Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 2098/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2098/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-11-2012 în dosarul nr. 2098/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2098
Ședința publică de la 26 noiembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta-pârâtă A. M., împotriva deciziei civile nr. 204 A din 29.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant F. A. și cu Autoritatea Tutelară P. S. 4 BUCUREȘTI.
Cauza are ca obiect – stabilire program vizitare minor.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 19 noiembrie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 26 noiembrie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub numărul_ pe rolul Judecătoriei S. 4 București, reclamantul F. A. a chemat în judecată pe pârâta A. M., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se stabilească în favoarea sa un program de vizitare a minorei A. G.-B., născută la 29.03.2006, după următorul program: în primul și al treilea sfârșit de săptămână, respectiv sâmbăta și duminica, de la ora 7.00 până la orele 19.00; o lună în vacanța de vară a copilului, începând cu data de 01 iulie până la data de 01 august; o săptămână în vacanța de iarnă a copilului, respectiv perioada 21-28 decembrie; două vizite săptămânal la grădiniță.
A solicitat, totodată, instanței să încuviințeze ca minora să poarte numele său de familie, respectiv acela de F..
În fapt, reclamantul și-a motivat cererea arătând că minora A. G.-B. s-a născut la data de 29.03.2006 din relația de concubinaj a părților, iar reclamantul a recunoscut paternitatea copilului prin declarația autentificată sub nr. 119/16.02.2010 de BNP SEMPER. Relațiile dintre părinți au fost la început bune, dar s-au deteriorat cu timpul, ceea ce a condus la discuții contradictorii cu privire la vizitarea minorei. Reclamantul a precizat că actualul loc de muncă îi permite să aibă un program flexibil, astfel că își poate petrece o mare parte din timp cu minora și poate să participe activ la creșterea și educarea acesteia.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 43 și urm. Codul familiei și Legea nr. 272/2004.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la termenul de judecată din data de 30.09.2010, pârâta A. M. a invocat două excepții, respectiv: lipsa calității de reprezentant în formularea și semnarea cererii de chemare în judecată, motivată prin aceea că împuternicirea avocațială și contractul de asistență juridică pentru reclamant sunt ulterioare depunerii cererii de chemare în judecată; lipsa calității procesuale active, motivată prin aceea că simpla recunoaștere a paternității în fața notarului public nu îi conferă reclamantului calitatea de tată. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, invocând, în esență, următoarele apărări: reclamantul nu este tatăl copilului, este căsătorit, aspect pe care l-a ascuns pârâtei pe durata relației lor de concubinaj; începând cu anul 2003, comportamentul violent al reclamantului s-a accentuat, acesta neputând accepta ideea ruperii relației cu pârâta; încuviințarea unor relații personale între reclamant și minoră ar avea consecințe dăunătoare asupra creșterii și educării copilului.
Au fost depuse înscrisuri, referatele de anchetă socială întocmite de Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei S. 5 București, la domiciliul reclamantului, și de Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei S. 4 București, la domiciliul pârâtei.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.225 C.pr.civ., constatând la termenul de judecată din 20.05.2010 că pârâta a lipsit nejustificat, deși fusese citată cu mențiunea „personal la interogatoriu”.
La termenul de judecată din data de 30.09.2010, instanța a constatat că întâmpinarea pârâtei este formulată tardiv, motiv pentru care aceasta a fost decăzută din dreptul de a propune probe și de a formula excepții, în afara celor de ordine publică.
La același termen de judecată, instanța a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă.
Prin sentința civilă nr. 7126/ 22.10.2010 pronunțată de Judecătoria S. 4 București-Secția Civilă în dosarul nr._, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul F. A. împotriva pârâtei A. M. și în contradictoriu cu Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei S. 4 București, iar, pe cale de consecință, a fost stabilit în favoarea reclamantului următorul program de vizitare a minorei A. G.- B., născută la data de 29.03.2006: în primul și al treilea sfârșit de săptămână al fiecărei luni calendaristice, respectiv în zilele de sâmbătă și duminică, de la orele 10.00 până la orele 19.00, reclamantul având obligația de a lua minora la începutul programului de la domiciliul pârâtei sau dintr-un alt loc stabilit de comun acord de părți și de a o aduce înapoi la sfârșitul programului la domiciliul pârâtei sau într-un alt loc stabilit de comun acord de părți; a fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată, s-a luat act de faptul că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe calea unei acțiuni separate; a fost respinsă cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Conform actului de naștere nr.705/05.04.2006, minora A. G.-B., născută la data de 29.03.2006, este fiica reclamantului F. A. și a pârâtei A. M.. Filiația față de tată a fost stabilită ulterior înregistrării nașterii, sub forma recunoașterii prin declarație autentică. Până în prezent, pârâta nu a promovat acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate și a refuzat solicitările reclamantului de a se prezenta la Institutul de Medicină Legală pentru efectuarea testului ADN. În plus, chiar prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta a recunoscut că a avut o relație de concubinaj cu reclamantul, iar acesta din urmă și-a susținut fățiș calitatea de tată al minorei, încă din luna martie 2009.
