Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1301/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1301/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 1301/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1301
Ședința publică de la 18.09.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul reclamant I. I. E., împotriva deciziei civile nr. 290 A din 10.12.2013, pronunțată de Tribunalul I. – Secția civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. T. F..
P. are ca obiect – partaj bunuri comune.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 11.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.09.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 24.12.2010 sub nr._, reclamantul I. E. I., în contradictoriu cu S. T. F., a formulat cerere prin care a solicitat partajarea bunurilor comune dobândite de părți în timpul căsătoriei.
Prin sentința civilă nr.259/14.01.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu, instanța a admis excepția netimbrării formulată de către reclamatul I. I. E. în contradictoriu cu pârâta S. T. F.. A anulat acțiunea și reconvențională ca insuficient timbrate.
Pentru a se dispune astfel, s-a constatat ca pe parcursul dosarului, reclamantul a depus doua chitanțe de taxa de timbru, în suma de 1570 lei și 28 lei respectiv că prin cererea depusa la data de 30.05.2012, reclamantul a renunțat la cererea de acordare de ajutor public judiciar, solicitând să i se pună în vedere, prin citație, diferența de taxa de timbru ce trebuie achitată de către acesta.
Prin încheierea din 11.06.2012, instanța a reținut în sarcina reclamantului obligația de a achita diferența de taxa de timbru în cuantum de 5976,76 lei, fiind citat cu această mențiune.
Reclamantul a formulat cerere de reexaminare a taxei stabilite, cerere care a fost respinsa prin încheierea din 12.11.2012. De asemenea prin aceeași încheiere i s-a pus în vedere și paratei sa achite taxa de timbru pentru cererea reconvenționala, în suma de 7574,76 și 5 lei timbru judiciar.
Prin încheierea din camera de consiliu din 22.10.2012, a fost respinsa cererea de reexaminare, formulata de către reclamant .
Având în vedere ca atât reclamantul cat și paratul nu s-au conformat dispoziției de plata, instanța a reținut incidenta art. 20 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, respectiv a art.35 alin.(1) (2) și (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul I. I. E. și pârâta S. T. F., cereri înregistrate pe rolul Tribunalului I., la data de 15.05.2013.
Reclamantul I. I. E. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea sentinței civile nr.259/14.01.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ .
În motivare, reclamantul I. I. E. a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond ca pe parcursul dosarului a depus numai doua chitanțe de taxa de timbru în suma de 1570 lei și 28 lei. În realitate subsemnatul a depus 4 chitanțe de taxa de timbru, în afara celor menționate în sentința, la dosar existând încă doua chitanțe în cuantum de 1598 lei și în cuantum de 600 lei. Așadar a achitat o taxa de timbru în cuantum de 3796 lei, reprezentând 50,11 % din taxa de 7575 lei pe care instanța i-a pus în vedere sa o achite.
A mai arătat că prin încheierea de ședința de la data de 29.06.2011 i s-a admis cererea de reexaminare a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, dispunând avansarea de către stat în proporție de 50% a sumelor datorate cu titlu de taxa de timbru. Având în vedere că dreptul de a solicita ajutor public judiciar nu este un drept subiectiv material afirmat pe calea acțiunii civile precum și faptul ca instanța nu a luat act de renunțare în conformitate cu dispozițiile legale, a revenit asupra cererii, pe care a retras-o la data de 09.10.2012.
A considerat reclamantul că instanța de fond trebuia să aibă în vedere ca a achitat 50% din suma stabilita prin încheierea de ședința de la 11.06.2012, respectiv 7575 lei iar primele 2 capete de cerere au fost legal timbrate în integralitatea lor cu suma de 3128,58 lei (2991,48 lei pentru primul capăt de cerere + 13 7 lei, al doilea capăt de cerere), subsemnatul achitând 3796 lei, cu 667,42 lei mai mult.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art.282-298 Cod de procedură civilă.
Pârâta S. T. F. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea sentinței civile nr.259/14.01.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ .
În motivare, pârâta arătat că instanța de fond în mod eronat a reținut ca la termenul de judecata din 14.01.2013 parata prin apărător a depus dovada achitării onorariului de expert și dovada achitării taxei de timbru, în cauza nu s-a discutat timbrajul ci doar a invocat excepția privind timbrajul, s-a pus în discuție iar instanța a rămas în pronunțare asupra acelei excepții.
A mai arătat că din considerente rezulta ca parata nu a pus concluzii pe excepția de netimbrare formulata de reclamant deși în dispozitivul sentinței apelate instanța a admis excepția netimbrarii formulata de către reclamantul I. I. E..
De asemenea a arătat că reclamantul nu a fost prezent în instanță și nici nu a invocat excepția netimbrării iar instanța nu a acordat cuvântul pe această excepție, încălcând principiul contradictorialității.
A învederat că nu a formulat cerere reconvenționala și nici nu a contestat bunurile de împărțit și nici valoarea acestora. Din punctul său de vedere aceasta discuție trebuia sa aibă loc în contradictoriu cu reclamantul.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și urm. C. Proc. civ.
Prin decizia civilă nr.290/A/10.12.2013, Tribunalul I. a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul I. I. E.; a admis apelul declarat de apelanta S. T. F.; a anulat în parte încheierea de ședința pronunțată în data de 12.11.2012 în privința obligației pârâtei de a face dovada achitării taxei judiciare de 7574,76 lei; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția invocata de parată, a anulat acțiunea formulată de reclamantul I. I. E. ca insuficient timbrată, a obligat reclamantul către parata la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecata și a obligat apelantul-intimat I. I. E. către apelanta la plata sumei de 704,30 lei reprezentând cheltuieli de judecata făcute în apel.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut, după prezentarea exhaustivă a actelor de procedură realizate în primă instanța, că la valoarea bunurilor indicate în acțiune, reclamantului i-a fost stabilita o taxa judiciara totala de 7574.76 lei din care a achitat doar suma de 3.796 lei.
