Legea 10/2001. Decizia nr. 93/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 93/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-01-2014 în dosarul nr. 93/2014

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.93R

Ședința publică de la 15.01.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – A. P.

JUDECĂTOR – B. A. S.

JUDECĂTOR - S. G. N.

GREFIER - E. D. C.

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă G. E. și recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. împotriva sentinței civile nr.623/25.03.2013, pronunțate de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă . SA și intimații-pârâți P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și S. R. prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 05.12.2011 sub nr._, reclamantele G. E. și S.C. R. G. Invest S.A. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin P. G. și personal P. G. și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca, în contradictoriu cu aceștia și pe baza probelor administrate la dosar, instanța să pronunțe o hotărâre, prin care:

1. Să soluționeze pe fond, în conformitate cu Legea nr.10/2001, notificarea transmisă prin executorul judecătoresc sub nr.4861/08.11.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6, în sensul de a constata calitatea subsemnatei de persoană îndreptățită ia măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață de la momentul soluționării, pentru terenul în suprafață de 334,32 mp și construcția în suprafață utilă de 107 mp, precum și imposibilitatea restituirii în natură;

2. Să oblige M. București în solidar cu P. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr.4861/08.11.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;

3. Să oblige S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prin P. G.;

4. Să oblige pârâtul M. București în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:

a) prejudiciu efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea respectiv 12.04.2009 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării;

b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la punctul a), calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD;

5. Să oblige Municipiului București, în solidar cu P., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În conformitate cu art.242 (2) cod procedură civilă solicită judecarea cauzei și în lipsă.

În motivarea cererii, s-a arătat că, prin notificarea nr. 4861/08.11.2001 transmisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București, ce face obiectul dosarului nr._, a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, imobil preluat în mod abuziv.

Terenul în suprafață de 668,64 mp situat în ., .. 41 (ulterior 43) a fost dobândit de către soțul reclamantei, G. G., împreună cu soții Z. și G. N. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat la nr._/04.04.1947 de către Tribunalul I., Secția notariat, stabilindu-se și modalitatea de împărțire a terenului, respectiv 1/2 G. G. (334,32 mp) și l/2 soții Z. și G. N. (334,32 mp).

Ulterior, pe acest teren au fost ridicate construcții în baza autorizațiilor de construcție nr. 20.S/1949 și nr. 1775/22M/1975.

Pentru imobilul notificat s-a plătit impozit începând cu anul 1958, astfel cum este menționat în adeverința de rol fiscal eliberată de Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale a Sectorului 6. Din anul 1966, s-a schimbat denumirea arterei de circulație, .. 43, devenind . autorului reclamantei păstrând același număr poștal. Imobilul a intrat în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 158/1979, diferența de 11 mp teren față de suprafața avută în actul de proprietate (334,32 mp), fiind preluată fără titlu de către stat.În urma exproprierii s-au acordat despăgubiri în sumă de 20.834 lei, conform borderoului de plată nr._, din care suma de 810 lei pentru terenul în suprafață de 324 mp teren, iar diferența de 20.024 lei pentru construcția existentă, astfel cum rezultă din adresa nr. 2230/04.10.2001 emisă de S.C. Orizont S.A. Pentru diferența de teren de 11 mp preluată fără titlu de către stat la aceeași data, nu s-au încasat despăgubiri, conform declarației pe proprie răspundere privind preluarea fără titlu pentru o porțiune de teren, autentificată la Societatea Civilă de Notari Publici „V. și Asociații” sub nr. 236/18.02.2010.

A mai arătat reclamanta că în data de 15.10.1991 a decedat G. G., după acesta fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 298/1992 la Notariatul de Stat Local al Sector 5, conform căruia reclamanta a moștenit cotă de 2/8, în calitate de soție supraviețuitoare, împreună cu G. A. și M. Ani fiecare cu câte o cota de 3/8, în calitate de fiu și fiică. Însă, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deoarece numai reclamanta a depus notificare, consideră este singura persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii pentru întreg imobilul ce a fost situat în București, ., sector 6.

