negative suferite de către autorul reclamantei, în plan fizic și psihic, prin privarea de libertate în mod nelegal.

Prin privarea de libertate a autorului reclamantei s-a adus atingere dreptului personal nepatrimonial ia libertate, cu consecința inconvenientelor de ordin fizic (încarcerat timp de șase ani în parte în condiții de izolare, pus la muncă forțată peste puterile omenești), de ordin psihic (suferințele generate de climatul de teroare instaurat de autoritățile penitenciarelor prin aplicarea bătăilor și cele generate de lipsa posibilității de comunicare în perioada încarcerării în regim de izolare).

Totodată au fost afectate acele atribute care influențează relațiile sociale - onoarea și demnitatea - autorul reclamantei fiind o personalitate a vremurilor sale, strănepotul marelui om politic I. G., prim-ministru al României la mijlocul secolului ai XIX-lea, descendent dintr-o veche familie de domnitori ai Țării Românești și Moldovei, membru al Partidului Țărănist, secretar personal al lui I. M., iar în plan sportiv căpitan al echipei naționale de rugby și Președinte ai Federației Române de Rugby începând cu anul 1943. Prin arestarea abuzivă a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare funcțiilor pe care le-a ocupat.

Lipsirea de libertate și confiscarea averii au avut repercusiuni în planul vieții profesionale și private și după momentul eliberării, fiindu-i afectate imaginea, sursele de venit, fiind privat de dreptul de proprietate asupra imobilului confiscat ca urmare a măsurii administrative, respectiv imobilul situat în București, ..7, sectorul 1, compus din două corpuri de clădire construite P+1 și teren în suprafață de 530 mp.

Reclamanta a mai arătat că respectivul imobil a fost preluat în anul 1950, în perioada în care autorul reclamantei era încarcerat. Menționarea imobilului în listele anexă a Decretului 92/1950 nu este decât o încercare a autorităților comuniste de a da o aparență de legalitate măsurii preluării care, în fapt, nu a avut un temei legal și s-a produs ca urmare a măsurilor cu caracter politic luate împotriva autorului reclamantei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat întâmpinare, prin care a arătat că, în ceea ce privește solicitarea reclamantei referitoare la obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.500.000 lei, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a privării de libertate a autorului sau, G. S. A. în perioada 18.03._54, se impune respingerea acțiunii ca fiind netemeinica și nelegala, întrucât la data 21.10.2010 Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 a statuat ca dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. 1, lit. a din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, au fost declarate neconstituționale.

În subsidiar, în măsura ca care se va aprecia ca acțiunea formulata de reclamanta este întemeiata, s-a solicitat a se avea în vedere faptul ca suma solicitata de acesta drept despăgubiri morale, respectiv 1.500.000 lei, este exagerat de mare.

Astfel, instanța ar trebui să aibă în vedere faptul ca rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 consta, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventiva, existenta unor asemenea dispoziții fiind de natura sa sporească vigilenta organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acorda în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personala.

Dar, chiar daca, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune și existenta unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atare eventualități, este totuși necesar sa fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanta valorilor morale lezate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate situația profesionala sau sociala a celui care se considera victima măsurii luate.

De asemenea, în ceea ce privește cuantumul pretențiilor reclamantei, ., Tribunalul C. prin sentința civila nr. 1139/10.11.2009 a reținut următoarele: „Incontestabil ca privarea de libertate a autorului reclamanților în perioada 1959-1962 a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuala, a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa, însăși Legea nr. 221/2009 prin domeniul sau de aplicare recunoscând posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Recunoașterea prin lege a unei astfel de posibilități și dificultatea de evaluare ori de cate ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie insă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima . cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prin urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada arestării - 9 ani, afectarea reputației condamnatului și familiei sale în comunitatea din care făceau parte și stigmatul de condamnat politic, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare pentru condamnat și familia sa.

De asemenea, urmează a se avea în vedere că potrivit declarației autentificate sub nr._.09.2009 la BNP D. S. din Babadag, județul C., reclamanții nu au primit despăgubiri bănești sau de altă natură de la stat conform Decretului-lege nr. 118/1990.