Tribunalul a reținut că prin cererea scrisa din data de 30.05.2012 semnata personal acesta a arătat că renunță la dreptul ce face obiectul cererii de acordare a ajutorului public judiciar în materie civila, solicitând să se stabilească diferența de taxa de timbru ce o mai are de achitat și sa-i fie pusa în vedere prin citație. S-a constatat că aceasta cerere a a fost formulata după ce parata depuse înscrisuri privind situația materiala a reclamantului și după ce Casa de Pensii a Mun. București comunicase la data de 05.04.2012 instanței ca reclamantul nu figurează în evidenta pensionarilor casei. Mai mult, prin cererea de reexaminare a încheierii prin care i-a fost respins ajutorul public judiciar, reclamantul învederase ca urmează sa primească în cursul anului 2012 indemnizație reparatorie în baza Legii nr.341/2004.
Având în vedere dispozițiile art.10, art.17 alin.1 și art.12 alin.1 din OUG nr.51/2013 și având în vedere ca procesul civil este guvernat de principiile disponibilității și al exercitării drepturilor procesuale cu buna credința, tribunalul a constatat ca după cererea reclamantului de renunțare la acordarea ajutorului public judiciar constând în scutirea de plata a 50% din taxa judiciara datorata, manifestare de voința clar exprimata, de care prima instanța a luat act în mod corect, reclamantul nu mai putea beneficia de scutire de plata taxei decât în măsura formulării unei noi cererii în temeiul OUG nr.51/2008.
O astfel de cerere nu a fost însă formulată întrucât solicitarea reclamantului în sensul ca revine asupra cererii de renunțare la dreptul de a solicita ajutorului public, pe care o retrăgea, nu poate echivala cu o noua cerere, nefiind însoțita de toate înscrisurile prevăzute de art.14 din OUG nr.51/2008 și nefiind formulata în condițiile ordonanței.
S-a mai reținut că obiectul acțiunii vizează partajarea bunurilor comune, ce includea constatarea calității de bun comun a terenului și a construcției, stabilirea cotelor deținute de părți și sistarea stării de devălmășie, deci nu erau capete de sine stătătoare, pentru care taxa judiciara achitata sa acopere vreun petit. S-a avut în vedere de tribunal și faptul că prin cererea depusa la filele 41-42 reclamantul își modificase acțiunea prin renunțarea la unele pretenții și mărirea câtimii altora, dar asupra acestei cereri, partea a revenit prin petiția scrisa depusa la 14.01.2013.
În concluzie, chiar dacă judecătorul fondului a reținut eronat că reclamantul a achitat doar taxa judiciara în cuantum total de 1598 lei, în realitate suma achitata cu acest titlu fiind de 3.796 lei, tribunalul a apreciat ca în mod legal și temeinic prima instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997 anulând ca insuficient timbrata acțiunea principala întrucât nu s-a făcut dovada plății integrale a taxei judiciare stabilite în condițiile în care parții i s-a pus în vedere respectiva obligație, astfel ca apelul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
Asupra apelului declarat de apelanta-parata S. T. F. tribunalul a reținut că este întemeiata în parte, critica apelantei relativa la nelegalitatea încheierii de ședința pronunțata la data 12.11.2012, și anume în privința stabilirii în sarcina paratei a obligației de plata a taxei judiciare de 7574,76 lei ca urmare a reținerii faptului ca întâmpinarea părții are caracter reconvențional.
S-a apreciat că din întâmpinarea depusa de parata reiese ca pentru terenul de 929,75 mp părțile sunt în litigiu la Judecătoria Sectorului 4 pentru rezoluțiunea contractului de donație nr.2030/1997; respectiv ca a înțeles sa invoce excepția autorității de lucru judecat a prezentei cauze raportat la decizia civila nr.437/A/2004 prin care s-a dispus partajul bunurilor comune – casa construita prin terenul de 929,75 mp situat în Clinceni, ..117, proprietatea intervenientei S. F., casa ce a fost atribuita paratei din prezenta cauza, cu plata unei sulte către reclamant. Totodată, tribunalul constata ca nici susținerile paratei pe fondul acțiunii reclamantului nu au caracter reconvențional ci constituie apărări.
Potrivit art.3 lit.c din Legea nr.146/1997 daca în cadrul cererilor de partaj părțile contesta bunurile de împărțit, valoarea acestora sau drepturilor ori mărimea drepturilor coproprietarilor, taxa de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestata. În aplicarea acestor prevederi, art.7 din Normele metodologice fac precizarea ca prin titularul cererii se înțelege partea care contesta bunurile de împărțit, valoarea acestora sau dreptul ori mărimea drepturilor coproprietarilor. Prin decizia nr.103/06.,06.2000 Curtea Constituționala a statuat ca „art.3 lit.c din Legea nr.146/1997 stabilește numai obligația de plata a unei taxe de timbru calculata la valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor, în cadrul cererilor de chemare în judecata, cereri reconvenționale, intervenție, etc, nu și pentru părțile care formulează excepții și apărări în sensul art.115 C.p.c. în legătură cu cererea reclamantului”.
Tribunalul a apreciat că susținerile paratei au fost formulate în condițiile art.115 C.p.c., astfel că întâmpinarea depusă nu are caracter reconvențional și care atare în mod nelegal prima instanță a stabilit în sarcina paratei obligația de a timbra. Pe cale de consecință, s-a dispus anularea în parte a încheierii de ședința pronunțată în data de 12.11.2012 în privința obligației pârâtei de a face dovada achitării taxei judiciare de 7574,76 lei.
În privința criticilor aduse de apelanta sentinței nr.259/14.01.2013 tribunalul a constatat ca într-adevăr în mod eronat s-a consemnat în practica depunerea de către apărătorul paratei a dovezii achitării onorariului de expert și a dovezii achitării taxei de timbru, în fapt fiind vorba de onorariul de avocat depus de apărătorul paratei (chitanțe aflate la filele 237 și 238) și de taxa judiciara de 600 lei depusa de mandatarul reclamantei (f.239). Se mai retine din cuprinsul consemnărilor ca apărătorul paratei a solicitat instanței sa se pronunțe pe excepția netimbrării acțiunii principale și prima instanța a reținut în pronunțare pe excepția insuficientei timbrări. Deși nu apare consemnat în practica, apelanta învederează ca părțile au avut cuvântul și au pus concluzii doar pe excepția netimbrării relativa la acțiunea principală nu și pe netimbrarea cererii reconvenționale.
Critica apelantei este întemeiata în sensul ca s-a invocat doar excepția netimbrării acțiunii principale și deci prima instanța era obligata sa se pronunțe doar asupra acestui aspect pus în discuția contradictorie a părților.
Având însă în vedere ca a fost găsita fondata critica privind nelegalitatea stabilirii taxei judiciare în sarcina sa, și deci înlăturata obligația timbrării stabilita în sarcina paratei, tribunalul a apreciat ca se impune doar schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii excepției invocata de parata și anularii ca insuficient timbrata a acțiunii promovata de reclamant.
Având în vedere solicitarea paratei din întâmpinare de acordare a cheltuielilor de judecata făcute la fond și reținând culpa procesuala a reclamantului, în baza art.274 C.p.c. acesta a fost obligată să plătească paratei suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecata, constând în onorariul de avocat (chitanțe aflate la filele 237-238).
S-a făcut aplicarea dispozițiilor art.274 C.p.c. și a fost obligat apelantul-intimat I. I. E., aflat în culpa procesuala, către apelanta la plata sumei de 704,30 lei reprezentând cheltuieli de judecata făcute în apel (taxa judiciara, timbru judiciar și onorariu de avocat).
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul I. I. E., solicitând casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat motivele invocate în completarea motivelor de apel, prin care a susținut că procedura de acordare a ajutorului public judiciar nu prevede nici posibilitatea de renunțare la acesta după ce a fost obținut, așa cum este cazul în speță, nici posibilitatea de anulare a încheierii irevocabile, prin care a fost acordat, astfel că odată acordat, ajutorul se menține pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost acordat potrivit art.12 al.(1) din O.G. nr.51/2008, respectiv că instanța nu a luat vreo decizie prin dispozitiv, știut fiind că dispozitivul este partea din hotărâre care cuprinde soluția la care s-a oprit judecătorul, supus executării și că Instanța a anulat taxa de timbru după ce a admis probele, prin încheierea de la 11.06.2012. Or, odată încuviințate probele, instanța a intrat în cercetarea fondului, nemaiputând aduce în discuție taxa de timbru decât în situația în care ar fi revenit asupra încheierii de încuviințare fapt care nu s-a întâmplat.
Arată că ajutorul judiciar i-a fost acordat sub forma unei încheieri irevocabile, iar instanța de apel trebuia să motiveze de ce o hotărâre irevocabilă, pe cale de consecință executorie, poate fi anulată printr-o cerere de renunțare, care nu a fost formulată prin înscris autentic, așa cum cer exigentele legii.
Or, instanța de apel, nu a analizat și nu a înlăturat motivat nici în fapt nici în drept, aceste susțineri.
Pornind de la afirmația că prima instanța a luat act în mod corect de renunțare la acordarea ajutorului public judiciar, nesusținută nici în fapt nici în drept, instanța de apel ajunge la concluzia ca pentru a putea beneficia în continuare de ajutor public judiciar trebuia sa formuleze o noua cerere. Arată că nu exista nici o dispoziție legala care sa impună părtii sa facă o noua cerere în același ciclu procesual.
Apreciază că în mod greșit Tribunalul observă că cererea de renunțare este formulată după ce pârâta depusese înscrisuri privind situația materiala a reclamantului și după ce Casa de pensii a Mun. Bucuresti comunicase la data de 5.04.2012 instanței ca reclamantul nu figurează în evidenta pensionarilor casei. Arată că intimata-pârâta nu a făcut nici o dovadă și nu a depus nici un înscris cu privire la situația materială a reclamantului. Sub un alt aspect, prima instanță nu a fost învestită, în mod legal, cu nici o cerere din partea intimatei pârâte, care să-i permită să-i îndeplinească acesteia cererile abuzive.
Prin urmare, nu era posibil ca instanța de apel, ca instanță superioară, să-și întemeieze hotărârea pe dovezi nelegal obținute și administrate prin manevre dolosive și abuz procesual.
În sfârșit, în mod greșit a analizat instanța situația materială a reclamantului la data de 5.04.2012, 11.06.2012, deoarece potrivit art.8 al.1 la analizarea admisibilității cererii de acordare a ajutorului public judiciar se ia în calcul venitul net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii...".Cererea a fost formulată în luna decembrie 2010 astfel încât veniturile pe care instanța trebuia să le analizeze erau cele din lunile octombrie și noiembrie 2010.
O eventuală îmbunătățire a stării materiale a reclamantului, ulterior celor două luni avute în vedere de legiuitor, nu puteau să influențeze ajutorul încuviințat printr-o încheiere irevocabila deoarece acesta "se menține pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost acordat potrivit disp. art.12 al.(1) din O.G. nr.51/2008, un asemenea fapt fiind de natura sa influențeze o nouă cerere formulată în căile de atac, în temeiul art.13 din OG nr.51/2008 și nicidecum ajutorul legal acordat.
Apreciază că în mod greșit instanța de apel a respins susținerile reclamantului privind posibilitatea examinării primelor doua capete de cerere.
Astfel, potrivit art.35 alin 6 din OMEJ 760/C/1999 privind normele metodologice pentru aplicarea Legii 146/1997 dacă acțiunea a fost taxată corespunzător, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluționată în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost plătită. Cum limitele pentru care cererea a fost taxata corespunzător (fără a se lua în considerare ajutorul acordat) erau marcate de primele 2 capete de cerere, chiar dacă acestea nu erau capete de sine-stătătoare, instanța nu putea să îi anuleze cererea în integralitatea sa.
În ceea ce privește excepția insuficientei timbrări aceasta a fost invocată de instanță și admisă fără a fi pusă în discuția părților, încălcând dreptul la apărare al reclamantului și principiul contradictorialității.
De asemenea recurentul a criticat soluția adoptată în ceea ce privește apelul declarat de apelanta pârâta arătând că instanța de apel a înlăturat nemotivat în fapt calificarea data de către prima instanța „întâmpinării " pe care a considerat-o o veritabilă cerere reconvențională mărginindu-se să afirme că "susținerile pârâtei pe fondul acțiunii reclamantului nu au caracter reconvențional, ci constituie apărări".
Instanța avea obligația să analizeze "întâmpinarea" intimatei-pârâte și să motiveze de ce a considerat ca afirmații pârâtei nu au caracter reconvențional.
Din conținutul întâmpinării rezultă că se urmărește realizarea unui interes personal al pârâtei, acesta invocând drepturi proprii, care exced cadrului unei simple apărări, hotărârea instanței de fond, sub acest aspect, fiind temeinică și legală.
Nici indicarea disp.art.115 nu este de natură să înlăture caracterul reconvențional al întâmpinării prin care, în mod evident intimata-pârâtă a contestat atât bunurile de împărțit cât și dreptul de coproprietar al reclamantului.
Instanțele nu sunt ținute de temeiul de drept invocat de parte ci, în baza rolului lor activ au obligația să dea acțiunii calificarea juridică necesară, potrivit scopului urmărit de parte.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale la care face referire instanța, recurentul arată că ulterior acestei decizii la 28 februarie 2008 (Decizia 220) și Ia 3 iulie 2008 (Decizia 813) Curtea și-a revăzut poziția reținând că „scopul părții care contestă bunurile de împărțit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor, în cadrul cererilor prevăzute de textul de lege criticat [art.3 lit.c) din Legea 146/1997 n.n.], este valorificarea unui drept propriu, pe cale incidentală, ce excedează unei simple apărări" .
Având în vedere că pronunțarea deciziei s-a făcut cu încălcarea unor decizii obligatorii pentru instanțe, cum sunt cele pronunțate de Curtea Constituționala, recurentul apreciază că decizia este casabilă potrivit art.304 pct.5 C.pr.civ.
Mai arată că taxele de timbru se stabilesc în mod irevocabil prin soluționarea cererii de reexaminare la taxa judiciară de timbru, iar nu prin apel.
Potrivit legii, art.18 alin.2 din Legea nr.146/1997 împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se face cerere de reexaminare. Conform al.3 al aceluiași articol cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.
Intimata pârâtă nu a formulat cerere de reexaminare în fata instanței.
Astfel din dispozițiile enunțate reiese că nu este posibil ca, pe calea ocolită a apelului la decizia primei instanțe să se provoace o dezbatere asupra existenței obligației pârâtei de plata a taxei judiciare de timbru.
Reexaminarea cererii are caracter necontencios, făcându-se fără citarea părților, astfel încât nu este posibil ca prin provocarea unei dezbateri asupra existenței obligației pârâtei la plata taxei de timbru să se ajungă la eludarea sancțiunii procesuale instituite prin disp. art. 20 alin 2 din Legea 146/1997.
Sub un alt aspect instanța de apel nici nu avea competența să analizeze cererea de reexaminare, competența revenind unui complet al primei instanțe.
Apreciază că în mod corect, prima instanță nu a pus în dezbatere excepția invocată de intimata-pârâta, în absenta achitării taxei de timbru stabilită, prima instanță nefiind legal investită cu nici o cerere din partea intimatei-pârâte, aspect ce reiese din disp. art.35 al.l din OMEJ 760/C/1999 privind normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997, potrivit cărora taxele judiciare se plătesc înainte de primirea (înregistrarea) actelor taxabile sau înainte de prestarea serviciilor. Or, analizarea unei cereri a părții înseamnă prestarea unui serviciu la care intimata-pârâta nu avea dreptul.
Prin completarea la motivele de recurs anexata la data de 6.05.2014, recurentul a susținut în esență, incidenta prevederilor înscrise în OUG nr. 80/2013, în raport de prevederile art. 58 din acest act normativ, solicitând să se constate că în cauza erau aplicabile prevederile art. 34 alin.2 și art.1 alin.2 din acest act normativ.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, intimata pârâtă arată că recurentul a renunțat la dreptul de a solicita ajutorul public judiciar și nu a formulat critici împotriva constatării instanței în acest sens. Această cerere reprezintă, potrivit legii, un act de dispoziție unilateral și, ca atare, este irevocabil și obligatoriu pentru autorul său, neexistând nicio normă specială în sens contrar.
De aceea, în mod judicios a reținut instanța de apel, cu aplicarea principiului disponibilității si al exercitării drepturilor procesuale cu bună credință, că prima instanță a luat act în mod corect de manifestarea clar exprimată a reclamantului de renunțare la ajutorul public judiciar acordat și că, pentru a beneficia de scutire de plata taxei era necesară formularea unei noi cereri, în opinia intimatei, totuși, fiind vorba de o renunțare la însuși dreptul de a beneficia de ajutor public judiciar, nici nu se mai putea formula o nouă cerere.
Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, în mod corect a reținut prima instanță, soluție confirmata de instanța de apel, că art.3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 are în vedere valoarea întregii mase partajabile, compuse din teren și construcția edificată pe acesta.Obiectul acțiunii vizează așadar partajarea bunurilor comune, ce includea constatarea calității de bun comun a terenului și a construcției, stabilirea cotelor deținute de părți și sistarea stării de devălmășie, care nu pot fi capete de sine-stătătoare (astfel cum recunoaște si recurentul în motivele sale de recurs) pentru care taxa judiciară achitată să acopere vreun petit.
Este adevărat că prin cererea depusă la filele 41-42, reclamantul și-a modificat acțiunea prin renunțarea ia unele pretenții, dar a revenit prin petiția scrisă depusă la 14.01.2013, manifestare de voință de data aceasta permisă de normele speciale din codul de procedură civilă privind modificarea acțiunii principale.
În fine, corect a reținut instanța de apel și faptul că, deși prima instanță nu a reținut suma reală achitată de reclamant cu titlu de taxă judiciară de timbru, totuși, în contextul neachitării integrale a acesteia, soluția rămâne aceeași, anume de admitere a excepției insuficientei timbrări, cu consecința anulării cererii principale pe acest considerent.
Cu privire la recursul împotriva soluției asupra apelului declarat de S. T. F..
În mod corect a reținut instanța de apel ca susținerile intimatei-pârâte din cuprinsul întâmpinării formulate în fața primei instanțe nu au caracter reconvențional, ci constituie simple apărări de fond.
Pentru a exista caracter reconvențional, trebuie să fie îndeplinită condiția afirmării unui drept în contradictoriu cu reclamantul, care lipsește din respectiva întâmpinare. Pe bună dreptate, nu s-a invocat nicio pretenție față de reclamant, astfel încât să se pună în discuție obligarea acestuia la o anumită conduită față de pârâtă.
Cât privește susținerea recurentului în sensul că „taxele de timbru se stabilesc în mod irevocabil prin soluționarea cererii de reexaminare (...) iar nu prin apel", aceasta nu are nicio aplicabilitate în prezenta cauză, întrucât apelanta-pârâtă nu a învestit instanța de apel cu cerere în stabilirea cuantumului taxei de timbru, ci a criticat calificarea întâmpinării drept cerere reconvențională. O atare critică este numai de competența instanței de apel, întrucât este o dispoziție cu caracter interlocutoriu a primei instanțe cu privire la fondul cauzei. Înlăturarea obligației de plată a taxei de timbru este un efect subsecvent al corectei recalificări a întâmpinării.
De asemenea, nu poate fi primită nici critica de recurs în sensul că prima instanță nu ar fi pus în dezbatere excepția insuficientei timbrări a acțiunii principale întrucât prima instanță nu ar fi fost „legal învestită cu nicio cerere din partea intimatei-pârâte", întrucât este de esența procesului civil ca aceasta din urmă să aibă dreptul de a se apăra împotriva acțiunii principale îndreptate împotriva sa, chiar dacă nu are nicio pretenție împotriva reclamantului.
Instanța de apel a reținut în mod judicios că, potrivit legii, taxa de timbru se datorează, în cazul dedus judecății, la valoarea contestată, numai de titularul cererii, anume partea care contestă bunurile de împărțit, valoarea acestora sau dreptul ori mărimea drepturilor coproprietarilor, nu și de părțile care formulează excepții și apărări în sensul art. 115 C.proc.civ. în legătură cu cererea reclamantului.
În fine, intimata reiterează considerentul instanței de apel în sensul că în prima instanță s-a invocat doar excepția netimbrării acțiunii principale, punându-se în discuția părților doar aceasta, nu și excepția netimbrării cererii reconvenționale, cu privire la care prima instanță s-a pronunțat cu încălcarea principiului contradictorialității.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei Cornetu – 24.12.2010- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Totodată, în ceea ce privește completarea la motivele de recurs anexata la data de 6.05.2014, prin care recurentul a susținut incidenta prevederilor înscrise în OUG nr. 80/2013, în raport de prevederile art. 58 din acest act normativ, Curtea retine că nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că ea ar cuprinde o detaliere a motivelor de recurs deja invocate, în realitate, pe această cale, recurentul procedând la completarea motivelor de recurs, invocând noi critici care, așa cum lesne se poate observa din cele ce preced, nu se regăsesc în cadrul cererii de recurs cu care Curtea de apel a fost investită cu respectarea termenului de motivare a recursului.
Având în vedere cele anterior reliefate, Curtea, a invocat din oficiu si a pus în dezbaterea contradictorie a părților excepția tardivității depunerii motivelor suplimentare de recurs.
Astfel, în aplicarea art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată în cauză este supusă recursului, iar în lipsa unei dispoziții derogatorii, care să fie prevăzută în acest act normativ, termenul de motivare a recursului este de 15 zile și curge, în raport de prevederile înscrise în art. 303 din Codul de procedură civilă raportat la art. 301 din Codul de procedură civilă, de la comunicarea hotărârii atacate.
Or, în cauză, așa cum rezultă din procesul verbal de comunicare, aflat la fila 48 dosar fond, decizia civilă recurată a fost comunicată la domiciliul recurentului, indicat în acțiunea introductivă, încă din data de 30.04.2014, fiind pe deplin respectate prevederile înscrise în art. 100 din Codul de procedură civilă și art. 92 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În plus, din verificarea cererii completatoare Curtea constată că în cuprinsul acesteia nu sunt invocate motive de recurs de ordine publică.
Cum completarea motivelor de recurs a fost depusă la dosar cu mult după împlinirea termenului legal de motivare a recursului iar din cuprinsul cererii completatoare, nu rezultă că recurentul invocă motive de recurs de ordine publică, Curtea apreciază că această cerere este tardiv formulată, astfel că nefiind legal investită cu analiza criticilor deduse judecății prin cererea completatoare a motivelor de recurs, nu poate proceda la analiza acestora.
Examinând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal sesizată, în raport de prevederile legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
În referire la critica vizând necercetarea de către instanța de apel a motivelor de apel formulate în cererea completatoare depusă la data de 08.10.2013 și la nemotivarea hotărârii.
Critica este nefondată.
În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.
Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…)
Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60). »
Aplicând toate aceste considerații cu caracter teoretic, la speța pendinte, Curtea, retine că în cauză, în esență, recurentul susține că instanța de apel nu a răspuns în considerente susținerilor sale în sensul că: procedura de acordare a ajutorului public nu prevede nici posibilitatea renunțării la acesta după ce a fost acordat și nici posibilitatea de anulare a încheierii prin care a fost acordat, astfel că ajutorul public se menține pe tot parcursul etapei procesuale pentru care a fost acordat; că instanța nu a luat vreo decizie prin dispozitiv respectiv că cererea sa de chemare în judecată a fost anulata după încuviințarea probelor, așadar după ., astfel că nu se mai putea aduce în discuție taxa de timbru, decât în situația în care s-ar fi revenit asupra încheierii de încuviințare.
Din verificarea considerentelor deciziei recurate, Curtea constată însă că instanța de apel a reținut în privința susținerilor apelantului reclamant, anterior reliefate, în esență, că procesul civil este guvernat de principiile disponibilității si al exercitării drepturilor procesuale cu buna credința, astfel că a concluzionat că prima instanța a luat act în mod corect de cererea de renunțare formulată de reclamant, că prin cererea reclamantului de renunțare la acordarea ajutorului public judiciar constând în scutirea de plata a 50% din taxa judiciara datorata, acesta și-a exprimat voința în mod clar și că ulterior renunțării, acesta nu mai putea beneficia de scutire de plata taxei decât în măsura formulării unei noi cereri în temeiul OUG nr.51/2008, că erau incidente prevederile art. art.10, art.12 alin.1 și art.17 alin.1 din OUG nr.51/2013 respectiv că întrucât suma achitata cu titlu de taxa de timbru a fost de 3.796 lei, in mod legal si temeinic prima instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997 anulând ca insuficient timbrată acțiunea principala întrucât nu s-a făcut dovada plății integrale a taxei judiciare stabilite în condițiile în care parții i s-a pus în vedere respectiva obligație.
Or, toate aceste considerente răspund, fie chiar și implicit, însă de o manieră lămuritoare criticilor apelantului, la care se face referire în recurs, împrejurarea că instanța de apel nu face trimitere explicită la argumentele aduse de acesta, nefiind de natură să conducă la concluzia incidenței motivului de nelegalitate invocat în recurs.
În referire la criticile vizând modul de soluționare al apelului declarat de apelantul reclamant, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Criticile sunt fondate în limitele care vor fi precizate în cele ce urmează.
Astfel, așa cum rezultă din situația de fapt a cauzei, prin încheierea din 14.06.2011, a fost admisă cererea de reexaminare a încheierii din data de 26.01.2011, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de recurentul reclamant, în fata primei instanțe și s-a dispus scutirea parțială a acestuia de obligația de plata a taxei de timbru, cu avansarea de către stat a 50% din taxa judiciara datorata de acesta în primă instanță.
Deși recurentul invoca faptul că de vreme ce ajutorul public i-a fost acordat printr-o încheiere irevocabilă, nu era posibilă o renunțare la dreptul astfel încuviințat, Curtea nu poate primi o atare susținere. Curtea are în vedere în acest sens, prevederile art. 721 din Codul de procedură civilă, care stabilesc că dispozițiile din Codul de procedură civilă alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă care se aplică și în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acesta nu cuprind dispoziții potrivnice iar pe de altă parte, împrejurarea că ajutorul public judiciar reprezintă o formă de asistență acordată de stat, așadar o facilitate, un beneficiu, care presupune în cazul de față scutirea parțială de obligația legală de plată a taxei de timbru. Or, pe de o parte, așa cum recunoaște chiar recurentul, OUG. nr. 51/2008, nu cuprinde astfel de prevederi, dimpotrivă art. 10 stipulează expres că dreptul la ajutor public se stinge prin îmbunătățirea stării materiale a beneficiarului, până la un nivel care îi permite să facă față costurilor procesului astfel că, normele sale se completează cu cele ale dreptului comun iar pe de altă parte, și în această materie, operează pe deplin principiul disponibilității, astfel cum rezultă neechivoc din prevederile art. 11 din OUG nr. 51/2008.
În raport de această stare de fapt, Curtea apreciază că se impune a se constata că cererea datată 30.05.2012 prin care reclamantul menționa că înțelege să renunțe la beneficiul ajutorului public acordat, nu avea natura unei cereri de renunțare la judecată, așa cum s-a reținut în primă instanța ci, a unei cereri prin care se renunța la un drept (reclamantul fiind beneficiarul unei scutiri de plata taxei de timbru datorate în primă instanță, stabilite printr-o încheiere irevocabilă).
Așa fiind, este corectă susținerea din recurs în sensul că, o astfel de cerere trebuia să îndeplinească condițiile impuse de art. 247 din Codul de procedură civilă, respectiv fie să îmbrace formă autentică fie, să fie formulată de titularul dreptului, personal. Or, cererea de renunțare la drept formulată de reclamant, în condițiile sus menționate nu îndeplinea aceste cerințe, astfel că, era în sarcina primei instanțe să aprecieze noile probatorii administrate și să analizeze dacă, beneficiul acordat reclamantului prin încheierea de reexaminare se impune a fi sau nu menținut, în condițiile stabilite de art. 17 coroborat cu art. 10 din OUG nr. 51/2008.
Chiar dacă s-ar aprecia, pornindu-se de la principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună credință, consacrat de art. 723 din Codul de procedură civilă, că așa cum s-a statuat și în practica instanței supreme, o atare renunțare este opozabilă părților chiar în condițiile în care este realizată prin înscris sub semnătură privată, în măsura în care acesta este recunoscut de reclamant, că și în cauză de față, deși cererea a fost formulată prin înscris sub semnătură privată, nu s-ar putea face abstracție de faptul că recurentul a recunoscut că ea reprezenta voința sa, de vreme ce, prin cererea datată 09.10.2012 (f.206-207) acesta „revine asupra cererii de renunțare la dreptul de a solicita ajutorul public judiciar”, act de care reclamantul se prevalează inclusiv în prezenta cale de atac, considerentele care au justificat soluția instanței de apel nu sunt de natura a susține legalitatea soluției adoptate.
Astfel, aprecierea instanței de apel, a fost aceea că în acest caz, reclamantul era ținut să formuleze o nouă cerere de ajutor public judiciar, condiție care nu s-ar fi îndeplinit. Numai că, din verificarea cererii datate 09.10.2012, Curtea reține că reclamantul susținuse pe de o parte, eroarea în care s-a aflat la momentul formulării cererii de renunțare și neîndeplinirea cerințelor art. 247 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte, invoca, neechivoc situația sa materială precară, susținând că acesta nu s-a schimbat în raport de momentul formulării cererii de chemare în judecata și a cererii inițiale de acordare a ajutorului public judiciar, ci dimpotrivă, s-a înrăutățit, atașând, totodată, cupoanele de pensie aferente lunilor 08 și 09. 2012.
Or, în aceste condiții, instanța de fond, care revenise asupra ajutorului public judiciar, luând act de renunțarea reclamantului la judecarea acestei cereri, avea obligația de a proceda cu prioritate la soluționarea acestei noi cereri prin care reclamantul nu făcea altceva decât să solicite scutirea sa de plata taxei de timbru în cota de 50%.
Altfel spus, câtă vreme, reclamantul formulase o atare solicitare, ea nu putea fi ignorată, ci lega instanța, astfel că, numai în condițiile în care, s-ar fi stabilit că reclamantul are o situație materială care îi permite achitarea taxei de timbru stabilite în sarcina sa, instanța de fond ar fi putut proceda la soluționarea excepției insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.
În acest sens, Curtea are în vedere și jurisprudența CEDO, care statuează că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție, decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Astfel, în Hotărârea din 24 mai 2006, pronunțată în Cauza Weissman și alții împotriva României, Curtea a reținut în paragraful 37 că "În particular, ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea reiterează că cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum și faza procedurală în care această restricție este impusă sunt factori care trebuie luați în considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în așa măsură încât este afectat în însăși substanța sa."
Nu pot fi primite susținerile din recurs în sensul că în mod eronat tribunalul a reținut în considerente faptul că prima instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecată ulterior momentului la care pârâta depusese înscrisuri referitoare la situația materială a reclamantului. Astfel, contrar susținerilor din recurs, pârâta a sesizat instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat neechivoc reanalizarea solicitării reclamantului de scutire de plata taxei de timbru, motivând că situația materială a acestuia este „total diferită de cea prezentată de reclamant”, la data de 26.10.2011, așadar anterior formulării cererii reclamantului din 23.05.2012.
Or, potrivit art. 17 din OUG nr. 51/2008, orice persoană interesată, așadar inclusiv pârâta, putea sesiza oricând instanța care a încuviințat ajutorul public judiciar, prezentând dovezi cu privire la situația reală a celui căruia i s-a încuviințat cererea.
Această normă permite explicit instanței în fața căreia s-a acordat ajutorul public judiciar, chiar în condițiile în care încheierea prin care se acordă ajutorul public judiciar devine irevocabilă, să revină asupra ajutorului public acordat și să dispună, în măsura în care constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu rea-credință, prin ascunderea adevărului, prin încheiere, obligarea celui care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum și la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obținut nejustificat scutirea.
Cu toate acestea, în cauza de față, împrejurarea că pârâta a anexat la această cerere înscrisuri în raport de care a apreciat că sunt de natură să probeze aceste susțineri, nu putea fi de natură a conduce instanța de apel la concluzia că cererile formulate de reclamant, în ceea ce privește acordarea facilităților de plata a taxei de timbru erau exercitate abuziv, mai ales în contextul în care nici în fond și nici în apel, nu s-a concluzionat că starea materială a acestuia îi permitea să facă față costurilor procesului, fie, chiar că acesta se îmbunătățise considerabil.
Tot astfel, contrar susținerilor din recurs, în sensul că odată acordat ajutorul public judiciar, dreptul se menține pe tot parcursul judecății în etapa procesuala respectivă, Curtea retine că actul normativ de referință, stabilește neechivoc excepții de la principiul instituit prin art. 12 din OUG nr. 51/2008, prin dispozițiile înscrise în art. 10 și 17.
Nu este fondată nici susținerea din recurs în sensul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu puteau fi examinate în fond primele capete de cerere, ca urmare a neachitării taxei de timbru în integralitatea sa.
În acest sens, Curtea retine că așa cum corect a reținut și instanța de apel, cererea de chemare în judecata formulata de reclamant, astfel cum acesta a fost modificată și ulterior precizată de reclamant, prin cererile aflate la filele 41-42 respectiv 240, are ca obiect partajarea bunurilor comune, expres menționate în petitul acesteia.
Astfel, în considerarea prevederii înscrise în art. 6735 din Codul de procedură civilă, soluționarea unei astfel de acțiuni presupune cu necesitate constatarea calității de bun comun a terenului si a construcției, stabilirea cotelor deținute de parți si sistarea stării de devălmășie. În același timp, calificarea cererii este atributul instanței.
Mai mult, chiar recurentul recunoaște că nu a formulat capete de cerere de sine stătătoare. Prin urmare este greșita susținerea din recurs în sensul că reclamantul a formulat 3 petite distincte, pentru care taxa judiciara să poată fi datorată și calculată separat, singura situație în care acesta s-ar fi putut prevala de dispozițiile art. 35 alin. 6 din Ordinul nr. 760/1999.
Este de asemenea nefondată și critica vizând încălcarea dreptului la apărare al recurentului, câtă vreme instanța de apel, nu a procedat la anularea, în apel, a cererii reclamantului, în temeiul excepției insuficientei timbrări, ci respingând ca nefondate criticile acestuia, a menținut dispoziția primei instanțe, sub acest aspect, elocvente fiind în acest sens, mențiunile din dispozitiv care precizează neechivoc că, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate.
Împrejurarea că o atare mențiune se regăsește în dispozitivul deciziei recurate, nu are valența invocată de recurent și nici nu este de natură a vătăma pe acesta, astfel cum se susține, fiind evident că, în acest caz, redarea, în dispozitivul deciziei recurate a soluției primei instanțe asupra cererii reclamantului nu a urmărit decât o stabilire neechivocă a limitelor în care s-a procedat, în apel, la reformarea parțială a sentinței apelate și a încheierii din 12.11.2012, ca efect al soluției de admitere a apelului declarat de pârâtă.
În referire la criticile vizând modul de soluționare al apelului declarat de apelanta pârâtă, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și 7 din Codul de procedură civilă.
Criticile sunt nefondate.
Astfel, recurentul susține că în mod eronat s-a apreciat în apel că cererea intitulată întâmpinare formulata de pârâtă avea natura unei întâmpinări iar nu a unei cereri reconvenționale.
Sub acest aspect, în raport de prevederile înscrise în art. 115 și art. 119 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că, spre deosebire de cererea reconvențională, care presupune că pârâtul adoptă o poziție ofensivă, formulând pretenții proprii împotriva reclamantului, urmărind ca instanța să îl oblige pe reclamant față de pârât, întâmpinarea reprezintă un act procedural prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere față de pretențiile reclamantului. Așadar, potrivit acestor norme, pârâtul, pentru a putea obține neutralizarea pretențiilor reclamantului, are posibilitatea de a formula o simplă apărare de fond. În acest ultim caz, în lipsa unei cereri reconvenționale, instanța nu va putea dispune în cadrul soluției adoptate o obligație în sarcina reclamantului însă, răspunsul instanței la apărările de fond ale pârâtului se vor regăsi în considerentele hotărârii și, indirect în dispozitivul acesteia, rezultând din soluția dată cu privire la pretențiile reclamantului.
În cauză, așa cum s-a reținut și în apel, tribunalul conformându-se întocmai prevederilor art. 261 din Codul de procedură civilă, prin cererea aflată la filele 31-34 pârâta recurentă s-a limitat la a solicita respingerea acțiunii reclamantului, arătând în esență că există un litigiu aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 pentru terenul solicitat a fi partajat, a invocat excepția autorității de lucru judecat a prezentei cauze raportat la decizia civila nr.437/A/2004 a Tribunalului București, iar pe fondul pretențiilor reclamantului a susținut că acestea nu sunt fondate, motivând că dreptul invocat de reclamant nu este deținut de acesta, motivat de faptul că părțile nu au plătit nici o sumă de bani la încheierea contractului nr. 2030/1997, că susținerile părții adverse, referitoare la teren și casa compusă din 2 camere, sunt contradictorii, reclamantul neavând nicio contribuție la ridicarea construcției, respectiv că acesta solicită valoarea unui bun demolat, cererea acestuia fiind formulată și cu rea credință.
Or, în raport de cele anterior reliefate, în mod judicios s-a apreciat în apel că cererea formulată de pârâtă are natura unei întâmpinări iar nu a unei cereri reconvenționale, împrejurarea că în cuprinsul acesteia pârâta formulează apărări de natură a anihila pretențiile reclamantului, fără a tinde, în mod concret, la recunoașterea unor drepturi proprii asupra bunurilor solicitate a fi partajate sau a unei cote majoritare, neputând impune calificarea acestei cereri ca fiind o cerere reconvențională.
Contrar susținerilor recurentului, în cauză, din verificarea actului de procedură realizat de pârâtă nu se poate deduce că acesta a urmărit valorificarea unui drept propriu, astfel că nu pot fi primite nici susținerile acestuia vizând încălcarea considerentelor Deciziilor Curții Constituționale nr. 220/2008 și nr. 813/2008.
În referire la celelalte susțineri din recurs, Curtea reține în ceea ce privește posibilitatea de cenzurare a stabilirii taxei judiciare de timbru, în sarcina pârâtei, că în cauză, aspectul esențial care trebuie avut în vedere este acela că în apelul declarat de apelanta pârâta s-a pus în discuție însăși natura cererii formulate de aceasta, astfel că analiza obligației de timbrare s-a impus ca o consecință directă a acestei analize, întrucât, în lipsa recunoașterii unei atare posibilități, calea de atac, permisă de lege - art. 282 din Codul de procedură civilă - ar fi lipsită de finalitate.
În același sens, Curtea are în vedere faptul că în materie civilă Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instituie în sarcina statelor contractante obligația ca în măsura în care acestea reglementează în propriul sistem de drept atât calea de atac a apelului cât și pe cea a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție să fie efectiv, garanțiile instituite de art. 6 din Convenție fiind aplicabile(cauza Blandeau vs. Franța- Hotărârea din 10 iulie 2008; cauza Gregorio de Andrade vs. Portugalia- Hotărârea din 14.11.2006).
În consecință, nu se poate nega instanței de control judiciar competența de a cenzura, în cazul de față, incidența pentru situația pârâtei a obligației de a achita sau nu o taxa de timbru, indiferent dacă legalitatea impunerii măsurii de timbrare sau cuantumul acesteia, a fost sau nu supus controlului judiciar pe calea cererii de reexaminare.
Tot astfel, în măsura în care instanța de fond a calificat cererea formulata de pârâtă, doar la termenul din 12.11.2012 ca fiind o cerere reconvențională și a stabilit o obligație de plata a taxei de timbru în sarcina acesteia, în mod judicios a apreciat instanța de apel că soluționarea acestei cereri, în temeiul excepției insuficientei timbrări, impunea instanței de fond, obligația de a pune în prealabil în discuția părților această excepție, în caz contrar fiind încălcat atât principiul contradictorialității procesului civil cât și dreptul la apărare al părții titulare a cererii.
De altfel, susținerile recurentului sub acest aspect sunt și contradictorii, câtă vreme, în susținerea recursului acesta a invocat tocmai caracterul reconvențional al cererii pârâtei.
Pentru toate considerentele anterior expuse, găsind parțial fondate criticile din recurs, în aplicarea art. 312 alin. 1 și 5 din Codul de procedură civilă, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și pct. 5 din Codul de procedură civilă, vătămarea recurentului fiind evidentă, Curtea va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că, va admite apelul declarat de apelantul reclamant I. I. E. împotriva sentinței civile nr.259/14.01.2013, pronunțată de Judecătoria Cornetu, va anula sentința civilă apelată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, urmând a fi menținute dispozițiile din decizia recurată privind admiterea apelului declarat de apelanta pârâtă S. T. F. și anularea în parte a încheierii de ședință pronunțată în data de 12.11.2012, în privința obligației pârâtei de a face dovada achitării taxei judiciare de 7574,76 lei.
În temeiul art. 316 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 298 din Codul de procedură civilă și art. 274 din Codul de procedură civilă, față de soluția ce va fi pronunțată în recurs, reținând culpa procesuală a intimatei pârâte, Curtea va respinge cererea acesteia având ca obiect obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în recurs, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant I. I. E. împotriva deciziei civile nr.290/A/10.12.2013, pronunțată de Tribunalul I. – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. T. F..
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant I. I. E. împotriva sentinței civile nr.259/14.01.2013, pronunțată de Judecătoria Cornetu.
Anulează sentința civilă apelată.
Trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Menține dispozițiile din decizia recurată privind admiterea apelului declarat de apelanta pârâtă S. T. F. și anularea în parte a încheierii de ședință pronunțată în data de 12.11.2012, în privința obligației pârâtei de a face dovada achitării taxei judiciare de 7574,76 lei.
Respinge cererea intimatei, având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.M.I/B.I
2 ex./01.10.2014
------------------------------------
T.I. – M.E.
- A.D.
Jud.Cornetu – A.L.F.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Ordin de protecţie. Decizia nr. 1273/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