În consecință, prima instanță a apreciat că recunoașterea de paternitate făcută de reclamant este valabilă și își produce pe deplin efectele, astfel că minora A. G.-B. este un copil din afara căsătoriei, cu filiația stabilită față de ambii părinți, deci față de aceștia are situația unui copil din căsătorie.
Prima instanță a reținut că, potrivit art. 43 alin.3 Codul familiei și art.14 alin.1 din Legea nr.272/2004, minora are dreptul de a menține contacte directe și relații personale cu părinții. Stabilirea modalității de menținere a relațiilor personale cu minorii se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, conform art. 97 alin.2 Codul familiei și art.2 din Legea nr. 272/2004. Interesul superior al copilului reclamă cunoașterea și prezența în viața sa a ambilor părinți.
S-a reținut de prima instanță că sunt nedovedite afirmațiile pârâtei în sensul că reclamantul ar fi avut un comportament agresiv față de copil, înscrisurile depuse la dosar demonstrând că tensiunile existente vizează exclusiv pe reclamant și pârâtă, iar acest lucru nu îl transformă automat pe reclamant într-un tată rău. Martorul audiat în cauză a însoțit părțile și copilul la restaurant, de mai multe ori, constatând că între aceștia existau relații normale. Același martor l-a însoțit pe reclamant la grădinița fetiței, constatând relații normale între cei doi. Celelalte probe administrate în cauză, în special referatul de anchetă socială, au fost interpretate de prima instanță ca dovedind faptul că reclamantul este o persoană matură și responsabilă, în sensul capacității sale de a se ocupa de îngrijirea unui copil.
La stabilirea programului de vizitare, prima instanță a avut în vedere necesitatea ca pătrunderea tatălui reclamant în viața copilului să se facă treptat, dat fiind vârsta fragedă a copilului, care a locuit numai cu mama sa, care nu a dormit în timpul nopții în afara locuinței mamei sale și căruia nu trebuie să i se perturbe programul normal de viață, precum și în considerarea faptului că reclamantul este căsătorit și locuiește împreună cu soția sa și cei doi copii majori. Totodată, prima instanță a apreciat că, pentru stabilirea unei legături reale între tată și fiică, se impune ca vizitele acestuia să nu aibă loc în prezența pârâtei, tocmai din cauza stării de tensiune dintre cei doi părinți.
Nu s-a încuviințat ca minora să poarte numele de familie al tatălui, deoarece s-a apreciat că interesul superior al copilului este să își mențină numele de familie dobândit la naștere, care este numele de familie al mamei, împreună cu care locuiește și în a cărei grijă se află.
Împotriva sentinței civile susmenționate a declarat recurs pârâta A. M., recalificat apel la termenul de judecată din data de 22.06.2011, care a solicitat, în principal, modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea administrării de noi probe, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor juridice incidente în cauză, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ.
În legătură cu acest motiv, s-a invocat faptul că prima instanță a ignorat principiul interesului superior al copilului, care ar trebui să prevaleze în orice situații sau condiții, deoarece: nu a ținut seama de agresivitatea fizică și verbală a intimatului reclamant, dovedită de dosarele penale și certificatul medico-legal depuse la dosar, toate aceste manifestări agresive având loc în prezența minorei; nu a ținut seama de absența oricăror legături afective între minoră și intimatul reclamant, de caracterul sporadic al veniturilor acestuia, de apartenența sa la o altă familie, pe care minora nu o cunoaște.
S-a mai invocat faptul că prima instanță a încălcat art.6 din CEDO, deoarece nu a încuviințat pârâtei administrarea de probatorii, reaudierea martorului propus de reclamant la instanța de fond, înlăturarea aplicării sancțiunii prevăzute de art.225 C.pr.civ. față de pârâtă.
Prima instanță nu a exercitat rol activ în aflarea adevărului.
Hotărârea primei instanțe se sprijină pe motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ, în sensul că: deși a constatat tardivitatea depunerii întâmpinării, prima instanță s-a raportat la această întâmpinare în considerente; deși a decăzut pârâta din dreptul de a propune probe, a arătat în considerente că pârâta nu a dovedit comportamentul agresiv al reclamantului față de minoră; deși în considerente a reținut că intimatul reclamant este o persoană violentă, a admis parțial cererea acestuia de a avea legături personale cu minora; deși s-a reținut în considerente faptul că reclamantul este căsătorit și nu se cunoaște atitudinea familiei sale față de minora G.-B., a ignorat efectele pe care le-ar implica plasarea copilului în acest nou mediu străin.
