Ordin de protecţie. Decizia nr. 1273/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1273/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2014 în dosarul nr. 1273/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1273
Ședința publică de la 16.09.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE : M. H.
JUDECĂTOR: G. S.
JUDECĂTOR: C. G.
GREFIER : S. R.
Reprezentantul Ministerului P. – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de către procuror E. I..
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurentul – pârât C. C. – O., împotriva deciziei civile nr.588 A din data de 05.05.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă C. M. – V..
Obiectul pricinii – ordin de restricție.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat C. N., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât C. C. – O., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 7) și avocat E. P., în calitate de reprezentant al intimatei – reclamante C. M. – V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Intimata – reclamantă, prin apărător, având cuvântul, susține că nu a primit motivele de recurs. Partea reclamantă și-a ales domiciliul procesual la Cabinetul de Avocatură „M. Ș.”; raporturile contractuale au încetat, însă nu a anunțat instanța de modificarea domiciliului, astfel încât motivele de recurs nu i-au fost înaintate la adresa de domiciliu; reclamanta a primit citația în urmă cu o săptămână.
Recurentul – pârât, prin apărător, având cuvântul, solicită a se reține că reclamanta și-a indicat adresa domiciliului său situat în București, .. 25, sector 6 și nu domiciliu procesual ales la sediul Cabinetului de Avocatură „M. Ș.”. Din punctul său de vedere, procedura comunicăriI motivelor de recurs este îndeplinită, prin afișare la cutia poștală;
faptul că reclamanta și-a angajat un nou avocat, este o altă problemă.
Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, susține că într-adevăr, partea reclamantă și-a indicat două domicilii, iar în condițiile în care aceasta și-a schimbat domiciliul procesual, avea obligația de notificare a instanței asupra actualului domiciliu, în vederea comunicării.
Curtea, în urma deliberării, constatând că intimata – reclamantă nu a comunicat instanței modificarea domiciliului procesual indicat ultima dată, prin cererea de renunțare la judecată de la fila 52 dosar tribunal, respectiv la Cabinet de Avocat M. Ș. din București, .. 2, ., prin avocat M. Ș., deși avea această obligație potrivit art.172 Noul Cod de procedură civilă, iar motivele de recurs i-au fost comunicate la acest domiciliu procesual ales, apreciază că cererea de recomunicare a motivelor de recurs pentru aceste considerente, este nefondată, respingând-o. Curtea constată totodată, faptul că potrivit art. 30 în referire la art. 27 al.1,2 din Legea 217/2003, procedura în astfel de cauze – având prezentul obiect, deci inclusiv procedura de citare, este caracterizată prin celeritate și termene procedurale scurte.
Recurentul – pârât, prin apărător, având cuvântul, solicită instanței a constata că taxa judiciară de timbru a fost achitată de două ori (fila 6 și fila 19), motiv pentru care se impune restituirea chitanței de la fila 6, nefiind utilizată.
Intimata – reclamantă, prin apărător și reprezentantul Ministerului P., având pe rând cuvântul, susțin că nu se opun restituirii chitanței aflate la dosar fila 6, în urma verificărilor efectuate de către instanța de judecată.
Curtea, în urma deliberării și verificării înscrisurilor, constată că taxa judiciară de timbru a fost achitată în cuantum dublu, astfel că dispune restituirea chitanței de la fila 6, la dosarul cauzei urmând a fi depusă o copie a respectivei chitanțe, rămânând în original chitanța de la fila 19 dosar, în valoare de 55 lei.
Intimata - reclamantă, prin apărător, având cuvântul, invocă excepția inadmisibilității recursului, solicitând admiterea acesteia în raport de dispozițiile art.7 din Legea nr.76/2012 și art.483 alin.2 din Codul de procedură civilă, considerând ca inadmisibilă calea de atac a recursului.
Recurentul – pârât, prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea excepției inadmisibilității potrivit dispozițiile art.406 alin.6 din Noul Cod de procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, solicită respingerea excepției inadmisibilității, ca nefondată, față de împrejurarea că intimata – reclamantă a renunțat la judecată, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art.406 alin. 6 din Codul de procedură civilă. Potrivit acestor dispoziții, renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului care va fi judecat de instanța ierarhic superioară care a luat act de renunțare, textul nefăcând precizări cu privire la momentul procesual în care intervine această renunțare, motiv pentru care încheierea prin care Tribunalul București a luat act de renunțarea la judecată putea fi atacată cu recurs.
Curtea, în urma deliberării, în temeiul art. 406 alin. 6 din Noul Cod de procedură civilă respinge excepția inadmisibilității recursului, constatând faptul că decizia recurată urmează regimul juridic al încheierii de renunțare la judecata apelului, ea vizând o cerere accesorie renunțării, iar dispozițiile legale din noul cod, anterior evocate, permit calea de atac a recursului împotriva renunțării la judecată. Prevederile legale coroborate invocate de intimată, care impun apelul ca și cale de atac, constituie regula procesuală în materie, de la care însă, dispozițiile art. 406 alin. 6 din Noul Cod de procedură civilă reprezintă excepția. Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că recursul prezent este admisibil.
Reprezentanții părților și a Ministerului P., având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – pârât C. C. – O., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță spre rejudecare.
Consideră că Tribunalul București nu a intrat în judecata fondul acțiunii, ci s-a pronunțat asupra excepției tardivității cererii de completare.
Susține că această cerere de completare a fost depusă în termenul legal de 30 zile de la luarea la cunoștință a cuprinsului hotărârii atacate; partea a luat cunoștință de conținutul încheierii din dosarul cauzei, de la arhiva instanței; hotărârea a fost comunicată ulterior formulării cererii de completare.
În opinia sa, nu este legal termenul de 3 zile de la pronunțarea încheierii la care tribunalul face referire și de la care partea avea posibilitatea solicitării de completare a hotărârii.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimata – reclamantă C. M. – V., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, solicită admiterea recursului.
În opinia sa, având în vedere că Tribunalul București a luat act de cererea intimatei – reclamante de renunțare la judecată sunt aplicabile dispozițiile art. 406 din Noul Cod de procedură civilă.
În interpretarea acestor dispoziții coroborate cu dispozițiile art.444 Noul Cod de procedură civilă care stabilesc că hotărârea dată de instanță prin care aceasta a omis să se pronunțe cu privire la un capăt de cerere principal sau conex sau cu privire la o cerere conexă sau incidentală, poate fi completată în același termen în care se poate declara după caz apel sau recurs.
În cauză, intimata – reclamantă renunțând la judecată, putea declara recurs în termenul general de 30 zile. Însuși Tribunalul București a stabilit că hotărârea putea fi atacată cu recurs în termen de 30 zile de la comunicare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr._ /20.08.2013, reclamanta C. M.-V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C. C.-O. a se dispune emiterea ordinului de protecție pentru pârâtă – victimă a violenței în familie.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta și pârâtul sunt căsătoriți și au trăit în Spania timp de 15 ani.
La data de 3.08.2013, pârâtul a revenit în țară și a adus cu sine bagajele familiei și mașina cumpărată în Spania. În Spania, reclamanta a suferit mai multe agresiuni fizice și verbale din partea soțului, dar nu a putut spune nimic locuind în casa părinților pârâtului. Pârâtul a dus toate lucrurile la locuința părinților săi, în sectorul 2, unde doar el are acces, nu și reclamanta. La data de 7.08.2013, reclamanta a revenit în țară cu copiii lor și a fost agresată verbal și dusă la locuința părinților pârâtului din București. La data de 9.08.2013, pârâtul a luat-o pe reclamantă și pe copii pentru a-i duce la țară la locuința părinților reclamantei din satul Balteni, județul I.. Urma ca reclamanta să facă naveta la București unde are locul de muncă – activitate de pregătire profesională, iar pârâtul se întorcea la locuința părinților săi.
La data de 12.08.2013, pârâtul s-a dus la Spitalul M. unde reclamanta se pregătește pentru profesia de fizioterapeut și a creat o atmosferă tensionată în sensul că pretindea ca ei doi să locuiască la părinții lui, ea să nu lucreze, ci să aibă grijă de soț și de casă, a folosit un ton amenințător.
Reclamanta are cu pârâtul doi copii: C. Lucas G., născut la 11.06.2010 și C. M. C., născută la 31.10.2004.
Și în Spania, pârâtul s-a certat cu soția și copiii lor și de asemenea cu părinții lui care au refuzat să-i mai acorde găzduire și ajutor material, pârâtul fiind nevoit să revină în România cu familia sa.
Reclamanta solicită în ordinul de protecție ca pârâtul să fie evacuat temporar din locuința din București, ..25, .; obligarea pârâtului de a păstra o distanță minimă determinată față de victimă, față de copiii victimei și față de părinții victimei; obligarea pârâtului de a păstra o distanță minimă determinată față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate – Spitalul Universitar de Urgență M. Central Dr. C. D. din București; interdicție pentru pârât de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care victima le frecventează sau le vizitează periodic: localitatea Bălteni, județul I.; Spitalul Universitar de Urgență M. Central Dr. C. D. din București; interzicerea oricărui contact inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima.
Prin sentința civilă nr. 7069/29.08.2013, Judecătoria Sectorului 6 București a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta C. M. V. în contradictoriu cu pârâtul C. C. O. și a obligat reclamanta la cheltuieli de judecată în sumă de 200 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu, avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părțile sunt căsătorite, căsătorie din care au rezultat doi copii minori; instanța a reținut potrivit susținerilor ambelor părți că în ultimii 15 ani, relația de căsătorie s-a desfășurat în Spania și că în vara acestui an, soții și minorii s-au întors în România, luând în considerare ipoteza stabilirii în România, dacă soții reușesc să-și găsească locuri de muncă în țară.
Odată întorși în România, între soți s-au declanșat conflicte legate de locuința în care se vor stabili (reclamanta dorește stabilirea în locuința din sector 6, iar pârâtul în locuința din sectorul 2); pe fondul acestor conflicte soții au considerat că pot depăși tensiunile dacă minorii și reclamanta se vor stabili provizoriu în locuința părinților reclamantei (din județul I.), iar pârâtul va continua să locuiască în sectorul 2.
Instanța a reținut din probatoriul administrat în cauză că imediat ce au procedat în acest fel (după ce minorii și reclamanta s-au instalat în locuința părinților reclamantei), tensiunile părților s-au agravat ca urmare a suprapunerii, peste conflictele anterioare, a unei noi situații conflictuale, aceea că pârâtului i-a fost limitat dreptul de a avea relații personale cu soția și cu copiii.
Constatând că nu mai poate comunica cu reclamanta și că devine din ce în ce mai dificilă relaționarea cu copiii (pârâtul susținând că părinții reclamantei îi împiedică exercitarea acestui drept sub pretextul că le încalcă proprietatea), pârâtul se deplasează la casa bunicilor materni ai copiilor, fără să fi fost invitat, aspect ce îi nemulțumește pe aceștia și apelează serviciul unic de urgență 112 pentru a-l îndepărta de pe proprietatea lor.
În acest context, pârâtul încearcă să-și contacteze soția la spitalul unde își desfășoară activitatea de voluntariat, însă soția se declară la rândul ei deranjată de vizita soțului și refuză comunicarea cu acesta.
Instanța a reținut că, deși în cuprinsul cererii, reclamanta susține că ar fi fost agresată fizic de către soț atât la domiciliul părinților, cât și la sediul spitalului, că aceste din urmă agresiuni ar fi fost stopate prin intervenția personalului de pază al spitalului, nu propune audierea ca martor a celor ce ar fi asistat la exercitarea agresiunii și care ar fi intervenit pentru stoparea conflictului; în această situație susținerile reclamantei rămân fără suport probator, martora propusă de reclamantă declarând că nu a asistat la vreun conflict recent între părți, că doar a auzit prin intermediul telefonului cum reclamanta cerea soțului să-i lase în pace pe copii pentru că îi sperie și auzind această afirmație s-a panicat și a solicitat intervenția serviciului unic de urgență 112.
Martorul propus de pârât (bunica paternă a minorilor) a relatat că l-a însoțit pe pârât la vizita de la spital, că la rândul ei a încercat să stabilească un contact verbal cu reclamanta, însă aceasta a refuzat; martora a confirmat susținerea pârâtului în sensul că în cadrul acelei vizite nu s-a exercitat nici o agresiune de către soț asupra soției; dimpotrivă, martora a afirmat că reclamanta a exercitat o agresiune asupra pârâtului, reacționând prin a-l zgâria pe acesta atunci când a prins-o de mână în încercarea de a o determina să le acorde puțin timp pentru a sta de vorbă. Martora propusă de pârât confirmă de asemenea susținerile acestuia în sensul că părinții reclamantei nu-i permit pârâtului și nici martorei (bunica paternă) să relaționeze cu copiii, care în momentul de față locuiesc cu bunicii materni.
Instanța de fond a reținut că disputa soților vizează neînțelegerile acestora în exercitarea relațiilor personale dintre soți pe de o parte și în exercitarea relației personale pârât/copii; reclamanta invocă practic că prezența soțului în viața sa și a copiilor reprezintă o stare de pericol, pretinde soțului să se îndepărteze de familie pentru că altfel percepe această prezență ca pe un deranj.
Instanța a reținut că pericolul invocat de reclamantă în justificarea luării măsurii de protecție (măsură având ca efecte limitarea drepturilor pârâtului de a se bucura de viața de familie) este generat de pretenția acesteia ca pârâtul să întrerupă relațiile personale cu soția și cu copiii; insistența pârâtului de a încerca să comunice cu soția și cu copiii produce deranjul reclamantei și al membrilor familiei naturale a reclamantei și este determinată de atitudinea reclamantei și a părinților acestea de a-i refuza pârâtului exercitarea drepturilor ce guvernează viața de familie.
Scopul urmărit de reclamantă - acela de a întrerupe relația de familie – nu poate face obiectul unui proces de emitere ordin de protecție, astfel că eventualul disconfort invocat de reclamantă ar putea fi evitat dacă reclamanta însăși ar aborda relația de familie într-o manieră care să nu mai genereze conflicte, neputându-se pretinde ca instanța să dispună limitarea dreptului pârâtului în exercitarea relațiilor de familie mai înainte de formularea unei cereri de divorț, în cadrul căreia se vor dispune măsuri referitoare la modul în care se vor exercita drepturile ambilor soți de a avea relații cu copiii lor.
Instanța de fond a reținut că emiterea ordinului de protecție are ca scop protejarea victimei unei agresiuni concrete, recente, nu lămurirea unor aspecte tensionate ce durează de mult timp, la care s-a ajuns prin comportamentul reclamantei (care, deși căsătorită, refuză soțului exercitarea drepturilor personale de a comunica cu soția și de a avea relații personale cu copiii).
Raportat considerentelor mai sus expuse, reținând că pericolul invocat de reclamantă nu a fost dovedit ca fiind un pericol actual, concret, instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. M. V., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 08.11.2013, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanței de fond și rejudecând să se dispună emiterea ordinului de protecție, precizând motivele care au determinat-o să formuleze această cale de atac.
În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod de procedură civilă.
Intimatul C. C.-O. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepției tardivității declarării recursului și, pe cale de consecință, respingerea recursului ca tardiv formulat; pe fond, respingerea recursului formulat ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate, ca și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 150, art. 205 Cod de procedură civilă art.30 din Legea nr.217/2003.
Prin încheierea de ședință din data de 17.02.2014, Tribunalul a calificat calea de atac exercitată de recurenta-reclamantă C. M. V. drept apel, raportat la dispozițiile art. 7 alin.2 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Codului de procedură civilă.
Prin încheierea de ședință din data de 17.02.2014, Tribunalul a luat act de renunțarea apelantei-reclamante C. M. V. la judecata apelului, în temeiul art. 406 Cod procedură civilă.
La data de 03.04.2014, intimatul-pârât C. C.-O. a formulat, în temeiul art. 444 Cod de procedură civilă cerere de completare a hotărârii pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă în data de 17.02.2014, prin care a solicitat ca instanța de judecată să se pronunțe și asupra capătului de cerere privind obligarea apelantei-reclamante, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul declarat.
În motivare, s-a arătat că la ultimul termen de judecată apelanta-reclamantă a formulat cerere de renunțare la judecata căii de atac.
Intimatul-pârât a solicitat ca instanța să ia act de renunțarea la judecată și să oblige apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelului, respectiv onorariu de avocat în cuantum de 1500 lei. Dovada achitării onorariului de avocat și anume chitanțele nr.285/05.12.2013, respectiv chitanța nr.305/12.02.2014, au fost depuse la dosarul cauzei.
Prin încheierea de ședința din data de 17.02.2014, instanța a omis să se pronunțe asupra solicitării intimatului privind obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, cu toate că în practicaua hotărârii se face vorbire despre solicitarea sa.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 444 Cod de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.588 A/05.05.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția tardivității, a respins ca tardiv formulată cererea de completare înaintată de intimatul-pârât C. C. O., a încheierii de ședință din data de 17.02.2014, reținând:
La termenul de judecată din data de 05.05.2014, Tribunalul a invocat din oficiu excepția tardivității formulării cererii de completare dispozitiv, pe care a analizat-o cu prioritate și a admis-o, pentru considerentele de mai jos.
În drept, conform art. 444 Cod de procedură civilă: „(1) Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”.
Conform prevederilor art. 30 din Legea nr. 217/2003, precum și dispozițiilor instanței de fond, în cauza de față, termenul este de 3 zile de la pronunțare.
În speță, hotărârea a cărei completare se solicită a fost pronunțată la data de 17.02.2014, iar intimatul pârât a luat cunoștință de aceasta la data de 26.03.2014, conform dovezii atașate la fila 57 dosar apel.
Cu toate acestea, cererea de completare a fost formulată la data de 3.04.2014, cu depășirea termenului legal menționat anterior.
Față de aceste considerente în fapt și în drept, Tribunalul a admis excepția tardivității și a respins cererea de completare ca tardiv formulată.
Împotriva deciziei civile nr.588 A/05.05.2014 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă a declarat recurs pârâtul C. C.-O., solicitând admiterea recursului și pe cale de consecință, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă pentru a se pronunța asupra capătului de cerere privind obligarea apelantei – reclamante, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul declarat.
Potrivit dispozițiilor art.406 alin 6 Cod proc.civ., "Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă". În prezenta speță, ne aflam în prima teză a acestui articol, practic hotărârea instanței de apel este supusă recursului în treizeci de zile de la comunicare, termenul de recurs fiind cel de drept comun potrivit art. 485 alin. (1) Cod proc civ.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.444 alin (1) Cod proc.civ. "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare."
În prezenta speță, cererea de completare putea fi formulată în termenul de recurs de 30 de zile de la comunicare și nu în termenul de 3 zile de la pronunțare prevăzut de Legea nr. 217/2003. În mod eronat instanța a stabilit acest aspect, având în vedere că nu s-a formulat cerere de completare a sentinței pronunțate în prima instanță, ci a hotărârii pronunțate de instanța de apel.
Recurentul – pârât a luat la cunoștință de hotărârea instanței de apel la data de 26.03.2014, de la dosarul cauzei, având în vedere că aceasta nu fusese comunicată până la acel moment. Practic termenul de recurs de 30 de zile curgea de Ia acea dată. Cererea de completare a fost depusă la data de 3.04.2014, în termenul legal.
Având în vedere toate aceste aspecte, recurentul - pârât consideră că instanța de apel a dat o hotărâre nelegală, admițând în mod netemeinic excepția tardivității cererii de completare.
Practic, în prezenta speță instanța de apel a aplicat în mod greșit termenul în care partea interesată putea formula o cerere de completare a hotărârii, încălcând regulile de procedură cu privire la termenul de declarare a recursului.
Pentru toate aceste aspecte, recurentul - pârât solicită admiterea prezentului recurs, casarea deciziei civile nr. 588 A/05.05.2014 și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă.
În drept, și-a întemeiat recursul pe art.406 alin. 6, art.444 alin.1, art.485 alin.1,art. 488 alin.1 pct. 5 Cod de procedură civilă.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare, deși avea această obligație potrivit art. 490 al.2 Cod Procedură Civilă, solicitând însă prin concluziile orale, respingerea recursului ca nefondat.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 492 Cod Procedură Civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 96 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 496 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1.Sub un prim aspect, Curtea observă că în virtutea prevederilor art. 451 al. 1 Cod de procedură civilă: „Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”.
Potrivit prevederilor legale ale art. 453 Cod de procedură civilă, „(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.
Din împrejurarea că potrivit textului de lege ultim evocat, soluția care va fi dată cererii privind cheltuielile de judecată, este influențată de rezolvarea asupra cererii de chemare în judecată, rezultă caracterul accesoriu al primei cereri enunțate.
Așadar, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată (neformulată pe calea unei acțiuni separate) reprezintă din punctul de vedere al criteriului căii procesuale alese de parte pentru valorificarea dreptului său, o cerere accesorie.
2. Sub un al doilea aspect, Curtea observă că în conformitate cu art.444 al.1 Cod Procedură Civilă, „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”.
Textul de lege reprezintă o aplicație particulară a efectului juridic cu valoare de principiu decurgând din calificarea juridică menționată la punctul 1 și prevăzut expres de art. 460 al. 2 Cod Procedură Civilă: „Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală”.
3. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că art. 406 al.1,3,6 Cod Procedură Civilă la care face trimitere art. 482 Cod Procedură Civilă, reglementează renunțarea la judecata apelului, ca și act de dispoziție al părții, expresie a principiului disponibilității care guvernează procesul civil: „(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.(…) (3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.(…) (6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă”.
Textul de lege statuează pe de o parte, prin alineatul 3, reconfirmarea aceluiași caracter accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată inclusiv pentru ipoteza renunțării la judecată, iar pe de altă parte, prin alineatul 6, calea de atac împotriva hotărârii prin care se ia act de renunțarea la judecată: recursul.
Așadar, în lumina considerentelor de la punctul 2, completarea unei încheieri prin care se ia act de renunțarea la judecata apelului, se poate cere în același termen în cadrul căruia se poate declara calea de atac menționată împotriva acestei încheieri, adică recursul.
Întrucât art. 406 al.6 Cod Procedură Civilă nu impune un termen special de recurs, Curtea constată că acesta nu poate fi decât cel general, de 30 zile de la comunicare, în conformitate cu prevederile art.485 al.1 Cod Procedură Civilă: „Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.
Aprecierea tribunalului în sensul că termenul de recurs este de 3 zile de la pronunțare, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, este eronată întrucât termenul prevăzut de textul de lege invocat este stipulat expres ca fiind cel aferent căii de atac împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță de judecată în cauza având ca obiect emitere ordin de protecție și deci, nu cel corespunzător căii de atac împotriva hotărârii pronunțate în calea de atac (apel).
Constatând totodată, faptul că procedura de comunicare a încheierii de renunțare la judecată, către recurent, a fost viciată la adresa din București, ., ., ., nefiind indicată mențiunea „. exigențele art. 164 al.1 lit.c și al.3 Cod Procedură Civilă, iar la adresa din București, Bvd. 1 Mai, nr. 25, ., ., sector 6, acesta nu locuiește, potrivit susținerii intimatei reclamante înseși (filele 4, 53 dosar fond), fiind incidente prevederile art. 155 al.1 pct.6 teza a doua Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că termenul de recurs de 30 zile începe a curge de la data de 26.03.2014 când recurentul a primit încheierea, în urma cererii formulate în acest sens.
Întrucât cererea de completare a fost formulată la data de 03.04.2014, rezultă că aceasta a fost depusă în interiorul termenului de 30 zile menționat, astfel încât în mod greșit s-a încuviințat excepția tardivității promovării ei.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.496 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurentul – pârât împotriva deciziei civile pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – pârât C. C. – O., împotriva deciziei civile nr.588 A din data de 05.05.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă C. M. – V..
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. HORTLOMEI G. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L.
2 ex./22.10.2014
TB-S.4 - A.M.V.; L.I.-C.
Jud.S.6 – V.M.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
