Legea 10/2001. Decizia nr. 175/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 175/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2012 în dosarul nr. 175/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 175R
Ședința publică de la data de 27.01.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR- G. A. G.
GREFIER - D. L.
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul pârât M. București prin Primarul General și de recurenții intervenienți I. V., I. N., D. F., V. C. și V. M., împotriva sentinței civile nr. 88/21.01.2011 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. L., M. G., M. E. și P. M., cauza având ca obiect „ Legea 10/2001”.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 20.01.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 27.01.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamantele R. L., M. G., M. E. și P. M. au solicitat, în contradictoriu cu M. București prin Primar General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, . (fostă . 2, compus din teren în suprafață de 581 m.p. și construcție compusă din 6 camere, wc, 4 vestibule, bucătărie, atelier, magazie; iar în subsidiar, potrivit Legii 10/2001, în cazul în care acest teren nu se poate restitui în natură, să se dispună obligarea pârâtului la măsuri reparatorii prin echivalent - compensarea cu un alt imobil echivalent valoric la nivelul pieței imobiliare, ori obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri bănești la valoarea de piață, stabilită prin expertiză tehnică de specialitate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele defuncților F. G., decedat la data de 04.03.1982 și F. M., decedată la data de 28.06.2000.
S-a arătat că reclamantele M. G. și R. L., în calitate de fiice, i-au moștenit pe cei doi părinți cu câte o cotă indiviza de 2/6 din întreaga masă succesorală, iar M. E. și P. M., în calitate de nepoate de fiu predecedat, au moștenit cota indiviză de 1/6 din întreaga masă succesorală, așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 2/25.01.2006 eliberat de BNP D. G..
S-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/05.04.1939 de Tribunalul I. - Secția notariat și transcris sub nr. 5821/05.04.1939, autorul lor, F. G. a cumpărat o parcelă de teren în suprafață de circa 400 mp, în indiviziune cu alte două persoane.
Prin Actul de partaj voluntar transcris sub nr. 4307/21.11.1951, autorul lor a mai dobândit, alăturat, proprietatea exclusivă asupra suprafeței de teren de circa 192 mp., teren pe care a construit imobilul compus din 6 camere, wc, 4 vestibule, bucătărie, atelier, magazie;
Imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1123/05.08.1980 CPMB.
S-a arătat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 au adresat pârâtei, prin executor judecătoresc, Notificările nr. 913/08.08.2001 și nr. 4126/ 14.11.2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului - construcție și teren - ce face obiectul prezentei cauze.
Aceste notificări fac obiectul dosarelor nr._/09.08.2001 și nr._/15.11.2001 ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, însă, până la data introducerii acțiunii judecătorești nu au fost soluționate, fapt ce echivalează cu un refuz de restituire, ceea ce le îndreptățește să se adreseze justiției, în același sens invocând și soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. IX din 20.03.2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 653/28.VII.2006, în care se arată că, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lese menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă, în această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalând cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale."
În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX/20.03.2006 și nr. 20/19.03.2007.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Numiții I. V., I. N., D. F., V. C. și V. M. au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului M. București reprezentat prin Primarul General, prin care au solicitat respingerea acțiunii. În motivarea cererii, s-a arătat că aceștia justifică un interes deoarece sunt deținătorii dreptului de folosință prin locațiune a imobilului a cărui restituire se cere, situat în București . sector 2, conform contractului de închiriere nr._/08.04.2009 valabil până în anul 2014, astfel că nu invocă o pretenție proprie și nu urmăresc obținerea unei hotărâri prin care părțile inițiale (reclamantele), să fie condamnate față de ei.
În situația admiterii în principiu a cererii de intervenție, s-a solicitat instanței verificarea dosarului de notificare în baza Legii nr. 10/2001, nr._/09.08.2001. S-a considerat că în prezenta cauză, solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în București . sector 2 are drept temei invocarea unei preluări pretins abuzive în baza Decretului nr. 223/1974. S-a arătat că imobilul din . sector 2 București nu a fost înstrăinat de stat către o terță persoană, iar în ipoteza restituirii în natură, intervenienții au solicitat să se stabilească obligația respectării drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, condiționarea restituirii cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din OUG nr. 184/2002. S-a invocat art. 12 și 13 din Legea nr. 10/2001, s-a susținut că nu suntem în ipoteza unei preluări abuzive fără plată a imobilului situat în . sector 2 sau a înstrăinării urmare a plecării, fără a fi despăgubit fostul proprietar cu respectarea Constituției și art. 480-481 cod civil.
Prin încheierea din data de 11.01.2011 tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului.
Prin sentința civilă nr. 88/21.01.2011 Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, invocată de intervenienții I. V., I. N., D. F., V. C. și V. M.; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienți, a admis cererea principală, a obligat M. București prin Primarul General al Municipiului București să le restituie reclamantelor în natură și să le lase în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în M. București, . (fostă . 2, compus din: terenul de 592 m.p. (400 m.p.+192 m.p.) identificat prin raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. D. I., conform planului de situație Anexa 1, fila nr. 42 din dosar, precum și din construcțiile situate pe el, respectiv: construcția compusă din 6 camere, WC, 4 vestibule bucătărie, atelier, magazie; a obligat pârâtul și intervenienții, în solidar, la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamante.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul nu a soluționat cele două notificări, fiind în prezența unui refuz nejustificat de soluționare, care justifică intervenția instanței, urmând ca aceasta să dispună cu privire la drepturile efectiv pretinse de către reclamante, în conformitate cu statuările aduse de ÎCCJ prin Decizia nr. XX/19.03.2007, în cadrul recursului în interesul legii.
Prin expertiza tehnică de specialitate în topografie și cadastru expertul D. I. a identificat imobilul solicitat de către reclamante, care a fost preluat de la autorul acestora, F. G., constatându-se că acesta formează un singur lot, se află în patrimoniul privat al Municipiului București, nu este afectat de utilități publice, este folosit de către chiriașii-intervenienți în prezenta cauză, astfel fiind posibilă restituirea imobilului în natură, terenul având o suprafață de 592 mp, împrejmuită și delimitată clar de proprietățile vecine, așa cum rezultă și din planșele fotografice depuse în dosarul administrativ.
Tribunalul a mai reținut că imobilele solicitate de către reclamantele R. L., M. G., M. E. și P. M., au fost dobândite de către autorul lor comun F. G., o parte prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/05.04.1939 de Tribunalul I. - Secția Notariat și transcris sub nr. 5821/05.04.1939, prin care a cumpărat o parcelă de teren în suprafață de circa 400 mp, iar restul terenului, prin Actul de partaj voluntar transcris sub nr. 4307/21.11.1951, prin care a mai dobândit, alăturat, proprietatea exclusivă asupra suprafeței de teren de circa 192 mp., teren pe care a construit imobilul compus din 6 camere, dependințe, bucătărie, atelier și magazie.
Imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1123/05.08.1980 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, pe motiv că proprietarului i s-a aprobat plecarea definitivă din țară.
În art. 1 din Decizia de preluare nr. 1123/05.08.1980 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, s-a prevăzut că terenul trece fără plată în proprietatea statului, iar în art. 2 din Decizie s-a prevăzut că evaluarea imobilului construcție și plata despăgubirilor se va face potrivit Decretului nr. 467/1979.
Prin adresa nr. 5764/17.05.2007 emisă de către Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală (fila nr. 12 din dosar), se atestă faptul că terenul de 581 mp, cu adresa poștală .. 236, Sectorul 2 (actual ., sectorul 2), din care 147mp afectat de construcție, a fost înregistrat pe numele autorului F. G., iar conform Deciziei nr. 1123 din 5 august 1980, construcțiile au fost preluate cu plată de la autor, terenul aferent fiind preluat fără plată și trecut în proprietatea statului.
Tribunalul a constatat că prin Decizia de preluare nr. 1123/05.08.1980 nu s-au stabilit și nici nu s-au plătit despăgubiri, organul de preluare consemnând doar temeiul juridic în baza căruia vor fi calculate și plătite despăgubirile la o dată ulterioară preluării imobilelor.
Din Adresa nr. A621/29.09.2006 emisă de S.C. Apolodor S.A., tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat de la autorul F. G. conform Decretului nr. 223/1974 și Deciziei nr. 1123 din 5 august 1980, fără să fie plătite despăgubiri, iar alte probe relevante nu s-au adus pentru a se dovedi că au fost plătite până în prezent, astfel de despăgubiri pentru construcție.
Prin urmare, este neîntemeiată susținerea intervenienților, în sensul că preluarea s-ar fi făcut cu titlu de sancțiune, întrucât autorul reclamantelor nu a plecat în mod fraudulos din țară, iar în speță, este vorba despre o preluare abuzivă, atât a terenului, cât și a construcțiilor, în condițiile în carte nu s-au plătit despăgubiri nici măcar pentru construcții, așa cum prevedea Decretul nr. 223/1974.
Cu privire la dispozițiile legale relevante pentru cauză, tribunalul a reținut că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, prin “imobile preluate în mod abuziv” se înțeleg “orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”, în cazul de față fiind în prezența unei preluări abuzive, întrucât nu s-au plătit nici măcar despăgubirile prevăzute de legea în vigoare pentru construcții.
Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamantele moștenitoare sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege, iar potrivit art. 7 din Legea nr. 10/2001, “de regulă, imobilele preluate abuziv, se restituie în natură”.
Conform art. 25 alin. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, Primarul General al Municipiului București avea obligația ca “în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”.
Tribunalul a mai reținut și faptul că, intervenienții, în calitate de detentori precari, nu pot discuta dreptul de proprietate în procedura specială a Legii nr. 10/2001, iar existența contractului de închiriere, prelungit până în anul 2014, nu poate constitui un impediment la restituirea în natură a imobilului, cu atât mai mult, cu cât, așa cum s-a menționat mai sus, titlul statului de preluare nu este valabil, fiind încălcate chiar dispozițiile legale în temeiul cărora s-a făcut preluarea.
Prin urmare, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienți a fost respinsă ca neîntemeiată.
Conform art. 274 C.pr.civilă, pârâtul și intervenienții au fost obligați, în solidar, la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamante, reprezentând onorariu pentru expert.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General și intervenienții accesorii în interesul pârâtului I. V., I. N., D. F., V. C. și V. M..
În motivarea recursului, pârâtul M. București prin Primarul General a arătat următoarele:
Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța în mod gresit a constatat calitatea de persoane îndreptățite si a obligat pârâtul să restituie imobilul mai sus menționat în favoarea reclamantelor, având în vedere că nu există nici un act în dosar relevant din care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului si ca notificatorii sunt persoane îndreptățite la restituire.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Așadar instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atata timp cat procedura administrativa nu a fost finalizată.
Potrivit art.25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art.23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire in natura sau prin masuri reparatorii, mai ales că notificarea reclamantelor nu a fost soluționată deoarece, dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, sens în care reclamantele au fost înștiințate cu privire la stadiul soluționării notificării.
Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptațite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce conditionează pârâtul în a se pronunta asupra notificării. (pct.25.1 din H.G. nr. 250/2007).
Conform art. 22-23 din Legea nr.10//2001, republicată, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se considera indreptatita la restituire trebuie însoțita de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum si in cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând ti depuse si ulterior, in condițiile legii (până la soluționarea notificării).
Totodată, in Capitolul 1 pct.1 lit.e din același act normativ se arata ca sarcina probei proprietății si a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi indreptatită.
S-a susținut că, deși reclamantele au susținut ca au depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, actele depuse si avute in vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr.10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovada a dreptului de proprietate, un înscris sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate.
Înscrisurile anexate notificării, precum si cele depuse în fata instanței si considerate de către aceasta ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac dovada si nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv in ceea ce privește întinderea acestuia si a raporturilor dintre autorul reclamantei referitor la proprietatea imobilului in litigiu precum si determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Instanța de fond a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantelor la restituirea în natură a imobilului din litigiu, ignorând dispozițiile Legii nr.10/2001.
S-a susținut că, potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.498/2003 contestatorii nu și-au dovedit notificarea, nedepunand acte care sa ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoane indreptatite.
Art. 22.1 alin 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr.498/2003 arata ce se intelege in sensul legii prin acte doveditoare. Astfel, prin act juridic translativ de proprietate in sensul legii se intelege: act de vanzare-cumparare, tranzactie, donatie, extras carte funciara, act sub semnatura privata si alte asemenea.
Acelasi articol arata ce acte sunt considerate potrivit Legii nr.10/2001 ca fac dovada calitatii de mostenitor, respectiv certificat de mostenitor, testament, acte de stare civila care atesta filiatia sau rudenia cu titularul initial al dreptului de proprietate.
Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietatii, precum si in cazul mostenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în Aplicarea Legii nr.10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare o data cu aceasta sau in termen de cel mult 18 luni de Ia data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr.109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr.145/ 2001, cu o luna prin O.U.G. nr.184/2002 si cu inca 2 luni prin O.U.G. nr.10 /2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai in ideea acordarii unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea sustinerii notificării.
S-a invederat faptul că la dosarul de lege 10 nu se regăsește o situație juridică clară și la zi pentru imobilul în cauză identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească atât situația juridică cât și locativă la zi furnizată de ICRAL și la Administrația Fondului Imobiliar care administrează.