S-a mai susținut de apelantă că, prima instanță a făcut o apreciere greșită a probatoriului, în sensul că a decăzut pârâta din dreptul de a administra probe, iar soluția dispusă în cauză a fost întemeiată exclusiv pe probele propuse de reclamant în absența sa, cu eludarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. În mod greșit a interpretat prima instanță că reclamantul nu a avut o atitudine violentă față de minoră. Totodată, a reținut în mod eronat că, prin întâmpinare, pârâta a recunoscut că a întreținut cu reclamantul o relație de concubinaj, având în vedere că pârâta a arătat expres că relația sa de concubinaj cu intimatul s-a derulat în intervalul 1998-2002, iar minora s-a născut în anul 2006, din relația cu un alt bărbat.
În finalul motivelor, s-a invocat faptul că prima instanță a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active a intimatului reclamant.
Intimatul reclamant F. A. a formulat apel în aderare, prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii ca minora să poarte numele său de familie, acela de F., și stabilirea în favoarea acestuia a unui program de vizitare a minorei și pe perioada vacanțelor, astfel: o lună în vacanța de vară, începând cu data de 1 iulie până la data de 1 august, o săptămână în vacanța de iarnă, pe perioada 21-28 decembrie; 2 vizite săptămânal la grădiniță/școală.
Prin întâmpinarea depusă la dosar (fila 35), intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului promovat de apelanta reclamantă, ca neîntemeiat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar (fila 43), apelanta reclamantă A. M. a solicitat respingerea cererii de aderare la apel.
Au fost depuse la dosar înscrisuri.
Pentru apelanta pârâtă, instanța de apel a audiat martorii Caucoș F. (fila 65) și Din C. (fila 110).
Pentru intimatul reclamant, instanța de apel a audiat martora P. G.( fila 67).
La data de 20.12.2011, minora G. B. a fost audiată în Camera de Consiliu, iar la dosar au fost depuse referatele întocmite de psihologii Armand V. (fila 80) și V. M. (fila 88), care au asistat la această audiere.
Prin decizia civilă nr.204/A/29.02.2012, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta pârâtă și aderarea la apel formulată de apelantul reclamant, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit adresei nr._/ 15.07.2010 emisă de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, apelanta pârâtă A. M. figurează în evidențele acestei instituții cu domiciliul în mun.București, . A. nr.9 . etaj 1 ..
La judecata în primă instanță, apelanta pârâtă a fost citată la adresa susmenționată, aceasta lipsind la termenele de judecată din data de 22.04.2010 și 20.05.2010, fără a învedera instanței existența unui motiv obiectiv care a împiedicat-o să se prezinte la instanță și fără a solicita amânarea cauzei.
În consecință, prima zi de înfățișare, pentru care părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii, a fost apreciată de tribunal ca fiind termenul de judecată din data de 22.04.2010, când instanța de fond a încuviințat probatoriul.
Pentru termenul de judecată din data de 20.05.2010, pârâta a fost citată, la adresa corectă, cu mențiunea „personal la interogatoriu”, dar aceasta nu s-a înfățișat la instanță și nu a indicat o imposibilitate obiectivă pentru neprezentare. La acest termen, reclamantul a depus la dosar interogatoriul încuviințat pentru a fi luat pârâtei, iar pentru reclamant a fost audiat martorul I. Ș..
După repunerea cauzei pe rol, la termenul de judecată din data de 09.09.2010, pârâta a solicitat amânarea pentru imposibilitate de prezentare, cerere însoțită de un certificat medical din care rezulta că se află în concediu medical în perioada 01.09._10.
Cererea de amânare susmenționată a fost apreciată de către instanță ca justificată, iar cauza a fost amânată pentru termenul de judecată din data de 30.09.2010, când pârâta a depus la dosar întâmpinare și un set de înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 30.09.2010, instanța a respins cererea pârâtei de refacere a probatoriului și a constatat că, raportat la prevederile art.114 ind.1 alin.2 și art.103 alin.1 C.pr.civ., întâmpinarea depusă de pârâtă a fost formulată tardiv, încât aceasta a fost decăzută din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, altele decât cele de ordine publică. Totodată, prima instanță a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale active, invocate de către pârâtă.