Totodată insa, urmează a se avea în vedere și faptul ca persoana condamnata a decedat în anul 1999, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, deși prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra sa și . măsura asupra familiei sale. De asemenea, nu este lipsit de relevanta faptul ca a trecut o perioada îndelungata de timp de la data producerii prejudiciului și pana în prezent - peste 50 de ani, astfel ca nu se poate nega o atenuare semnificativa a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabila.

Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konolos - hotărârea din 7.02.2008, cauza C., cauza Tara Lunga - hotărârea din 08.07.2008, cauza O. - hotărârea din 29.07.2008 cauza Dekanv - hotărârea din 1.04.2008, cauza B. A. împotriva României, cauza G. contra României, cauza Tarau contra României, cauza V. contra României, cauza P. împotriva României, cauza T. împotriva României).

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009.

S-au administrat probele cu înscrisuri, inclusiv relații obținute de la C.N.S.A.S., D.I.T.L. Sector 1, Ministerul Finanțelor Publice și Casa de Pensii Sector 1, și cu declarația martorului R. C..

Prin sentința civilă nr.288/18.02.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte cererea reclamantei, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative prin care s-a dispus privarea de libertate a autorului reclamantei – G. Ș. A. (în perioada 18.03.1948 – 17.06.1954). A fost obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri materiale în cuantum de 1.640.000 lei pentru bunurile confiscate prin măsura administrativă cu caracter politic. A fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:

Autorul reclamantei G. Ș. A. a executat o pedeapsă privativă de libertate în perioada 18.03.1948 – 17.06.1954 deoarece a desfășurat o activitate dușmănoasă regimului nou instaurat dar în principal pentru faptul că în calitate de membru al Partidului Național Țărănesc și secretar particular al președintelui partidului, I. M., a desfășurat o amplă activitate politică împotriva instaurării fostului regim socialist devenit ulterior comunist din România.

Tribunalul a considerat că această condamnare a autorului reclamantei a avut un caracter politic încadrându-se în disp. art. 1 din Legea nr.221/2009 astfel că a admis primul capăt de cerere așa cum a fost formulat.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, în care se solicită acordarea unor daune materiale și morale, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept și orice măsură administrativă cu caracter politic, produc persoanelor în cauză suferințe, că aceste măsuri lezează demnitatea și libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, atât de către Constituția României cât și de către normele C.E.D.O. și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Deși Tribunalul a considerat că în cauză s-a făcut dovada unui prejudiciu constând în atingerea adusă drepturilor fundamentale ale omului prin condamnarea politică a autorului reclamantei în condiții deosebit de grele de detenție în penitenciarele Jilava, Ocnele M., Capul Midia, G. și Văcărești și ulterior prin confiscarea abuzivă au cauzat autorului reclamantei și familiei acestuia în planul vieții profesionale și private prejudicii care nu mai pot fi în mod obiectiv recuperate în nici un mod.

Față de Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, care are forța unei legi, de la data publicării în Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat în Constituția României, cu privire la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, Tribunalul urmează să-l respingă ca nefondat deoarece disp. art. 5 alin. 1 lit. „a” teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale și față de faptul că în timp de 45 de zile Parlamentul României nu a modificat aceste dispoziții pentru a fi în acord cu Constituția, acestea nu-și mai produc efectele.

Este regretabil că S. R. a recunoscut prin Legea nr.221/2009 dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta și de familia sa, ca urmare a măsurii condamnării cu caracter politic, luată împotriva tatălui său, iar potrivit art. 21 din Constituție, beneficiarul acestui drept are garantat accesul la o instanță de judecată, același stat pe parcursul derulării procesului a inițiat o modificare legislativă pentru a limita cuantumul despăgubirilor, iar ulterior prin intermediul Curții Constituționale, a invocat excepția de neconstituționalitate a propriilor acte normative, aprobate de către parlament, pentru a înclina balanța soluționării litigiului în favoarea sa, împrejurare în care s-a considerat că se aduce atingere dreptului garantat de art. 6 paragraful I C.E.D.O.

Față de cele de mai sus, Tribunalul a admis în parte cererea reclamanților, numai sub aspectul primului capăt și a respins cererea privind acordarea daunelor morale.