Dacă persoana indreptatita a primit o despagubire, restituirea in natura este conditionata de rambursarea diferentei dintre valoarea despagubirii primite si valoarea terenului sau a constructiei demolate asa cum a fost calculata in documentatia de stabilire a despagubirilor, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislatiei in vigoare.
Fată de cele invederate, s-a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
În motivarea căii de atac, intervenienții accesorii în interesul pârâtului I. V., I. N., D. F., V. C. și V. M. au arătat următoarele:
Recursul are în vedere aspecte de nelegalitate în soluționarea cauzei, determinate de neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
S-a mai arătat că au învederat instanței de fond, la termenul din data de 11.01.2011, faptul că Primăria Municipiului București a arătat prin adresa nr. 5764/17.05.2007 că imobilul construcție și teren (400 m.p.) situat în ., sector 2, a fost preluat cu plată de către Statul Român, mai puțin suprafața de 192 m.p.
Prin adresa nr. A621/29.09.2006 emisă de . arată că pentru același imobil nu s-au plătit despăgubiri.
Deși situația juridică era contradictorie, s-a trecut la judecarea cauzei fără a se lămuri față de petitul acțiunii, două elemente esențiale: dacă s-a preluat cu plată imobilul din ., sector 2, precum și cuantumul despăgubirilor primite.
Acest aspecte era deosebit de important pentru ipoteza restituirii în natură când, potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001 trebuia restituită suma primită cu titlu de despăgubiri primită de autorul reclamanților în baza Decretului nr. 223/1974.
Recurenții au mai arătat că în prezenta cauză nu suntem în ipoteza unei preluări abuzive prin preluare fără plată a imobilului situat în ., sector 2, cu excepția suprafeței de 192 m.p., deci imobilul nu putea fi restituit în natură fără a se stabili cuantumul despăgubirilor plătite și inserarea, în caz de restituire, în dispozitivul hotărârii, a obligației prevăzută de art. 12 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea reține următoarele:
Cu privire la recursul declarat de pârâtul M. București:
În susținerea criticii potrivit căreia hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, recurentul-pârât susține faptul că în mod greșit instanța de fond a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților.
Critica este nefondată.
Astfel, analizând actele și lucrările dosarului în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul faptul că imobilul notificat, situat în București, . (fost . 2, compus din teren în suprafață de 592 m.p. și construcția aflată pe acesta, a constituit proprietatea lui G. Gr. F., conform actului de vindere-cumpărare autentificat sub nr._/05.04.1938 de Secția Notariat a Tribunalului I. (400 m.p.) și actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 4307/1951 de același notariat (192 m.p.).
Aceste două înscrisuri, ce reprezintă dovada dreptului de proprietate al lui G. F. asupra imobilului notificat, au fost menționate inclusiv în decizia de preluare a imobilului de către stat, nr. 1123/05.08.1980, emisă în bata Decretului nr. 223/1974.
Conform certificatului de moștenitor nr. 2/2006 emis de BNP D. G., reclamantele sunt moștenitoarele defunctului G. F..
De asemenea, Curtea mai constată faptul că notificarea înregistrată la B. M. D. sub nr._/08.08.2001 și la Primăria Municipiului București sub nr._/2001, a fost formulată de către reclamanta R. L. în calitate de moștenitoare a lui F. M., astfel că ea profită tuturor moștenitorilor defunctei F. M., adică reclamantelor.
Prin urmare, Curtea constată că sunt îndeplinite în cauză dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin actele de proprietate depuse la dosar fiind dovedită calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege a lui G. F., în calitate de proprietar al imobilului notificat la data preluării abuzive, precum și dispozițiile art. 4 alin. 2 din lege, prin certificatul de moștenitor depus la dosar fiind dovedită calitatea reclamantelor de moștenitoare a lui G. F..
În al doilea rând, recurentul susține încălcarea dispozițiilor art. 22 și 25 din Legea nr. 10/2001, arătând că instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atât timp cât procedura administrativa nu a fost finalizată.
Curtea va respinge și această critică, ca fiind în evidentă contradicție cu dispozitivul și considerentele deciziei în interesul legii nr. XX/19.03.2007 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 37/2006, publicată în M. Oficial nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care instanța supremă a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (l) C.pr.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței".
În consecință, Curtea constată că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat pe fondul notificării, având în vedere faptul că printr-un recurs în interesul legii obligatoriu erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial, s-a stabilit faptul că instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare.
Se mai susține, de asemenea, greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 din lege, pe motiv că dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, astfel încât, se arată că recurenta era singura abilitată de legiuitor să emită o dispoziție sau decizie motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau prin restituire în natură.
Curtea respinge și această critică de nelegalitate, constatând faptul că prin dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, legiuitorul a stabilit un termen de 60 de zile, după expirarea căruia unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire formulată prin notificare, termen care începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /.../ precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate /.../ pot fi depuse până la data soluționării notificării”).
Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării avea obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorilor la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege putea fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunica notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în cauză, recurentul nu a făcut dovada că se află în situația acestei ipoteze de prorogare voluntară a termenului de soluționare a notificării, în sensul de a comunica notificatorilor, înăuntrul termenului de 60 de zile începând cu data înregistrării notificărilor, faptul că trebuie să completeze documentația depusă odată cu notificarea cu anumite probatorii. Prin urmare, Curtea consideră că recurentul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.
În plus, Curtea mai reține că, chiar și în situația în care reclamanții nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței recurate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării.
În acord cu practica constantă a instanței supreme (deciziile de speță pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1282/26.02.2010, nr. 1072/19.02.2010, nr. 267/18.01.2008 și nr. 177/14.01.2005), Curtea arată că termenul de 60 de zile trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamanții au dreptul la soluționarea cererii sale (prin care urmărește valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluționare prevăzută de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor administrative.
Prima instanță a reținut că până la data introducerii acțiunii notificarea nu a fost soluționată de pârât, aspect ce nu a fost contestat de pârât prin motivele de recurs, astfel că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamantelor formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în București, ., sector 2, nu a primit nicio soluționare timp de 11 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului.
În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluționarea notificării, instanța arată că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării, ci se referă la ambele etape, atât cea administrativă, cât și cea judiciară, deoarece legea nu face nici o distincție; or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretului nu-i este permis să distingă).
A accepta susținerile recurentului, în sensul de a nu i se permite notificatorului de a completa probatoriul în etapa judiciară, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție și de art. 6 CEDO, precum și principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției consacrat de art. 129 alin. 5 C.pr.civ..
Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, admiterea tezei susținute de recurentul-pârât ar echivala cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 6373 din 23 septembrie 2011)
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că restituirea în natura este condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare, Curtea constată că recurentul nu a administrat în faza de recurs probe în combaterea celor administrate în primă instanță, din analiza cărora tribunalul a constatat faptul că autorului reclamantelor nu i-ai fost plătite despăgubiri în momentul preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974.
Cu privire la recursul declarat de intervenienții accesorii în interesul pârâtului I. V., I. N., D. F., V. C. și V. M.:
Recurenții intervenienți accesorii în interesul pârâtului susțin aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001, conform cărora restituirea în natura este condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizata cu coeficientul de actualizare.
Curtea va respinge această critică, constatând că tribunalul a făcut o corectă aplicare a textului de lege, având în vedere faptul că probele administrate în cauză dovedesc fără echivoc că fostului proprietar G. F. nu i-au fost achitate despăgubiri pentru preluarea abuzivă a imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 223/1974, conform adresei nr. A621/29.09.2006 emisă de . Fond Locativ.
În ceea ce privește critica potrivit căreia nu suntem în ipoteza unei preluări abuzive, Curtea are în vedere jurisprudența constantă a instanței supreme (Decizia nr. 4502 din 3 iulie 2008, Decizia nr. 4185 din 23 iunie 2008, Decizia nr. 5732 din 11 noiembrie 2005, Decizia nr. 5732 din 11 noiembrie 2005, Decizia nr. 6494 din 8 septembrie 2005), care este în sensul că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este una fără titlu valabil, căci proprietarii erau obligați să înstrăineze bunurile statului, în virtutea regulii că persoanele fizice puteau fi proprietari ai construcțiilor și terenurilor numai dacă aveau domiciliul în țară, ceea ce era contrar Constituției României de la 1965, Declarației universale a drepturilor omului și tratatelor internaționale ratificate de România.
Această jurisprudență a fost avută în vedere de legiuitor la adoptarea HG nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care a abrogat HG nr. 498/2003, având în vedere faptul că noul act normativ a abandonat raționamentul prevăzut la pct. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003 în ceea ce privește caracterul abuziv al preluării. Astfel, la art. 1.4 lit. B din HG nr. 250/2007 se prevede, cu privire la Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, că „urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat”.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr.88/21.01.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți R. L., M. G., M. E. și P. M. în contradictoriu cu intimații intervenienți I. V., I. N., D. F., V. C. și V. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. S. D. Z. A. G. G.
GREFIER
L. D.
Red.dact.jud.MSC.
Tehnored.MȘ/2 ex./06.02.2012
Jud. fond – S. V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 423/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 390/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
