Legea 10/2001. Decizia nr. 372/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 372/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 372/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.372

Ședința publică de la 28.02.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.805 A din 05.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. I. și B. M..

P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile legii nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimata reclamantă B. I. asistată de avocatul T. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, atașată la fila 8 din dosar, același avocat reprezentând în proces și interesele intimatului reclamant B. M., lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 13.02.2012, a unei întâmpinări formulate de către intimații reclamanți, act procedural care a fost comunicat și recurentului pârât potrivit dovezii de citare aflate la dosarul cauzei.

Avocatul intimaților reclamanți arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.

Curtea, ia act de manifestarea de voință a părților de a nu propune probe noi în calea de atac a recursului.

Față de împrejurarea că prin motivele de recurs s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă și având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele considerente:

Solicită a se observa faptul că deși prin motivele de recurs s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedura civila, recurentul pârât nu a indicat ce dispoziții legale au fost încălcate de instanța de apel la pronunțarea hotărârii. Practic, motivele de recurs reprezintă o copie fidelă a motivelor de apel și a susținerilor formulate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale pasive a recurentului-parat, reiterată ca prim motiv de recurs, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Totodată, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001 republicată, prevăd in mod explicit ca "Restituirea prețului prevăzut la alin.(2) si (2^1) se face de către M. Economiei si Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare".

Cu privire la motivul de recurs, prin care se susține că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.50¹ din Legea nr. 10/2001, consideră că este nefondat, urmând a fi respins ca atare. În acest sens, urmează a se avea în vedere faptul că, deși la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.838/_/5.10.1996 au fost respectate de toate părțile contractante dispozițiile Legii nr. 112/1995, contractul încheiat de intimații-reclamanți a fost desființat prin hotărâre irevocabilă, urmare a comparării titlurilor de proprietate, instanțele dând preferința titlului foștilor proprietari, ca fiind mai vechi și mai bine caracterizat.

Consideră că intimații reclamanți au făcut dovada deplină a faptului că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50^1 alin.1 si 2 din Legea nr.10/2001 republicată. De asemenea, solicită a se avea în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase în trecut aceste bunuri, acesta fiind un alt argument reținut de instanța de fond pentru admiterea acțiunii.

Totodată, apreciază că în speță nu poate fi reținută reaua credință a intimaților reclamanți invocată de partea adversă, care avea și obligația de a o dovedi.

Solicită respingerea ca nefondat și a motivului de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecata întrucât instanța de fond a acordat aceste cheltuieli cu respectarea dispozițiilor art.274 Cod procedura civila, iar instanța de apel a respins în mod legal această critică. Urmează a se reține faptul că intimații din prezenta cauză nu au solicitat decât contravaloarea onorariului de expertiză achitat în dosarul de fond, în cuantum de 600 lei, iar culpa procesuală a recurentului este vădită, întrucât s-a opus admiterii acțiunii și a obligat intimații să achite onorariul de expertiză dispus de instanța de fond, prin raportare la faptul că această probă era esențială în soluționarea cauzei.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.07.2010 sub numărul_, reclamanții B. M. și B. I. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se dispună obligarea acestuia la restituirea prețului de piață al apartamentului nr.15 situat în București, ..20, etaj 2, sector 1, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, dat de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.838/_/05.10.1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar .; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de 05.10.1996 au cumpărat apartamentul nr.15 situat în București, ..20, etaj 2, sector 1 în baza Legii nr.112/1995, prețul de 6.550.543 lei fiind achitat prin plata unui avans de 2.050.543 lei, rest de preț de 4.500.000 lei fiind achitat în rate lunare, timp de 5 ani, imobilul fiind întabulat potrivit încheierii de intabulare nr.3828/27.04.2001. Prin sentința civilă nr.1512/21.11.2007, a fost admisă acțiunea formulată de Elias S. Maurocordato (Elie V. S.) și s-a dispus de către instanța ca reclamanții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.15, hotărârea rămânând irevocabilă prin decizia civila nr.2960/12 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.

Au solicitat reclamanții ca instanța să aibă în vedere că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, au fost respectate de toate părțile contractante dispozițiile Legii nr.112/1995.

În drept, au fost invocate prevederile art. 50 indice 1 din Legea nr.10/2001.

Prin sentința civilă nr. 3468/21.04.2011, pronunțată de Judecătoria Sector 5 București s-a admis cererea formulată de reclamanți, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 171.518 lei cu titlu de preț de piața pentru apartamentul nr. 15 situat in București, ..20, ., precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.838/_ din 5.10.1996 încheiat cu ., reclamanții au cumpărat apartamentul nr.15 situat în București, ..20, . în baza Legii nr.112/1995.

Prin sentința civila nr. 1512/21.11.2007 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV –a Civila, rămasă irevocabilă, pârâții Brancus I., Brancus M. si Brancus R. au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 50¹din Legea nr. 10/2001: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Dispoziția legală analizată este de strictă interpretare, neputând fi extinsă prin analogie la alte situații.

Din acest text de lege, instanța de fond a dedus, că, pentru a fi aplicabil, cu consecința recunoașterii dreptului reclamantului la obținerea de despăgubiri la nivelul valorii prețului de piață al imobilului, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții esențiale: - contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; - contractul să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În cauză, instanța de fond a constatat că sunt incidente prevederile art.50 alin.2 ind.1 din Legea nr.10/2001, nefiind invocat sau probat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 și cu reaua-credința a părtilor contractante.

Potrivit prevederilor art.1899 alin.2 C.civil, buna-credința se presupune totdeauna iar sarcina probei cade asupra celui ce invocă reaua-credință.

Așadar, reclamanții sunt prezumați ca au încheiat actul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 cu bună-credință, respectiv cu credința că cel cu care contractează, respectiv statul, este adevăratul proprietar, sarcina dovedirii relei sale credințe incumbând statului.

Cu toate acestea, nici în cadrul procesului de revendicare și nici ulterior nu s-a invocat reaua-credința a cumpărătorilor imobilului în temeiul Legii nr.112/1995 și nici o altă cauză de anulare sau nulitate a actului. Soluția acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului este, de altfel, și în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că „legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de buna-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri” și că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea „venala" a apartamentului de care a fost privată (cauza R. contra României-hotărârea din 19 oct.2006).

Față de toate aceste argumente, având în vedere concluziile raportului de expertiza efectuat în cauză, instanța de fond a obligat pârâtul la plata sumei de 17.1518 lei cu titlu de preț de piață pentru apartamentul nr.15 situat în București, .. 20, ..

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, paratul a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanți cu prilejul soluționării cererii de chemare în judecată, în cuantum de 600 lei, constând în onorariu expert.

Împotriva acestei soluții în termen legal a formulat apel Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 13.10.2011.

În motivele de apel, apelantul a susținut că instanța de fond în mod greșit a apreciat că în cauza dedusa judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita si nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, fiind terț față de acesta, are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

In conformitate cu dispozițiile art. 1337, art.1341 și următoarele din Cod civil, apelantul a susținut că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii de circulație a imobilului in cauza.

Mai mult, apelantul a susținut că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1344 din Codul civil potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Față de argumentele prezentate, a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea capătului de cerere privind restituirea valorii de piața a imobilului, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

2. In subsidiar, în măsura în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive, a susținut că nu poate fi acordată valoarea de circulație a imobilului întrucât, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

A arătat în cele ce urmează că în prezenta cauza nu este îndeplinită nicio condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001:

a) cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a susținut că reaua credință a reclamanților nu poate fi pusă la îndoiala, dat fiind faptul ca aceștia știau sau ar fi putut ști că imobilul este revendicat de către fostul proprietar, că ar fi putut sau ca ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta și că pasivitatea le este imputabilă.

A susținut că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, aceștia nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze, motiv pentru care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

b) Totodată, a arătat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50/1 din Legea nr.10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, de vreme ce reclamanții nu au făcut dovada existentei unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceștia cu Primăria Municipiului București, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză.

Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață art. 50/1 din Legea nr.10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, a susținut că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50/1 din Legea nr.10/2001.

In ceea ce privește cheltuielile de judecată, a arătat că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C Herăstrău Nord S.A., a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

In plus, a arătat faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Față de aceste considerente, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate ca fiind legală și temeinică, solicitând să se aibă în vedere că Ministerul Finanțelor Publice, deși critica hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, în dezvoltarea motivelor de apel nu a indicat ce dispoziții legale au fost încălcate

In ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale pasive a apelantei-parate, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, avându-se în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare.

Totodată, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001, republicată, prevăd în mod explicit că: „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2*1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. 6 din legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", cu precizarea ca cererea ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată pe dispozițiile art. 50 ^Ai din Legea nr.10/2001, motivat de faptul că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Totodată, au solicitat să fie avut în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 221/2008 activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la M. Economiei și Finanțelor de către M. Economiei, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la M. Economiei si Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice, respectiv parata din prezenta cauza.

Având în vedere dispozițiile legale anterior invocate, au arătat că Municipiul București nu are calitate procesuala pasivă în cauză, deoarece Ministerul Finanțelor Publice, fiind instituția care datorează suma solicitata, trebuie să figureze în calitate de parată, nefiind vorba de culpă, ci de răspunderea stabilită prin lege specială.

Au solicitat respingerea ca nefondat si a motivului de apel prin care se susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, întrucât au cumpărat imobilul în litigiu în baza Legii nr.112/1995, prețul de 6.550.543 lei fiind achitat prin plata unui avans de 2.050.543 lei, restul de preț de 4.500.000 lei fiind achitat în rate lunare.

La data de 19.06.2006, respectiv la peste 5 ani de la cumpărarea de către intimații-reclamanți a apartamentului a fost formulata cerere de chemare in judecată de către reclamantul Elias S. Maurocordato (Elie V. S.) care a format obiectul dosarului nr._/3/2006, având ca obiect revendicarea întregului imobilul situat in București, .. 20, sector 1, din care face parte și apartamentul nr. 15.

Prin sentința civila nr. 1512/21.11.2007, a fost admisa acțiunea formulată de Elias S. Maurocordato (Elie V. S.) și s-a dispus ca intimații-reclamanți din prezenta cauza, Brancus I. si Brancus M., să lase în deplina proprietate și posesie apartamentul nr. 15 situat la adresa anterior menționată.

Sentința civila nr. 1512/21.11.2007 a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr.2969/12.05.2010, pronunțată în dosarul nr._/3/2006 de Inalta Curte de Casație și Justiție.

Deși la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.838/_/05.10.1996 au fost respectate de toate părțile contractante dispozițiile Legii nr. 112/1995, urmare a comparării titlurilor de proprietate, instanțele au dat preferința titlului foștilor proprietari, ca fiind mai vechi și mai bine caracterizat.

De asemenea, pentru respingerea apelului au solicitat să se aibă în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase în trecut aceste bunuri.

Au solicitat respingerea ca nefondat si a motivului de apel care vizează acordarea cheltuielilor de judecată întrucat instanța de fond a acordat aceste cheltuieli cu respectarea dispozițiilor art. 274 Cod procedura civilă; mai mult, intimații nu au solicitat decât contravaloarea onorariului de expertiza achitat în cuantum de 600 lei.

În apel nu s-au administrat probe noi.

Prin decizia civilă nr.805/A/5.10.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.50 alin. 2 indice 1 și alin. 3 din Legea nr. 10/2001, precum și a prevederilor art.50¹ din Legea nr.10/2001.

Instanța de apel a apreciat, față de prevederile legale menționate, că pârâtului Ministerul Finanțelor Publice i s-a conferit, în virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desființat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare și care nu derivă din această convenție, ci dintr-o prevedere expresă și specială a unui act normativ reparator.

În acest context, s-a apreciat că dispozițiile mai sus expuse consacră, în mod derogator de la dreptul comun și de la regulile evicțiunii, legitimarea procesuală pasivă, precum și responsabilitatea pe fond a unei instituții care nu a fost parte în contractul desființat, și ca urmare excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este nefondată.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 50 alin. 2 indice 1 și art. 50¹ din Legea nr.10/2001 nu vorbesc expres despre anularea contractelor, pentru a fi incidente doar în acest caz, folosind noțiunea generică de „ desființare”, care include orice situație de ineficacitate a contractului, creată ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și în contradictoriu cu fostul proprietar al imobilului preluat de stat, așadar și în situația admiterii irevocabile a unei acțiuni în revendicare. Termenul de „ desființare” are în vedere aspectul că nu se mai produc efectele contractului chiriașului, fără a distinge în raport de cauza acestei situații.

Identitatea de rațiune juridică impune recunoașterea posibilității și pentru fostul chiriaș cumpărător care a pierdut într-o acțiune în revendicare, cum este cazul în speță, să își recupereze valoarea imobilului de la M. Economiei și Finanțelor, în caz contrar nebeneficiind de un mijloc de protecție recunoscut suplimentar celui al cărui contract de vânzare cumpărare a fost anulat.

A mai apreciat tribunalul că sintagma „contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, pentru a nu conduce la îngrădirea dreptului la reparație al persoanei interesate, trebuie înțeleasă în sens restrâns, referindu-se nu la buna sau reaua credință a contractanților, noțiuni care au primit definiții diverse în jurisprudență și au generat adesea o practică neunitară, ci la nerespectarea unor cerințe obiective, stricte ale Legii nr. 112/1995.

Cât privește temeinicia acțiunii, instanța de apel a constatat că prima instanță în mod corect a reținut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 50¹ din Legea nr.10/2001, față de situația de fapt reținută pe baza probelor din dosar, respectiv faptul că, prin sentința civilă nr.1512/21.11.2007, a fost admisă acțiunea formulată de Elias S. Maurocordato (Elie V. S.) și s-a dispus ca intimatii-reclamanti din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 15 situat la adresa anterior menționată.

Sentința civila nr.1512/21.11.2007 este irevocabilă, prin decizia civilă nr.2969/12.05.2010, pronunțată în dosarul nr._/3/2006 de Inalta Curte de Casație și Justiție.

Această situație de fapt este ipoteza de aplicare a art. 50¹ din Legea nr.10/2001 care recunoaște proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Relativ la critica privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a constatat că aceasta este, de asemenea, nefondată, instanța de fond făcând o corectă aplicare a art. 274, art. 276 și art. 277 din Codul de procedură civilă, față de soluția pronunțată în cauză și față de faptul că nu există un caz de exonerare prevăzut de lege, a celui ce cade în pretenții, ceea ce determină culpa procesuală de plata cheltuielilor de judecată.

Față de aceste considerente, Tribunalul a constatat că niciuna dintre critici nu este fondată, neexistând motive ce ar fi putut fi invocate din oficiu de către instanța de apel, iar în raport de dispozițiile art. 297 C.pr.civ., apelul a fost respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurentul pârât a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).

În primul rând, recurentul pârât a criticat decizia civila nr.805A/05.10.2012, în raport de menținerea în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a obligației de plată a prețului de piață solicitat de reclamanții-intimații B. M. și B. I., în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului și aceea despre care se pretinde că este obligată în raportul juridic dedus judecații, în cauza de față nefiind vorba despre așa ceva.

Astfel, soluția instanței de apel în raport de obligarea pârâtului la plata sumei de_ lei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză este eronată, în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză.

În acest sens, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, Ministerul Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele incasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art.1337, art.1341 și următoarele din Cod civil, a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de plată.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există o culpă a acestei instituții.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.1344 din Codul Civil: „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."

Față de argumentele prezentate, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasiva.

Pe fondul cauzei, recurentul pârât a susținut că în mod nelegal și netemeinic instanța a respins apelul său, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art.50¹ din Legea 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Așa cum s-a arătat, în prezenta cauză, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001:

a) cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, consideră că reaua credință atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect reținut prin decizia civilă nr.2969/12.05.2010 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civila și de Proprietate Intelectuală.

Recurentul a învederat că nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamantul ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, acesta nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziționeze, motiv pentru care consideră că în speța de față contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

b) A arătat, totodată, că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art.50¹ din Legea nr.10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speța dedusă judecății, nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.838/_/05.10.1996.

Așa cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin sentința civila nr.1512/21.11.2007 definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr.2969/12.05.2010, Tribunalul București Secția a IV-a Civila a admis acțiunea în revendicare formulată de către foștii proprietari în contradictoriu cu reclamanții B. M. și B. I., fără a anula contractul de vânzare-cumpărare nr.838/_/05.10.1996.

Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piața art. 50 din Legea nr.10/2001 prevede îndeplinirea cumulativ a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte, faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul a susținut că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr.10/2001.

In consecință, având în vedere motivele expuse mai sus, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți, ca neîntemeiată.

In ceea ce privește menținerea soluției privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în suma de 600 lei, recurentul pârât a arătat că această dispoziție este nelegală, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, prin mandatar ., parte în contractul de vânzare-cumpărare nr.838/_/05.10.1996.

Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art.274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații reclamanți B. I. și B. M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, au arătat că recurentul pârât, deși a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedura civila, nu a indicat în dezvoltarea motivelor de recurs ce dispoziții legale au fost încălcate de instanța de apel la pronunțarea hotărârii.

In ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale pasive a recurentului-parat, reiterată ca prim motiv de recurs, intimații au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Totodată, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001 republicată, prevăd în mod explicit că: „Restituirea prețului prevăzut la alin.(2) si (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare", cu precizarea că cererea ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată pe dispozițiile art. 50^1 din Legea nr.10/2001, motivat de faptul că prezentul contract este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.

Față de faptul că legitimarea procesuală a pârâtei este reglementată

prin lege specială, este cert că dispozițiile dreptului comun invocate de

recurenta-pârâta, respectiv art.1337, art.1341 si urm. cod civil nu se aplică

întrucât legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai

puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special si

derogatoriu, instituind reglementări speciale, care sunt prioritare față de

norma de drept comun, care se aplică numai acolo unde legea specială nu

dispune, ori în speța dedusă judecății legea specială deroga de la norma

comună și prevede o procedură specială pentru soluționarea cauzei.

Având în vedere dispozițiile legale anterior invocate, intimații au susținut că Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece Ministerul Finanțelor Publice este instituția care datorează suma solicitată în temeiul unei legi speciale și trebuie să figureze în cauză în calitate de pârât, nefiind vorba de culpă, așa cum în mod greșit a susținut recurentul-pârât, ci de răspunderea stabilită prin lege specială.

Intimații au solicitat respingerea ca nefondat și a motivului de recurs prin care se susține, în mod nefondat, că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.50¹ din Legea nr. 10/2001.

Pentru respingerea acestui motiv de recurs, au solicitat a se avea în vedere faptul că la data de 05.10.1996, au cumpărat apartamentul și că după 10 ani de la cumpărarea de către intimații-reclamanți a apartamentului și după 4 ani de la data intabulării acestuia, a fost formulată cerere de chemare în judecata de către reclamantul Elias S. Maurocordato (Elie V. S.) care a format obiectul dosarului nr._/3/2006, având ca obiect revendicarea întregului imobil situat în București, ..20, sector 1, din care face parte și apartamentul nr. 15.

Prin sentința civila nr.1512/21.11.2007, irevocabilă, prin decizia civila nr.2969/12.05.2010, pronunțata în dosarul nr._/3/2006 de Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Civila, a fost admisa acțiunea formulată de Elias S. Maurocordato (Elie V. S.) și s-a dispus ca intimații-reclamanți din prezenta cauza, să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.15 situat la adresa anterior menționată.

Deși la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.838/_/5.10.1996 au fost respectate de toate părțile contractante dispozițiile Legii nr. 112/1995, cu toate acestea contractul încheiat de intimații-reclamanți a fost desființat prin hotărâre irevocabila, urmare a comparării titlurilor de proprietate, instanțele dând preferința titlului foștilor proprietari, ca fiind mai vechi si mai bine caracterizat.

Potrivit prevederilor art. 1899 alin. 2 Cod civil, buna credința se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce invocă reaua credința. Așadar, reclamanții sunt prezumați că au încheiat actul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 cu buna credința, respectiv cu credința că cel cu care contractează, respectiv statul, este adevăratul proprietar, sarcina dovedirii relei sale credințe incumbând statului."

De asemenea, pentru respingerea acestui motiv de recurs, intimații au solicitat a se avea în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase în trecut aceste bunuri, acesta fiind un alt argument reținut de instanța de fond pentru admiterea acțiunii.

Intimații au solicitat respingerea ca nefondat și a motivului de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată întrucât instanța de fond a acordat aceste cheltuieli cu respectarea dispozițiilor art.274 Cod procedura civila, iar instanța de apel a respins în mod legal această critică, reținând în considerente că "... nu există un caz de exonerare de răspundere prevăzut de lege ...". Mai mult, intimații din prezenta cauză nu au solicitat decât contravaloarea onorariului de expertiza achitat în dosarul de fond, în cuantum de 600 lei, iar culpa procesuală a recurentului este vădită, întrucât s-a opus admiterii acțiunii și a obligat intimații să achite onorariul de expertiză dispus de instanța de fond, prin raportare la faptul că această probă era esențială în soluționarea cauzei.

În calea de atac a recursului nu au fost administrate alte probe.

Curtea, analizând criticile de recurs, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Teza juridică susținută de către reclamanți constă în faptul că pârâtul, deși nu este vânzător al apartamentului cumpărat în condițiile Legii nr.112/1995 de care au fost evinși, trebuie obligat la plata prețului de piață, întrucât în urma acțiunii în revendicare formulată de fosta proprietară a imobilului deposedat de stat, au fost obligați să-i lase în deplină proprietate imobilul, dându-se preferință titlului acesteia.

Reclamanții și-au întemeiat cererea de sesizare a primei instanțe pe dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001.

În acord cu acest temei, Curtea constată că dezdăunarea cumpărătorilor, specific situației contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, în care cumpărătorul este evins, și-a găsit consacrarea legislativă, în ce privește imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, în dispozițiile actului normativ Legea nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privință, prin . Legii nr. 1/2009.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 - în care și-au găsit consacrarea situațiile la care s-a făcut referire mai sus, printre care și cea a reclamanților din prezentul litigiu - are următorul conținut, astfel cum acesta a suferit modificări prin . Legii nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Se constată din interpretarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ.

Unitățile deținătoare a imobilelor vândute acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995.

Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, trimiterea la dispozițiile dreptului comun astfel cum a solicitat recurentul nu poate fi primită, soluționarea pretențiilor acestora neputându-se face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr.10/2001.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Curtea reține că cel chemat să răspundă pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile) în calitate de pârât este Ministerul Finanțelor Publice.

Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Așa fiind, prin raportare la norma specială cuprinsă în art. 50 din Legea nr.10/2001, care instituie o normă derogatorie de la dispozițiile dreptului comun care reglementează evicțiunea, orice susținere a recurentului pârât în sensul că Municipiul București, în calitate de vânzător, trebuie să fie obligat în litigiul de față, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, nu poate fi primită.

Curtea nu poate valida susținerea recurentului pârât în sensul că statul nu poate interveni într-un astfel de raport juridic de drept privat având la bază un contract de vânzare cumpărare în sensul de a stabili sub aspect juridic o altă persoană răspunzătoare. Aceasta deoarece, legiuitorul are libertatea de a stabili o asemenea persoană juridică răspunzătoare când este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.

Curtea reține că în situația succesiunii în timp a mai multor norme legale cu incidență asupra unui raport juridic, momentul anulării actului, adică al producerii efectelor nulității trebuie distins de momentul în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate. Ambele cazuri trebuie rezolvate potrivit regulii tempus regit actum: cauza de nulitate este reglementată de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil, în vreme ce efectele nulității sunt determinate de legea în vigoare în momentul anulării efective, care, în ipoteza pe care o avem în vedere, este legea nouă. Numai în cazul în care un act s-a încheiat și a fost anulat efectiv sub aceeași lege, suntem în prezența unei causae finite, care nu mai poate fi afectată de legea nouă.

Prin urmare, este posibil ca o lege să cârmuiască cauzele de nulitate și altă lege să se aplice efectelor acestei sancțiuni civile. O soluție contrară ar echivala cu înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, și, deci, ultra-activitatea legii vechi, care nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de legea nouă.

Aplicând aceste considerații cu valoare de principiu litigiului de față, Curtea reține că obligarea Ministerului Finanțelor Publice în litigiul dedus judecății reprezintă exclusiv un efect al constatării nulității actelor civile, stipulat de legea nouă.

Nu poate fi primită nici susținerea în sensul că prin art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care să fie restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanți, acest articol determinând chiar instituirea raportului juridic obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului reactualizat cuprins în contractul anulat prin hotărârea judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice.

În consecință, critica vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi privită ca nefondată.

Aspectul că . a încasat comisionul de 1 %, în calitate de mandatar al Municipiului București nu poate conduce la concluzia că acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, față de dispozițiile legale prin care legiuitorul a înțeles să reglementeze acest aspect. Potrivit contractului de vânzare cumpărare, . are calitatea de mandatar astfel încât în baza dispozițiilor care reglementează materia mandantului și raporturile contractuale de mandat această societate poate fi chemată să răspundă doar pentru situații care i-ar putea fi imputabile.

Cât privește acest comision de 1% perceput de unitățile specializate în vânzarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr.112/1995, Curtea reține că dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 fac vorbire de restituirea prețului, iar nu de prețul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat și încasat de mandatar, fără a introduce alte distincții.

În speță, la momentul vânzării imobilului în temeiul Legii nr.112/1995, chemata în garanție, ca mandatar al vânzătorului Municipiul București, potrivit contractului de vânzare cumpărare exhibat de către reclamanți – și nu de mandatar al Statului Român, așa cum greșit au susținut aceștia - a beneficiat de primirea unui comision de 1% din valoarea prețului de vânzare, pentru serviciile prestate constând în evaluarea imobilului și verificarea situației juridice a acestuia.

Or, acest mandat în temeiul căruia mandatara . încasat comisionul de 1% nu a fost constatat nul sau reziliat pentru a putea fi obligată la restituirea prestațiilor.

Curtea apreciază că, de vreme ce legea impune Ministerului Finanțelor Publice obligația de restituire integrală a prețului fără a face vreo distincție în privința acestui comision, nici instanța nu trebuie să distingă sub acest aspect.

În ce privește fondul pretențiilor reclamanților, Curtea reține incidența dispozițiilor art.20 al. 2/1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința legiuitorului, și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, „ineficacitate” apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. 2 ind.1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor – desființarea contractului – instanța are obligația să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași, care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul la o despăgubire.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, obligă instanța să distingă între o desființare a contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr.112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, echivalentă cu declararea ineficacității acestuia, urmare admiterii unei acțiuni în revendicare unde contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.

În cauza de față, Curtea constată că o condiție esențială de admitere a acțiunii formulate de reclamanți prin care se solicită prețul de piață al imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/2001 implică verificarea respectării prevederilor acestui act normativ la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare între unitatea administrativă și fostul chiriaș. Or, această condiție a respectării prevederilor Legii nr.112/1995 este îndeplinită în prezenta cauză, având în vedere considerentele deciziei civile nr.2969/12 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în care s-a reținut faptul că: „În prezenta acțiune în revendicare, reclamantul și pârâții sunt în ipoteza de a invoca titluri valabile de proprietate cu privire la același bun – ce provin de la autori diferiți – situație ce impune, conform regulilor naționale ale unei astfel de acțiuni civile, compararea lor și stabilirea preferabilității unuia dintre ele”. În aceleași considerente s-a reținut: „Circumstanțele particulare ale cauzei (…) îndreptățesc concluzia finală conform căreia ambele părți în litigiul de față dețin un titlu de proprietate și au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție”.

Totodată, Curtea are în vedere la soluționarea cauzei de față prevederile art. 1202 alin. 2 Cod civil, care stabilesc expres că: „nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1201 Cod civ. și art. 166 C.pr.civ.

A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, ar putea fi combătută, deschizându-se părților posibilitatea de a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.

Ca urmare, prin raportare la dispozițiile articolelor sus-indicate, precum și la considerentele hotărârilor sus-enunțate, care se impun cu putere de lucru judecat prezentei instanțe, Curtea va constata că reclamanții beneficiază de dispozițiile prevăzute de art. 50 alin. 2 indice 1 din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, Hotărârea din 19.10.2006 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza R. împotriva României, își găsește incidența în cauză, circumstanțele speței fiind asemănătoare, câtă vreme în prezenta cauză contractul de vânzare cumpărare nefiind constatat nul, ceea ce însemnă că reclamanții se pot bucura de protecția unui bun în sensul Convenției, în timp ce în cauza R. a fost recunoscută de către instanțele naționale valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, chiriașul cumpărător bucurându-se de un bun în sensul Convenției. Aceleași considerații sunt valabile și în ceea ce privește cauza T., T. versus România.

Și cauzele Brumărescu, respectiv Pinc și Pincova își găsesc incidență în cauză, având în vedere că în respectivele cauze, situațiile premise sunt asemănătoare, întrucât chiriașilor cumpărători li se recunoscuseră valabilitatea titlului lor și numai după admiterea recursurilor în anulare, aceștia au fost privați de bun. Or, în cauza de față reclamanții se pot prevala de un titlu valabil și de un asemenea bun în sensul Convenției.

În ce privește critica vizând greșita obligare a recurentului pârât la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, Curtea o constată nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 274 cod procedură civilă, care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

În acest sens, Curtea reține că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.

Obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți - pe care textul de lege susmenționat o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții - reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.

Jurisprudența instanțelor de judecată au configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de judecată.

Trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 și următoarele din Legea nr.10/2001, instanțele au o practică unitară în considerarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și nu a Municipiului București.

Or, din această perspectivă culpa pârâtului Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi contestată, în condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile.

Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.

Practica judecătorească a conturat nu numai ideea că dispozițiile art.274 din Codul de procedura sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanțelor a avut în vedere și că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca le-a făcut.

Or, în cauza de față, instanța de fond a stabilit în sarcina pârâtului obligația dezdăunării reclamanților prin acordarea acestora a valorii prețului de piață al imobilului în litigiu, apreciere găsită fondată de către instanța de apel și de recurs.

În consecință, față de considerentele de fapt și de drept enunțate mai sus, Curtea, temeiul art. 312 raportat la art 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.805/A/5.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. I. și B. M..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 28 februarie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M.-A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.I.D/B.I

2 ex/14.03.2013

----------------------------------------------

T.B.Sectia a III-a Civila – I.N.

- L.C.S.

Jud.Sector 5 – R.N.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 398/2013. Curtea de Apel...		Cereri. Decizia nr. 1847/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 372/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 372/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI