Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 2151/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2151/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2012 în dosarul nr. 2151/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2151
Ședința publică de la 3 decembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți T. V. D. și T. R. B., împotriva deciziei civile nr.66 A din 25.01.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. ( C.) V..
Cauza are ca obiect – partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat G. R., în calitate de reprezentant al recurenților-reclamanți T. V. D. și T. R. B., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 13.03.2012, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 6 și intimata-pârâtă P. ( C.) V., personal și asistată de avocat D. E., în baza împuternicirii avocațiale nr.23 din 04.09.2012, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 17.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocatul intimatei-pârâte solicită încuviințarea probei cu înscrisuri care atestă faptul că intimata a avut două locuri de muncă și a achitat după separarea în fapt integral apartamentul, precizând că nu sunt înscrisuri noi și se află în dosarul instanței de fond.
Cu privire la înscrisurile la care se face referire și pe care insistă să le depună la dosar Curtea, față de dispozițiile art.305 din Codul de procedură civilă, având în vedere că înscrisurile se află deja la dosar, sunt administrate în fața instanțelor de fond anterioare și neavând caracter de înscrisuri noi așa cum prevede dispoziția legală menționată, depunerea acestora la dosar în această fază procesuală devine inutilă.
Din oficiu, pune în discuție excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art.304 din codul de procedură civilă și acordă cuvântul asupra excepției și cu privire la fondul cererii de recurs.
Avocatul recurenților-reclamanți învederează că cererea de recurs a fost motivată și întemeiată în drept pe dispozițiile art.299 și art.304 pct.7 și 9 din Codul de procedură civilă iar motivele invocate se circumscriu acestor texte de lege, motiv pentru care solicită respingerea excepției nulității recursului.
Pe fond, arată că motivarea instanței de apel este contradictorie în sensul că reține în motivare faptul că veniturile realizate din muncă de către reclamant sunt sensibil egale cu cele realizate de intimată și totuși menționează cote disproporționate la dobândirea bunurilor comune. Pe de altă parte, nici veniturile realizate de intimată nu au fost demonstrate ca și cuantum, periodicitate și stabilitate și în aceste condiții există o discrepanță între cotele stabilite și cele care rezultă din probele administrate la dosar, aceste critici fiind încadrate în prevederile art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește lipsa de temei legal în condițiile în care din probele administrate nu a rezultat faptul că veniturile suplimentare realizate de intimată au caracter de continuitate, stabilitate și periodicitate și în aceste condiții nu se justifică și este lipsit de temei stabilirea unor cote diferite de participare la dobândirea bunurilor comune.
Mai arată că nu a fost demonstrat nici cuantumul veniturilor realizate din arendare și faptul că acestea au fost oferite intimatei cu privire la activitatea de proiectare și definitivare de materiale didactice, lipsește orice mențiune cu privire la acest cuantum, motiv pentru care stabilirea unor astfel de cote este lipsită de temei legal, întrucât nu a fost răsturnată prezumția dobândiri bunurilor în cote egale, fiind încălcate prevederile Codului familiei cu privire la prezumția dobândirii bunurilor în cote egale.
De asemenea, arată că au fost încălcate și dispozițiile legale cu privire la administrarea și valoarea probatorie în sensul că s-a dat eficiență unor declarații de martori peste proba cu înscrisuri, fiind încălcate normele Codului de procedură civilă și a Codului civil cu privire la valoarea și forța probatorie a înscrisurilor.
Depune la dosar note scrise și solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.
Avocatul intimatei-pârâte solicită admiterea excepției nulității recursului, având în vedere că nu a existat o declarație formală scrisă de către fostul soț al intimatei și s-a bazat pe o chestiune de complementaritate a apelului, deși nu era semnat nici de către avocat.
Pe fond, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacată ca temeinică și legală, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței depusă la dosar.
Menționează că din actele depuse la dosar rezultă că fostul soț al intimatei a fost șomer, nu a avut un loc de muncă, nu a realizat venituri și doi ani de zile a lipsit din domiciliu iar ¼ din apartament a fost achitat la un an de zile de către intimată; avansul a fost achitat tot de către aceasta din surse proprii și cu ajutorul părinților .
