Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 814/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 814/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 814/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.814
Ședința publică de la 13.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - R. S.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor promovate de recurentul – reclamant T. R. S. – G. și de recurenta – pârâtă D. R. M., împotriva deciziei civile nr. 107 A din data de 10.10.2013, pronunțate de către Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în dosarul nr._ .
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 06.05.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise a amânat pronunțarea la 13.05.2014, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin sentința civilă nr.1060 din data de 04.04.2013 pronunțată de Judecătoria Slobozia, a fost respinsă acțiunea precizată formulată de către reclamantul T.-R. S. G. în contradictoriu cu pârâta D. R. M..
A fost admisă cererea reconvențională formulată de către pârâta D. R. M., și s-a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorului T.-R. Alessandro, născut la data de 18.01.2005, exclusiv de către mamă, stabilindu-se locuința minorului la mama pârâtă.
A fost obligat tatăl – reclamant la plata lunară a unei pensii de întreținere în favoarea minorului T.-R. Alessandro, în procent de 25%, procent ce va fi calculat din venitul salarial net pe care îl obține, cu începere de la data introducerii cererii reconvenționale (10.01.2013) și până la majoratul minorului.
De asemenea, a fost obligat reclamantul către pârâtă la cheltuieli de judecată în cuantum de 511 lei, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art.46 din Legea nr.71/2011.
Raportându-se la art.400 alin.1 din Codul civil, și reținând că, în speță, de la data despărțirii în fapt a părților, minorul a rămas în îngrijirea mamei (fiind încredințat acesteia printr-o sentință civilă, în urma acordului părților) care se ocupă de creșterea și îngrijirea lui, în vederea asigurării unei continuități în mediul familial, și a unui climat familial stabil, instanța a apreciat că se impune ca minorul să locuiască în continuare cu mama, care s-a ocupat foarte bine de creșterea și educarea lui, măsura venind în întâmpinarea principiilor stabilite în legislația privind protecția minorilor.
În acest sens, a fost avut în vedere referatul anchetei sociale și referatul de evaluare psihologică nr. 2648/11.03.2013, care învederează că minorul este îngrijit și supravegheat de către mamă, atașamentul față de figura maternă fiind de tip securizant, iar față de tată anxios ezitant.
Pronunțându-se apoi asupra exercitării autorității părintești, raportându-se la art.397 și art.398 Cod civil, instanța a reținut că, deși nu există motive care să conducă la exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți, totuși, având în vedere interesul superior al minorului, faptul că acesta urmează să înceapă o viață nouă în Canada, alături de mamă și de noua familie a acesteia, dar și atitudinea recalcitrantă a reclamantului, care refuză sistematic să-și dea acordul pentru ca minorul să poată ieși din țară, instanța a a dispus ca autoritatea părinteasca să fie exercitată exclusiv de către mama pârâtă.
Pentru a lua o astfel de decizie, instanța a avut în vedere și întrevederea cu minorul din data de 14.02.2013 din camera de consiliu, dar și concluziile referatului de evaluare psihologică nr. 2648/11.03.2013, potrivit cărora copilul resimte durere și teamă atunci când vorbește despre reclamant, neputând să uite episodul în care a asistat la violențele exercitate de reclamant asupra pârâtei și asupra sa, dar și experiența negativă pe care a prelucrat-o afectiv reprezentată de vizita la tată. Mai mult, reclamantul este preocupat să interpreteze solicitarea minorului de a-și da acordul pentru ieșirea din țară ca o manipulare a pârâtei, considerând că minorul nu este capabil de un asemenea raționament (ceea ce este încă o dovadă a desconsiderării pe care o are față de personalitatea și sentimentele minorului), în loc să discute acest aspect cu reclamanta pentru a vedea dacă acest lucru este în interesul minorului.
Potrivit dispozițiilor art.499 alin.1 din Cod civil, tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copiilor lor minori, asigurându-le cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională, motiv pentru care instanța l-a obligat pe pârât la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului în funcție de venitul salarial net pe care îl obține, cu începere de la data introducerii cererii reconvenționale (10.01.2013) și până la majoratul minorului.
În ceea ce privește cuantumul obligației de întreținere, instanța a avut în vedere prevederile art. 529 alin. 2 din Codul civil, potrivit cărora, când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul minim pe economie pentru un copil.
Potrivit art. 274 Cod proc. civ., a fost obligat reclamantul către pârâtă la cheltuieli de judecată în cuantum de 511 lei, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul pârât, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, a fost reluată expunerea motivelor cererii de chemare în judecată, după care apelantul a susținut că instanța de fond a reținut în mod nereal că acesta nu a mai reușit să ia legătura cu minorul, pârâta spunându-i că vor să se stabilească în Canada.
A solicitat a se observa că nici pârâta nu menționează statul Canada, și nu se fac probatorii în sensul stabilirii dacă este în interesul superior al minorului o eventuală emigrare în Canada, a condițiilor în care minorul ar urma să emigreze și să locuiască în Canada, întreaga motivare a instanței de fond fiind circumscrisă dreptului pârâtei de a emigra în acest stat.
Consideră că aceasta este eroarea de la care a plecat întreaga motivare a instanței de fond, care nu s-a informat dacă sentința pronunțată îi este de folos pârâtei pentru emigra fără acordul tatălui, aceasta fiind o condiție impusă de legislația statului canadian, întrucât tatăl poate fi separat definitiv de fiul său.
În privința probelor administrate, arată că prima instanță nu s-a pronunțat în niciun fel asupra cererii de a se face aplicarea dispozițiilor art.225 C.pr.civ., întrucât intimata-pârâtă nu s-a prezentat la interogatoriu ceea ce echivalează cu o mărturisire deplină.
De asemenea, intimata-pârâtă nu a administrat proba cu un martor, și nici cea cu interogatoriul apelantului, iar ancheta socială s-a efectuat doar pe baza afirmațiilor intimatei, și nu cu deplasare la domiciliul indicat. Mai mult, instanța de fond nu a reținut ca relevant faptul că pârâta nu mai locuiește la domiciliul indicat pentru efectuarea anchetei sociale, și era în interesul minorului să se stabilească unde domiciliază, aceasta și pentru că urma să i se stabilească domiciliul.
Consideră apelantul că instanța de fond a reținut în mod netemeinic faptul că minorul este bine îngrijit și supravegheat de mamă, cât timp din probele administrate de apelant reiese chiar contrariul.
În motivarea sentinței atacate se fac – în opinia apelantului - aprecieri generale și pur teoretice în detrimentul acestuia, și care nu reies din probatoriul administrat, reținând instanța că intimata urmează să înceapă o viață nouă în Canada împreună cu fiul lor, deși nu s-a dovedit că aceasta ar avea o altă familie.
Apelantul-reclamant critică soluția instanței de fond că a fost dată doar pe baza susținerilor intimatei-pârâte, pe întrevederea cu minorul și pe evaluarea psihologică a acestuia, fără a se ține seama că minorul a locuit numai cu mama sa, care l-a denigrat continuu pe apelant și nu l-a lăsat pe acesta să aibă legături personale cu copilul; face referire la violențe fizice și psihice, deși din raportul de evaluare rezultă că a existat un singur episod când i-a dat o palmă copilului.
De asemenea, consideră că instanța de fond nu a reținut declarația martorului Soric N. D. tocmai pentru că acesta a relatat o . aspecte importante cauzei, la care a participat personal luând astfel cunoștință direct de cele relatate.
În privința stabilirii pensiei de întreținere, a precizat că instanța s-a pronunțat asupra acesteia fără a fi învestită, rezumând implicarea apelantului în creșterea și educarea minorului doar la plata pensiei de întreținere.
Totodată, a solicitat a se constata că instanța de fond a ignorat o . aspecte privind comportamentul părinților cu minorul în timpul cât aceștia au format un cuplu, iar minorul era într-o strânsă și specială relație cu apelantul, relație ce s-a schimbat după despărțirea de intimata-pârâtă atât datorită timpului redus pe care acum îl putea petrece cu copilul cât și atitudinii intimatei care îi prezenta copilului situații nereale.
Ulterior, după ce fiecare dintre ei și-au găsit alt partener de viață, situația s-a înrăutățit, intimata-pârâtă interzicându-i practic să aibă legături personale cu fiul său.
A solicitat a se observa că intimata nu a oferit nicio informație cu privire la locul unde va sta cu copilul, despre sursa veniturilor și locul unde va învăța minorul și nici nu face dovada că s-ar fi recăsătorit în statul Canada.
De asemenea, a arătatcă apelantul a făcut dovada că este preocupat de creșterea și educarea copilului, deține un imobil în proprietate, realizează venituri și are garanții morale că se poate ocupa de minor prin stabilirea locuinței acestuia la el. Aceasta în detrimentul intimatei-pârâte, care nu are o locuință proprie, locuind cu părinții, și nu realizează venituri.
Față de această situație, apreciază că ambii părinți trebuie să exercite autoritatea părintească în comun, acesta fiind și principiul egalității părinților, ca regulă consacrată de dispozițiile art.397 și art.503 Cod civil. Excepțiile de la această regulă, prevăzută în art.398 și art.399 Cod civil, nu pot fi reținute de către instanță doar pe baza susținerilor unuia dintre părinți fără argumente probate.
În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art.282 și următoarele C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr.107/A/10.10.2013, Tribunalul Ialomița a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, cât privește soluționarea cererii principale și a cererii reconvenționale și, în consecință, a admis în parte cererea principală, precizată,; a admis în parte cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă; a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorului T.-R. Alessandro, născut la data de 18.01.2005, în comun, de către ambii părinți, și a obligat pe reclamantul pârât către pârâta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 250 lei, a păstrat celelalte dispoziții ale hotărârii.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că motivul de apel privind greșita interpretare a întregului probatoriu administrat în cauză, nu este fondat.
Instanța de fond, respingând cererea pârâtei reclamante de amânare a cauzei, apreciind că motivele invocate nu sunt concludente pentru a aprecia asupra motivelor temeinice privind imposibilitatea prezentării la interogatoriu, a menționat în practicaua hotărârii faptul că a dispus aplicarea dispozițiilor menționate. Acest lucru însă nu obligă instanța să aprecieze lipsa părții la interogatoriu ca și o mărturisire deplină, ci oferă posibilitatea instanței de a considera această împrejurare ca un început de dovadă scrisă, care trebuie coroborat cu celelalte probe administrate, ceea ce s-a și făcut în speță.
În ceea ce privește neadministrarea probei testimoniale și a celei cu interogatoriu, propuse de pârâta reclamantă, s-a reținut că însuși apelantul s-a opus amânării judecății pentru administrarea acestora, în condițiile în care pârâta a solicitat amânarea judecății deoarece se afla în imposibilitate de a se prezenta la instanță.
Pe de altă parte, în lipsa administrării acestor probe, nu se poate susține netemeinicia cererii pârâtei reclamante, dacă la dosar sunt alte probe suficiente pentru a forma convingerea instanței cu privire la cauza dedusă judecății.
Instanța de fond a și subliniat că determinante în luarea hotărârii au fost înscrisurile, și mai ales referatul anchetei sociale și raportul de evaluare psihologică a minorului.
În ceea ce privește conținutul referatului anchetei sociale efectuate la domiciliul pârâtei, reclamantul nu a formulat obiecțiuni la acesta, și nu a solicitat refacerea acestuia, neindicând la momentul administrării acestei probe vreo lacună sau vreo neregulă.
În ceea ce privește declarația martorului propus de către reclamant, instanța de fond a arătat motivat de ce a înlăturat această probă, constatând în mod corect că declarația martorului nu se corobora cu alte probe, și nu era credibilă în raport de împrejurările cauzei și chiar de afirmațiile părții care l-a propus.
Și în privința efectuării anchetei sociale la domiciliul pârâtei, aprecierea instanței cu privire la condițiile de trai pe care aceasta le oferă minorului în țară este corectă deoarece instanța nu a stabilit domiciliul copilului la mamă având în vedere domiciliul acesteia din Canada, pentru a fi nevoie de efectuarea unei anchete sociale în Canada.
În ceea ce privește motivul de apel privind pronunțarea instanței și asupra pensiei de întreținere, s-a reținut că nici acesta nu este fondat.
În cauzele cu minori, instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra drepturilor copilului, inclusiv a pensiei de întreținere, chiar dacă nu s-a formulat o astfel de cerere de către părți.
Motivul privind modalitatea de exercitare a autorității părintești a fost apreciat ca fondat.
Or, regula este că autoritatea părintească se exercită în comun de către părinți și numai pentru motive temeinice cum sunt cele prevăzute de art.507 cod civil sau când interesul superior al copilului o impune, se poate dispune exercitarea ei numai de către un părinte.
Când părinții nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copilului, actele curente privind creșterea și educarea acestuia fiind îndeplinite de părintele la care copilul locuiește.
În speță, hotărârea instanței de a acorda exercițiul autorității părintești numai mamei în considerarea stabilirii acesteia cu minorul în Canada, nu este temeinică deoarece stabilirea domiciliului copilului în Canada nu trebuie să limiteze drepturile și obligațiile reclamantului de a veghea la creșterea și educarea minorului, lucru posibil chiar și la o distanță foarte mare, având în vedere mijloacele tehnice de comunicare existente.
Refuzul tatălui de a-și da acordul pentru schimbarea domiciliului copilului, dacă este abuziv, poate fi cenzurat de instanța de tutelă atunci când schimbarea de domiciliu este în interesul superior al copilului, dar nu poate constitui un motiv de a acorda exercițiul autorității părintești numai unui părinte.
S-a apreciat că instanța de fond în mod greșit a dispus exercitarea autorității părintești numai de către mamă, având în vedere că tatăl nu a manifestat dezinteres față de minor iar situația de fapt reținută nu se încadrează printre motivele temeinice care să îndreptățească instanța să dispună astfel.
Pentru considerentele reținute, tribunalul a admis apelul în sensul celor menționate.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât pârâta reclamantă cât și apelantul reclamant pârât.
Prin recursul declarat de recurentul reclamant pârât se solicită a se avea în vedere următoarele aspecte:
Instanța de fond nu s-a pronunțat în privința solicitării recurentului, de a se face aplicarea prevederilor art. 225 C.pr.civ., în condițiile în care pârâta-reclamanta, fără motive temeinice nu s-a înfățișat la termenul la care a fost citata cu mențiunea «personal la interogatoriu» .
Instanța de apel apreciază ca instanța de fond a dispus aplicarea dispozițiilor art. 225 C.proc.civ., însă nu a avut în vedere aceste aspect în pronunțarea soluției.
Se mai arată că pârâta-reclamanta nu a administrat proba cu audierea unui martor, și nici proba cu interogatoriul reclamantului, iar în ceea ce privește efectuarea anchetei sociale la domiciliul din în Mun. Slobozia, .-24, Jud. Ialomița, aceasta s-a realizat la sediul autorității locale, pe baza afirmațiilor pârâtei.
În mod nelegal – susține recurentul - instanța de apel a reținut imposibilitatea de prezentare a pârâtei Ia administrarea probatoriului la fond, atât timp cat trecuse o perioada suficienta de la înmormântare și pana Ia termenul de judecata la care urma sa se administreze probatoriul; instanța de fond a respins ca neîntemeiata cererea de amarare, pârâta a beneficiat de asistenta juridica calificata.
Deși a adus la cunoștința instanței de fond faptul ca pârâta nu mai locuiește Ia domiciliul indicat - Ia care s-a efectuat ancheta sociala - și este în interesul minorului sa se cunoască noua adresa la care locuiește, acest aspect nu a prezentat relevanta pentru instanța de fond.
Instanța de apel nu a reținut aceste aspecte, apreciind în mod nelegal faptul ca reclamantul nu a indicat la momentul administrării acestei probe vreo neregula.
Susține recurentul ca minorul nu mai are locuința Ia domiciliul mamei din Slobozia, .-24, Jud. Ialomița întrucât a încercat exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul, iar la aceasta adresa nu mai locuiește nimeni, existând la un moment dat un anunț de vânzare a imobilului.
„Maniera de interpretarea a mamei” în sensul ca poate schimba locuința minorului când dorește și cum dorește, fără acordul tatălui și fără ca măcar sa ii anunțe de aceasta schimbare reiese atât din maniera în care a tratat efectuarea referatului de ancheta sociala, mergând și oferind niște informații referentului în biroul acestuia, refuzând sa comunice instanței adresa reala a minorului și a sa, sau să susțină afirmația ca locuiește cu minorul la adresa menționată anterior.
Deși pârâta-reclamanta nu a administrat nicio proba în acest sens, iar probele administrate de reclamant releva contrariul, instanța de fond a reținut netemeinic faptul ca minorul este bine îngrijit și supravegheat de mama, în situația în care mama se trezește Ia ora 11, după ce minorul pleacă și revine de Ia scoală, nu a desfășurat niciodată o activitate remunerata (adeverința emisa de firma părinților arata numai scriptic ca are un loc de munca), și nu știe ce înseamnă responsabilitatea financiara a întreținerii unui copil, fiind mereu preocupata de pensia de întreținere a tatălui și de petreceri la care de fiecare data consuma alcool în cantități mari.
Fără suport probator, și în baza aprecieri generale și pur teoretice, instanța de apel a atras atenția reclamantului ca educarea și creșterea minorului presupun îngrijirea acestuia care se reflecta în lucruri mărunte. Reclamantul a solicitat instanței tocmai acordarea acestei oportunități de a participa alături de copilul sau, deopotrivă la lucrurile mărunte și la lucrurile importante din viata sa.
Instanța de fond și-a întemeiat soluția, iar instanța de apel a confirmat temeinicia acesteia, doar pe întrevederea cu minorul și pe evaluarea psihologica, menționând ca acesta resimte durere și teama când vorbește despre reclamant. Daca întrevederea cu minorul ar fi avut loc după ce acesta s-a apropiat de tată, în cadrul întâlnirilor cu psihologul susține recurentul că alta ar fi fost discuția instanței cu minorul. La întâlnirea instanței cu minorul, acesta venea după o perioada îndelungata de denigrare a tatălui în fata minorului și după refuzul mamei de a-l lasă pa tata sa aibă legături personale cu minorul.
Se mai susține că în mod nelegal și netemeinic, instanța de fond nu a reținut declarația martorului Soric N. D., care a relatat o . aspecte importante ale cauzei și care se coroborează înscrisurile depuse la dosar, cu mărturisirea deplina a pârâtei, cu referatul de ancheta sociala efectuat la domiciliul tatălui de la Bușteni.
Precizează recurentul că, din probatoriul administrat în cauză, reiese faptul ca cererea de chemare în judecata așa cum a fost completata și modificata este întemeiata, și solicită ca la pronunțarea soluției în speță să fie avute în vedere o . aspecte ignorate de instanțele de fond și apel, respectiv aspecte ( expuse pe larg de recurent) privind modalitatea faptică în care s-au derulat relațiile dintre copil și părinți în perioada ulterioară datei la care aceștia din urmă s-au despărțit, și respectiv la modalitatea în care s-au derulat relațiile între aceștia din urmă în aceeași perioadă de timp.
Prin recursul declarat de pârâta reclamantă se susține în esență că:
Instanța de apel nu a motivat, raportat la probele administrate, de ce a hotărât în sensul exercitării în comun a autorității părintești, rezumându-se să menționeze doar că exercitarea autorității părintești este regula, și reținând că refuzul nejustificat de a da acordul mamei pentru a pleca cu minorul în Canada nu este un motiv temeinic .
Instanța nu motivează în nici un fel de ce nu a apreciat ca temeinice motivele raportat la probele administrate în fond și apel, și anume: sentința penală nr. 615/09.09.2013 a Judecătoriei Slobozia, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale asupra intimatului pentru infracțiunea abandon de familie prevăzută de art. 305 alin l lit c) Cod pen.; sentința civilă nr. 1365/08.05.2013 a Judecătoriei Slobozia, prin care s-a dispus un ordin de protecție împotriva intimatului pe o perioada de 6 luni; adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia din 19.09.2013, prin care se atestă că s-a învceput urmărirea penală împotriva intimatului pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare asupra pârâtei reclamante; raport psihologic privind situația minorului T.-Rădiilescu Alessandro, nr. 2648/2013 întocmit de DGASPC Ialomița la solicitarea instanței de fond; caracterizarea psihologică a elevului T.-R. Alessandro nr. 69/ 15.01.2013 semnată de învățătoarea minorului și directorul Școlii Gimnaziale nr. 3 Slobozia; caracterizarea psihopedagogică a preșcolarului T.-R. Alessandro nr. 776/25.03.2013; procesele-verbale de audiere a minorului de către instanță.
Precizează recurenta că Tribunalul Ialomița trebuia să se pronunțe asupra întregului material probator administrat, și să motiveze de ce toate aceste înscrisuri nu constituie motive justificate pentru acordarea exercitării autorității părintești de către mama, în condițiile art.398 Cod civil. Prin acestea s-a probat dezinteresul total al tatălui biologic pentru exercitarea autorității părintești asupra acestui copil, și imposibilitatea de comunicare dintre părinți, fiind și urmărit penal pentru abandon de familie și amenințări cu moartea.
Mai critică recurenta decizia atacată în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii ( art.304 pct 9 Cod proc. civ)
Prin cererea reconvențională s-a solicitat exercitarea autorității părintești exclusiv de către mamă, conform art. 398 Cod proc, civ.;
În cadrul procesului - fond și apel – au fost probate motivele temeinice ce stau la baza solicitării astfel formulate, și anume imposibilitatea de a exercita autoritatea părinteasca în comun cu tatăl biologic al copilului, care l-a abandonat de când era mic, nedorind să-l viziteze, și neimplicându-se în creșterea și educarea acestuia până la acesta vârstă. Intimatul nu a înțeles să-și onoreze nici obligația de a plăti pensia de întreținere datorată copilului, fapt care s-a soldat cu începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de abandon de familie.
Susține recurenta că, ignorând total prevederile art. 398 Cod civ., instanța de apel a modificat hotărârea instanței de fond, în sensul că a acordat custodie comună, restrângând în mod nelegal, noțiunea de motive întemeiate doar la prevederile art. 507 Cod civil. Daca legiuitorul ar fi considerat ca sfera motivelor temeinice pentru acordarea autorității părintești exclusive se rezumă doar la cazurile prevăzute de art. 507 Cod civ, ar fi specificat acest lucru în textul art. 398.
Astfel, conform principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nou distinguere debemus, instanța de apel trebuia să aplice textul legal fără a face interpretări limitative, raportat la probatoriul administrat.
Precizează recurenta că, în Jurisprudența Curții de Apel București, în cazuri similare, Curtea a apreciat ca motive întemeiate și: relațiile tensionate între părinți; abandonul de familie; dezinteresul unui părinte față de minor; existența unui ordin de protecție.
Trebuia apreciat cu privire la modalitatea în care poate exercita în comun autoritatea părintească un părinte împotriva căruia instanța a emis un ordin de protecție pentru comportament agresiv.
Dacă Tribunalul ar fi interpretat și aplicat corect prevederea legală ar fi constatat că, practic, exercitarea autorității părintești în comun nu face decât să recunoască niște drepturi egale unui părinte ce nu a înțeles să-și asume nici o obligație în ceea ce privește minorul. Interesul brusc pentru acordarea custodiei comune a apărut doar cu ocazia solicitării de către recurentă a acordului pentru a pleca împreuna cu mine. în vizită, la soțul meu în Canada,
Justificarea intimatului în sensul că, dacă ar avea custodie exclusiva, recurenta ar putea emigra în Canada fără acordul sau este corectă, având în vedere că pentru acest lucru este nevoie de acordul tatălui.
Se mai arată că, pe lângă faptul că a refuzat să se prezinte, conform încheierii de certificare nr.230 din 17.05.2013 a notarului public S. D., intimatul a început să o amenințe și să o șantajeze, neînteresându-l dorința copilului.
Deși intimatul motivează că nu a venit să dea declarația pentru că nu poate lipsi de la serviciu, în realitatea refuzat sa o dea.
Instanța de apel, dacă ar fi aplicat și interpretat corect legea, ar fi trebuit – în opinia recurentei - să analizeze probatoriul administrat din prisma interesului superior al minorului, care este singurul criteriu prevăzut de art. 398 C.civ., și să constatate că nu este în interesul acestuia să acorde formal exercitarea autorității părintești unui tata care s-a dezinteresat total de propriul copil, și este urmării penal pentru abandon de familie și amenințări, neînțelegând să plătească suma infima de 140 lei lunar la care a fost obligat ca pensie alimentară.
Se mai arată că intimatul nu cunoaște nimic privitor la nevoile copilului și acest lucru i se datorează în exclusivitate.
Pe de alta parte, și poziția intimatului de a se opune dorinței copilului de merge cu mama în Canada, la soțul acesteia, este în măsură să arate în ce mod înțelege intimatul să-și exercite autoritatea părintească.
Concluzionează recurenta în sensul în care: comportamentul abuziv, dezinteresul față de minor, imposibilitatea de comunicare atât dintre noi părinții cât și dintre dânsul și copil, constituie adevărate motive întemeiate în sensul art. 398 C.Civ.
De asemenea se face referire la faptul că, la dosar, s-a depus o fotografie făcuta de către minor cu telefonul mobil, în timp ce intimatul o lovea pe recurentă, pentru a face dovada gravelor neînțelegeri dintre părinți și a comportamentului violent al intimatului.
Cu privire la motivarea instanței de apel, în sensul că, odată plecat în Canada, copilul nu își va mai vedea tatăl în condițiile acordării custodiei exclusive nu se susține față de prevederile alin 2 al art. 398 C.Civ.
Exercitarea autorității părintești exclusiv de către mama nu echivalează cu o decădere din drepturile părintești, așa cum interpretează eronat instanța de apel.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului și să modificarea deciziei atacate, în sensul păstrării sentinței apelate.
Reclamantul pârât a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea recursului formulat de pârâta reclamantă, ca inadmisibil, întrucât motivele invocate nu sunt motive de nelegalitate, așa cum prevăd dispozițiile art.304 C.proc.civ., ci sunt în realitate motive de netemeinicie; în subsidiar, se solicită respingerea recursului, ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.
Se arată, prin întâmpinarea astfel formulată, că, prin motivele de recurs formulate de recurenta pârâtă se aduce în discuție temeinicia deciziei recurate, întrucât sunt analizate probatoriile și este descrisa situația de fapt prin prisma propriei interpretări, și pe acest considerent recursul apare ca fiind inadmisibil.
Recurentul consideră că instanța de apel și-a motivat soluția în ceea ce privește exercitarea autorității părintești în comun, reținând că motivul avut în vedere de prima instanță nu constituie un motiv temeinic în sensul art. 507 C.civ.
Eventualul dezinteres manifestat de tată, și situația de fapt reținută cu privire la acest aspect nu se încadrează printre motivele temeinice care săîndreptățească instanța să dispună în sensul solicitat de recurenta pârâtă..
Precizează recurentul reclamant că dosarele penale invocate de partea adversă sunt de fapt plângeri penale formulate de aceasta, tocmai pentru a crea o situație tensionată între părți pe care să o poată invoca în dosarele civile. Pârâta-reclamanta invocă astfel propria turpitudine.
Se mai arată că interesul fata de minor al tatălui nu este brusc, și nu se datorează faptului ca mama s-a recăsătorit. Acesta a manifestat interes față de minor în mod constant, insa numai atitudinea paratei a dus la îndepărtarea copilului de tatăl sau.
Acest aspect a fost observat și de către dna mediator, care a atras atenția paratei ca maniera în care a înțeles să-l denigreze pe tată în fața minorului nu este benefică pentru acesta și categoric nu este în interesul superior al minorului.
După numai o discuție de câteva minute între tată și fiu în prezența dnei mediator, aceștia reușiseră să se apropie.
Cu privire la ordinul de protecție obținut de pârâtă, se arată că acesta s-a referit numai la persoana pârâtei, iar nu și la copil, iar perioada pentru care a fost dispus s-a încheiat, fără să fie încălcat de către reclamant.
Recurentul precizează că nu și-a abandonat copilul, a participat la creșterea și educarea lui în măsura în care pârâta i-a permis și nu i-a îngrădit acest drept, precum și că nu a solicitat vreodată un beneficiu material de pe urma acordului pe care i l-a solicitat pârâta ca minorul sa emigreze în Canada (și nu să-l viziteze pe soțul mamei, așa cum susține acum în recurs pârâta). A solicitat doar sa i se comunice de către parata care sunt condițiile în care va emigra, ce scoală va urma în Canada copilul, unde va locui și din ce îl va întreține pe minor, cum vor fi respectate drepturile sale de a avea legături personale cu minorul.
A achitat pensia de întreține într-un cuantum mult ridicat față de cel stabilit de instanță, atunci când a realizat venituri, și nu a mai achitat această pensie în momentul în care nu a mai realizat venituri.
Mai arată recurentul reclamant că nu a fost la școală pentru că pârâta nu s-a consultat cu acesta la alegerea școlii, și nici măcar nu i-a comunicat ce scoală urmează copilul.
Comportamentul șicanator, nehotărât și culpabil al recurentei reiese – în susținerea recurentului reclamant - și din faptul că, după promovarea a trei plângeri penale și trei procese civile, a formulat o invitație la mediere prin intermediul dnei mediator S. cu sediul în Slobozia, Ialomița, și după ce recurentul a acceptat procedura medierii, pârâta a denunțat unilateral contractul cu dna mediator S..
Ulterior, intimatului reclamant i-a fost adresată o invitație la mediere prin intermediul dnei mediator L. I. P., si după doua încercări de stabilire a unei întâlniri, nu a mai fost contactat nici de către dna D. și nici de către dna mediator.
În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând cu precădere excepția inadmisibilității recursului formulat de recurenta D. R. M. – excepție care a fost invocată prin întâmpinarea depusă de recurentul T. R. S. G. la data de 18.03.2014 -, conform exigențelor stabilite prin art. 137 alin. 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Argumentul adus de recurentul reclamant în susținerea acestei excepții a fost acela că aspectele critice expuse în recursul declarat de partea adversă ar constitui exclusiv critici relative la analiza probelor (temeinicia) realizată prin decizia atacată, aspecte ce nu pot fi încadrate în situațiile de nelegalitate care, potrivit art. 304 C.pr.civ., pot constitui motive apte a fi invocate în recurs.
Din lecturarea motivelor expuse în dezvoltarea recursului exercitat de recurenta pârâtă D. R. M., Curtea reține că, prin aceasta, au fost formulate și critici care vizează omisiunea instanței de apel de a expune - corespunzător exigențelor stabilite prin art. 261 C.pr.civ. – motivele pentru care a apreciat lipsa motivelor temeinice de natură a justifica o dispoziție în sensul exercitării autorității părintești numai de către mamă, cât și critici care se referă la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 398 și a art. 507 din N. C.civ.
Având în vedere că aspectele critice susținute de recurentă în aceste coordonate au natura unor critici care interesează legalitatea deciziei atacate cu recurs și, din punct de vedere formal, ele sunt susceptibile a fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din C.pr.civ., Curtea apreciază ca fiind vădit nefondată excepția invocată de recurentul reclamant.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Recursul exercitat de recurentul reclamant pârât privește soluția (pronunțată de prima instanță, și menținută prin hotărârea instanței de apel) prin care s-a dispus stabilirea locuinței minorului T. R. Alessandro la mama pârâtă.
Referitor la modalitatea de aplicare, în cauză, a prevederilor art. 225 C.pr.civ. – ca și consecință a absenței pârâtei reclamante la termenul stabilit de instanța de fond pentru administrarea probei cu interogatoriul acesteia din urmă – Curtea reține că, prin această normă, este reglementată facultatea instanței în fața căreia se produce un astfel de incident procedural de a socoti lipsa la interogatoriu fie ca mărturisire deplină, fie ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice.
Cum instanțelor de fond le revine atribuția de a analiza probatoriul administrat în derularea litigiului, și de a stabili, pe baza probelor astfel analizate, situația de fapt dedusă judecății, opțiunea acestora de a da eficiență/valoare probatorie în una sau alta dintre formele stabilite prin art. 225 C.pr.civ. incidentului constând în lipsa la interogatoriu nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs, pentru că nu constituie un aspect de legalitate, ci reprezintă o chestiune care ține de evaluarea ansamblului probelor administrate în cauză.
Curtea notează că în decizia recurată nu se regăsește o constatare proprie instanței de apel în sensul că pârâta reclamantă ar fi fost în imposibilitate de a se prezenta pentru a-i fi luat interogatoriul. O trimitere la respectiva situație a fost făcută de instanța de apel în contextul analizei asupra criticii formulate de apelant, prin care se evidenția neadministrarea probei testimoniale de către pârâta reclamantă – critică în privința căreia s-a reținut că nu este de natură a conduce la reformarea sentinței apelate, în condițiile în care celelalte probe administrate în cauză au fost suficiente pentru a forma convingerea instanței.
Cum, prin motivele de recurs, recurentul a înțeles să reia aceeași susținere referitoare la neadministrarea probei testimoniale ce fusese încuviințată în primă instanță pârâtei reclamante, fără a expune vreun argument de natură a evidenția nelegalitatea raționamentului ce a fost expus de instanța de apel cu prilejul analizării aceluiași aspect, Curtea constată că susținerea astfel reluată nu are valențele unei critici apte a forma obiect al controlului judiciar permis în etapa recursului.
Tot prin hotărârea instanței de apel a fost analizată si susținerea potrivit căreia ancheta socială realizată la judecata în fond a cauzei ar fi comportat o . vicii, respectiv că pârâta reclamantă nu ar mai locui la domiciliul la care s-a realizat respectiva anchetă, și că raportul de anchetă socială nu a fost întocmit în urma deplasării efective reprezentanților autorității tutelare la respectivul domiciliu.
Concluzia instanței de apel, sub acest aspect, a fost în sensul caracterului neîntemeiat al criticilor astfel susținute, raportat la împrejurarea că reclamantul pârât nu a formulat obiecțiuni la respectivul raport de anchetă socială, și nici nu a solicitat refacerea acestuia.
Această concluzie a instanței de apel este în deplin acord cu prevederile art. 108 alin. 3 raportat la art. 167 alin. 5 din C.pr.civ. – conform cărora neregularitățile actelor de procedură se acoperă dacă partea nu le-a invocat la prima zi de înfățișare ce a urmat producerii lor, și înainte de a se pune concluzii pe fond – precum și cu dispozițiile art. 295 alin. 2 din C.pr.civ., conform căruia în apel se putea solicita refacerea probei pretins viciate.
Conform principiului general de drept onus probandi icumbit actori, recurentului reclamant îi revenea obligația de a proba orice susținere, cerere, apărare formulată în proces. Simpla împrejurare că a afirmat – și menține afirmația în fața instanței de recurs – că minorul nu mai locuiește la domiciliul la care s-a efectuat ancheta socială nu poate conduce la o constatare în sensul nelegalității hotărârilor judecătorești ce au fost pronunțate de instanțele ierarhic inferioare pe baza unui probatoriu adecvat.
Cum evaluarea probelor constituie o operațiune care excede competențelor instanței de recurs – instanță care, potrivit dispozițiilor art. 304 C.pr.civ., are posibilitatea de a verifica exclusiv legalitatea deciziei atacate – Curtea va constata că nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs aspectele evocate de recurent în sensul că s-ar fi reținut eronat, contrar probelor administrate, faptul că minorul este bine îngrijit și supravegheat de către mamă.
Reținând că recursul este, potrivit dispozițiilor art. 299 alin. 1 C.pr.civ., calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de apel, și că această din urmă instanță nu a avut a analiza o critică referitoare la aprecierile primei instanțe relativ la conținutul obligației părintești (revenind apelantului reclamant pârât) de creștere și educare a minorului, Curtea va constata că nu există suportul necesar unei analize a legalității deciziei atacate din perspectiva criticii formulate de recurent sub acest aspect.
Modalitatea în care instanțele de fond au evaluat probele administrate în etapele procesuale anterioare nu poate face obiect al controlului instanței de recurs – pentru aceleași motive expuse în precedent – astfel că susținerile referitoare la relevanța și concludența în cauză a declarației martorului audiat la propunerea recurentului reclamant nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentul reclamant deciziei instanței de apel.
În ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă reclamantă – care vizează soluția pronunțată asupra cererii de exercitare a autorității părintești exclusiv de către mamă - Curtea reține următoarele:
Instanța de apel a reformat hotărârea apelată, sub aspectul modului de exercitare a autorității părintești asupra minorului T. R. Alessandro, constatând că soluția pronunțată de prima instanță – în sensul de a fi exercitată autoritatea părintească exclusiv de către mamă – nu este conformă cerințelor art. 398 din N.C.civ., care permite o atare modalitate de exercitare a autorității părintești numai în situații de excepție.
Curtea notează că singurul aspect ce fusese reținut de prima instanță spre a dispune în sensul menționat a fost acela că minorul urmează a începe o viață nouă în Canada, alături de mamă și de noua familie a acesteia din urmă, iar tatăl pârât a refuzat sistematic să își dea acordul pentru ieșirea din țară a copilului.
Potrivit art. 295 alin. 1 din C.pr.civ., instanța de apel este chemată a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, iar principiul disponibilității impune instanței civile obligația de a se pronunța în limitele în care a fost investită.
Pe de altă parte, prin art. 296 teza finală, este instituită regula potrivit căreia apelantului nu i se poate agrava situația în propria cale de atac.
În condițiile în care instanța de apel a fost investită a analiza exclusiv apelul principal exercitat de reclamantul pârât împotriva hotărârii primei instanțe, iar în hotărârea astfel atacată se regăsea constatarea explicită a primei instanțe în sensul că nu există alte motive temeinice (decât cel menționat anterior) de natură a justifica o derogare de la regula exercitării autorității părintești în comun – instituită prin art. 397 N.C.civ. -, ar fi fost contrar principiul instituit prin art. 296 teza a II-a din C.pr.civ. să se realizeze în apel o analiză care să conducă la constatarea existenței unor alte asemenea motive decât cel ce era criticat de apelant.
Având în vedere aceste rigori procedurale, care se impuneau în realizarea controlului judiciar pe care instanța de apel era chemată să îl efectueze ca urmare a apelului exercitat de apelantul reclamant pârât, și în absența unui apel exercitat de pârâta reclamantă (pe cale principală, sau incidentală), nu poate fi privită ca fondată critica prin care recurenta pârâtă reclamantă susține existența unei omisiuni a instanței de apel de a motiva hotărârea în sensul de a arăta „de ce nu a apreciat ca motive temeinice motivele raportat la probele administrate în fond și apel”.
Curtea notează că – astfel cum s-a reținut în contextul analizei apelului exercitat de reclamantul pârât recurent – excede competențelor instanței de recurs efectuarea unei analize asupra probatoriul administrat în etapele procesuale anterioare, astfel că expunerea de argumente făcută de recurentă în legătură cu modalitatea în care consideră aceasta că ar fi trebuit evaluate probele ce s-au aflat la dosar la momentul pronunțării deciziei recurate nu poate forma obiect al unei analize specifice acestei căi de atac exetraordinare.
Față de considerentele expuse, urmează a se constata caracterul nefondat al primului motiv de recurs, ce a fost subsumat de recurentă prevederilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs – ce este subsumat prevederilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. – Curtea constată că prin acesta se reproșează instanței de apel că a ignorat total prevederile art. 398 C.pr.civ., care dau posibilitatea pronunțării unei soluții de exercitare a autorității părintești în mod exclusiv de unul dintre părinți, pentru motive întemeiate.
Critica astfel formulată de recurentă este vădit nefondată, reieșind cu evidență din considerentele deciziei recurate împrejurarea că instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței apelate prin prisma acestei norme, dar și a situației de fapt concrete din speța dedusă judecății.
Fără temei susține recurenta că instanța de apel ar fi restrâns sfera motivelor temeinice care intră în aria de reglementare a prevederilor art. 398 N.C.civ., la prevederile art. 507 C.pr.civ.. Referirea făcută de instanță la această din urmă reglementare se regăsește într-un context mai larg, și anume acela în care a fost expus cadrul legal în care se poate deroga de la regula exercitării în comun a autorității părintești, context în care a fost evidențiat faptul că o atare derogare poate fi făcută și în situația în care interesul superior al copilului o impune. Or, această din urmă constatare este concordantă cu reglementarea din cuprinsul prevederilor art. 398 N.C.civ., și a constituit temeiul analizei efectiv realizate de instanța de apel prin considerentele care succed acestor considerații cu caracter de principiu.
În ce privește ordinul de protecție de protecție ce a fost dispus prin sentința civilă nr. 1365/08.05.2013 pronunțată de Judecătoria Slobozia, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, Curtea reține că măsura în acest sens a fost luată numai în raport de recurentă, prin aceeași hotărâre dispunându-se respingerea capătului de cerere prin care se solicita instituirea unui ordin similar și în raport de minorul T. R. Alessandro. Pentru a dispune astfel – în privința minorului – instanța a reținut pârâtul nu reprezintă o stare de pericol pentru copil.
Având în vedere constatarea astfel făcută – cu putere de lucru judecat - în menționatul litigiu, situația de fapt ce a fost reținută de instanțele de fond și apel în litigiul pendinte, precum și împrejurarea că în cadrul recursului nu au fost administrate probe noi, din a căror analiză (permisă în recurs de prevederile art. 305 C.pr.civ.) să rezulte existența unor fapte/împrejurări care ar fi de natură a reliefa un comportament al tatălui care pune în pericol grav persoana minorului, și de a conduce astfel – în scopul protejării interesului superior al copilului - la lipsirea tatălui de drepturile și obligațiile circumscrise autorității părintești ce se impune a fi exercitată – prin prisma prevederilor art. 397 N.C.civ. – în comun, Curtea apreciază că soluția instanței de apel este conformă exigențelor acestei reglementări.
Se cuvine a fi observat faptul că, prin prisma prevederilor art. 17 alin. 1 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, imperativul respectării interesului superior al copilului se realizează (și) prin menținerea legăturilor personale între acesta și fiecare dintre părinți săi. Conform alin. 3 al art. 17 din același act normativ, limitarea unor astfel de legături personale poate fi dispusă în situațiile în care se constată că „există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului”.
Or, situația de fapt ce a fost reținută în speță nu reliefează existența unei conduite a tatălui ce ar fi de natură a primejdui dezvoltarea copilului, spre a justifica o concluzie în sensul că păstrarea legăturilor între aceștia ar fi de natură a constitui motive temeinice pentru limitarea lor, în scopul asigurării protecției interesului superior al copilului minor.
Reglementarea cuprinsă în art. 398 N.C.civ. reprezintă o excepție de la regula instituită prin art. 397, iar în lumina principiului general de drept exceptio est strictissimae interpretationis, existența unor situații de excepție ce sunt apte a atrage derogarea de la regulă trebuie constatate în fiecare cauză în care se invocă, pe baza unui probatoriu concludent. Astfel, împrejurarea că, prin hotărâri de speță ale Curții de Apel București, s-a constatat în alte cauze existența unor motive întemeiate pentru a se dispune exercitarea autorității părintești exclusiv de un părinte nu poate constitui, prin ea însăși, temei spre a se concluziona că și în litigiul pendinte ar exista asemenea motive.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că este lipsit de temei și cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se susține că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a legii în speță.
Față de concluziile reținute și de prevederile legale menționate, Curtea urmează a dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea ca nefondate, a recursurilor susținute prin criticile analizate în cele ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității recursului, ca nefondată.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul – reclamant T. R. S. – G. și de recurenta – pârâtă D. R. M., împotriva deciziei civile nr.107 A din data de 10.10.2013, pronunțate de către Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehnored.B.I.
2 ex/
---------------------------------------
T.Ialomița – R.M.I.
- L.I.M.
Jud.Slăbăzia – P.S.
| ← Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 776/2014. Curtea... | Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... → |
|---|