De asemenea, se arată, S.C. R. G. Invest SA potrivit contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr.2034/12.10.2011 a primit o cotă de 33% din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sect. 6, pentru care s-a formulat în baza Legii nr.10/2001 notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr.4861/08.11.2001 care face obiectul dosarului înregistrat la Primăria Municipiului București cu nr._. Notificarea contractului de cesiune de drepturi a fost comunicată primăriei sub nr.153/19.10.2011 de Biroul Executorului Judecătoresc T. G..

După cum se menționează și în adresa nr._/ind SU/08,12.2006 a Primăriei Municipiului București, terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece este afectat de ., trotuar și spațiu verde aferent blocurilor de locuințe ce poarta nr.8 și 10 pe ..

A mai arătat reclamanta că, deși în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 29.03.2007 cu adresa nr._ a depus la dosar toate documentele impuse de L 10/2001, pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin l și 26 din Legea 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei noastre de solicitare cu nr._ din 29.03.2007 și adresa cu nr._/13.02.2009 respectiv până la data de 12.04.2009. Primăria Municipiului București avea obligația înlăuntrul acestui termen să o fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta PMB era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției depusă la 29.03.2007 și cu adresa cu nr._/13.02.2009 nu a procedat ia soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă)¹. Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 5 54/2004 a contenciosului administrativ.

. caz, consideră reclamanta, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat., pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. In acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin l Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul Primăria Municipiului București la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care f ne-a trimis în fața instanței judecătorești.

În opinia reclamantei, există argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD, evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură:

- controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.

- nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.

- omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

Reclamanta are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta ne-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului nostru. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD. Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.

În practică, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea nr. 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi – Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat.

Potrivit art. 1381 pct. l C.civil „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" și în baza art. 1385 pct. l C.civil „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 13 85 alin. 3 C.civil).

Fapta ilicită, întinderea, existența și caracterul cert al prejudiciului. Legătura de cauzalitate. Potrivit art. 10 și 11 din legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul subsemnatului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea respectiv 12.04.2009 și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală aplicată la diferența de mai sus.

Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a dus la întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției si dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și totodată, poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar și prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) al capătului 4 de cerere, este limitat în timp de două repere, respectiv de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD împreună cu hotărârea care soluționează definitiv si irevocabil fondul notificării.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C.Civil și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

Pârâta CCSD a depus întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București pentru soluționarea capătului 2 de cerere, excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la capetele 1,2,4 și 5, excepția prematurității capătului 3 de cerere și excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.

Prin sentința civilă nr. 623/25.03.2013, tribunalul: a admis excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea Statului R. prin Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor la înregistrarea dosarului de retrocedare, respingând ca prematur acest capăt de cerere; a admis, în parte, cererea și a constatat că reclamanta G. E. este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 324 m.p. și construcție în suprafață de 107 m.p., situat în București, ., sector 6; a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 324 m.p. și construcție în suprafață de 107 m.p., situat în București, ., sector 6; a stabilit că despăgubirile vor fi acordate, conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 2034/12.10.2011, respectiv reclamanta G. E. o cota de 67% iar reclamanta S.C. R. G. Invest SA o cota de 33%, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor - Legea 247/2005 Titlul VII, din care se vor scade despăgubirile acordate in cuantum total de 20.834 ROL, din care pentru teren 810 ROL; a obligat pârâtul M. București prin Primar G. să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 4861/08.11.2001 către Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor; a respins ca neîntemeiată, în rest, cererea; a obligat pârâtul M. București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.900 lei, din care 1.500 lei onorariu expert topograf si 400 lei onorariu avocat, redus proporțional cu admiterea acțiunii.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Prin notificarea nr. 4861/08.11.2001, reclamanta G. E. în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 335 mp și construcție formata din 3 camere si dependințe, situat în București, ., sector 6.

