Legea 10/2001. Decizia nr. 419/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 419/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 419/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.419
Ședința publică de la 7.03.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. O.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr. 614 din 14.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți D. N. și C. D. și cu intimații pârâți P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți D. N. și C. D., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât M. București prin P. G. și intimații pârâți P. G. al Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimaților reclamanți arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele considerente:
Consideră că primul motiv de recurs este nefondat, având în vedere că prin hotărârea recurată instanța de fond nu a obligat M. București să emită dispoziție motivată, prin care să acorde despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, ci doar a dispus ca restituirea imobilului să se facă în echivalent, reținând că nu este posibil a fi restituit în natură. Totodată, a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul teren situat în București, . A, sector 5, în suprafață de 225 mp, stabilindu-se dreptul la restituirea prin echivalent a imobilului, despăgubirile urmând să fie stabilite în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Arată că, instanța de fond fiind sesizată cu o acțiune prin care reclamanții au solicitat soluționarea pe fond a notificării nr. 1292/2001, urmare a refuzului nejustificat al Municipiului București prin P. G. de a soluționa notificarea în termenul legal stabilit de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, a procedat la soluționarea acestei notificări, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.XX/2007, stabilind că imobilul preluat de stat se încadrează în dispozițiile Legii nr.10/2001.
Prin urmare, rezultă că instanța de fond nu a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici pe cele ale Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Un al doilea motiv de recurs vizează obligarea recurentului pârât de a trimite dosarul aferent notificării formulate de către reclamanți direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, apreciindu-se că sunt încălcate dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, consideră că și acest motiv de recurs este nefondat. Arată că este adevărat că art.16 alin.2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație prevăzut de art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, dispozițiile, împreună cu dosarul aferent, se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, ulterior fiind înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Solicită a se avea în vedere faptul că, în speță, astfel cum corect a apreciat instanța de fond, controlul de legalitate cu privire la calitatea intimaților reclamanți de persoane îndreptățite la măsuri reparatori prin echivalent, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, astfel încât nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate. Apreciază că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare al notificării, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Se poate observa faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării stabilit de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., a fost de mult depășit din culpa exclusivă a recurentului pârât care a refuzat să soluționeze notificarea formulată de către intimații reclamanți chiar dacă dosar administrativ este complet de peste 4 ani de zile.
În plus, solicită a se avea în vedere faptul că măsura dispusă de instanța de fond în sensul de a se înainta dosarul aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu prejudiciază nicio parte din prezentul dosar și cu atât mai puțin o terță persoană.
Trebuie avut în vedere și faptul că recurentul pârât nu critică pe fond sentința pronunțată de instanța tribunalului, astfel că solicitarea acestuia de a se respinge acțiunea este cu atât mai mult nefondată.
Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 632 din 07.02.2013, pe care o depune la dosar, însoțită de concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14.06.2011 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, reclamanții D. N. și C. D. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar G. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, pentru terenul în suprafață de 225 mp. situat în București, ., sector 5; să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de evaluare; să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În subsidiar, dacă se va constata că reclamanții trebuie să parcurgă procedura instituită de dispozițiile Legii nr.247/2005, solicită ca, după admiterea primului capăt de cerere, să se dispună obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării acestor măsuri reparatorii prin echivalent și să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere că efectuarea controlului de legalitate se va face de instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească.
La data de 07.12.2011, reclamanții au completat și precizat cererea de chemare în judecată, arătând că înțeleg să cheme în judecată alături de M. București prin P. G. și pe P. G., respectiv S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând:
1. să se soluționeze pe fond notificarea nr.1292/11.09.2001 transmisă prin executorul judecătoresc S. D., privind imobilul compus din teren în suprafață de 225 mp. ce a fost situat în București, ., sector 5, în sensul de a se constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață de la momentul soluționării, precum și imposibilitatea restituirii în natură;
2. să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare;
3. să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu P. G. la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat prin refuzul nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se compune din:
a) prejudiciul efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 1292/11.09.2001, respectiv 27.07.2010, și valoarea de piață actuală la momentul soluționării;
b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală (dobânda de referință a BNR) aplicată la suma menționată la pct. 3a calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la data plății efective;
4. să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu poate fi admis capătul 2 de cerere, în sensul că nu ar trebui obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificării, valoare stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, solicită admiterea capetelor de cerere 1, 3 și 4, alături de următoarele:
5. să fie obligat M. București prin Primar G. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză (controlul de legalitate efectuat de instanță fiind superior celui efectuat de prefect);
6. să fie obligat S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să înregistreze dosarul transmis de M. București prin Primar G., iar la punctul 3-b) solicită câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală (dobânda de referință a BNR) aplicată la suma menționată la pct. 3-a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD, sumă ce va fi calculată în momentul punerii în executare a titlului executoriu.
La data de 10.01.2012, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și excepția prematurității capătului de cerere referitor la înregistrarea dosarului transmis de M. București prin P. G..
Prin sentința civilă nr.614/14.03.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a fost admisă în parte acțiunea completată și precizată, s-a constatat că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii - despăgubiri, pentru imobilul situat în București, ., sector 5, compus din teren în suprafață de 225 m.p., despăgubiri ce se acordă în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a fost pârâtul M. București, prin Primar, să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr.1292/2001 privind imobilul din București, ., sector 5, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au fost respinse atât cererea privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului ca inadmisibilă, capetele de cerere privind obligarea în solidar a pârâților M. București și P. G. la plata despăgubirilor și a dobânzii legale precum și capătul de cerere privind obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să înregistreze dosarul, ca neîntemeiate, iar pe cale de consecință a fost obligat pârâtul M. București, prin Primar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1400 lei către reclamanți.
S-a susținut că la data de 11.09.2001, reclamanta împreună cu soțul său au formulat notificarea nr.1292/2001, în temeiul prevederilor Legii nr.10/2001 solicitând restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafață de 225 mp., situat în București, ., sector 5. Notificarea nu a fost soluționată până la momentul promovării acțiunii, sens în care tribunalul a procedat la analiza fondului cererii de restituire în acord cu dispozițiile Deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
Imobilul în litigiu, compus din construcție și cota indiviză de teren de 50% din suprafața totală de 450 mp. a fost dobândit de notificatorii D. D. și D. A. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.5410/(08.09.1965 de fostul notariat de Stat al Raionului V.I.Lenin, transcris sub nr.252/1965.
Reclamanții, soție supraviețuitoare a defunctului D. D., respectiv nepot de fiică predecedată, probează calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile art.3 alin.1 din Legea nr.10/2001.
În cauză s-a administrat expertiza tehnică topocadastrală, stabilindu-se că între imobilul notificat și imobilul dobândit de notificatori există identitate și că în urma exproprierii în vederea sistematizării zonei suprafața terenului dobândit s-a micșorat de la 225 mp. la 195 mp.
Prima instanță a reținut că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură, dat fiind că în prezent construcția nu mai există, iar terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare (alee, spațiu verde, rețele edilitare, platformă betonată).
Din această perspectivă s-a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile ce reglementează acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor (titlul VII din Legea nr.247/2007).
A stabilit tribunalul că, din moment ce prin hotărâre judecătorească s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii, respectiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, nu se ai impune efectuarea controlului de legalitate de către instituția prefectului, potrivit prevederilor art.16 alin.21 din titlul VII al Legii nr.247/2005, o atare operațiune semnificând cenzurarea unei hotărâri judecătorești de către o autoritate a administrației publice din afara sistemului judiciar.
Ca atare, a apreciat că se impune înaintarea dosarului administrativ vizând notificarea, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor și emiterii titlului de despăgubire.
Pe de altă parte, obligația referitoare la înregistrarea dosarului reiese în mod expres din prevederile Titlului VII al Legii nr.247/2005, sens în care nu se poate prezuma refuzul pârâtei de a primi dosarul, nefiind astfel necesară stabilirea în sarcina acesteia a unei atare obligații prin dispozițiile hotărârii pronunțate.
Inadmisibilitatea cererii privind obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului litigios a fost stabilită în raport de Decizia 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, respectiv de procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr.247/2005.
În sfârșit a constatat prima instanță că nu sunt întrunite în cauză elementele răspunderii civile delictuale pentru a se putea angaja răspunderea chematei în judecată, cu referire la petitul constând în obligarea în solidar a pârâților M. București prin P. G. la plata despăgubirilor, întemeiat pe dispozițiile art.1831 și 1835 Cod civil.
Prejudiciul nu este cert și actual, ci unul eventual, întrucât cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților se stabilește în procedura administrativă reglementată de titlul VII din Legea nr.247/2005.
S-a susținut și că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamanților, care au stat în pasivitate și nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, în acord cu dispozițiile deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
În lipsa uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu cert, nu se poate stabili în sarcina pârâților obligația de plată a sumei pretinse cu titlu de despăgubiri, aceeași soluție primind și solicitarea referitoare la plata dobânzii aferente sumei avute în vedere.
Împotriva sentinței a promovat recurs M. București prin P. G., criticând soluția pentru nelegalitate în considerarea prevederilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
A susținut recurentul că au fost greșit interpretate și aplicate prevederile Legii n.247/2005, ignorându-se împrejurarea că înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, M. București are obligația de a înainta dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii avizului de legalitate.
În temeiul prevederilor art.29 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, P. G. al Municipiului București are competența de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii, dat fiind că procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu mai pot fi restituite în natură este reglementată de art.1 alin.1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 care a modificat și completat Legea nr.10/2001.
Recurentul a arătat că potrivit art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat se stabilește de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate în baza Legii nr.10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau Comisiei, numai dacă sunt însoțite de avizul de legalitate emis de prefect.
Intimații – reclamanți au formulat concluzii scrise solicitând respingerea recursului promova, ca nefondat.
Examinând legalitatea sentinței din perspectiva criticilor formulate, Curtea apreciază că recursul este fondat.
Astfel, în cauză s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la acordarea de măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, respectiv imobilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv de către stat.
Din această perspectivă, își găsesc incidența dispozițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, care instituie o procedură administrativă specială de stabilire a cuantumului despăgubirilor care se cuvin persoanelor îndreptățite la restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent.
Potrivit art.16 alin.21 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, dispozițiile autorităților administrației publice locale se centralizează pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către aceasta.
Textul de lege arătat nu distinge, în privința atribuțiilor prefectului vizând exercitarea controlului de legalitate după cum dispozițiile cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de autoritatea publică locală, reprezintă consecința pronunțării unei hotărâri judecătorești în acest sens, sau rezultatul analizei și soluționării notificării de către respectiva autoritate, respectiv al contestării deciziei emise inițial, în instanță.
Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.
Nu prezintă relevanță, referitor la necesitatea avizului de legalitate al prefectului, împrejurarea că notificarea finalizată cu emiterea dispoziției cu propunerea de acordare a despăgubirilor, de către o autoritate publică locală, a constituit sau nu obiect al cenzurii instanței.
Controlul de legalitate exercitat de prefect, în urma căruia se emite avizul de legalitate este obligatoriu în ipoteza menționată, prefectul înaintând în acest caz documentația către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Precizarea se impune, dată fiind împrejurarea că există posibilitatea ca dispozițiia emisă de autoritatea publică locală să nu fie conformă cu hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea acesteia la emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care prefectul poate să atace actul.
Ca atare, aprecierea primei instanțe, în sensul că, în speța de față, avizul de legalitate al prefectului este pur formal se plasează în afara dispozițiilor art.16 alin.21 din titlul VII al Legii nr.247/2005.
Așadar, P. Municipiului București nu poate fi obligat să înainteze dispozițiile cu propunere de acordare a despăgubirilor împreună cu dosarul întocmit către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum a dispus prima instanță, ci urmează să înainteze dispoziția către prefect, acesta din urmă fiind abilitat a înainta documentația către Comisie, după exercitarea controlului de legalitate, sens în care va emite, dacă este cazul, și avizul de legalitate.
În cauză, instanța a fost învestită cu o acțiune în soluționarea căreia era ținută de respectarea normelor cuprinse în Legea nr.10/2001 care reglementează procedura contestației și, respectiv, a dispozițiilor Deciziei nr.XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite, iar acestea nu pot fundamenta un petit care privește un aspect ulterior etapelor prevăzute de legea specială de reparație pentru soluționarea notificării.
Un asemenea petit excede controlului de legalitate exercitat de tribunal în limitele legii speciale, astfel că prima instanță nu putea să înlăture aplicabilitatea art.16 alin.21 din Titlul VII al Legii nr.247/2005.
Curte apreciază că realizarea efectivă a dreptului recunoscut reclamanților se presupune cu respectarea prescripțiilor procedurale ale legii speciale naționale, sens în care procedura instituită de Legea nr.247/2005 nu poate fi eludată, constituind o etapă obligatorie pentru emiterea titlurilor de despăgubire în acord cu opțiunile beneficiarilor.
Adoptarea Legii nr.247/2005 a avut drept efect scindarea procedurii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent (în privința despăgubirilor) în două etape distincte, deopotrivă obligatorii: etapa prevăzută de Legea nr.10/2001 care se finalizează cu decizia sau dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară, respectiv etapa derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr.247/2005, de sesizare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor în condițiile actului normativ arătat, cu efect asupra despăgubirilor în cuantum de până la 500.000 lei, în măsura în care persoana îndreptățită optează pentru încasarea sumei în numerar, în limitele menționate (aplicarea O.U.G. nr.81/2007 fiind suspendată pentru o perioadă de 2 ani prin O.U.G. nr.65/2010).
De altfel, prin Decizia nr.211/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că „prevederile cuprinse în art.16 și următoarele din Legea nr.247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în temeiul prevăzut de Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005”.
Din această perspectivă, deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr.247/2005 sunt supuse prevederilor art.16 din Titlul VII, cum este cazul în speță, întrucât intimaților li s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri. La momentul pronunțării sentinței recurate instanța a sancționat refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând în fond pretențiile formulate prin notificare, în sensul că a verificat și stabilit calitatea de persoană îndreptățită și a identificat tipul de măsuri reparatorii incidente situației reținute.
Existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Avizul de legalitate al prefectului este necesar și în situația soluționării notificării de către instanțe, prefectul verificând emiterea dispoziției sub aspectul celor reținute.
În legătură cu modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, se susține că recurentul se află în culpă procesuală, pretențiile formulate de reclamanți fiind fondate, excepție făcând cererea de înaintare a dosarului de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (respectiv cererile asupra temeiniciei căruia tribunalul a apreciat în faza procesuală a fondului, iar soluția nu a fost criticată).
Pe de altă parte, recurentul nu se încadrează în ipoteza de excepție reglementată de prevederile art.275 Cod procedură civilă, dat fiind că acesta nu a recunoscut în fața primei instanțe pretențiile reclamanților.
Curtea va reține caracterul complex al acțiunii cu care a fost investită prima instanță, dar și împrejurarea că petitul vizând înaintarea dosarului administrativ al Comisiei Centrale a avut doar un caracter subsidiar în raport cu pretențiile și care au justificat avansarea sumelor reprezentând cheltuielile de judecată, sumă în care apreciază că, în lumina dispozițiilor art.276 Cod procedură civilă, se impune obligarea recurentului la plata sumei de 150 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În consecință, în baza art.312 Cod procedură civilă cu referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, curtea va dispune admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul că va respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtului M. București prin P. G. la a înainta dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată cu obligarea recurentului, către intimații – reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 150 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr.614 din 14.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. N. și C. D. și cu intimații-pârâți P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge, ca nefondată, cererea având ca obiect obligarea pârâtului M. București prin P. G. la a înainta dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Obligă recurentul, către intimații – reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 150 lei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. O. I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red. C.O.
Tehnored.C.S.
Ex.2/2013
T.B. Secția a V-a Civilă – E.D.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 390/2013. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 199/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
