Revendicare imobiliară. Decizia nr. 199/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 199/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-02-2012 în dosarul nr. 199/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 199 R
Ședința publică de la 01.02.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți G. M., G. D. M. și G. V. E. împotriva Deciziei civile nr. 1330 A/17.12.2010 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. G. și intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, . S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenții-reclamanți G. matei, G. D. M. și G. V. E. prin apărător, avocat M. B. A., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 33 dosar și intimatul-pârât B. G. prin apărător, avocat Tuchei C. A., cu împuternicire avocațială nr._ - fila 32 dosar, lipsă fiind intimații-chemați în garanție M. București prin primarul general, . Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenții-reclamanți G. M., G. D. M. și G. V. E. prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii de fond, fără cheltuieli de judecată.
Apreciază că instanța de apel a interpretat eronat noțiunea de bună credință.
Intimatul-pârât B. G. prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Apreciază că motivele de recurs sunt nejustificat motivate, având în vedere dispozițiile date de legiuitor, cu precizarea că ambele instanțe anterioare au apreciat corect vizavi de dispozițiile legale în vigoare.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București la data de 06.08.2008, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., corp A, ..
În motivare, au arătat că autorii lor, E. G. și E. E. au dobândit imobilul situat în București, .-74 prin mai multe acte de vânzare-cumpărare, încheiate în 1921 și 1932, dreptul de proprietate fiind înscris și în cartea funciară. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanții au arătat că au depus cereri de restituire atât în baza Legii nr. 112/1995, cât și în baza Legii nr. 10/2001, cereri rămase fără răspuns, și că pârâtul este succesorul numitei M. I., care a cumpărat apartamentul a cărui revendicare se solicită în baza Legii nr.112/1995.
Reclamanții au mai arătat că statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, pentru a-1 putea vinde, ci a fost doar posesor. Au susținut și că eventuala bună-credință a cumpărătorului nu are nici o valoare în lipsa unui titlu care să provină de la adevăratul proprietar. De asemenea, au arătat că titlul lor este preferabil față de cel al pârâtului, chiar dacă acesta din urmă nu a fost anulat.
Pârâtul a depus întâmpinare și a formulat cereri de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și a . arătat că aceștia, în calitate de vânzători, trebuie să răspundă pentru evictiune în situația în care el ar cădea în pretenții în privința cererii principale.
Chemata în garanție . formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, arătând că suma obținută din vânzarea imobilului a fost pusă la dispoziția acestuia.
Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și a . invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că pârâtul ar trebui să se îndrepte împotriva vânzătorului, respectiv M. București. Totodată, a arătat că . trebui să restituire comisionul de 1% încasat la vânzare.
La data de 15.06.2009, pârâtul a formulat și cerere de chemare în garanție a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive. A arătat că vânzătorul M. București trebuie să răspundă pentru o eventuală evicțiune.
P. încheierea din data de 07.04.2009 au fost respinse excepțiile inadmisibilității cererii și lipsei calității procesuale active, invocate de pârât și au fost unite cu fondul excepțiile invocate de chemații în garanție, pentru motivele arătate la acea dată.
P. sentința civilă nr. 7983/03.11.2009, Judecătoria sectorului 2 București a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanți și a respins, fiind rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate de pârât împotriva . București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cele formulate de M. București prin Primarul General, de . de Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții sunt moștenitorii defuncților E. E. A. și E. G., astfel cum reiese din certificatele de calitate de moștenitor depuse la dosar. Autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .-74, astfel cum reiese din actele de vânzare-cumpărare și procesele verbal de înscriere în cartea funciară aflate la dosar. Din acest imobil face parte și apartamentul a cărui situație este analizată în prezenta cauză.
Imobilul din București, ., a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, E. E. figurând la poziția 2554. Apartamentul nr. 2 din ., corp A, . a fost vândut de PMB prin . data de 01.10.1998 defunctei M. I., autoarea pârâtului .
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G. M. și G. D. M., criticând soluția instanței de fond, pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, sub nr._, la data de 24.03.2010.
P. decizia civilă nr. 1330 A/17.12.2010 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în complet de divergență, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanții G. M. și G. D. M., împotriva sentinței civile nr.7983/03.11.2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că soluția data de instanța de fond si argumentele de fapt si de drept avute in vedere de către judecătorie la pronunțarea soluției nu contravin nicicum soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii.
P. Decizia în recursul în interesul legii nr. XXXIII/2008 pronunțată de ICCJ s-a admis recursul în interesul legii și s-a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
In ceea ce privește acțiunea in revendicare formulata, instanța a reținut că, întrucât atât reclamanții cât și pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâtul are si posesia bunului in prezent, instanța trebuie sa procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre el este preferabil (superior) deci care dintre ele justifica in plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
În cauza R. contra României, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri .
In speța dedusa judecații, pornind tocmai de la aceste argumente ale Curții Europene, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtului cumpărător acesta a fost de buna credința, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevărații proprietari.
Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, iar urmarea prevederilor legii speciale este obligatorie pentru acordarea nasurilor reparatorii.
Tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiata întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamanta prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale
Așadar, în speța dedusă judecății, dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate, iar titlul cumpărătorului nu a fost atacat potrivit prevederilor speciale ale Legii 10/2001, art. 45, iar Legea 10/2001 nu prevede nicicum imposibilitatea formulării acțiunii in revendicare, dar aceasta nu poate fi găsita de plano întemeiata, tocmai pentru că foștii proprietari nu au primit despăgubiri in temeiul legii speciale.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, or există un act juridic neatacat in termenul prevăzut art. 45 din Legea 10/2001, iar subdobinditorul are un titlu de proprietate consolidat.
Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea P. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea P. și D. împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil privind imobilul, in speța apartamentul ce face obiectul revendicării și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, și prin care pârâtul-stat fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului, situație ce nu se regăsește în speța.
Având in vedere ca si pârâții au un bun in sensul convenției, iar aceștia au fost de buna credința la data dobândirii bunului, iar legea speciala înlătura de la aplicare dreptul comun, așadar prin admiterea acțiunii in revendicare pentru ca titlului de proprietate al reclamantei ar fi mai vechi, iar preluarea este una abuzivă, fără titlu valabil nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate al unor subdobânditori de buna-credința, chiar și în măsura în care preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil or, imobilul nu este deținut de către chiriași, nu se mai află în proprietatea statului, acesta a fost înstrăinat unui subdobânditor cu titlu particular de bună-credință, chiar și în măsura în care se reține că preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil, iar reclamanta nu a promovat anterior înstrăinării imobilului de către stat vreo acțiune în revendicare contra statului, iar statul să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul și nici nu a solicitat, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care este actul de dobândire al pârâților pentru nevalabilitatea titlului statului și pentru reaua credință a cumpărătorilor sau pentru cauza ilicită, deci nu se pot retine ca fiind justificate ingerințele invocate de apelanți.
În ceea ce privește prevederile Legii nr. 1/2009, respectiv art. 7, potrivit căruia „nu se restituie în natură ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege”, vizează doar procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 și, nicidecum, nu reglementează raporturile juridice între proprietari și chiriași, în procesul de revendicare, or, așa cum am arătat și anterior, reclamanții nu au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care este actul de dobândire al pârâților pentru nevalabilitatea titlului statului și pentru reaua credință a cumpărătorilor sau pentru cauza ilicită.
Este adevărat că în cauză și reclamanții intră la rându-le sub protecția art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO, față de împrejurarea că privarea de bunul său s-a făcut fără titlu valabil, fără a beneficia de o justă despăgubire, și față de argumentele aduse de către tribunal tot din practica CEDO, soluția dată de tribunal nu este contrară spiritului practicii CEDO, așa cum s-a argumentat anterior și înlăturându-se astfel argumentele de practică CEDO invocate de către reclamanți, nu se poate remedia situația juridică ce decurge din preluarea fără titlu valabil a bunului de către stat fără o justă despăgubire prin preluarea bunului de la un cumpărător de bună-credință, iar așa cum corect reține și instanța de fond obligația de remediere aparține statului și nu pârâților-reclamanți, iar reclamanta are posibilitatea să pretindă despăgubiri de la S. R. pentru nesoluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și pentru faptul că nu s-au primit despăgubirii efective în temeiul acestui act normativ.
Împotriva deciziei tribunalului, au declarat recurs reclamanții G. M., G. D. M. și G. V. E..
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă se susține că soluția pronunțată în cauză este consecința unei interpretări greșite a actului dedus judecății și lipsite de temei legal pe aspectul nevalabilității titlului statului și ale revendicării pe calea dreptului comun.
Instanța de fond a apreciat că acțiunea în revendicare a unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 are un regim juridic parțial derogator față de cea clasică.
Deși prin încheierea din 7.04.2009 a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii, motivarea în fond a respingerii acțiunii reprezintă o inadmisibilitate mascată, revenindu-se asupra unei probleme deja rezolvate, fapt pentru care raportat la dispozițiile art. 268 alin. 3 Cod procedură civilă, sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 este nelegală.
Apreciază recurenții ca neavenită opinia instanței de fond în sensul că acțiunea în revendicare trebuie să țină seama și de dispozițiile Legii nr. 10/2001. În realitate, Legea nr. 10/2001 reglementează doar raporturile dintre stat prin unitățile deținătoare pe de o parte, și proprietarii deposedați abuziv sau moștenitorii acestora pe de altă parte, astfel încât, unica posibilitate de a redobândi bunul de la o altă persoană decât cele prevăzute în mod expres de art.21 din Legea nr. 10/2001 o reprezintă acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor.
Mai mult decât atât, reclamanții au uzat și de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, demers rămas fără rezultat datorită faptului că imobilul nu se mai găsea în administrarea vreuneia dintre entitățile prevăzute în mod expres de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Susțin recurenții că în momentul preluării imobilului de către stat, dreptul de proprietate era reglementat în Codul civil, prin art. 480 și 481. De asemenea, Constituția din 1948 prevedea că dreptul de proprietate și de moștenire sunt garantate.
Pe fondul acestor reglementări, proprietarii de drept au fost totuși lipsiți de folosința bunului lor, nu însă și de proprietatea acestuia, în mod abuziv și fără temei legal. S. a devenit un proprietar de fapt, având detenția asupra unui bun căruia nu ăi aparținea, preluând imobilul fără un titlu valabil.
Ca atare, statul nu putea înstrăina ceva al cărui proprietar nu a fost niciodată, acesta fiind și motivul pentru care nici pârâții B. C. și Băluța I. nu posedă un titlu valabil.
Mai arată recurenții că buna credință nu conduce prin ea însăși în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate.
Apreciază că intenția legiuitorului a fost tocmai aceea de a restabili situația anacronică creată de regimul comunist și a da posibilitatea foștilor proprietari de a-și recupera imobilele, urmând o cale mai lesnicioasă, respectiv procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001. Această procedură operează în cazul în care imobilele preluate abuziv nu au fost înstrăinate, restituirea fiind de competența primăriei.
Acțiunea în revendicare între două persoane fizice chiar dacă are ca obiect un imobil naționalizat, se face pe calea dreptului comun nu prin Legea nr. 10/2001.
De asemenea, această acțiune este imprescriptibilă, iar prin promulgarea unei noi legi de reparație nu s-a dorit decât să se aducă completări textului de lege și nicidecum ca acesta să fie abrogat . Acțiunea în revendicare nu își poate avea izvorul într-o lege specială, atâta vreme cât textul din codul civil nu a fost abrogat.
Legea nr. 10/2001 nu a instituit nici o cauză legală de preferabilitate a titlului chiriașului cumpărător dispozițiile art. 50 (46) din lege vizând exclusiv aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenții fac trimitere și la prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv la dreptul la un proces echitabil, la existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și susțin că sunt titularii unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român, și care este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Arată că imobilul a fost înstrăinat în anul 1997 după ce fusese depusă notificarea în 1996. În aceste condiții administrația avea obligația de a verifica situația juridică a bunului și putea acționa numai după ce era soluționată notificarea în baza Legii nr. 112/1995,
Pe de altă parte, dacă cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 sunt evinși, sau titlul lor este desființat, dreptul intern le oferă posibilitatea obținerii prețului actualizat sau chiar prețul de piață al imobilului.
Mai arată că există o încălcare sistemică, structurală a dreptului de proprietate al foștilor proprietari, care rămâne teoretic și iluzoriu, România fiind obligată să suprime obstacolele juridice care împiedic ă foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor, și să ia măsuri legislative și bugetare adecvate.
Respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților combinată cu imposibilitatea de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 datorită disfuncționalității mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, constatată de CEDO în mai mult de 50 de cauze, ar avea drept consecință suportarea de către reclamanți a unei sarcini excesive și exorbitante prin transformarea dreptului de proprietate într-un drept lipsit de efectivitate și concretețe, cu încălcarea de către S. R. a art. 1 paragraful 1 CEDO.
Intimatul B. G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Instanța a fost investită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 cod civil la data de 6.08.2008.
Reclamanții invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. secția notariat sub nr._/7.11.1921, actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/8.10.1932, cel autentificat sub nr._/8.10.1932, 8554/1931 și_/7.11.1921, precum și procesul – verbal de înscriere în Cartea Funciară din 24 iulie 1940 realizată cu privire la imobilul situat în . – 74, compus din două corpuri de clădire și 690 m.p., teren, proces – verbal care în opinia reclamanților face pe deplin dovada titlului de proprietate al autorului lor.
Au mai invocat reclamanții că la 24.07.1996 au depus la Comisia Municipală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, cerere de restituire în natură a imobilului și de asemenea, la 8.06.2001 au formulat notificare pentru acest imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, ambele nesoluționate.
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar conform adresei aflate la fila 36 dosar fond, emisă de . baza Legii nr. 112/1995, au fost vândute 4 apartamente către chiriașii statului.
Pârâtul este moștenitorul cumpărătoarei M. I., conform certificatului de legatar nr. 48/2007, eliberat de BNP F. D. și aflat la fila 70 dosar fond.
Contrar susținerilor recurenților, la dosar nu există nici o dovadă cu privire la formularea de către aceștia a vrunei cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât instanța apreciază că la data cumpărării imobilului de către autoarea pârâtului, titlul statului asupra imobilului nu era contestat, contractul încheindu-se cu proprietarul aparent.
Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui bun determinat și pe cale de consecință obligarea pârâtului la restituirea bunului.
Așadar, la fel ca în orice alt proces, cel care a declanșat litigiul este ținut să dovedească pretenția sa cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
P. decizia nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și CEDO, aceasta are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Nu pot fi primite argumentele recurenților cu privire la limitarea domeniului de aplicare al legii speciale la raporturile dintre persoanele îndreptățite, foști proprietari ai imobilului, și stat ca unitate deținătoare deoarece reglementarea cuprinsă în legea specială (10/2001) cuprinde dispoziții exprese cu privire la soluționarea cererilor de restituire, în situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terțe persoane.
Pentru aceste situații, legea prevede acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, cu excepțiile prevăzute la art. 50 (fost 46) care necesită existența unor hotărâri judecătorești de desființare a contractelor încheiate între chiriașii cumpărători și stat, în situația incidenței vreunui motiv de nulitate expres reglementat de lege.
În speță însă contractul încheiat de autoarea pârâtului nu a fost atacat pe calea acțiunii în nulitate, acesta fiind în ființă și supus comparării în prezentul proces cu titlul invocat de recurenții – reclamanți.
Cu privire la titlul reclamanților se impun următoarele precizări:
În sensul CEDO, noțiunea de „bun”poate acoperi atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă pentru a obține utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitate de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată bun în sensul art. 1, Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO-.
Noțiunea de bun actual a fost definită în hotărârea pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, stabilindu-se că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
În speță nu există însă o astfel de hotărâre, recurenții – reclamanți întemeindu-și pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de a li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care de multă vreme au fost în imposibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu se circumscrie noțiunii de bun actual în sensul art. 1 din Protocol nr. 1 Adițional la Convenție.
În raport de precizările făcute de CEDO în această hotărâre, simpla formulare a unei cereri de restituire la organul administrativ competent nu este suficientă pentru a considera că solicitantul are un bun, iar dreptul său se bucură de protecția art. 1 din Protocol nr. 1 Adițional la CEDO.
În aceste condiții, reclamanții nu pot dovedi existența dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun. Pe cale de consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 Cod civil, ei având doar un drept de creanță valorificabil în condițiile Legii nr. 10/2001, procedura administrativă fiind deja inițiată.
În privința titlului exhibat de pârât se constată că bunul a fost dobândit de autorul său în condiții de legalitate, de la proprietarul aparent și necontestat. Acest titlu nu a fost desființat și ca atare este preferabil, intimatul – pârât fiind îndreptățit să păstreze bunul dobândit în aceste condiții.
În raport de aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți G. M., G. D. M. și G. V. E. împotriva deciziei civile nr. 1330 A/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. G. și intimații-chemați în garanție M. București prin Primarul General, . Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.02.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. D.Y.
Tehnored. T.I/GC/TI 2 ex
19.03.2012
Jud. apel R. N.
G. N.
D. G. N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 419/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 126/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