Prin contractul de cesiune drepturi litigioase autentificat sub nr. 2034/12.10.2011 reclamanta a cesionat cota parte de 33% din drepturile la masuri reparatorii prin echivalent sau in natura asupra imobilului menționat către . SA..

Deși reclamanții au făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul M. București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Art. 26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Potrivit art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În termenul prevăzut pârâtul nu a comunicat necesitatea completării dosarului, ceea ce înseamnă că avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamant, în cadrul termenului imperativ de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării.

Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamantă, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.

Astfel, prin decizia nr. XX/2007 citată și mai sus, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă (desigur, referirea la evocarea fondului conform art. 297 alin.1 C.pr.civ. sugerează doar că instanța are plenitudine de jurisdicție asupra cererii de restituire, chiar când aceasta nu a fost soluționată de unitatea deținătoare – observația tribunalului) și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.”

Cu privire la fondul notificării, Tribunalul apreciază că cererea este întemeiată. Cu privire la limitele învestirii, tribunalul reține că s-a solicitat prin notificarea formulate despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 335 mp și construcție formata din 3 camere si dependințe, situat în București, ., sector 6. Prin acțiunea formulata, reclamanta G. E., in raport de actele dosarului administrativ a solicitat masuri reparatorii prin echivalent pentru același imobil.

Imobilul în litigiu este situat în București, ., sector 6 și a fost proprietatea numiților G. G. (soțul reclamantei), G. N. si G. Z. dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/07.04.1947. Potrivit actului de proprietate, întregul teren avea o suprafața de 668 mp. Prin același act s-a reținut ca Gramescu G. i-a partea din stânga a terenului, împărțit in jumătate, si are fata la . urma decesului defunctului Gramescu Gheoghe au rămas moștenitori reclamanta in calitate de soție supraviețuitoare, Gramescu A. si M. Ani, in calitate de fii, conform certificatului de moștenitor nr. 298/06.03.1992.

Imobilul în litigiu a fost preluat de stat in baza decretului nr. 158/1979, la detalierea acestuia precizându-se teren în suprafață de 324 mp (fila 28) si construcție în suprafață de 107 mp.

Tribunalul a reținut că raportat la limitele învestirii, conturate prin notificarea formulată, se impune analizarea îndreptățirii reclamanților la a primi măsuri reparatorii pentru imobilul in cauza.

Având în vedere prevederile art. 2 alin. 1 lit. h și lit. i din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, preluarea imobilului în litigiu prin decretul 158/1979, este calificată de tribunal ca fiind abuzivă, motiv pentru care tribunalul urmează a aprecia că imobilul face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație. Astfel, imobilul a fost preluat cu titlu, conform art. 2 alin. 1 lit. h din Legea 10/2001.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Conform art. 4 alin. 3 din același act normativ, depunerea cererii de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul Legii 10/2001, operând o repunere de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru succesibilii care, după data de 06 martie 1945, nu au acceptat moștenirea.

Reclamanta, in calitate de moștenitor, a formulat notificare în baza legii 10/2001, astfel încât este îndreptățita să formuleze cerere de acordare a măsurilor reparatorii, având calitatea de persoana îndreptățită.

În ceea ce privește modalitatea concretă de reparație, tribunalul reține că prin notificarea formulată reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren și construcție, că prin cererea introductivă de instanță a solicitat același lucru, acordarea de despăgubiri, așa cum s-a subliniat și mai sus.