Tribunalul a admis însă cererea reclamantei privind acordarea unor despăgubiri materiale pentru imobilul care a aparținut autorului său și care a fost preluat în mod abuziv de către stat în urma Decretului nr.92/1950 conform art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, la valoarea solicitată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr.5017/09.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au admis recursurile formulate de reclamantă și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată sentința civilă nr.288/18.02.2011 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, constatându-se încălcarea prevederilor art.261 pct.5 C.proc.civ.

Instanța de control judiciar a reținut că teza cuprinsă la punctul 5 al acestui text impune obligația instanței de judecată de a arăta motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea. Cu alte cuvinte, orice dispoziție dintr-o hotărâre judecătorească trebuie să aibă sprijin în argumente de fapt sau de drept, astfel încât să se ofere posibilitatea părților în proces și instanței de control judiciar să examineze legalitatea și temeinicia acestora. În caz contrar, se ajunge la situația în care instanța învestită cu judecarea eventualei căi de atac exercitate în cauză, să fie împiedicată să analizeze elementele ce au format convingerea pe baza căreia a fost soluționată pricina și conformitatea acestora cu situația de fapt (stabilită pe bază de probe) și cu textele de lege aplicabile. În concret, instanța de control judiciar nu-și mai poate îndeplini obligațiile ce-i revin potrivit legii, iar actul de judecată devine iluzoriu, chiar inexistent.

Nemotivarea hotărârii sau numai a unei dispoziții din aceasta echivalează cu neintrarea în cercetarea fondului pricinii în tot sau în parte, putându-se afirma că în acest caz instanța nu a respectat cerințele prevăzute prin dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 129 alineatul ultim Cod Procedură Civilă, potrivit cu care „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

În același timp, ea reprezintă o încălcare a unora dintre principiile fundamentale ale procesului civil (disponibilitatea, respectarea dreptului la apărare) și care constituie, totodată, forme de procedură a căror neobservare atrage nulitatea hotărârii în conformitate cu prevederile art. 105 alineatul 2 Cod Procedură Civilă și impune casarea acesteia în baza art. 304 pct. 5.

Nu trebuie pierdute din vedere nici prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, care consfințesc dreptul părților la un proces echitabil.

În raport de toate cele ce preced, dar și pentru a se asigura părților posibilitatea de a parcurge două grade de jurisdicție, soluția de admitere a recursurilor și de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond apare ca fiind necesară și unica posibilă, urmând ca instanța învestită în acest fel să asigure o soluționare unitară a pricinii sub toate aspectele”.

În rejudecare, prin sentința civilă nr.2036/16.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a respins cererea reclamantei O. G. E. M., formulată în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentele următoare:

Procedând la analiza cererii în limitele stabilite de instanța de casare, respectiv a capătului de cerere având ca obiect echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin măsura respectivă, constând în imobilul din București, .. 7, sector 1, Tribunalul a constatat că aceste este nefondat.

Astfel, reclamanta O. G. E. M. este moștenitoarea lui G. Ș. A., conform certificatului de calitate de moștenitor atașat la fila 8 din primul ciclu procesual.

La dosarul cauzei nu a fost depus însă titlul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului al cărui echivalent valoric s-a solicitat, reclamanta recunoscând la ultimul termen de judecată că nu deține titlul de proprietate.

Pe de altă parte, faptul că G. Ș. A. ar figura înscris la rolul fiscal nu poate suplini lipsa titlului de proprietate.

Ca atare, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a reușit să facă dovada celor învederate, în sensul că în patrimoniul autorului său ar fi existat dreptul de proprietate asupra imobilului din București, .. 7, sector 1, deși această sarcină îi incumba, conform art. 1169 C.civ.

Prin decizia civilă nr. 571/07.04.2014 Curtea de Apel București – secția a III-a civilă a admis recursul și a casat sentința recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele:

În rejudecare, nu s-a soluționat cauza integral și unitar, astfel cum rezultă din decizia de casare nr.5017/09.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, cu privire la ambele capete de cerere deduse judecății: 1. constatarea caracterului politic al măsurii administrative prin care a fost privat de libertate autorul reclamantei - G. Ș. A. în perioada 18.03.1948 – 17.06.1954; 2. obligarea la daune morale și materiale constând în contravaloarea bunurilor confiscate prin măsura administrativă cu caracter politic susmenționată, respectiv a imobilului din ..7, sector 1, București.

Or, în rejudecare, instanța de fond s-a pronunțat, contrar deciziei de casare – „o soluționare unitară a pricinii sub toate aspectele” (și art.315 Cod de procedură civilă) - „în limitele deciziei de casare”, respectiv doar asupra capătului de cerere privind echivalentul valoric al bunurilor confiscate – respectiv imobilul din ..7, sector 1, București, astfel că recursul apare ca fiind fondat, în sensul criticilor formulate.

Prin sentința civilă nr.1119/03.10.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul politic al măsurii privării de liberate suferite de G. Ș. A. în perioada 27.03.1948 – 17.07.1954 și a respins ca neîntemeiată în rest cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că are a se pronunța asupra celor trei capete de cerere deduse judecății prin cererea introductivă și anume: constatarea caracterului politic al măsurii administrative prin care s-a dispus privarea de libertate a autorului reclamantei în perioada 18.03.1948 – 17.06.1954, obligarea pârâtului la plata sumei de 1 500 000 lei reprezentând daune morale și la plata sumei de 1 640 000 lei reprezentând echivalentul valoric al bunurilor afirmat ca fiind confiscate prin măsura administrativă cu caracter politic.

Stabilite fiind limitele rejudecării prin decizia de casare pronunțată în cauză, sub aspectul situației de fapt, Tribunalul a reținut că reclamanta este fiica defunctului G. Ș. A., decedat la data de 26.07.2006 (certificat de calitate de moștenitor nr. 116/01.08.2006 – fila 8, prim ciclu procesual).

Astfel cum reiese din ordonanța din 20.04.1966 a Ministerului Afacerilor Interne – Direcția Anchete Penale, din cauza apartenenței sociale și a convingerilor sale politice (fiind secretarul lui I. M.) a fost privat de libertate în perioada 27.03.1948 – 17.07.1954, iar pe parcursul detenției a manifestat o atitudine ostilă regimului comunist al vremii (filele 89-90, prim ciclu procesual).

Tribunalul a constatat că autorului reclamantei i s-a acordat drepturile stabilite prin Decretul Lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 1222/12.07.1990

În conformitate cu art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (în afara celor expres menționate de alineatele precedente), dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 214/1999, la care face trimitere art. 1 alin.3 din Legea nr.221/2009, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop, printre altele, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică și susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic.

Or, din ordonanța la care s-a făcut referire anterior rezultă că motivul determinant al lipsirii de libertate a autorului reclamantei, G. Ș. A. a fost ostilitatea manifestată în raport cu regimul comunist al vremii, împrejurare ce atrage incidența art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, instanța urmând să constate caracterul politic al măsurii privării de liberate suferite de G. Ș. A. în perioada 27.03.1948 – 17.07.1954.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamantă, reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, .. 7, sector 1, s-au avut în vedere următoarele:

Reclamanta, contrar art. 1169 c.civ. nu a făcut dovada deținerii în proprietate de către tatăl său a acestui imobil prin depunerea titlului de proprietate, pe care a afirmat că nu îl deține. Contrar susținerilor reclamantei, exprimate pe parcursul derulării procedurii judiciare, dovada dreptului de proprietate nu se face prin prezumții ci prin acte translative sau constitutive de drepturi reale (în speță a dreptului de proprietate)

Din procesul verbal din 13.01.1943 și din extrasul CF depuse la filele 38-39 din dosarul Curții de Apel București în primul ciclu procesual rezultă că proprietarul imobilului era G. S. Ș., acesta figurând și în evidențele D.I.T.L. Sector 1 București ca proprietar (prin moștenire) până la naționalizarea imobilului în aplicarea Decretului nr. 92/1950 (fila 42, ds C. prim ciclu procesual, respectiv filele 18-32 ds. C. al doilea ciclu procesual).

Or, reclamanta nu a făcut proba că autorul său ar fi fost moștenitorul lui G. S. Ș., înregistrat în evidențele de carte funciară ca proprietar al imobilului.

Dincolo de această observație, Tribunalul a avut în vedere că reclamanta nu a probat nici faptul că preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950 ar fi fost consecința condamnării politice suferite de autorul său.

În acest context, se constată că art. 5 lit b din Legea nr. 221/2009 are ca premisă pentru acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile imobile faptul ca privarea de bun să fi fost dispusă prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, iar reclamanta nu a probat niciuna dintre cele două situații.

Pe cale de consecință, Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect daunele materiale solicitate ca și contravaloare a imobilului situat în București, .. 7, sector 1.

Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, Tribunalul a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care dădeau dreptul la o reparație morală pentru condamnarea politică suferită.

Astfel fiind, conform art. 147 alin. 1 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.

Potrivit art.147 alin.4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, Tribunalul a constatat că art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al petitului examinat, și-a încetat efectele juridice, motiv pentru care a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta O.-G. E. M. și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Prin recursul declarat, reclamanta susține că soluția pronunțată de tribunal este nelegală și netemeinică, în raport de prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la obligarea sumei de 1.640.000 lei ca despăgubiri pentru imobilul din București, ..7, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că reclamanta "contrar dispozițiilor art.1169 C.civ, nu a făcut dovada deținerii de către tatăl său a imobilului menționat în cerere" în condițiile în care nu a depus la dosar dovada titlului de proprietate.

Dispozițiile legale în vigoare privind restituirea proprietăților preluate abuziv, prevăd că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atesta calitatea de moștenitor, orice acte juridice care atesta deținerea proprietății (extras carte funciara, istoric de rol fiscal, etc, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectiva, care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv aparținea persoanei respective).

Astfel, în aceasta materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate sa se facă potrivit dreptului comun, așa încât sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus.

Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepțiunea legii de reparații, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparație,în spiritul și finalitatea acestei legi.

Ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili daca bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite, iar prin probele administrate în cauza, respectiv înscrisurile de la dosar, rezulta faptul ca s-a făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate în raport de dispozițiile legii speciale.

Astfel, la dosarul cauzei se regăsește istoricul de rol fiscal al imobilului din București,..7,proces verbal din data de 13.01.1943 și extras de rol fiscal din care rezulta ca imobilul în discuție a fost proprietatea bunicului reclamantei, iar din actele de stare civilă rezultă că autorul reclamantei a fost singurul moștenitor al tatălui său.

Instanța de fond trebuia să dea eficiență acestor înscrisuri cu atât mai mult cu cât rezultă în mod evident refuzul Statului R. de a furniza informațiile solicitate de reclamanta cu privire la acest imobil.

Astfel, atât Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, cât și Administrația Fondului Imobiliar comunică reclamantei că nu dețin informații cu privire la imobilul care face obiectul prezentei acțiuni.

În condițiile în care autorul reclamantei a fost condamnat politic și ulterior urmărit și supravegheat în mod permanent, așa cum rezultă din dosarul de la CNSAS, este evident faptul că acesta nu mai deține documentele de proprietate ale imobilelor deținute.

În aceste condiții, instanța de fond trebuia să analizeze actele depuse la dosarul cauzei atât prin prisma aspectelor susmenționate, cât și prin prisma dispozițiilor legilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, în raport de care rezulta faptul că în cauză s-a făcut dovada proprietății asupra acestui imobil.

Pe de altă parte, instanța de fond reține în motivarea sentinței faptul că, reclamanta nu a probat nici faptul ca preluarea imobilului prin Decretul 92/1950 ar fi fost consecința condamnării politice suferite de autorul său.

Așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei (proces verbal nr.181/13.01.1942) imobilul proprietatea autorului reclamantei, situat în ..7 era compus din trei apartamente și teren aferent.

Pe de altă parte din anexa la Decretul nr.92/1950 rezulta faptul că numitului Ș. G. i-au fost naționalizate două apartamente, unul în . unul în .>

În situația în care, pornim de la ideea că Ș. G. este una și aceeași persoana cu G. Ș., este evident faptul că acestuia i-a fost naționalizat un singur apartament din cele trei ale imobilului situat în București, ..7.