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 București la data de 13.06.2006, sub nr._/301/2006, reclamantul C. M. a chemat în judecată pe pârâta C. V., solicitând desfacerea căsătoriei din vina pârâtei, arătându-se de acord ca pârâta să păstreze numele din căsătorie, precum și partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, ținându-se seama de cota egală de contribuție a soților la dobândirea lor. Cu cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește partajarea bunurilor, a arătat că, deși a avut venituri mult mai mari în timpul căsătoriei, este de acord cu împărțirea bunurilor pe baza cotelor egale de contribuție ale soților la dobândirea lor. În timpul căsătoriei au fost dobândite următoarele bunuri: un imobil apartament situat în București, ., .. 3, ., sector 3 și o . bunuri mobile indicate explicit în cuprinsul cererii, toate aflându-se în posesia pârâtei. De asemenea, a arătat că în posesia pârâtei se găsesc și câteva obiecte de îmbrăcăminte personală, indicate explicit in cerere.
În drept, cererea se întemeiază pe art. 36 și 38 C.fam. și este timbrată cu 60 lei taxă timbru și 0,6 lei timbru judiciar.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de divorț ca neîntemeiată, motivat de faptul că nimic din ceea ce i se reproșează nu este adevărat. După anul 1991, pe fondul pierderii locului de muncă, reclamantul a început să consume băuturi alcoolice în cantități mari, comportamentul său fiind influențat negativ de acest aspect, deși ulterior a muncit sporadic, nu a mai înțeles să contribuie la sarcinile gospodăriei, ci dimpotrivă a contractat împrumuturi pe care pârâta a fost nevoită să le restituie. Deși reclamantul a părăsit domiciliul conjugal pentru o perioadă de 3 ani începând cu anul 1997, pârâta a încercat să salveze căsnicia, însă reclamantul nu și-a schimbat comportamentul ceea ce a dus la părăsirea definitivă a domiciliului în aprilie 2003. Pentru că nu i se poate imputa vreo culpă în cadrul derulării relațiilor de familie, solicită respingerea cererii de divorț.
Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă a solicitat partajarea bunurilor comune, reținându-se cota sa de contribuție de 100 % la dobândirea lor.
Cererea reconvențională este întemeiată în drept pe dispoz. art. 728 C.civ., fiind timbrată cu 19 lei taxă timbru și 0,3 lei timbru judiciar.
Prin sentința civilă nr. 173 din 12.01.2007, instanța a admis cererea principală referitoare la divorț, a declarat desfăcută căsătoria încheiata intre parți la data de 17.02.1973 din culpă comună, a dispus ca pârâta-reclamantă să revină la numele purtat anterior căsătoriei și a disjuns capătul cererii principale și cererea reconvențională privitoare la partaj, formându-se dosarul nr. 440 / 301/2007.
Prin sentința civilă nr. 6723 din 10.05.2010, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte cererea principală privind pe reclamant și în parte cererea reconvențională privind pe pârâtă și a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei în cote de 15% reclamantul și 85% pârâta apartamentul din litigiu și bunurile mobile enumerate în dispozitivul hotărârii, a dispus sistarea stării de indiviziune și a atribuit reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul și toate bunurile mobile cu obligarea acesteia la plata unei sulte către reclamant în sumă de_ lei.
Cheltuielile de judecată au fost compensate în parte astfel că reclamantul pârât a fost obligat să plătească pârâtei reclamante suma de 5219 lei.
Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 173 din data de 12.01.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._/301/2006, definitivă și irevocabilă, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamantul parat C. M. și pârâta reclamanta C. V., din culpă comună.
Potrivit art. 30 alin. 1 C.fam., bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune.
În ceea ce privește contribuția fiecăruia la dobândirea acestor bunuri, instanța a reținut următoarele:
Părțile s-au despărțit in fapt in anul 2003, aspect recunoscut de reclamantul parat la interogatoriu.
Din declarația martorei P. E. rezultă că și in perioada 1997-2000 reclamantul pârât a fost plecat din domiciliul conjugal de mai multe ori.
Martora a arătat că avansul plătit pentru achiziționarea apartamentului ce i-a fost repartizat de la serviciu a fost achitat din vânzarea unei brățări moștenite, iar ratele ulterioare au fost reținute din salariul paratei reclamante, sens în care sunt și chitanțele depuse la dosar.
Aceeași martoră a mai arătat că achitarea integrală a apartamentului s-a făcut în anul 2004, când părțile erau deja separate în fapt.
Instanța a coroborat această declarație și cu adeverința aflată la dosar la fila 31.
Instanța a mai reținut din această declarație că pârâta reclamantă a avut întotdeauna un loc de muncă, că aceasta a achitat întotdeauna ratele pentru apartamentul în litigiu, pârâtul reclamant neavând un loc de muncă, motiv pentru care și-a înființat o firmă care nici aceasta nu a realizat venituri.
Din declarația martorei D. E. instanța a reținut că reclamantul pârât a părăsit domiciliul conjugal în anul 2003 și că ,înainte de anul 2003, părțile au făcut lucrări de îmbunătățire la apartamentul în litigiu, în sensul că au pus faianță și gresie în bucătărie și hol.
Instanța a coroborat această declarație cu declarația martorului Remizova A., care a arătat că reclamantul a făcut în urmă cu 5 ani îmbunătățiri în apartamentul in litigiu.
Martora a arătat că reclamantul pârât a mai părăsit domiciliul conjugal și în anii 1997 si 1998.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că reclamantul pârât are o cotă de contribuție de 15% la dobândirea bunurilor, iar pârâta reclamantă o cotă de 85% .
În ceea ce privește masa partajabilă, instanța a avut în vedere următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata in rate nr._/1992, soții C. V. și C. M. au dobândit în timpul căsătoriei un apartament situat în București, ., ., etaj 4, sector 3, compus din 2 camere, având o suprafață utilă de 53,24 mp și dependințe, respectiv bucătărie, vestibul, culoar, baie, cămară, debara, logie.
Din raportul de expertiză depus la dosar (filele 108-116), rezultă că valoarea acestui imobil este de 53 000 Euro, respectiv de 224 000 lei.
Întrucât acest bun a fost dobândit de soți în timpul căsătoriei și având în vedere și dispozițiile art. 30 alin. 1 din C.fam., instanța a constatat că imobilul descris mai sus, în valoare de 53 000 Euro, respectiv de 224 000 lei, face parte din masa partajabilă.
În ceea ce privește bunurile mobile indicate de părți în cererile lor, din interogatoriile reciproce ale părților și declarațiile martorilor, instanța a reținut că părțile au dobândit în timpul căsătoriei următoarele bunuri mobile: mobila de sufragerie, compusă din servanta mică și mare, vitrina, masa ovala de 12 persoane și 6 scaune, mobila de bucătărie, compusă din bufet cu 3 uși, 2 corpuri suspendate, cu 3 uși si 2 uși, o masa si 4 scaune, biblioteca D., compusa din 2 corpuri cu uși și sertare și 6 etajere, din care 2 separate, pat recamier vechi și 2 fotolii, măsuța fantezie, aragaz cu trei ochiuri, hota, tv. color Seleco, video player marca Sanyo, radio casetofon Philips, două seturi de lenjerie pat vechi, cărti diverse, 2 covoare, set de serviciu de cafea, 6 cești cu farfurii, storcător fructe în valoare de 2353, 86 lei - conform raportului de expertiza bunuri mobile efectuat in cauza si aflat la filele 138-148 in dosar.
În temeiul disp.art. 36 al.1 C.fam., 673/1 si urm. C.p.c., rap. la art. 728, 741 din C.civ., s-a dispus sistarea stării de coproprietate conform cererilor părților, în sensul atribuirii în deplină proprietate și posesie către pârâta-reclamantă a bunului imobil și a bunurilor mobile comune.
În ceea ce privește modalitatea de realizare a partajului, instanța a constatat că, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară, apartamentul nr. 67 situat în București, ., ., etaj 4, ., nu este comod partajabil în natură, el formând o singură unitate locativă ce trebuie atribuit unei singure părți contra unei sulte corespunzătoare. Instanța a avut în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză, de 224 000 lei, valoare ce nu a fost contestată de părți. Totodată, instanța a apreciat că atribuirea către pârâta-reclamantă a imobilului este cea mai bună soluție, întrucât atitudinea reclamantului pârât nu a fost una responsabilă, nu a contribuit la întreținerea acestui apartament, are o cotă mai mică de contribuție și nu mai locuiește în acest imobil, din anul 2003.
În ceea ce privește bunurile mobile care fac parte din masa partajabilă, instanța a lua act de poziția reclamantului-pârât exprimată oral în fața instanței la termenul de judecată din data de 30.01.2008, în sensul ca acestea să-i fie atribuite pârâtei-reclamante, cât și de acordul pârâtei în acest sens, astfel încât a dispus atribuirea către parata-reclamantă a acestor bunuri, care a avut și folosința acestora.
Având în vedere că întreaga masă partajabilă a fost atribuită pârâtei-reclamante, în raport de dispozițiile art. 67310 din C.proc.civ., instanța a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantul-pârât a unei sulte in valoare de 33 952 lei, reprezentând contravaloarea părții sale din bunurile comune.
Referitor la bunurile mobile personale indicate în cererea principală instanța a reținut că reclamantul pârât a renunțat la ele la termenul din 03.05.2010, in temeiul art. 246 Cod pr.civ.
Având în vedere că ambele părți au avut interes în soluționarea acestei cauze, instanța a apreciat că cheltuielile de judecată au fost provocate de ambele părți, însă într-o măsură diferită. Astfel că, în temeiul art. 276 Cod pr. civ., instanța a făcut compensarea în parte a cheltuielilor de judecată, urmată de obligarea reclamantului pârât să plătească pârâtei reclamante suma de 5219 lei reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat, de expert, taxa de timbru si timbru judiciar.
Apelantul a decedat la data de 24.08.2010, conform certificatului de deces depus la fila 8, iar apelul a fost continuat de moștenitorii acestuia, numiții T. V.-D. și T. R. B., conform testamentului autentificat sub număr 1054/23.08.2010 de N. public D. O. V., care au solicitat instanței să schimbe în parte sentința atacată, în sensul stabilirii drept cote de participare la dobândirea bunurilor comune cotele solicitate, respectiv cele de 50% pentru ambii soți, urmată de recalcularea sultei conform noilor cote de contribuție la dobândirea bunurilor comune; cu obligarea intimatei-parate la plata cheltuielilor de judecata.
Prin decizia civilă nr. 66A din 25.01.2012, Tribunalul București Secția a V a Civilă, a, menținut sentința civilă mai sus menționată consecință a respingerii apelului reclamantului, pentru următoarele argumente:
Apelantul C. M. și intimata P. (fostă C.) V. s-au căsătorit la data de 17.02.1973.
Căsătoria acestora a fost desfăcută prin divorț în baza sentinței civile nr. 173/ 12.01.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._/ 301/ 2006, definitivă prin respingerea apelului în baza deciziei civile nr.580/A/ 2007 a Tribunalului București.
Părțile s-au separat în fapt în luna iulie 2003, aspect recunoscut și de către apelantul reclamant la interogatoriu (fila 26 apel).
În speță nu s-a contestat de către apelant că bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei și valorile acestor bunuri sunt cele reținute de prima instanță
În ceea ce privește imobilul bun comun, situat în mun. București ., ., ., sector 3, in valoare de 224.000 lei, instanța observă că acesta a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr._, încheiat la data de 14.04.1992 între . și soții C. M. și C. V. (fila 35), în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990.
În acest contract se menționează că prețul locuinței este de 155.544 lei, că avansul de 17.853 lei a fost achitat cu chitanța nr. 3703/ 17.03.1992. Restul de plată de 137.691 lei a fost achitat în rate lunare timp de 15 ani, cu dobânda de 4% pe an. În valoare totală de 41.307 lei, prin reținere de pe statul de plată a intimatei, P. (fostă C.) V., astfel cum se menționează în contractul pentru plata în rate a locuinței nr._/1992( fila 37). Prin acest din urmă contract, apelantul C. M. s-a obligat să garanteze în solidar pe C. V., în cazul neachitării de către aceasta a sumei totale de 178.998 lei.
Conform adeverinței nr. 38/06.02.2006 emisă de Grădinița nr.240 din mun. București, intimata P. (C.) V. a fost salariata grădinițe și i-au fost oprite pe statele de plată ratele pentru achitarea apartamentului în litigiu, până în luna aprilie 2004 când a încetat achitarea acestor rate.
Conform mențiunilor din cartea de muncă a apelantului reclamant C. M., acesta a fost încadrat în muncă, ca maistru mecanic și șef fermă, până la data de 27.11.1993, când a intrat în șomaj, până la data de 04.08.1994.
De la data susmenționată și până la data de 15.09.1998, când s-a angajat din nou ca mecanic, în cartea de muncă a apelantului nu apare vreo mențiune privind locul de muncă al acestuia.
Apelantul a mai lucrat în perioada 15.09._03 și 17.05.2004 - 23.03.2005.
În ceea ce o privește pe intimata pârâtă, conform înscrisurilor depuse în apel aceasta, având funcția de educatoare la Grădinița nr. 240 din București, a realizat venituri și din activități prestate la Liceul teoretic „A. I. C.” din București, în perioada 1990-2006, cu excepția anului 1991.Totodată, conform adeverinței emise de Editura Didactică și Pedagogică, intimata a mai fost remunerată pentru activități prestate în perioada 1990-2000 în cadrul redacției de pedagogie a acestei edituri.
Din toate aceste înscrisuri se poate observa că veniturile realizate de apelant erau sensibil egale cu cele realizate de către intimată numai în cadrul Liceului teoretic „A. I. C.” din București, la care se adaugă și celelalte venituri realizate de aceasta.
Munca prestată de către intimată în gospodărie trebuie avută în vedere ca și contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Pe de altă parte, martorele P. E. și D. E. au declarat că, înainte de a părăsi definitiv domiciliul conjugal, în anul 2003, apelantul C. M. a mai părăsit domiciliul conjugal de câteva ori, între 1997-2000.
În plus, din procesul-verbal depus la dosar, semnat de ambii soți, rezultă că firma înființată de aceștia în anul 1994, . SRL, nu a realizat nici un profit.
Cât privește autoturismul Dacia, din factura depusă la fila 87 apel rezultă că acesta a fost cumpărat nu de către apelantul reclamant, ci de firma . SR, al cărei patrimoniu este distinct de cel al asociaților.
Din hotărârile judecătorești pronunțate în cursul procesului având ca obiect divorțul părților, rezultă că, anterior separării definitive a părților, în anul 2003, cei doi au locuit în același imobil, dar separat, vreme de 6 ani, ceea ce înseamnă că părțile s-au gospodărit separat din anul 1997 aproximativ. Adeverința nr.2/2008 emisă de Asociația de proprietari din . . C sector 3 București se coroborează cu declarațiile martorilor susmenționați, în sensul că între octombrie 1997 - septembrie 1998 și iulie 2003 și până în prezent, în apartamentul în litigiu a locuit o singură persoană.
Majoritatea chitanțelor depuse la dosar confirmă că intimata pârâtă s-a ocupat mai mult de achitarea cheltuielilor de întreținere aferente imobilului în litigiu. Atunci când aceste taxe au fost achitate de către apelant, s-a menționat expres în chitanțe că banii au fost încasați de la acesta din urmă (fila 44 fond). În același sens sunt și chitanțele privind achiziționarea mobilei, aflate la dosar, care sunt emise pe numele intimei pârâte.
Martora propusă de către apelant în procesul de divorț, C. M., confirmă că între părți au existat neînțelegeri și cu privire la administrarea finanțelor familiei.
În consecință, în contextul neînțelegerilor existente între părți cu privire la cheltuielile gospodăriei coroborate cu desele plecări ale apelantului de la domiciliul conjugal și cu gospodărirea separată începând cu anul 1997, în mod corect s-a dat interpretarea că intimata s-a preocupat mai multe de cheltuielile gospodăriei și că emiterea chitanțelor pe numele, unuia sau altuia dintre soți nu poate fi desprinsă de contextul gospodăririi separate a soților.
Veniturile mai mari realizate de către intimata pârâtă coroborate cu munca depusă de aceasta în gospodărie și cu o mai mare preocupare din partea acesteia pentru achitarea cheltuielilor aferente gospodăriei sunt criteriile care arată că în mod corect a reținut prima instanță contribuția soților la dobândirea bunurilor comune, respectiv de 85% pentru pârâta reclamantă și de 15% pentru reclamantul pârât, chiar și în ipoteza în care nu s-ar da eficiență declarației martorei P. E., privind folosirea la achitarea avansului la apartament a prețului obținut din vânzarea unei brățări moștenite de către intimată.
Prin recursul formulat împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanții au susținut că, motivarea instanței de apel este contradictorie în sensul că, deși se reține că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că părțile au avut venituri sensibil egale, totuși păstrează cotele de contribuție stabilite de prima instanță deși realitatea reiese din probele administrate în cauză.
Stabilirea unor cote de contribuție diferită la dobândirea bunurilor comune este lipsită de temei legal; niciunul dintre aceste venituri nu a fost demonstrat ca și cuantum, periodicitate și stabilitate; astfel, contractul de arendă nu demonstrează un venit realizat în baza acestuia iar extrasul din cartea de muncă a intimatei nu indică suma de care ar fi beneficiat intimata în schimbul activității de proiectare și definitivare din materiale didactice destinate învățământului.
Justificarea instanței de apel pentru diferența la stabilirea cotelor de contribuție în lumina celor arătate este lipsită de temei întrucât probele administrate nu oferă elementele necesare pentru a stabili, în mod corect, această diferență. Contribuția superioară a intimatei nu poate fi justificată în sensul reținut de instanța de apel că, aceasta s-a fi ocupat mai mult de achitarea cheltuielilor de întreținere și de administrare a imobilului.
Singurul aspect care se poate reține cu certitudine din toate probele administrate în sprijinul afirmațiilor intimatei este acela că din salariul pârâtei s-au reținut ratele stabilite prin contractul încheiat de ambii soți. Dar acest aspect este o modalitate de plată și nu reprezintă o contribuție exclusivă sau majoritară la dobândirea apartamentului pentru intimata pârâtă.
C. stabilită de instanța de apel nu este justificată prin nici o probă din dosar și ambele instanțe au conferit valoare probatorie unor înscrisuri pe care acestea nu o aveau; au primit dovada cu martori peste înscrisuri sau au acceptat ca adevărate afirmații nedovedite de mijloacele de probă aflate la dosar. Acest fapt face ca decizia recurată să fie dată cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la valoarea probantă a mijloacelor de probă.
Grăitoare în acest sens, susțin recurenții, este eroarea făcută de prima instanță și preluată de cea de apel, în sensul că s-a reținut că plata avansului s-a făcut prin vânzarea unei brățări în timp ce martora a arătat că, prin suma obținută din vânzarea brățării s-ar fi achitat o diferență calculată la avansul stabilit prin contractul de vânzare cumpărare.
Din toate argumentele prezentate, rezultă că motivarea instanței de apel în susținerea diferenței cotelor de participare la dobândirea bunurilor comune este lipsită de temei legal întrucât în cazul dedus judecății nu s-a răsturnat prezumția dobândirii bunurilor comune în cote egale, având în vedere faptul că numai în situația în care se indică în concret, deasupra oricărui dubiu, toate veniturile realizate de ambii soți, prețul bunurilor și se identifică cu exactitate sursa banilor cu care s-au cumpărat respectivele bunuri se poate stabili o cotă peste prezumția legală de 50%.
Prin întâmpinarea formulată la data de 25.09.2012, intimata a solicitat respingerea recursului formulat arătând că testamentul pe care îl invocă recurenții nu face vorbire despre continuarea judecății apelului iar instanțele au constatat corect că fostul său soț a avut practic o contribuție nesemnificativă la dobândirea bunurilor comune.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la încadrarea în drept a recursului pendinte, chestiune prejudicială supusă dezbaterii părților la termenul de judecată de la 03.12.2012, Curtea reține că, deși, recurenții au arătat că recursul se întemeiază pe dispoziția art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, singura critică ce poate fi, într-adevăr, circumscrisă cazului de modificare prevăzut de dispoziția art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, este cea relativă la regimul probațiunii în materia dedusă judecății.
Critica ce se referă la pct. 7 al art. 304 din Codul de procedură civilă, este o critică de temeinicie a deciziei pronunțată de instanța de apel, întrucât, prin această susținere, în care se referă la nemotivarea deciziei, de fapt, este criticat modul în care instanța de apel a reținut situația de fapt și a interpretat probatoriul administrat în cauză.
Or, dispoziția art. 304 pct. 10 și 11 din Codul de procedură civilă a fost abrogată prin Legea nr. 219/2005.
În aceste condiții, Curtea arată că, față de caracterul extraordinar al recursului, în această cale de atac de reformare nu se poate analiza situația de fapt, care a fost stabilită în mod definitiv de instanțele precedente, și nici maniera în care acestea au interpretat probele administrate în cauză, în speță: proba cu martori și proba cu înscrisuri la care recurenții fac trimitere prin memoriul de recurs.
Cu privire la singura critică de legalitate a deciziei care formează obiectul recursului pendinte, Curtea arată însă că aceasta nu poate fi primită.
Astfel, potrivit cu dispoziția art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar potrivit cu dispoziția art. 29 soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, nefiind instituită o egalitate a soților în privința aportului pe care aceștia îl au la dobândirea comunității de bunuri.
La sistarea stării de codevălmășie a celor doi soți, regulile în materie de probațiune au regim derogatoriu prevederilor de drept comun tocmai datorită specificului relațiilor de familie.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 190 și ale art.673 din Codul de procedură civilă, în mod corect, instanțele au acordat valoare probatorie declarațiilor martorilor audiați în cauză, declarații care, în mod corect, au fost coroborate și cu celelalte probe administrate de instanțele de fond, în scopul stabilirii contribuției fiecăruia dintre soți la patrimoniul comun.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, dispoziții potrivit cărora, dovada calității de bun propriu în relațiile dintre soți poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, fie că această calitate se întemeiază pe un act juridic sau pe un fapt material. Această ipoteză este aplicabilă și în scopul stabilirii cotelor de contribuție a celor doi soți la comunitatea de bunuri.
Recurenții nu au calitatea de terț față de intimată deoarece, în procesul de partaj pendinte ei au intervenit, în apel, ca urmare a transmiterii calității procesuale legale urmare a decesului soțului apelant astfel că, regulile aplicabile în materia probațiunii în cauzele de divorț și cererile sale accesorii au fost corect aplicate.
În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat recursul formulat și, față de prevederile art. 274 din același cod va dispune obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții T. V. D. și T. R. B. împotriva deciziei civile nr. 66A din 25.01.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă P. ( C.) V..
Obligă recurenții reclamanți la 1200 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.12.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Doinița M. D. A. B. I. B.
GREFIER,
L. C.
Tehnoredactat D.M
Ex. 2/12.12.2012
Tribunalul București Secția a V a Civilă
Jud. C. L. B., C.C.
Judecătoria Sectorului 3 București
Jud. G. C.
| ← Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 2098/2012. Curtea... | Pensie întreţinere. Decizia nr. 1117/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