Potrivit art.114 ind.1 alin.2 C.pr.civ., tribunalul a reținut că termenul stabilit pentru depunerea întâmpinării este de 5 zile și se raportează la primul termen de judecată, deoarece aceste dispoziții legale nu fac referire la prima zi de înfățișare, cum se prevede în legătură cu alte acte de procedură. Abrogarea, prin dispozițiile art. I pct.22 din Legea nr. 219/2005, a alin.2 al art. 118 C.pr.civ., care prevedea decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții pentru nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege, nu semnifică renunțarea legiuitorului la aceste dispoziții. Conform art.103 alin.1 C.pr.civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, astfel că sancțiunea decăderii exista în codul de procedură civilă și se aplica și pentru nedepunerea întâmpinării în 5 zile înainte de primul termen de judecată.
În consecință, s-a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor procedurale mai sus menționate, inclusiv sub aspectul aplicării dispozițiilor art.225 C.pr.civ., pentru neprezentarea pârâtei la interogatoriul stabilit pentru termenul din data de 20.05.2010. Pentru pârâtă au fost respectate principiile contradictorialității și dreptului la apărare, deoarece, astfel cum s-a arătat în decizia nr.62/2003 a Curții Constituționale, exigența unui proces echitabil implică efectuarea actelor de procedură într-un mod care să facă posibilă desfășurarea normală a procesului, fără întreruperi și amânări de natură să întârzie în mod păgubitor stabilirea pe cale judiciară a situației drepturilor subiective disputate de părți.
În al doilea rând, tribunalul a reținut că în mod corect a respins prima instanță excepția lipsei calității procesuale active, dat fiind că reclamantul a recunoscut paternitatea, prin declarație autentică, posibilitate recunoscută de art.56 și art.57 Codul familiei, din care rezultă și că recunoașterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca. Pe de altă parte, conform art.58 Codul familiei, recunoașterea care nu corespunde realității poate fi contestată de orice persoană interesată. Pârâta apelantă nu a făcut dovada că a contestat recunoașterea paternității de către reclamantul intimat, astfel că această recunoaștere produce efectele prevăzute de lege, respectiv stabilește filiația minorei A. G. B. față de intimatul reclamant F. A..
În consecință, conform art.42 - art.44 raportat la art.63 Codul familiei și art.14 alin.1) din Legea nr.272/2004, minora și intimatul reclamant au dreptul la relații personale și contacte directe, realizate în formele prevăzute de art.15 alin.1) din legea susmenționată, întâlniri ale părintelui cu minora, vizitarea minorei la domiciliu, găzduirea minorei, pe o perioadă determinată, de către părintele la care nu locuiește în mod obișnuit etc. Potrivit art.16 din Legea nr. 272/2004, instanța de judecată poate interzice sau limita acest drept de a menține relații personale, în situația în care acestea contravin interesului superior al copilului, respectiv există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, morală sau socială a copilului.
Tribunalul a mai reținut că, audiată fiind în Camera de consiliu, în apel, minora a declarat că știe de la mama sa că tatăl ei este plecat în străinătate, în Anglia, și că îl cheamă F., dar la prezentarea unor planșe foto în care apăreau minora și reclamantul, aceasta l-a recunoscut pe reclamant ca fiind tatăl său, care îi aduce multe cadouri și pe care speră să îl vadă oricând. Copilul a mai declarat că prezența sa la instanță este în legătură cu un om rău, pe care nu îl cunoaște, dar știe de la mama sa că i-a făcut acesteia mult rău.
Psihologul Armand V., care a asistat la audierea minorei în baza contractului de prestări servicii încheiat cu apelanta pârâtă, a arătat în raportul său că fetița nu are o imagine clară a tatălui său, iar absența tatălui din viața minorei o face să construiască acestuia o imagine ideală, diferită de realitate; opinia acestui psiholog a fot în sensul că se impune efectuarea unei evaluări psihologice complexe înainte de a se decide asupra unui program de vizitare a minorei de către reclamant.
Concluzii similare a reținut tribunalul că se regăsesc și în raportul întocmit de psiholog V. M., care a asistat la audierea minorei la solicitarea intimatului reclamant, în care se arată că minora este confuză în legătură cu relația dintre ea, mama ei și tatăl ei. Psihologul precizează că, la vârsta de 5 ani, copiii nu fac foarte clar diferența între realitate și imaginație, în sensul că folosesc imaginația pentru a explica lucruri din realitate, pentru a găsi argumente pentru întâmplări pe care nu le cunosc, ori pentru a face lucrurile să fie așa cum își doresc; totodată, în funcție de nevoile imediate, mai ales în funcție de influența mediului, împart lucrurile foarte strict în bune și rele. Acest psiholog arată că este irelevant, din perspectiva felului în care un copil de 5 ani percepe lumea, dacă minora și-a imaginat lucrurile pe care le declară în legătură cu tatăl ei sau aceste lucruri i-au fost spuse de către un adult; ceea ce este relevant din perspectiva bunăstării psihice, emoționale și sociale a copilului este că nici un adult din viața ei nu îi spune adevărul în legătură cu istoria ei de viață, ceea ce va avea consecințe serioase asupra dezvoltării încrederii minorei în oameni, pentru că poate ajunge la concluzia că adulții nu sunt de încredere și deci nu este în siguranță cu ei. Se mai arată în raport că în mintea copilului este o diferență clară între tatăl ei și acel om rău care vrea să îi facă rău mamei, iar la vârsta de 5 ani este necesară o asemenea separare, deoarece este prea mult pentru un copil atât de mic să integreze binele și răul în aceeași persoană. Pentru orice fetiță de 5 ani, care își dezvoltă pentru prima dată identitatea, inclusiv identitatea de gen, este foarte importantă imaginea tatălui. Psihologul subliniază importanța prezenței ambilor părinți în viața copilului; pentru a păstra un echilibru sănătos între realitate și fantezie, copilul trebuie să aibă acces la ambii părinți, iar în cazul în care unul dintre părinți este violent, iresponsabil sau incapabil să aibă grijă de copil, acest contact poate fi scurtat. În urma audierii minorei, acest psiholog a concluzionat că minora este victima unui conflict dintre doi adulți, iar consecințele pentru dezvoltarea ei emoțională și psihologică sunt imense, deoarece îi iubește necondiționat pe amândoi, așa cum toți copiii își iubesc necondiționat părinții, chiar dacă îi cunosc sau nu, chiar dacă sunt abuzivi sau nu.
Din ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantului instanța de apel a reținut că acesta este căsătorit și are doi copii majori, ambii urmând diferite forme de învățământ, și toți locuiesc într-un imobil format din patru camere și dependințe, adecvat mobilat, curat și bine întreținut.
Reclamantul intimat nu are cazier, iar din data de 17.05.2011 este angajat, pe durată nedeterminată, la ..
Apelanta pârâtă recunoaște că a avut o relație extraconjugală cu intimatul reclamant. Natura acestei relații, consimțită de ambele părți, este irelevantă în ceea ce privește calitatea de părinte al minorei G. B..
Din depozițiile martorilor P. G. și I. Ș. s-a reținut că părțile au avut o relație normală stabilă, inclusiv după nașterea copilului, în primii doi ani, aspect constatat personal de acești martori. Astfel, martora P. G., care este vecină cu apelanta pârâtă de 9 ani, a declarat că minora se bucura atunci când îl întâlnea pe reclamantul intimat, iar această relație normală dintre părinți și dintre tată și minoră este confirmată de martorul I. Ș., care i-a însoțit la restaurant, de mai multe ori, și i-a văzut pe tată și minoră, fără ca pârâta apelantă să fie de față.
Relațiile dintre părți s-au înrăutățit atunci când pârâta apelantă i-a interzis reclamantului intimat să mai vadă copilul. Martora P. G. a declarat că a auzit părțile cum se certau cu voce tare, pe casa scărilor, iar reproșurile adresate de pârâtă reclamantului nu se refereau la comportamentul acestuia față de copil, ci la refuzul lui de a oficializa relația cu pârâta.
Toate declarațiile martorilor audiați în cauză au confirmat că, după acest moment, copilul a devenit victima conflictului dintre cei doi adulți, soldat cu jigniri și loviri. Pârâta apelantă încearcă să îl scoată definitiv pe reclamantul intimat din viața sa și îi interzice acestuia să facă parte din viața copilului său. Pe de altă parte, reclamantul intimat adoptă o atitudine agresivă pentru rezolvarea unei probleme delicate.
Față de toate aceste probatorii, tribunalul a considerat că în mod corect prima instanță a reținut că probele aflate la dosar dovedesc tensiunile dintre cei doi adulți, iar nu faptul că unul sau altul nu ar fi capabili să se îngrijească de minoră sau că ar reprezenta un pericol pentru aceasta.
Minora are drepturile sale, prevăzute de Legea nr. 272/2004, iar unul dintre acestea se referă la menținerea relațiilor personale și contactelor directe cu ambii părinți, inclusiv prin vizitarea copilului la domiciliul acestuia și prin găzduirea copilului, pe o perioadă determinată, de către părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit.
Prima instanță a stabilit în favoarea tatălui intimat un program de vizitare a copilului care ține seama de circumstanțele cauzei, astfel încât să corespundă interesului superior al copilului. În acest sens, a avut în vedere că tatăl trebuie să pătrundă treptat în viața copilului său, dat fiind vârsta fragedă a copilului, care a locuit numai cu mama sa și care nu a dormit în timpul nopții în afara locuinței mamei sale, încât copilului să nu i se perturbe programul normal de viață. Totodată, s-a avut în vedere faptul că reclamantul este căsătorit și locuiește împreună cu soția sa și cei doi copii majori, astfel că și aceștia trebuie pregătiți treptat pentru a primi în mediul lor un copil rezultat din relația extraconjugală a reclamantului.
Tribunalul a apreciat că acest program corespunde interesului superior al copilului, instanța de fond apreciind în mod corect, că pentru stabilirea unei legături reale între tată și fiică, se impune ca vizitele acestuia să nu aibă loc în prezența pârâtei, tocmai din cauza stării de tensiune dintre cei doi părinți.
Programul de vizită stabilit de prima instanță va putea fi modificat, în funcție de interesul superior al copilului, la schimbarea stării de fapt existente la data pronunțării hotărârii.
Totodată, a reținut că este corectă și soluția primei instanțe de a respinge solicitarea reclamantului ca minora să îi poarte numele de familie, având în vedere că aceasta locuiește cu mama sa și este în îngrijirea acesteia, fiind în interesul fetiței să poarte și în viitor același nume cu cel al mamei sale.
În concluzie, în temeiul art. 296 C.pr.civ., instanța de apel a respins ca nefondate apelul și cererea de aderare la apel, menținând hotărârea primei instanțe.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs a susținut că instanța de apel nu a avut rol activ în soluționarea cauzei, în sensul că nu și-a îndeplinit acest rol și, mai mult a adus atingere gravă dreptului recurentei la un proces echitabil, prin respingerea probatoriilor solicitate de aceasta, constând în reaudierea martorului I. Ș., interogatoriul reclamantului și efectuarea unei evaluări psihologice complexe a minorei.
În continuare a susținut că atât instanța de fond, cât și cea de apel au încălcat, prin soluțiile pronunțate, dispozițiile art. 2 alin. 2 și 3, art. 6, art. 14 și art. 16 din Legea nr. 272/2004 privind interesul superior al minorului, permițând intimatului reclamant să viziteze fetița, deși textele de lege mai sus menționate și probatoriul administrat în cauză impuneau, în scopul asigurării interesului superior al minorei, înlăturarea totală a dreptului de vizitare pe care reclamantul îl solicita prin acțiune.
A susținut că reclamantul nu este adevăratul tată al fetiței, că aceasta se află într-o confuzie gravă cu privire la adevăratul său tată, iar probele administrate a demonstrat pe larg lipsa oricăror garanții morale privind capacitatea tatălui de a se ocupa de îngrijirea minorei, precum și comportamentul său violent atât față de pârâtă, cât și față de minoră.
În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat grav atât dispozițiile de drept intern mai sus menționate, cât și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 și 24 din Constituție, sub aspectul dreptului la egalitate de arme, la apărare și la contradictorialitate .
A reiterat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, arătând că simpla înserare a numelui reclamantului în certificatul de naștere al minorei nu conferă acestuia calitatea de tată, cu atât mai mult cu cât recunoașterea s-a făcut la aproape 4 ani de la nașterea fetiței și există hotărâri judecătorești irevocabile prin care instanța a decis în același sens.
În finalul motivelor de recurs s-a susținut că decizia instanței de apel se sprijină pe motive contradictorii, în sensul că, deși în considerente se reține comportamentul agresiv al reclamantului, în dispozitiv se respinge apelul ca nefondat și, deși în considerente se reține că reclamantul este căsătorit și mai are doi copii majori, în final permite acestuia să ia minora din domiciliul mamei, deși nu este cunoscută poziția membrilor familiei reclamantului față de fetiță.
Intimatul reclamant a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La 17.09.2012, recurenta pârâtă a depus la dosar cerere prin care a solicitat instanței de recurs suspendarea judecării cauzei, în baza dispozițiilor art. 244 alin. 1 Cod Procedură Civilă, susținând că a început urmărirea penală împotriva martorului P. G., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă și împotriva reclamantului pentru instigare la aceiași infracțiune.
Prin încheierea de ședință pronunțată la 17.09.2012, instanța de recurs a respins cererea de suspendare, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 244 alin. 1 Cod Procedură Civilă pentru suspendare, întrucât dosarul penal invocat nu are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce se va da în prezenta cauză, deoarece decizia atacată a fost pronunțată și pe baza altor probe, nu numai pe depoziția martorei cercetată penal.
Analizând decizia instanței de apel în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod Procedură Civilă și de criticile de nelegalitate dezvoltate în scris de recurentă, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform articolului 299 și următoarele Cod Procedură Civilă recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate a hotărârii ,deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului (atât în fapt cât și în drept) în apel.
Cauza recursului constă deci în nelegalitatea hotărârii care se atacă și trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de articolul 304 Cod Procedură Civil, motiv pentru care, instanța de recurs nu va analiza în considerentele prezentei decizii criticile formulate de recurentă, care vizează modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul existent la dosar și nici susținerile prin care se reiau practic motivele de fapt din cererile formulate la fond, care nu pot constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 304 Cod Procedură Civilă.
Criticile formulate de recurentă, ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate invocate de aceasta prin cererea de recurs, sunt cele privind lipsa rolului activ al judecătorului, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2 alin. 2 și 3, art. 6, art. 14 și art. 16 din Legea nr. 272/2004 privind interesul superior al minorului interesului, încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 și 24 din Constituție, sub aspectul dreptului la egalitate de arme, la apărare și la contradictorialitate (art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă) și motivarea contradictorie a deciziei recurate (art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă).
Din actele dosarului instanței de apel rezultă că judecătorii apelului au avut rol activ în soluționarea cauzei, astfel cum acesta este reglementat de art. 129 alin. 5 Cod Procedură Civilă, invocând din oficiu calificarea corectă a căii de atac exercitată de părți împotriva sentinței instanței de fond (încheierea din data de 22.06.2011), încuviințând părților, în condițiile art. 295 Cod Procedură Civilă, suplimentarea probatoriului administrat la instanța de fond cu înscrisuri și audierea unui martor (încheierea de la 28.09.2011), ulterior dispunând audierea minorei și suplimentarea probei testimoniale cu încă un martor (încheierea de ședință de la 23.11.2012).
Faptul că instanța de apel a respins o parte din probele solicitate de recurenta pârâtă, respectiv reaudierea martorului audiat la instanța de fond, interogatoriul reclamantului și efectuarea unei noi evaluări psihologice a minorei nu reprezintă motiv de casare sau modificare a deciziei recurate, deoarece respingerea probelor a fost argumentată de instanța de apel, prin încheierile pronunțate în cauză, iar dispozițiile art. 295 Cod Procedură Civilă reglementează posibilitatea instanței de apel (nu obligația) de a reface sau completa probele administrate la prima instanță, precum și de a administra probe noi, dar numai dacă consideră că sun necesare pentru soluționarea cauzei.
Reaudierea martorului de la instanța de fond nu era necesară, în condițiile în care s-a încuviințat audierea altor martori, prin care depoziția martorului de la fond putea fi combătută, dacă era cazul; interogatoriul nu era o probă utilă, în condițiile în care susținerile părților, inclusiv ale reclamantului, cu privire la raportul juridic dedus judecății, erau cunoscute instanței din cererile depuse la dosar (acțiune, întâmpinare, motive apel), iar evaluarea psihologică a minorei era de natură să afecteze interesul superior al acesteia, supunând-o unei noi situații de emoție și stres, după ce fusese audiată de instanța de apel.
Instanța de apel a asigurat astfel pe deplin respectarea exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cele 3 principii desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de recurenta reclamantă, fiind pe deplin respectate.
Pe fondul cererii de vizitare, Curtea reține că instanțele anterioare au soluționat acțiunea cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, respectiv a prevăzute de codul familiei și Legea nr. 272/2004, inclusiv a dispozițiilor legale invocate de recurenta pârâtă.
Potrivit dispozițiilor articolului 14 din Legea nr. 272/21.06.2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții și rudele sale, iar părinții sau orice alt reprezentant legal al copiilor nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, afară de cazul în care instanța constată că o astfel de relație ar contraveni interesului superior al copilului.
Art. 43 din codul familiei prevede expres că, în cazul în care copilul minor a fost încredințat unui părinte, acesta exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul precum și de a veghea la creșterea, educarea și pregătirea lui profesională, iar potrivit art. 63 din Codul familiei, copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceiași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.
Modalitățile de exercitare a dreptului de vizitare se stabilesc de instanța de judecată, dacă părțile nu se învoiesc, criteriul principal de care se ține seama fiind, în toate cazurile interesul copilului.
Din probele administrate în cauză a rezultat că minora A. G. B. s-a născut la data de 29.03.2006 și este fiica din afara căsătoriei a intimatului reclamant și a recurentei pârâte, astfel cum rezultă din certificatul de naștere depus la dosar.
Filiația față de tată a fost stabilită prin recunoaștere, în condițiile art. 57 alin. 2 C.fam., recunoaștere ce nu a fost contestată legal până la data soluționării acestui recurs, de către recurenta reclamantă, deși avea această posibilitate, conform dispozițiilor art. 58 din codul familiei.
În aceste condiții, în mod corect s-a apreciat de instanța anterioară că intimatul reclamant are calitate procesuală activă în cauză, fiind, potrivit actului depus la dosar, și textelor de lege mai sus menționate, tatăl minorei a cărui vizitare se solicită prin acțiune.
Apărările formulate de recurenta pârâtă pe parcursul soluționării cauzei, pe cale de întâmpinare, iar ulterior prin apel și recurs, prin care s-a susținut că reclamantul nu ar fi tatăl minorei, nu pot suplini demersul judiciar prevăzut de lege în acest sens și nici nu a fost dovedit cu probe din care să rezulte cine este adevăratul tată al fetiței.
Nu există în cauză, cu privire la acest aspect, autoritate de lucru judecat, prin hotărârile judecătorești invocate de recurentă, instanța respingând acțiunea de stabilire paternitate formulată de reclamant pentru lipsă calitate procesuală activă, dar nu pentru că s-ar fi dovedit că acesta nu este tatăl minorei, ci pentru că are la îndemână posibilitatea recunoașterii acesteia, în condițiile legii.
În această situație, față de actul de stare civilă depus la dosar, instanțele anterioare au reținut corect că intimatul reclamant este tatăl minorei și are, conform legii, dreptul de a avea legături personale cu fetița sa și de a veghea la creșterea și dezvoltarea acesteia.
S-a considerat de tribunal că o relație firească tată - fiică și un echilibru firesc între interesul superior al copilului și dreptul de vizitare al intimatului se poate realiza doar prin luarea minorei la domiciliul tatălui de două ori pe lună, după un program bine stabilit.
Soluția este legală și satisface pe deplin atât dreptul tatălui de a veghea la creșterea și educarea minorei, dar mai ales interesul superior al fetiței de a-și cunoaște tatăl, de a construi și menține, pe viitor, relații firești cu acesta și cu familia sa, fără ca aceste legături să fie influențate negativ de starea tensionată existentă între părți, dovedită pe deplin de probatoriile administrate și necontestată de aceștia.
Starea de incertitudine în care se află minora în prezent se datorează, pe de o parte tatălui, care nu a recunoscut-o de la naștere, dar mai ales mamei, care de la naștere și până în prezent nu a făcut nimic pentru stabilirea paternității minorei, s-a opus ulterior demersurilor făcute de reclamant în acest sens, și i-a insuflat fetiței ideea că reclamantul nu este tatăl său și că este un om rău, astfel cum rezultă din referatul depus la fila 62 din recurs.
Această stare de incertitudine nu poate fi benefică dezvoltării psihice a minorei și nu poate înceta decât prin stabilirea unui program de vizitare a minorei de către tată, care să-i ajute să se cunoască și să construiască o relație normală tată – copil, de care, evident, inclusiv fetița are nevoie.
Dată fiind starea tensionată existentă între părți, lipsa totală de comunicare între acestea, vârsta fetiței, dar și faptul că intimatul reclamant are o familie organizată, inclusiv copii majori, de care, până la proba contrară, s-a ocupat corespunzător, instanțele au apreciat corect că se impune ca vizitarea fetiței să se facă prin luarea sa din domiciliul mamei.
Decizia este legală și nu cuprinde motive contradictorii, astfel cum se susține de recurentă.
Atitudinea agresivă a intimatului reclamant a fost reținută de instanța de apel, în ceea ce privește relația dintre părți și nu relația dintre reclamant și minoră, fiind evidențiată în egală măsură și atitudinea negativă a recurentei, care, prin toate mijloacele încearcă să-l scoată pe reclamant din viața fiicei sale.
Instanța a reținut în egală măsură dreptul minorei de a clădi treptat o relație firească și cu surorile sale și nu se poate susține că există o contradicție între această reținere și soluția dispusă, de luare a minorei din domiciliul mamei.
Nu s-a dovedit în cauză, astfel cum impuneau dispozițiile art. 1169 Cod Civil, reglementarea în vigoare la data formulării acțiunii, că un contact direct între familia actuală a reclamantului și fetiță ar fi de natură să pericliteze procesul de creștere și dezvoltare a acesteia, susținerile făcute în recurs în acest sens fiind simple speculații.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel este legală și având în vedere faptul că modalitatea de vizitare stabilită de instanțele anterioare nu are caracter permanent, putând fi modificată la cerere de către instanță, ori de câte ori s-ar dovedi că s-au schimbat împrejurările ce au impus un astfel de program, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă A. M., împotriva deciziei civile nr. 204 A din 29.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant F. A. și cu Autoritatea Tutelară - P. S. 4 BUCUREȘTI.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L.
2 ex./11.12.2012
TB-S.5 – C.L.B.; C.D.C.
Jud.S.4 – M.-O.R.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