În acest sens, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, stabilește ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură, principiu reluat și de dispozițiile art. 9 din lege. În plus, tribunalul reține că, art. 10 din lege prevede că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar, pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Tribunalul reține și incidența prevederilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Sub aspectul modalității concrete de restituire, tribunalul a reținut din cuprinsul raportului de expertiza efectuat în cauză (fila 148), terenul este în prezent afectat de elemente de sistematizare. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora (1) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

În cauză, deși prin titlul de proprietate al autorului reclamantei s-a menționat suprafața de 335 mp, in decizia de preluare rezultă că imobilul era compus din teren in suprafața de 324 mp, fiind reținută aceasta din urma suprafață, în lipsa unei schițe plan al actului de dobândire care sa confirme suprafața dobândită în proprietate. Sub acest aspect Tribunalul retine ca din fisa tehnica a imobilului întocmită în mai 1978 s-a reținut o suprafața de 324 mp (fila 120), simplele declarații de impunere fiscală făcute de autorul reclamantei nefiind suficiente pentru a crea certitudinea suprafeței de 335 mp solicitata.

Se constată că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că M. București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare.

Afectarea terenul în integralitate de elemente de sistematizare nu a fost contestată în cauză, prin urmare, tribunalul a admis în parte cererea și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul identificat conform actului de preluare, ținând cont de principiul disponibilității.

Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În condițiile art. 11 alin. 2, 4, 5 și 6 din Legea nr. 10/2001, din cuantumul despăgubirilor stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare conform legii speciale, la valoarea de circulație a imobilului, vor fi deduse despăgubirile încasate pentru construcție la data exproprierii, în cuantum total de 20.834 ROL, din care pentru teren 810 ROL, conform adresei emisa de . 21.

Având în vedere aceste considerente, acțiunea a fost admisă, în sensul constatării calității reclamantei de persoana îndreptățite la a primi măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 324 mp și construcție în suprafață de 107 mp, situat în București, ., sector 6, care vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor – Legea 247/2005 Titlul VII. În ceea ce privește acordarea despăgubirilor, tribunalul a reținut calitatea de reclamant a . SA conform contractul de cesiune drepturi litigioase autentificat sub nr. 2034/12.10.2011 cu o cota parte de 33%.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea paratului Municipiului București prin Primar G. sa înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 4861/08.11.2001 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, Tribunalul a retinut următoarele:

Potrivit art. 16 alin. 2¹ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.

Analizând aceste dispoziții, a apreciat Tribunalul că intenția evidentă a legiuitorului a fost aceea de a asigura exercitarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.

În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care aceasta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.

Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și prevăzute ca atare de lege.

În prezenta cauză a fost deja exercitată această cale de atac, astfel că din punct de vedere practic, numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz, lipsit de orice finalitate juridică atât timp cât această instituție nu are prevăzută prin lege, atribuția și competența de a cenzura hotărârile judecătorești care pot face obiect al unui control de legalitate, așa cum s-a arătat anterior, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Rezultatul acestei interpretări corespunde rațiunii legii care este accelerarea procedurii administrative și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, Tribunalul apreciind așadar, că aceluiași scop îi este afectată și omisiunea voluntară a legiuitorului a reglementării trimiterii către prefect, a hotărârilor pe fond ale instanței, însoțite de documentația aferentă.

Pentru considerentele expuse tribunalul a admis si capătul de cerere având ca obiect obligarea paratului Municipiului București prin Primar G. sa înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 4861/08.11.2001 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâților M. București și P. G. în solidar la plata unei despăgubiri, tribunalul a reținut că această solicitare este neîntemeiată, având în vedere faptul că s-a solicitat ca prejudiciu presupus efectiv diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data de 12.04.2009 (apreciată ca fiind data la care trebuia soluționată notificarea) și valoarea de piață actuală, precum și câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală la suma menționată.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate, tribunalul a considerat că trebuie să aprecieze dacă persoana vătămată a depus diligențele rezonabile necesare pentru a evita sau a limita prejudiciul ce i-a fost produs și dacă a utilizat toate mijloacele legale în acest sens. Potrivit unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene persoana vătămată, chiar cu riscul de a suporta ea însăși prejudiciul, trebuie sa facă dovada unei diligente rezonabile in a limita întinderea pagubei (CJCE, hotărârea in cauze conexe C-46/93 si C-48/93).

Tribunalul a observat că prin decizia nr. XX/12.11.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Așadar, de la momentul publicării acestei decizii reclamanții erau oricând îndreptățiți sa formuleze contestație pe legea specială. Faptul ca nu au formulat-o, stând în pasivitate, nu ii îndreptățește să solicite eventuale despăgubiri ca urmare a refuzului autorității de a-i soluționa notificarea, cu atât mai mult cu cat data preconizata de reclamanți in ceea ce privește respectarea obligației de către autoritate e ulterioara publicării deciziei.

În ceea ce privește un eventual câștig nerealizat, această solicitare este neîntemeiată deoarece până la data finalizării procedurii (fie prin dispoziție a primarului, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă) reclamanții nu au calitatea de persoană îndreptățită la a primi vreo sumă cu titlu de despăgubiri, astfel încât nu s-ar putea reține că se justifică obligarea pârâților la plata dobânzii legale.

In temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ. Tribunalul a obligat paratul Mun. București la plata cheltuielilor de judecata, proporțional cu admiterea acțiunii si culpa procesuala a pârâtului de formularea acțiunii si administrarea probatoriilor, respectiv 1500 lei onorariu expert topograf si 400 lei onorariu avocat.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs pârâtul M. București prin P. G. și reclamanta G. E..

Prin recursul său, reclamanta a criticat soluția primei instanțe sub aspectul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată, stabilit la 1900 lei, precum și faptul că a fost obligată la plata unui onorariu majorat de 300 lei prin încheierea din 18.03.2013.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că în mod nejustificat prima instanță a redus onorariul de avocat la 400 de lei, deși cererea și culpa procesuală erau dovedite, precum și că avocatul este dator să achite impozit, contribuții pentru asigurări de sănătate, pensii și barou.

De asemenea, a mai arătat reclamanta că prima instanță nu a justificat admiterea cererii de majorare a onorariului de expert cu 300 lei la termenul din 18.03.2013, deși fusese achitat deja un onorariu de expert de 1000 lei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 299, 304 pct. 9 și 304¹C.pr.civ.

Prin recursul declarat, pârâtul M. București a criticat sentința sub aspectul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile L 247/2005, cu motivarea că potrivit L 165/2013, dispozițiile indicate de instanța de fond nu mai sunt aplicabile, astfel că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii conform L 247/2005. Arată recurentul că, potrivit art. 1 alin. 1 și 2, art. 4, 16 și 50 din L 165/2013, M. București putea fi obligat să emită dispoziția în sensul art. 1 alin. 2, respectiv compensarea prin puncte.

A mai criticat pârâtul și dispoziția primei instanțe în sensul înaintării dosarului direct către CCSD, cu motivarea că, potrivit art. 16 din Titlul VI al legii, se impune ca notificările formulate potrivit L 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii trebuie să fie însoțite de avizul de legalitate al prefectului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.pr. civ.

Niciuna dintre părți nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și cu observarea prevederilor art.304¹ și art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea constată următoarele:

Cu privire la recursul reclamantei, se constată că acesta este nefundat.

În ceea ce privește onorariul expertului topograf, de 1500 lei, se constată că acesta a fost în întregime acordat reclamantei. Onorariul expertului evaluator nu a fost pus în sarcina celeilalte părți, întrucât, față de soluția pronunțată, expertiza evaluatorie nu privea partea de cerere admisă.

Se constată, de asemenea, că prima instanță a respectat prevederile OG 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară, stabilind inițial onorariul provizoriu al expertului iar ulterior, pe baza devizului întocmit de acesta, depus împreună cu raportul de expertiză (f. 172 dosar fond) onorariul final.

Astfel, potrivit art. 17 alin. 1 și 2 din OG 2/2000, „(1) Organul îndreptățit să dispună efectuarea expertizei judiciare numește expertul […] indică în scris, prin încheiere sau prin ordonanță, obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă acesta, stabilește data depunerii raportului de expertiză, fixează onorariul provizoriu, avansul pentru cheltuielile de deplasare, atunci când este cazul, […]”, iar potrivit art. 22 alin. 2 din același act normativ,

„la termenul la care se pronunță asupra raportului de expertiză sau, după caz, asupra suplimentului la raport, depus de expertul tehnic judiciar numit, organul cu atribuții jurisdicționale care a dispus efectuarea expertizei se pronunță și asupra sumei definitive solicitate de către expert”.

Din actele dosarului rezultă că Tribunalul a respectat întocmai dispozițiile legale citate, stabilind onorariul final de 1300 lei prin raportare la devizul întocmit de expert și cenzurând în parte solicitările acestuia, astfel încât critica reclamantei nu este întemeiată.

De asemenea, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr. civ., reducând onorariul avocatului acordat cu titlul de cheltuieli de judecată de la 800 la 400 lei.

Mai întâi, trebuie precizat că aplicarea acestui text de lege vizează doar partea din onorariul de avocat ce urmează a fi pus în sarcina pârâtului obligat la cheltuieli de judecată, fără a afecta în vreun fel contractul dintre parte și avocat, acesta din urmă rămânând îndreptățit să primească întregul onorariu convenit de la partea pe care a asistat-o. Sub acest aspect, nu sunt relevante aprecierile privind taxele și contribuțiile datorate de avocat în temeiul dispozițiilor legale ce guvernează exercitarea acestei profesii.

De asemenea, recurenta în mod greșit se consideră îndreptățită la acordarea întregului onorariu avocațial, cu motivarea că acțiunea sa „a fost constatată întemeiată”, întrucât cererea a fost admisă doar în parte, astfel încât în mod corect a fost acordat doar proporțional cu partea de cerere admisă.

Cu privire la recursul pârâtului M. București, se constată că acesta este fundat.

Astfel, se constată că prima instanță a admis în mod greșit cererea de obligare a pârâtului M. București prin P. G. la a trimite dosarul aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Sub acest aspect, Curtea reține că la data pronunțării hotărârii recurate era în vigoare Titlul VII al Legii nr.247/2005 care reglementa o procedură ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr.10/2001 ce se finaliza prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate.

Litigiului de față îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.165/2013, care a abrogat în mod expres Titlul VII din Legea nr.247/2005, și care, la rândul său prevede o procedură ulterioară emiterii dispoziției administrative.

Potrivit art.17 din Legea nr.165/2013 în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar procedura de urmat în vederea acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură este reglementată în capitolul III al legii.

În cauza de față, tribunalul a fost investit cu o cerere prin care s-a urmărit soluționarea pe fond a notificării, iar într-un asemenea litigiu instanța de judecată nu putea dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea.

Tribunalul a soluționat în fond notificarea formulată, și nici potrivit legii în vigoare la data pronunțării și nici potrivit legii noi nu se poate anticipa ori sancționa preventiv eventuale încălcări ale legii, ulterioare emiterii dispoziției de restituire prin echivalent.

Curtea mai constată că potrivit dispozițiilor art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013 „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”, situație în care controlul de legalitate efectuat de prefect prevăzut de vechea reglementare este menținut și prin noua lege.

Nu se poate primi susținerea în sensul că prefectul ar efectua un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești, deoarece, potrivit legii, prefectul va verifica legalitatea dispoziției ce se va emite de primar în baza hotărârii judecătorești și nu însăși soluția instanței.

Prin urmare, soluția primei instanțe asupra acestui capăt de cerere este neîntemeiată și urmează a fi modificată.

De asemenea, critica referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.165/2013 este fondată.

Sub acest aspect, curtea reține că ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit art.4 din Legea nr.165/2013 „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (…)”, iar potrivit art.50 lit. c din același act normativ „La data intrării în vigoare a prezentei legi (…) articolele 16, 17, 18, 18¹, 18², 18³, 18⁴, 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi se abrogă”.

Odată ce notificarea reclamantei nu era soluționată irevocabil la data de 20 mai 2013, dispozițiile legii nr.165/2013 invocate de recurentul – pârât M. București prin P. G. sunt aplicabile litigiului de față, urmând ca măsurile compensatorii ce se cuvin reclamanților să fie acordate în concordanță prevederile noii legi.

Având în vedere că soluția pronunțată de Tribunalul București asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită în sensul legii nr.10/2001 la măsuri compensatorii pentru imobilul nu a fost criticată, recursul Municipiului București neconținând nici un argument cu privire la acest aspect, aceasta a intrat în puterea de lucru judecat.

În atare condiții, Curtea reține că reclamanta G. și intimata S.C. „R. G. Invest” SRL, în calitate de cesionar, sunt persoane îndreptățite la măsuri compensatorii pentru imobilul preluat abuziv și care nu mai poate fi restituit în natură, fiindu-le aplicabile dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.165/ 2013 potrivit cărora „În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte” precum și prevederile capitolului III din lege care reglementează procedura de acordare a măsurilor compensatorii.

Pe cale de consecință, se constată că motivul de nelegalitate invocat de recurentul – pârât M. București prin P. G., ce vizează modul în care au fost acordate de către prima instanță măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr.247/2005, este fondat.

Față de toate aceste aspecte, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.pr. civ., va fi respins ca nefundat recursul reclamantei și va fi admis recursul pârâtului M. București, urmând a fi modificată în parte sentința atacată, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent se vor acorda conform L 165/2013 și al respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la înaintarea dosarului direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate:

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă G. E. împotriva sentinței civile nr.623/25.03.2013, pronunțate de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, ca nefondat.

Admite recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. împotriva sentinței civile nr.623/25.03.2013, pronunțate de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ .

Modifică în parte sentința, în sensul că:măsurile reparatorii prin echivalent se vor acorda conform Legii nr.165/2013 și respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului să înainteze dosarul către Comisia Națională.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din data de 15.01.2014.

JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A. B. S. G.

S. N.

GREFIER,

E. D. C.

Red.SNG/th.red.EDC

2ex.-

Tribunalul București-Secția a V-a Civilă

Judecător M. G.

Cu opinia parțial separată a doamnei judecător P. A., privind modificarea în parte numai cu privire la aplicarea Legii nr.165/2013.

Nu se contestă că în cauză la momentul promovării prezentei cauze erau în vigoare dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, însă în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013 a fost publicată Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, aplicabilă speței, care în art.16 dispunea în sensul că cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților investite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art.21 alin.6 și 7.

Rezultă că după adoptarea Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, astfel că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi, conform art.1 alin.1 și alin.2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/2013, M. București urmând a fi obligat să emită dispoziție, în sensul art.1 alin.2, prin acordarea de măsuri reparatorii sub formă de puncte.

Ca atare din această perspectivă recursul declarat de recurentul-pârât va fi admis, potrivit art.304¹ C.pr.civ. și art.312 alin.1 C.pr.civ.

Va fi însă menținută măsura dispusă la fond, în sensul că pârâtul M. București, prin P. G. este obligat să înainteze dosarul administrativ privind notificarea nr.4861/08.11.2001 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, competentă în procedura de stabilire a despăgubirilor în baza întregii documentații ce a constituit dosarul administrativ.

Însăși CEDO a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și aplicarea măsurilor pe care le stabilește prin lege iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar în principiu, n-ar putea, desigur să completeze sau să schimbe măsurile legislative existente, devenind astfel „legiuitor pozitiv” (cauza Broniowschi contra Poloniei).

PREȘEDINTE

A. P.

Red. A.P.

Tehnored. AC/2 ex.

12.08.2014

← Legea 10/2001. Decizia nr. 107/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 46/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 93/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 93/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI