Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1437/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1437/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-10-2014 în dosarul nr. 1437/2014
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1437
Ședința publică de la 08.10.2014
Curtea constituită din:
P. - C. B. T.
JUDECATOR - A. P. B.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul M. G., împotriva deciziei civile nr.2001 din 05.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/301/2010, în contradictoriu cu intimata C. M..
P. are ca obiect acțiune civilă pentru partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatorul M. G., personal și asistat de avocat Ciulifică D.-L., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/08.10.2014, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar și intimata C. M., personal și asistată de avocat S. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/08.10.2014, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că intimata a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 3.10.2014, întâmpinare, la care a anexat o copie xerox a deciziei civile nr.2001/5.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/301/2010.
Avocatul contestatorului depune la dosar factura nr.MAN00002055/08.10.2014, în cuantum de 20 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în valoare de 0,50 lei.
Curtea înmânează un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar de intimată, avocatului contestatorului.
La interpelarea instanței, avocatul intimatei arată că excepția invocată în întâmpinarea depusă la dosar reprezintă o apărare pe fondul contestației.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea contestației în anulare.
Avocatul contestatorului, având cuvântul, solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată, având în vedere argumentele expuse pe larg în motivele aflate la dosarul cauzei.
Arată că în motivele de recurs, cât și în motivele de apel s-a insistat asupra a două înscrisuri contradictorii, ultima instanță fiind obligată să analizeze motivația pentru care martora acceptată la instanța de fond formulează două declarații contradictorii, odată în favoarea contestatorului de astăzi și apoi în defavoarea acestuia, aspect care a determinat formularea, în condițiile prevăzute de art.318 teza a II-a și art.317 al.2 din Codul de procedură civilă, prezentei contestații în anulare, pe care o apreciază admisibilă.
Avocatul intimatei, având cuvântul, solicită respingerea contestației în anulare, ca nefondată.
Referitor la contestația în anulare ca fiind inadmisibilă ca și excepție, arată că au avut în vedere decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr.3118/2012 privind contestația în anulare.
Contestația în anulare se poate formula numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, în conformitate cu prevederile art.317 și art.318 din Codul de procedură civilă, pentru judecarea cu lipsă de procedură, pentru nemotivarea hotărârii, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În acest sens instanța supremă a precizat că scopul contestației în anulare este acela de a repara neregularitățile evidente privind actele de procedură, în afara modificării stării de fapt la care se referă litigiu.
Astfel că, pe calea contestației în anulare nu pot fi invocate greșeli de judecată sau de apreciere a probelor, ori de interpretarea dispozițiilor legale și potrivit acestei dispoziții consideră contestația în anulare, ca inadmisibilă, ca excepție, iar pe fond respingerea, ca nefondată.
Consideră că atât instanța de apel, cât și instanța de recurs au avut în vedere toate probele administrate la dosar, inclusiv declarațiile martorei. De asemenea consideră că, dacă declarația în discuție ar fi contradictorie, instanțele de apel și recurs au lămurit acest aspect și au apreciat probele în consecință.
Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței pe care urmează să o depună ulterior (învederând că a depus-o prin poștă).
Avocatul contestatorului, având cuvântul în replică, arată că nu înțelege argumentația prin care odată partea adversă susține că nu este o veritabilă excepție, după care o privește această dezbatere juridică de astăzi ca pe o chestiune legată strict de o excepție de inadmisibilitate, deși instanța nu a invocat această problemă din oficiu.
Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.26/08.10.2014, pe care o depune la dosar.
CURTEA,
Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.8786/17.05.2012, Judecătoria Sectorului 3 București a admis acțiunea și admite în parte cererea reconvențională în cauza privind pe reclamantul M. G. și pe pârâta C. M., a constatat că părțile au dobândit în perioada căsătoriei, un imobil situat în Bucuresti, sector 3, ., . . de 57.809 Euro cu o cotă de contribuție de 50% din partea reclamantului și 50% din partea pârâtei, a dispus ieșirea din indiviziune în cotele arătate, a atribuit pârâtei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Bucuresti, sector 3, ., . . pârâta la plata unei sulte către reclamant în valoare de 28.904,5 Euro, în echivalent bănesc de la data plății, a compensat în parte cheltuielile de judecată și a mai obligat pârâta la 1/2 din onorariul de apărător achitat de reclamant, în cuantum de 1500 lei, în temeiul art. 50/2 din OUG nr. 51/2008, a obligat reclamantul să restituie către stat ajutorul public judiciar în sumă de 8610 și pârâta să restituie către stat ajutorul public judiciar în sumă de câte 3690 lei, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri și a dispus comunicarea hotărârii irevocabile către OCPI-BCF Sectorul 3 si D.V.I.T.L. Sectorul 3.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în timpul căsătoriei cele două părți au dobândit un imobil, situat în sector 3, București, .. 3, ., ., astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. nr. 4891/9231/01.10.1999, încheiat cu vânzătoarea ..
Conform art.339 din Noul cod civil bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților, iar potrivit art. 343 alin. 1 din Noul Cod Civil calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, instituindu-se o prezumție de comunitate, atâta timp cât nu se face dovada că bunul este propriu.
În consecință, ținând cont de faptul că imobilul a fost cumpărat în timpul căsătoriei, instanța a constatat calitatea de bun comun al imobilului, situat în sector 3, București, .. 3, ., ..
Din concluziile raportului de expertiză tehnică, instanța a reținut că valoarea apartamentului este de 57.809 Euro.
În ceea ce privește cotele de contribuție la dobândirea bunurilor comune, din probele administrate în cauză, coroborate cu susținerile reclamantului-pârât, instanța a reținut că acestea sunt egale, de 50% fiecare.
Din ansamblul probelor administrate, instanța a reținut că pârâta-reclamantă nu a reușit să facă dovada contribuției exclusive la dobândirea apartamentului, ci dimpotrivă, soții au contribuit în mod egal.
Reținând prin urmare o cotă de contribuție egală a părților la dobândirea bunurilor comune, în baza art. 357 din Noul Cod civil coroborat cu art. 676 și art. 686 din Noul Cod Civil s-a dispus ieșirea părților din indiviziune.
În ceea ce privește atribuirea imobilului în litigiu, față de susținerile ambelor părți, care doresc fiecare atribuirea imobilului către pârâta-reclamantă, față de obiectul litigiului și față de împrejurarea că în cauză nu a fost pronunțată o încheiere de încuviințare în principiu a partajului, aceasta nefiind necesară conform art. 6735 și6736 C., întrucât instanța are elemente suficiente pentru efectuarea partajului – bunul fiind individualizat, valoarea necontestată stabilită prin expertiza tehnică judiciară, calitatea de codevălmași și cota-parte a fiecăruia – instanța a procedat conform art. 67310 alin. 4 C., atribuind bunul direct prin hotărârea asupra fondului.
Prin decizia civilă nr.668/19.06.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul civil formulat de apelanta pârâtă reclamantă C. M., împotriva sentinței civile nr. 8786/ 17.06.2012, pronunțată în dosar nr._/301/2011 de Judecătoria Sectorului 3 București, în contradictoriu cu intimatul reclamant pârât M. G., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea principală, a admis cererea reconvențională, a constatat contribuția exclusivă a pârâtei reclamante la dobândirea apartamentului bun comun, a înlăturat obligarea pârâtei reclamante la plata sultei și a cheltuielilor de judecată, a înlăturat obligarea reclamantului pârât la restituirea ajutorului public judiciar de 8610 lei, care rămâne în sarcina statului, conform art. 19 alin.1 din OUG nr. 51/2008, a obligat reclamantul pârât să plătească în favoarea statului suma de 3690 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut restul dispozițiilor sentinței civile apelate și a obligat intimatul să plătească apelantei suma de 3043,50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 19.03.1979, iar la data de 14.10.2010 au divorțat prin acord, potrivit sentinței irevocabile nr._/14.11.2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București-Secția Civilă (f.14 dosar fond).
În speță, nu se contestă calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, situat în mun.București, ., ., etaj 2, ., dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4891/9231/01.10.1999 încheiat de ambele părți cu . (f.26 dosar fond), după cum nu se contestă evaluarea acestuia, la 57.809 Euro, și nici împrejurarea că apartamentul fusese atribuit intimatului, în calitate de chiriaș.
Pe contractul susmenționat s-a consemnat că prețul, conform fișei de calcul din 1999, a fost de_ lei și a fost achitat integral conform chitanței_/27.09.1999, emise pe numele intimatului reclamant pârât (f. 103 dosar fond).
La acea dată, părțile erau separate în fapt, această separație intervenind în anul 1990, când intimatul reclamant pârât a părăsit domiciliul conjugal pentru a fi împreună cu concubina sa, martora I. F., aspect care în speță nu a fost contestat,
La interogatoriul luat în apel (întrebarea nr. 4), intimatul a recunoscut că era obligatorie prezența sa la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Intimatul reclamant pârât invocă în favoarea sa cote egale de contribuție, motivând că și după plecarea sa din domiciliul conjugal și ralierea în concubinaj a contribuit la creșterea copiilor, iar apelanta a fost ajutată financiar, de intimat și de concubina acesteia. Totodată, în sprijinul contribuției la dobândirea bunului comun, intimatul a invocat ajutorul dat de mama sa apelantei, pentru a crește cei 4 copii, precum și faptul că realiza venituri din diverse activități.
Pe de altă parte, apelanta își susține contribuția exclusivă la dobândirea bunului comun prin ajutorul primit de la fiica sa cea mare, A., care în acea perioadă lucra în Japonia.
Din probatoriul administrat în cauză, respectiv cartea de muncă a intimatului reclamant pârât (f. 16 dosar fond), rezultă că acesta și-a încetata activitatea la data de 07.09.1992, iar depozițiile de martori, în sensul că intimatul a obținut o moștenire, respectiv că a avut o prăvălie în cartierul C., nu sunt susținute de nici un înscris, deși sunt împrejurări care presupun întocmirea obligatorie a unor înscrisuri. În plus, la fila 20 dosar fond se află copie de pe carnetul CEC al intimatului reclamant pârât, din care rezultă că acesta a depus la CEC suma de 50.000 lei, la data de 18.12.1990, și a retras acești bani la data de 20.03.1991, mult înainte de cumpărarea bunului comun. Pentru acest motiv, tribunalul a apreciat că în speță nu au fost dovedite veniturile obținute de intimatul reclamant pârât la momentul achiziționării bunului comun, venituri care să fi fost folosite pentru plata prețului, în anul 1999.
Cât privește ajutorul oferit de intimat și de concubina acestuia apelantei și celor patru copii ai părților, tribunalul a reținut că a fost unul ocazional.
Tribunalul a apreciat că acest ajutor ocazional, asemănător celui dat de o simplă cunoștință de familie, nu poate fi calificat ca și contribuție la dobândirea bunului comun.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că sunt dovedite susținerile apelantei, cât privește contribuția sa exclusivă la dobândirea bunului comun, respectiv nu cu surse comune, ci cu bani proveniți de la un terț, fiica părților, care a avut intenția de a-și ajuta mama și frații. Astfel, la fila 100 dosar fond este depus extras din contul apelantei, deschis la Banca Internațională Religiilor, din care rezultă că în luna septembrie 1999 aceasta a primit suma de 1038 USD, pe care i-a retras la data de 17.09.1999, în contextul în care contractul de vânzare-cumpărare pentru apartament s-a încheiat la data de 01.10.1999. În luna septembrie 1999, cursul leu/dolar era de 16.400 Rol pentru 1 dolar american, ceea ce înseamnă că suma primită de apelanta pârâtă reclamantă era de aproximativ 17.023.200 Rol, suficienți pentru achitarea prețului de 6.858. 485 Rol.
Având în vedere cele de mai sus, sentința civilă apelată a fost schimbată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea principală, iar cererea reconvențională a fost admisă în totalitate, constatându-se contribuția exclusivă a apelantei pârâtă reclamantă la dobândirea bunului comun, consecința fiind că aceasta nu a fost obligată la plata unei sulte în favoarea intimatului reclamant pârât.
Prin decizia civilă nr.2001/05.12.2013, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul – intimat M. G. împotriva deciziei civile nr.668/19.06.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, reținând, în esență, că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.
În raport de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că nu poate fi reținută nicio neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel, care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta, instanța de apel analizând susținerile părților în referire la contribuția adusă achiziționării bunului comun prin raportare la actele depuse de părți, depozițiile martorilor, interogatoriile acestora, concluzionând prin coroborarea lor.
Recursul reprezintă o cale de atac extraordinară care este pusă la dispoziția părților de către legiuitor numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță.
Curtea a avut în vedere faptul că în calea de atac a apelului, cale devolutivă, se poate realiza o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili pe baza probatoriului administrat o altă situație de fapt decât cea reținută de către prima instanță.
Or, în calea de atac a recursului se realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a se realiza o rejudecare în fond a pricinii prin prisma probatoriilor administrate.
Ținând seama de faptul că potrivit reglementării incidente cauzei, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac nedevolutivă, reanalizarea situației de fapt excedând competenței instanței de recurs, Curtea a constatat că nu mai are posibilitatea de a reanaliza probele administrate, astfel cum a solicitat recurentul prin cererea de recurs, prin trimitere la declarațiile martorilor și a interogatoriilor administrate deja în căile ordinare de atac.
În consecință, prin raportare la dispozițiile de drept invocate, situația de fapt rămâne cea stabilită de către instanța de apel, în sensul că pentru achiziționarea imobilului în litigiu s-au plătit sume de bani de către intimata pârâtă ca și contribuție la dobândirea bunului comun, bani proveniți din darul manual prin care intimata a fost gratificată de fiica sa.
Ca urmare, orice alte susțineri ale recurentului legate de proveniența banilor și achitarea în concret a acestora de către intimata pârâtă din surse proprii și ca ajutor dat de către fiica sa, A., nu au fost primite de către instanța de recurs, dat fiind caracterul acestor susțineri ce vizează situația de fapt și care excede instanței de control judiciar în recurs.
De asemenea, Curtea nu poate valida susținerea recurentului în sensul că fiica sa nu a formulat cerere în interes propriu, astfel că s-ar impune a se menține soluția pronunțată de instanța de fond, de vreme ce este recunoscută posibilitatea ca un terț să ofere unui cumpărător suma de bani necesară achiziționării unui bun, între aceștia stabilindu-se raporturi juridice specifice, cumpărătorul și terțul urmând a se desocoti, în cazul în care convenția a fost încheiată cu titlu oneros, potrivit înțelegerii acestora.
Potrivit art. 49 Cod procedură civilă, oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane. Or, fiica părților, neavând un interes personal, nu a sesizat instanța cu asemenea cerere.
Mai mult, faptul că fiica părților, A., are în proprietate un apartament de o valoare mai mică decât cel în litigiu nu constituie un argument suficient pentru a combate teza potrivit căreia prețul apartamentului nu ar fi fost achitat din bani trimiși de către aceasta în timpul cât a locuit în Japonia, în raport de dovada certă constând în extrasul de cont al apelantei care face dovada că aceasta a primit în luna septembrie 1999, suma de 1038 USD (echivalentul a 17.023.200 lei), pe care a retras-o la data de 17.09.1999, dată apropiată încheierii contractului de vânzare cumpărarea apartamentului – 01.10.1999, suma fiind îndestulătoare pentru achitarea prețului imobilului - 6.858.485 lei. Achiziționarea unui imobil de către o persoană are la bază nu numai criterii obiective, precum imobilul în sine și prețul la care se tranzacționează, ci și alte criterii subiective ținând de persoana care dorește să cumpere.
De asemenea, atitudinea intimatei de acceptare a concubinei în preajma sa nu poate conduce la modificarea deciziei atacate, însăși recurentul acceptând o atare stare de lucruri.
În privința veniturilor intimatei, Curtea a constatat că nu pot fi primite susținerile recurentului, de vreme ce nu acestea au constituit proveniența banilor cu care s-a achitat apartamentul, ci, așa cum s-a arătat mai sus, fiica părților și-a ajutat mama, dându-i bani, în acest scop.
Nici faptul că prețul a fost plătit sub numele recurentului nu constituie un argument în susținerea cererii de recurs, importanță în stabilirea contribuției părților la dobândirea bunurilor comune având cine a plătit suma de bani cu acest titlu și dacă respectiva sumă de bani era bun propriu bun sau comun. Or, în cauză s-a dovedit că intimata pârâtă a procedat în acest sens, cu banii pe care îi primise, doar acesta, de la fiica sa.
Așa fiind, Curtea a avut în vedere la pronunțarea soluției situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că reclamantul nu a contribuit la dobândirea bunului comun, recurenta achitând prețul apartamentului din bani proveniți de la un terț, fiica sa, care i-au fost dați acesteia cu intenția de a-și ajuta mama și frații, recurentul contribuind ocazional la satisfacerea nevoilor de creștere și îngrijire a copiilor, obligație care oricum îi revenea, în temeiul dispozițiilor legale, art. 101 Codul familiei, intimata îngrijind de treburile gospodăriei și de achitarea sarcinilor apartamentului, potrivit adeverinței emise de Asociația de locatari, depusă în cadrul probei cu acte, în recurs.
În baza art. 316 raportat la art. 298 cu referire la art. 274 Cod procedură civilă, Curtea a obligat recurentul la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, având în vedere că acesta a căzut în pretenții față de partea adversă respingerea recursului lui, la dosar aflându-se dovada achitării onorariului de avocat de către intimată – chitanța . nr._/04.12.2013.
Împotriva acestei decizii recurentul – intimat – reclamant M. G. a formulat la data de 26.06.2014 contestație în anulare, solicitând ca, în contradictoriu cu intimata – apelată C. M., să se anuleze decizia pronunțată în recurs și în rejudecare să se admită recursul formulat de M. G. împotriva deciziei nr.668/19.06.2013.
Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art.317 alin.2 și 3 și art.318 Cod de procedură civilă.
În motivarea contestației, contestatorul M. G. susține că instanța de recurs nu a analizat conținutul înscrisului intitulat „Declarație” depus la data de 15.03.2012 la instanța de fond – Judecătoria Sectorului 3 București.
Această „declarație” dată de mama contestatorului M. M., retractată ulterior în fața instanței de judecată de către aceasta atunci când a fost audiată, s-a constituit în înscris prezentat ca probă de către partea adversă, nu a beneficiat, așa cum era legal, de o analiză a instanței de recurs.
Această „declarație” dată în condiții „suspecte”, în considerarea consolidării probatoriului părții adverse, are în realitate un conținut care nu concordă cu pregătirea și vârsta celei care a făcut-o.
Mai mult decât atât, instanța de recurs nu a analizat nici motivație pentru care respectiva martoră – mama contestatorului, a dat în instanță o cu totul altă declarație.
Consideră contestatorul că această situație ca posibilitate de admisibilitate a prezentei contestații în anulare, posibilitate legală prin prisma art.318 teza a II-a.
Curtea constată că motivele contestației în anulare, invocate de contestator se încadrează în dispozițiile art.318 teza II Cod de procedură civilă, contestatorul invocând faptul că instanța de recurs, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare a deciziei recurate, respectiv nu s-a pronunțat pe motivul de recurs prin care se solicita reaprecierea probei cu acte. Arată contestatorul că actul intitulat „Declarație” depus în fața instanței de fond la data de 15.03.2012 nu a fost analizat și interpretat nici de instanța de apel și nici de instanța de recurs.
Analizarea și interpretarea probelor cu scopul stabilirii situației de fapt din raportul juridic dedus judecății reprezintă o chestiune de temeinicie ce cade în competența instanțelor devolutive, respectiv a instanței de fond și de apel.
Instanța de recurs, analizând motivele de recurs, a statuat prin considerentele deciziei nr.2001/2013 că nu va reaprecia nici una dintre probele administrate în cauză de către instanțele anterioare, implicit nici actul intitulat „Declarație” invocat de contestator în motivele contestației în anulare, întrucât această analiză „vizează situația de fapt care excede instanței de control judiciar în recurs”.
Ca atare, instanța de recurs nu a omis din eroare să analizeze unul dintre motivele de recurs invocate de recurent, așa cum se susține în contestația în anulare, ci a respins motivul de recurs vizând reaprecierea conținutului actului intitulat „declarație” întrucât acest motiv de recurs era nul, neîncadrându-se între motivele de recurs limitativ și imperativ prevăzute de legiuitor în dispozițiile art.306 Cod de procedură civilă.
În consecință, Curtea constată că instanța de recurs s-a pronunțat pe motivul de recurs invocat de contestatorul M. G. ca fiind neanalizat, astfel încât în cauză nu sunt întrunite dispozițiile art.318 teza II Cod de procedură civilă.
Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondată contestația în anulare îndreptată împotriva deciziei nr.2001/2013 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Curtea va respinge ca nefondată cererea intimatei de obligare a contestatorului la plata cheltuielilor de judecată suportate în prezenta judecată cu titlu de onorariu avocat, întrucât intimata nu a făcut dovada cuantumului și a plății unui asemenea onorariu, nefiind astfel întrunite dispozițiile art.274 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul M. G., împotriva deciziei civile nr.2001 din 05.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/301/2010, în contradictoriu cu intimata C. M..
Respinge cererea intimatei de obligare a contestatorului la cheltuieli de judecată, ca nefondată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. B. T. A. P. B. A.-D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L.
2 ex./17.11.2014
TB-S.5 – C.D.C.; S.V.
Jud.S.3 – C.Ș.
| ← Ordin de protecţie. Decizia nr. 1273/2014. Curtea de Apel... | Suspendarea provizorie a executarii. Decizia nr. 188/2015.... → |
|---|
