Legea 10/2001. Decizia nr. 423/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 423/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 423/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.423
Ședința publică de la 7.03.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți O. D. A., O. D., O. I., O. DORULEȚ, O. I. G. și O. V. V., împotriva sentinței civile nr. 756 din 09.04.2012, pronunțată de Tribunalului București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 28.02.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 7.03.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr._, la data de 08.07.2011, reclamanții O. D. A., O. D., O. I., O. Doruleț, O. I. G. și O. V. V. au chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, solicitând tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în privința imobilului situat în București, . și 6, sector 4, precum și la plata daunelor cominatorii în valoare de 200 lei, începând cu cea de-a 30 zi după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că terenul în suprafață de 1480 m.p., situat în București, ., și terenul în suprafață de 197 m.p., situat în București, ., le-au aparținut în proprietate, în temeiul chitanței sub semnătură privată încheiate cu numitul P. A. în data de 01.08.1969 și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita S. M., prin mandatarul M. A. în data de 05.12.1970. În continuare, reclamanții au menționat că pe terenurile în discuție se afla o construcție, căreia i-au mai fost anexate 3 camere de locuit. Reclamanșii au susținut că imobilele în discuție au fost preluate abuziv de stat în anul 1988, motiv pentru care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 sub nr. 2831/15.10.2001, ce nu a fost soluționată nici până în prezent.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Constituția României, Convenția Europeană.
În ședința publică din data de 05.03.2012, reclamanții și-au modificat acțiunea sub aspectul cadrului procesual pasiv, specificând faptul că M. București, prin Primar General, are calitatea de pârât în cauză în locul Primăriei Municipiului București.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, însă s-a prezentat în fața tribunalului prin consilier juridic, atașând dosarul administrativ în fotocopie și punând concluzii de respingere a acțiunii.
În ședința publică din data de 02.04.2012, tribunalul a admis excepția inadmisibilității capătului al doilea al cererii vizând daunele cominatorii, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen de judecată. De asemenea, în aceeași ședință de judecată, date fiind concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea topografie, reclamanții și-au completat acțiunea solicitând restituirea în natură a terenului expertizat.
Prin sentința civilă nr.756/09.04.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea astfel cum a fost modificată de reclamanții O. D. A., O. D., O. I., O. Doruleț, O. I. G. și O. V. V., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar General, ca neîntemeiată.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, comunicată pârâtului M. București prin intermediul B.E.J. P. S. sub nr. 2831/16.10.2001, reclamanții O. D. A. și O. D., precum și numitul O. Ș. au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 1480 m.p., precum și pentru cele două construcții demolate abuziv, situate în București, ., sector 4.
În motivarea notificării, a fost invocat înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 05.12.1970 cu numita S. M., precum și disp. art. 1846-1860 C. civ. De asemenea, s-a precizat faptul că cele două construcții au fost edificate ulterior, existând hotărâri judecătorești în privința acestora.
Astfel, în ceea ce privește imobilul situat în București, ., sector 4, (teren în suprafață de 1480 m.p. și construcție), tribunalul a constatat că, la data de 05.12.1970, între numita S. M., prin mandatar M. A., pe de-o parte, și numiții O. Ș. și N. N., pe de altă parte, a fost încheiat un înscris sub semnătură privată intitulat "act de vânzare-cumpărare" vizând înstrăinarea unui teren viran în suprafață de 1480 m.p., situat în București, ., sector 5.
În cuprinsul înscrisului sub semnătură privată se menționează că terenul a intrat în proprietatea numitei S. M. prin moștenire, conform certificatului de moștenitor nr. 498/04.12.1970, eliberat de notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București, precum și că aceasta se obligă a sta la dispoziția cumpărătorilor în vederea autentificării actului de vânzare-cumpărare la biroul notarial competent.
Printre mențiunile certificatului de moștenitor nr. 498/04.12.1970, emis în urma decesului numitului Brecingă N., frate al numitei S. M., se specifică faptul că pentru terenul în suprafață de 1480 m.p., situat în București, ., sector 5, nu au fost prezentate titluri de proprietate, acesta fiind în patrimoniul de fapt al defunctului.
Prin sentința civilă nr. 2799/13.05.1989, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr. 2536/1989, s-a constatat faptul că N. N. și N. F. sunt constructori de bună credință în privința construcției edificate în București, ., sector 4, compusă din 3 camere, marchiză, bucătărie, magazie, w.c.
În data de 27.07.1999, numitul N. N. a decedat, moștenitorii acestuia fiind reclamanții O. D. și O. A., potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 130/28.10.1999, eliberat de B.N.P. L. G..
Totodată, numita N. F. a decedat, moștenitorii acesteia fiind N. N., O. L. și A. F., potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 1806/07.12.1994, eliberat de Notariatul de Stat Sector 4 București.
Moștenitorii numitului O. Ș. sunt reclamanții O. I., O. Doruleț, O. I. G. și O. V. V., potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 100/23.05.2011, emis de B.N.P.A. C. & C..
Potrivit disp. art.11 din Decretul nr.144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții, actele de înstrăinare sau împărțeală a terenurilor cu sau fără construcții, proprietate particulară, se vor face numai în formă autentică, în caz contrar acestea fiind nule de drept.
De asemenea, potrivit disp. art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Ca atare, în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1480 m.p. prin înscrisul sub semnătură privată anterior menționat din patrimoniul numitei S. M. în patrimoniul numiților O. Ș. și N. N., tribunalul a considerat că aceasta nu a operat, având în vedere nerespectarea formei autentice a actului de înstrăinare, sancționată cu nulitatea absolută, potrivit prevederilor legale menționate în precedent, incidente la data întocmirii acestuia (05.12.1970). De altfel, nici în privința numitei S. M. nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate, nefiind prezentat titlul de proprietate al autorului său Brecingă N., fiind specificat în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 498/04.12.1970 că terenul este deținut ca patrimoniu de fapt.
Tribunalul a constatat că în cuprinsul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, numiții O. Ș. și N. N. au invocat disp. art. 1846-1860 C. civ., acestea reglementând posesia, intenționând de fapt să se prevaleze de efectele uzucapiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, or, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de lungă durată, reclamanții ar fi trebuit să obțină în prealabil promovării prezentei acțiuni o hotărâre judecătorească prin care dreptul lor de proprietate asupra terenului să fie constatat în contradictoriu cu adevăratul proprietar al terenului până la momentul preluării bunului în proprietatea statului.
De asemenea, în ceea ce privește construcția edificată ulterior de către reclamanți, aceștia nu au decât calitatea de constructori de bună-credință, iar nu de proprietari, neavând ca atare dreptul să fie despăgubiți de stat, prin raportare la disp. art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001. În măsura în care ar obține o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului lor de proprietate asupra terenului, ar putea invoca accesiunea imobiliară în privința construcției, aceștia devenind cu efect retroactiv proprietarii terenului.
În ceea ce privește imobilul situat în București, ., sector 4, (teren în suprafață de 197 m.p. și construcție), tribunalul a reținut, în primul rând, că în privința acestuia nu a fost făcută dovada formulării unei notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate proceda la soluționarea pe fond a ceea ce nu s-a pretins, nefiind îndeplinită procedura prealabilă.
De asemenea a reținut că prin înscrisul sub semnătură privată intitulat "chitanță", nedatat, încheiat cu aproximație în anul 1969, numitul P. A. a înstrăinat numitului O. Ș. terenul în suprafață de 197 m.p. și construcția edificată pe acesta, compusă din 2 camere și 3 magazii, situate în București, ., sector 4.Anterior acestui act, numitul P. A. a încheiat tot un act sub semnătură privată, intitulat "chitanță", în anul 1969, prin care i s-a transmis imobilul specificat mai sus de către numita O. M..
Numita O. M. este unicul moștenitor legal al numitului P. G. zis și N. G., potrivit certificatului de moștenitor nr. 446/1964 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului N. B., defunctul prevalându-se de titlu de proprietate valabil asupra imobilului-teren și anume de actul de vânzare autentificat sub nr._/24.03.1929 de Tribunalul I., Secția Notariat.
Ca atare, în privința acestui teren, a fost făcută dovada titlului de proprietate originar, însă, similar celeilalte ipoteze, transferul dreptului de proprietate de la numita O. M. către numitul P. A. și mai departe către autorul reclamanților nu a operat, actele fiind lovite de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice.
Pentru considerentele menționate anterior, tribunalul a respins cererea astfel cum a fost modificată ca neîntemeiată, pentru primul imobil nefiind dovedită calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind făcută proba dobândirii dreptului de proprietare asupra terenului prin uzucapiune și asupra construcției prin accesiune, iar, pentru cel de-al doilea imobil, nefiind formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nefiind nici probat dreptul de proprietate.
Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs reclamanții O. D. A., O. D., O. I., O. Doruleț, O. I. G. și O. V. V., criticând-o pentru următoarele motive:
Instanța de fond, a respins prezenta acțiune, făcând apel la disp. art. 11 din Decretul nr.144/1958, în loc să se raporteze la dispozițiile disp. art 1 din Primul Protocol Adițional Ia CEDO. Asadar tribunalul a preferat să se raporteze în anul 2012, la decretului stalinist nr. 144/1958, desuet și caduc, făcând abstracție de împrejurarea că motivul pentru care nu a fost încheiat actul autentic în cauză rezidă în natura opresivă a regimului comunist din acea epocă, specifică anilor "50, autorii reclamanților fiind constrânși moral de caracterul opresiv al regimului comunist, să nu încheie actul autentic, pentru ca astfel să evite eventualele măsuri represive la care ar fi fost supuși, în calitatea lor de mici proprietari de teren.
Dacă jurisprudența constantă și unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție a recunoscut actele translative de proprietate încheiate sub forma chitanțelor sub semnătură privată, de asemenea cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale Legilor nr. 58/1974 și 59/1974, de asemenea represive și de inspirație stalinistă, conform principiului de drept ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, ca și instanța superioară de recurs, solicită să se constate efectele juridice translative de proprietate produse prin înstrăinarea terenului în suprafață de 1.480 mp prin act sub semnătură privatăAstfel, recurenții – reclamanți susțin că au fost proprietarii de drept și de facto asupra terenului în suprafață de 1.480 m.p., liber și restituibil în natură, disp. art.3 alin. 1 lit.(a) din Legea nr.10/2001 fiind incidente în speță.
Recurenții – reclamanți au invocat disp. art. 299 alin.(1), 304 alin.8 și 9, 304^1 și 312 pct.1, 2 si 3 Cod de procedură civilă, dispozițiile Legii nr.10/2001, disp. art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, disp. art. 6 și 13 din CEDO, disp. art. 11, 20 si 44 din Constituție, precum și jurisprudența I.C.CJ..
In recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile concrete cu care a fost legal sesizată și de prevederile legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Din dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.
În acest sens, pct. 5 al textului menționat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. În speță nu au fost respectate aceste dispoziții legale imperative.
Astfel, teza juridică susținută de reclamanți constă în aceea că terenurile în suprafață de 1480 mp și respectiv 197 mp., situate în București, . și nr. 6 au fost dobândite de autorii acestora în anul 1969 și 1970, acestea fiind preluate de stat în anul 1988, în mod abuziv și că demersul lor administrativ reprezentat de notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost soluționată înăuntrul termenului de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din actul normativ menționat anterior.
Din analiza considerentelor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția pronunțată în cauză, rezultă că tribunalul a avut în vedere momentul la care reclamanții au pretins dobândirea bunurilor revendicare, reținând că nu s-a probat dobândirea proprietății cu act autentic, în conformitate cu prevederile art. 11 din Decretul nr. 144/1958.
Or, fiind neîndoielnic stabilit că acțiunea reclamanților este fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, nr. 20/2007, pretențiile concrete deduse judecății se impuneau a fi analizate în raport de normele cu caracter special și derogatoriu în această materie cuprinse în actul normativ special cu caracter reparatoriu - Legea nr. 10/2001.
Astfel, deși nu se poate contesta faptul că chitanțele sub semnătură privată încheiate de autorii reclamanților în anul 1970 și respectiv 1969, nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, nu se poate face abstracție de faptul că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa - numita prezumție de proprietate care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în „actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării".
Curtea reține în acest sens că art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Din interpretarea teleologică a prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, rezultă intentia legiuitorului de a veni în sprijinul persoanelor îndreptățite care nu dețin înscrisuri privitoare la proprietate, dar care sunt menționate în actul normativ de preluare, existând o prezumție în favoarea respectivelor persoane că dețin bunul sub nume de proprietar. Această prezumție poate fi răsturnată prin probe contrare, după cum se prevede în chiar textul art. 24.
D. în cazul prezentării titlului originar de proprietate, dovada dreptului de proprietate trebuie reținută pe baza acestuia, conform art. 23 din Legea nr.10/2001, care face inoperantă prezumția de proprietate întemeiată pe mențiunile din actul normativ de preluare.
Or, în cauză, din verificarea considerentelor sentinței recurate rezultă că instanța de fond a omis a proceda nu numai la o atare analiză, a calității reclamanților de persoane îndreptățite, în raport de toate probatoriile administrate în cauză (în condițiile în care la dosarul de fond fuseseră atașate două adrese emise de ., care făceau referire nu numai la data și temeiul preluării imobilelor din . și nr. 6, dar și la persoanele deposedate de stat, fără ca instanța de fond să valorifice sau să înlăture aceste probe) și de prevederile de favoare ale legii speciale de care reclamanții s-au prevalat în susținerea acțiunii introductive dar și la stabilirea situației juridice de la data preluării și în prezent, a imobilelor menționate în cadrul notificărilor formulate de reclamanți, respectiv la stabilirea entității deținătoare a imobilului competentă să soluționeze notificarea, în interesul art. 25 coroborat cu art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Tot astfel, instanța de fond s-a limitat la a statua că pentru imobilul din . nu s-a formulat notificare, omițând a analiza cu prioritate relevanța împrejurării expres menționate în notificarea formulată de reclamanți - fila 32 fond, în cuprinsul căreia se arată că, de fapt, terenul solicitat a fi restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost împărțit, anterior preluării lui de către stat, prin convenția părților, în două loturi egale, pe care ambii dobânditori au edificat case de locuit și de a cerceta întinderea terenului astfel dobândit și revendicat, situația sa juridică, adresa poștală a imobilului revendicat, la data preluării și în prezent, în raport și de această împrejurare.
În plus, Curtea remarcă faptul că aprecierea referitoare la existența unor numere poștale diferite nu este fundamentată de către instanța de fond în niciun fel, deși se impunea ca o atare concluzie să fie formulată cu trimitere la probele pe care instanța avea obligația de a le individualiza și evalua în mod corespunzător, cu luarea în considerare a voinței reale a notificatorilor, exprimată în cuprinsul cererii de restituire.
Câtă vreme, instanța de fond s-a limitat, în soluționarea cauzei, exclusiv la aceste constatări sumare și lipsite de substanță, motivarea sentinței recurate nu poate fi apreciată decât ca necorespunzătoare din perspectiva exigentelor impuse de art. 261 din Codul de procedură civilă, care consacră imperativ obligația instanței de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părților, prin raționamente logice și făcând referire la împrejurările de fapt și de drept și la probatoriile care au fundamentat concluziile expuse în considerente.
În acest sens, Curtea are în vedere că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat in practica Curții EDO, implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…). Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
Or, în cauză, motivarea sentinței recurate este lapidară, fiind arătate într-o manieră incompletă și nelămuritoare, considerentele pentru care se concluzionează că reclamanții nu ar avea calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.
Astfel, hotărârea care face obiect al recursului nu reflectă preocuparea reală a instanței de fond de a înfăptui o analiză în concret a actelor și lucrărilor dosarului cu privire la ceea ce reclamanții au solicitat, respectiv de a înlătura în mod justificat susținerile acestora prin stabilirea argumentelor de fapt și de drept decisive pentru soluționarea cererii.
Față de aceste împrejurări, Curtea constată că în cauză, a existat o lipsă de preocupare reală din partea instanței, de a explica și fundamenta raționamentul său pentru a lăsa instanței superioare de control posibilitatea să cenzureze acest raționament.
Totodată, Curtea are în vedere faptul că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cum dispozițiile art. 261 alin. 1 din codul de procedură civilă au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea sentinței recurate.
Instanța de recurs apreciază că soluția casării cu trimitere se impune și ca o garanție a respectării dreptului prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil,pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.
Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces Ia o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții, inclusiv Ia motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului Ia un proces echitabil.
În acest sens, Curtea a reținut și interpretarea obligatorie dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României (hotărârea din 28 aprilie 2005) potrivit cu care: „dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate” adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, articolul 6 implică mai ales în sarcina „instanței” obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”.
Totodată, în Cauza D. împotriva României (cererea nr. 584/2000, hotărârea 16 noiembrie 2006), instanța de contencios european a reținut: „Convenția neintenționând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective (Artico contra Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, . nr. 37, pag. 16, § 33), Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat “studiate”, adică examinate cum trebuie de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, articolul 6 implică în sarcina “tribunalului” obligația de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, fără a aprecia pertinența lor și fără a fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (V. de Hurk contra Olandei, citat anterior, pag. 19-20, §§ 59 și 61). Întinderea acestei îndatoriri poate varia în funcție de natura deciziei”.
Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conținutul unor neregularități procedurale evidente, dar și esențiale în raport cu judecata anterioară,vătămarea recurenților fiind evidentă, Curtea constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel că urmează a se admite recursul și a se casa sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, care va proceda la analizarea cererii formulate și la corecta aplicare a prevederilor legale incidente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), art. 313 C. proc. civ. și cu observarea prevederilor art. 315 C.proc.civ., și valorificarea tuturor probelor administrate în cauză, inclusiv a actelor noi depuse în recurs și, eventual, administrarea de probe suplimentare, pentru a se stabili cu certitudine dacă reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 pentru reclamanți, în raport de bunul imobil descris în notificare precum și stabilirea corectă a situației juridice actuale a imobilului solicitat a fi restituit prin notificare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți O. D. A., O. D., O. I., O. DORULEț, O. I. G. și O. V. V., împotriva sentința civilă nr.756/09.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Casează în tot sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.R.L./.M.I.
2 ex./2.04.2013
TB-S.4 - D.N.T.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 337/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 175/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