În concluzie, celelalte două apartamente ale imobilului susmenționate au fost preluate în mod abuziv de S. R., ca o consecință directă a condamnării politice a autorului reclamantei.

Raportat la toate aceste aspecte, recurenta reclamantă apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, fiind rezultatul unei analize superficiale a împrejurărilor de fapt și de drept și mai ales a situației de fapt pe care autorul reclamantei a fost nevoit să o suporte pe parcursul celor șase ani de condamnare politică, dar și ulterior eliberării sale, fiind în permanență în vizorul securității de la acea vreme.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 lei cu titlu de daune morale, în mod greșit instanța de fond a reținut că cererea nu poate fi primită, ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituționale prevederile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009.

Din actele aflate la dosarul cauzei și ca urmare a admiterii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al autorului său, reclamanta era îndreptățită la data formulării cererii de chemare în judecata, să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de lege prin art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 ca urmare a prejudiciului moral suferit ca urmare a detenției cu caracter politic.

Daunele morale care au făcut efectiv obiectul probatoriului cererii de chemare în judecată își regăsesc fundamentul în perioada detenției cu caracter politic a autorului reclamantei.

Respingerea cererii astfel formulate cu motivarea că prevederile legale au devenit, între timp, neconstituționale este de natură să atragă încălcarea dispozițiilor Convenției Europene pentru Drepturile Omului în care România este parte și care au aplicare prioritară față de legile interne, cu excepția cazului în care acestea ar conține prevederi mai favorabile.

Dreptul solicitat de reclamantă își găsea suficiente temeiuri la momentul promovării pe rolul instanței de judecată a prezentului proces, astfel că intervenția ulterioară a deciziei de neconstituționalitate nu poate conduce la înlăturarea dreptului reclamantei, având în vedere că deciziile Curții Constituționale au putere doar pentru viitor.

Mai mult decât atât, Curtea Europeană a atras atenția prin mai multe soluții, asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influenta soluționarea judiciară a unui litigiu în care statul este parte, cu atât mai mult cu cât efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat.

În aceste condiții, instanța de fond trebuia să acorde eficienta regulilor aplicării legii civile în timp, în sensul că drepturile părților se valorifica urmare a manifestării de voință a persoanelor fizice în scopul de a beneficia de drepturile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, precum și de dispozițiile deciziei nr.52/4.06.2007 a ÎCCJ și a decizieinr.830/2008 a Curții Constituționale,în sensul că în spețe de acest gen se aplică dispoziția legală de la momentul nașterii litigiului.

Raportat la aceste aspecte, cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata de daune morale este pe deplin justificată atât în fapt, cât și în drept și trebuia admisă de instanța de fond.

Recurentul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice consideră că hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă este, în parte, netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării autorului reclamantei, recurentul pârât invocă excepția lipsei de interes.

Având în vedere dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, capătul de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii condamnării la care a fost supus autorul reclamante este lipsit de interes, motivat de faptul că prin Legea nr.221/2009 în enumerarea de la art.1 se regăsesc măsurile la care a fost supus acesta.

În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate și cu observarea dispozițiilor art.304 pct.9 și ale art.3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă

O primă critică a recurentei privește ignorarea de către instanța de fond, a dispozițiilor legale care reglementează, în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, regimul dovedirii dreptului de proprietate. Critica se încadrează în prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ., dar este nefondată.

Curtea notează, în primul rând, faptul că recurenta s-a referit în mod generic la dispoziții legale care reglementează o anumită materie, fără a preciza în mod concret și explicit care sunt acele norme a căror încălcare o invocă.

Pe de altă parte, se observă că Legea nr.221/2009 nu conține nicio prevedere referitoare la regimul probatoriu al dreptului de proprietate asupra bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, nici vreo trimitere la prevederile Legii nr.10/2001 în această materie, care consacră, prin art.23 și norma de aplicare a acestuia (cuprinsă în HG nr.250/2007), o reglementare derogatorie de la dreptul comun în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, nu poate fi ignorată legătura făcută de legiuitor între cele două acte normative prin art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, în sensul recunoașterii dreptului la despăgubiri numai în măsura în care nu au fost obținute reparații în temeiul Legii nr.10/2001, precum și identitatea de rațiune a celor două reglementări, constând în repararea daunelor produse particularilor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin preluarea de către statul comunist a unor bunuri ale acestora. În condițiile arătate, nu se poate reține că dovada dreptului de proprietate în scopul aplicării dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, ar fi supusă rigorilor dreptului comun în materie de probațiune, ci se aplică și în această ipoteză, prin analogie, prevederile normelor metodologice aprobate prin HG nr.250/2007.

Fără a realiza o analiză similară celei expuse, tribunalul a dat eficiență acestor principii, examinând probele prin intermediul cărora, în lipsa titlului de proprietate, recurenta-reclamantă a urmărit să facă dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu (procesul-verbal de carte funciară și actele din dosarul fiscal).

O altă critică a recurentei vizează greșita apreciere a tribunalului asupra dovezilor administrate (istoric de rol fiscal, extras de rol fiscal, proces verbal din data de 13.01.1943). Critica se analizează în temeiul prevederilor art.304¹ C.pr.civ., dar este nefondată.

Toate actele din dosarul fiscal al imobilului din ..7 îl menționează, în calitate de proprietar, pe G. Ș.. Aceste acte nu pot fi considerate dovezi neechivoce ale calității de proprietar al tatălui reclamantei, respectiv G. Ș.-A., în condițiile în care tatăl acestuia (bunicul reclamantei) purta numele de G. Ș. (conform certificatului de naștere al tatălui reclamantei – fl.46 dosar_ al Curții de Apel București – Secția a III-a), sau G. Ș.-G. (conform certificatului de deces – fl.21 dosar_ al Curții de Apel București – Secția a III-a). De asemenea, din certificatul de deces menționat anterior, rezultă că G. Ș.-G. era în viață la data întocmirii actelor din dosarul fiscal al imobilului, decesul acestuia survenind la data de 21.08.1958.

Pe de altă parte, procesul-verbal de carte funciară nr._/13.01.1943 (fl.21 dosar_ al Curții de Apel București – Secția a VII-a), coroborat cu certificatele de stare civilă anterior arătate, face dovada neechivocă a faptului că proprietarul imobilului în litigiu nu a fost tatăl reclamantei (G. Ș.-A.), ci bunicul acesteia (G. Ș. sau G. Ș.-G.).

Astfel, conform procesului-verbal nr._/13.01.1943, proprietarul imobilului din ..7 era G. S. Ș., care dobândise dreptul de proprietate prin moștenire legală, de la mama sa M. S. G.. Or, din certificatul de naștere al tatălui reclamantei rezultă că mama acestuia nu s-a numit M. G., ci Aristița G.. M. G. era mama bunicului reclamantei, conform certificatului de deces. Din același act rezultă că prenumele tatălui bunicului reclamantei era S., iar prezența acestui prenume în cuprinsul procesului-verbal nr._/13.01.1943, atât în ceea ce îl privește pe G. Ș., (bunicul reclamantei și tatăl lui G. Ș.-A.), cât și în privința mamei acestuia, se explică pe baza uzanței epocii, ca prenumele soțului să fie inclus în numele soției și al copiilor, independent de mențiunile actelor de stare civilă.

Se impune a se menționa și faptul că însăși recurenta-reclamantă a precizat în motivele de recurs că imobilul în discuție a fost proprietatea bunicului său, iar susținerea acesteia că tatăl său a fost singurul moștenitor al bunicului nu are relevanță în cauză, câtă vreme succesiunea bunicului s-a deschis în anul 1958, ulterior preluării imobilului de către stat (1952).

Distincția argumentată anterior, între calitatea de proprietar a bunicului reclamantei, în raport cu cea a tatălui acesteia, la data preluării de către stat, este esențială pentru determinarea incidenței dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 cu privire la imobilul în litigiu. Astfel, în lipsa oricăror dovezi contrare, nu se poate reține că măsurile administrative cu caracter politic luate de regimul comunist împotriva tatălui reclamantei în perioada 1948 – 1954, au avut ca efect confiscarea unui bun aflat în proprietatea altei persoane, chiar dacă respectiva persoană era tatăl victimei represiunii.

În raport de această concluzie, devin irelevante în cauză argumentele recurentei-reclamante referitoare la numărul de apartamente menționate în actul de preluare a imobilului (anexa la Decretul nr.92/1950) sau numele indicat în acest act pentru proprietar.

Recurenta a mai criticat sentința tribunalului pentru încălcarea principiului neretroactivității legii civile, cu referire la soluția dată cererii sale de acordare a daunelor morale. Critica se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., dar este nefondată.

Prin deciziile nr.1358 din 21 octombrie 2010 și nr.1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009.

Conform art.147 alin.1 din Constituție, potrivit căruia dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Ca urmare a trecerii termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii reclamantei privind daunele morale, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial al cererii.

Recunoașterea efectelor deciziei Curții Constituționale intervenite pe parcursul soluționării cauzei nu constituie o aplicare retroactivă a legii, întrucât nu se aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Abrogarea unei norme juridice nu echivalează, ca efect juridic, cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor. Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată fiind aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituționalității duce la încetarea efectelor legii, nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează să mai existe.

Legat de această împrejurare se reține că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.

Această concluzie rezultă și din ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art.29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.

Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții și nici nu s-ar prevedea o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (art.322).

Modalitatea de apreciere asupra efectelor în timp ale deciziilor Curții Constituționale a fost tranșată prin decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Prin decizia menționată a fost admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1.358/2010 și nr.1.360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Potrivit dispozițiilor art.330⁷ al.4 C.pr.civ., dezlegarea dată de instanța supremă asupra problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțele judecătorești, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

Ultimele critici ale recurentei privesc încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art.6 din Convenție. Critica se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.4 C.pr.civ., dar este nefondată.

Reclamanta se poate plânge de o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 numai în măsura în care este titulara unui "bun", în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bun" poate include atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosirea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Kopecky împotriva Slovaciei).

În speță se constată că nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut reclamantei, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri morale ca urmare a constatării caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva tatălui său. Așadar, reclamanta nu are un "bun actual" în sensul jurisprudenței CEDO.

Curtea consideră că nu se poate reține nici existența unei „speranțe legitime” a reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr.221/2009, cu referire la dispozițiile art.5 alin.1 lit.a, ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie. Noțiunea de „speranță legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de un temei rezonabil, justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Aceste considerații au fost reținute de CEDO în hotărârea din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut, totodată, că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situația nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. În consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

În privința încălcării prevederilor art.6 din aceeași Convenție prin acțiunile autorităților publice ale statului, în timpul desfășurării procesului, Curtea reține că dreptul pretins de recurenta-reclamantă nu mai are niciun fundament în legislația internă (prin declararea ca neconstituțională a art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009) și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (conform argumentelor prezentate mai sus).

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se analizează inclusiv dreptul la un proces echitabil (art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și efectele deciziilor Curții Constituționale, reținându-se în considerente că lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului, prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală, mecanism care nu aduce atingere procedurii echitabile.

A mai arătat Înalta Curte de Casație și Justiție că prin constatarea neconstituționalității textului de lege nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

1. Recursul formulat de recurentul-pârât este nefondat.

Astfel cum corect a reținut tribunalul, măsura privării de libertate a tatălui reclamantei, în locuri de deținere, în baza unor acte administrative, în perioada 18.03.1948 – 17.06.1954, ca urmare a convingerilor sale politice, nu a fost întemeiată pe niciunul din actele normative prevăzute de art.3 din Legea nr.221/2009. Această împrejurare ce atrage existența interesului reclamantei pentru constatarea caracterului politic al măsurii, în conformitate cu dispozițiile art.4 al.2 din lege.

În raport de considerentele expuse și văzând dispozițiile art.312 C.pr.civ., curtea urmează a respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă O. – G. E. M. și de recurentul pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1119/03.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 21.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A. P. B. M. G. R. A. D. T.

GREFIER

Ș. P.

Red.A.P.B.

Tehnored.APB/B.I.

2 ex/15.01.2016

T.B- Secția a IV-a – A.C.

← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr....		Legea 10/2001. Decizia nr. 1026/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 1095/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1026/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Hotărâre din 22-10-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI