Partaj judiciar. Decizia nr. 1419/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1419/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 1419/2014
Dosar nr._
(_ )
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1419
Ședința publică de la 07.10.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta – reclamantă F. I., împotriva deciziei civile nr.383 A din data de 01.04.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii – partaj judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă avocat G. O., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante F. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depune) și avocat C. R., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea procedează la legitimarea recurentei - reclamante, aceasta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Recurenta – reclamantă, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 75 lei, potrivit chitanței nr._ (174) din data de 29.09.2014, aferente cererii de recurs, precum s-a dispus prin rezoluția administrativă.
Depune un set de înscrisuri, respectiv adresă emisă de . din care rezultă că există o singură unitate locativă și două hotărâri judecătorești care tranșează definitiv problema imobilului.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, susține că nu a contestat împrejurarea potrivit căreia inițial spațiul ar fi o singură unitate locativă. Datorită evoluției situației, spațiul a fost divizat în două unități distincte (dat către două familii) cu o mică suprafață în care exista o coproprietate forțată.
La solicitarea instanței, recurenta – reclamantă, prin apărător, având cuvântul, învederează că nu deține la acest moment asupra sa încă un exemplar al hotărârilor judecătorești pe care le-a depus astăzi, spre a fi comunicate și părții adverse.
Curtea, în urma deliberării, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare a cauzei, pentru a da posibilitatea reprezentantul intimatului – pârât să ia cunoștință de înscrisurile ce au fost depuse astăzi, în ședință publică.
La a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat G. O., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante F. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București și avocat C. R., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea probei cu înscrisuri solicitată de partea adversă, actele depuse neavând legătură cu obiectul cauzei.
Curtea, în urma deliberării, față de proba cu înscrisuri solicitată de partea recurentă, o va încuviința, urmând ca înscrisurile să fie avute în vedere în raport de obiectul litigiului, de criticile invocate și de situația stabilită de instanța de apel.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta – reclamantă F. I., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate și în subsidiar casarea, având în vedere următoarele argumente:
În ceea ce privește prima problemă – ieșirea din indiviziune – potrivit dispozițiilor art.728 din Codul civil, arată că imobilul constituie o singură unitate locativă, nu poate fi repartizat, nu are baie și nici bucătărie. Proprietarului imobilului i-a fost respinsă acțiunea în revendicare, iar situația acestuia va fi reglementată de prevederile Legii nr.165/2013, cele două camere rămânând în mod definitiv statului.
Pe de altă parte, a solicitat cumpărarea încăperilor în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, iar potrivit raportului de expertiză valoarea a fost stabilită la 40.000 euro.
Concluzionând, hotărârile anterioare, sunt formale, nemotivate, nelegale și netemeinice.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, față de următoarele argumente:
În ceea ce privește ieșirea din indiviziune, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art.728 din Codul civil, având în vedere că nu există o stare de coproprietate, potrivit rapoartelor de expertiză întocmite (coproprietatea forțată poate fi reținută doar cu privire la vestibul, astfel cum s-a reținut prin primul raport de expertiză întocmit în fața instanței de fond).
Cu privire la solicitarea de vânzare a spațiilor, se impune a fi avută în vedere cererea completatoare depusă în faza de fond, întemeiată pe Legea nr.10/2001. Prin urmare, modificarea formulată ulterior în baza Legii nr.112/1995, însă după încheierea dezbaterilor, la acel moment nemaiputând fi făcute noi cereri și nemaiputând fi schimbat obiectul cauzei, nu poate fi primită. Și în condițiile în care se solicita vânzarea respectivelor spații în temeiul Legii nr.112/1995, reclamantul nu a avut calitatea de chiriaș. Calitatea de chiriaș a deținut-o doar pentru suprafața cumpărată și prevederile art.9 din Legea nr.112/1995 au fost deja aplicate reclamantului.
Față de susținerea reprezentantului reclamantei sub aspectul lipsei băii și a bucătăriei, nu este real, având în vedere că este vorba despre un spațiu destul de mare, fiind divizat în două unități locative, fiecare amenajate cu baie și bucătărie.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/12.10.2012 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ , s-a respins acțiunea formulată de reclamanta F. I., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Instanța de fond a reținut că reclamanta a cumpărat de la pârât, în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 12.05.1999, apartamentul nr. 6, situat la etajul 2 al imobilului din .. 1A, . trei camere, hol bucătărie, baie, terasă și cota parte indiviză 50% din vestibul.
Pentru a se admite cererea de ieșire din indiviziune este necesar să existe premisa impusă de art. 728 din Codul civil, și anume existența unei stări de coproprietate.
În cauză, însă reclamanta nu deține construcția în coproprietate. Prin actul translativ de proprietate încheiat cu pârâtul, prin mandatarul . a dobândit dreptul de proprietate asupra unor părți distincte, individualizate din imobil, astfel cum sunt acestea descrise în contract, respectiv trei camere, hol, bucătărie, baie, terasă și cota-parte indiviză 50% din vestibul.
Cu excepția vestibulului, drepturile reclamantei și ale pârâtei nu se întâlnesc în nici o porțiune materială din imobil, fiecare având un drept exclusiv asupra unei părți determinate din imobil, care este fracționat în materialitatea lui, și fiecare parte materială aparține în exclusivitate unui singur proprietar, respectiv trei camere, hol, bucătărie, baie, terasă aparțin în exclusivitate reclamantei conform mențiunilor din titlul său de proprietate, iar restul încăperilor din același imobil au rămas în proprietatea exclusivă a pârâtei; față de această situație, este așadar exclusă posibilitatea ieșirii părților din indiviziune, cum s-a pretins prin acțiune, deoarece lipsește premisa impusă de art. 728 din Codul civil, și anume existența unei stări de coproprietate.
Aceste aspecte reies și din raportul de expertiză întocmit în cauză și care concluzionează că în în prezent cele două unități locative sunt relativ distincte.
În ce privește vestibulul din care reclamanta deține doar cota de 50%, din analiza anexelor raportului de expertiză, intanța a constatat că acesta reprezintă calea de acces atât către apartamentul proprietatea reclamantei, cât și către camerele rămase în proprietatea pârâtei. Prin urmare, este vorba despre un bun care prin destinația sa poate fi folosit de mai mulți coproprietari, fiind un caz de coproprietate forțată asupra părților și dotărilor comune din clădirile cu mai multe apartamente de locuit, or, coproprietatea stabilă și forțată nu poate fi sistată pe cale comună a ieșirii din indiviziune.
În ce privește starea tehnică a imobilului, instanța a reținut că aceasta este irelevantă din punct de vedere juridic în soluționarea unei cereri de ieșire din indiviziune, ieșirea din indiviziune în sensul art. 728 din Codul civil fiind condiționată exclusiv de existența stării de coproprietate obișnuită asupra bunului cu privire la care s-a cerut partajul.
În consecință, constatând că părțile nu se află în stare de coproprietate asupra imobilului, susceptibilă a i se pune capăt printr-o acțiune de ieșire din indiviziune, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
În ce privește capătul de cerere formulat de reclamantă în subsidiar, prin cererea completatoare, instanța apreciază că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor urma.
Potrivit art 9 din Legea nr. 10/2001, indicat de reclamantă la termenul din data de 09.12.2011 drept temei juridic al cererii completatoare, Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se afla în prezent, se restituie în natura în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.
Instanța a constatat că reclamanta, prin cererea completatoare, a solicitat obligarea pârâtei la a vinde către reclamantă camerele aflate în proprietatea sa din imobilul în litigiu. Or, dispozițiile legale indicate nu reglementează o astfel de obligație, ci reglementează o procedură specială de restituire sau despăgubire cu privire la persoanele ce au deținut imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pentru toate aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta F. I. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primarul General.
Împotriva sentinței civile menționate mai sus, reclamanta a formulat apel în termen legal, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 12.02.2013.
Prin motivele de apel, astfel cum au fost completate la termenul din 03.09.2013, apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a ținut cont de obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, că apartamentul pe care-l deține nu este în coproprietate forțată cu statul, deoarece cota-parte preluată și aflată în proprietatea de stat nu este o unitate locativă de sine stătătoare, ci o creație a perioadei comuniste prin împărțirea singurului apartament în două entități.
S-a mai susținut că nu se creează nici un prejudiciu altui proprietar dacă s-ar dispune ieșirea din indiviziune prin preluarea cotei statului, deoarece apelanta-reclamantă este singură pe etaj, neexistând probleme juridice privitoare la acest apartament, astfel că ieșirea din indiviziune este singura modalitate de rezolvare legală.
Apelanta-reclamantă arată că instanța de fond trebuia să găsească o modalitate în conformitate cu art. 673 Cod Procedură Civilă prin care să propună pârâtei un mod de rezolvare care să conducă la sistarea stării de indiviziune, deoarece apelanta dorește să plătească o chirie sau contravaloarea proprietății de stat, familia sa fiind numeroasă iar unii membri având diferite afecțiuni.
În aceste condiții apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii de ieșire din indiviziune.
La termenul din 01.20.2013, tribunalul a încuviințat pentru apelanta-reclamantă proba cu expertiză construcții și pentru ambele părți, proba cu înscrisuri.
La data de 30.01.2014 a fost depus prin serviciul registratură, raportul de expertiză construcții la ale cărei concluzii părțile nu au formulat obiecțiuni.
Prin decizia civilă nr.383 A/01.04.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă F. I., împotriva sentinței civile, ca nefondat.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, tribunalul a apreciat că, referitor la ieșirea din indiviziune cu privire la camerele proprietate de stat prin atribuirea acestora către apelanta – reclamantă, aceasta se află în indiviziune cu pârâtul numai în privința vestibulului din care fiecare parte are o cotă-parte de 50%, acesta fiind în coproprietate forțată, aspect care rezultă din expertiza efectuată la fond și din actele de proprietate ale apelantei-reclamante.
Or, nu se poate dispune ieșirea din indiviziune cu privire la coproprietatea forțată asupra părților comune ale imobilului care reprezintă calea de acces către apartamentul apelantei-reclamante și către spațiul rămas în proprietatea pârâtei.
Acest aspect rezultă cu claritate din expertiza efectuată la instanța de fond, prin care expertul M. V. a identificat și a precizat prin anexele la raport, suprafața aflată în indiviziune și care este reprezentată de vestibul. Celelalte camere aflate pe același etaj cu apartamentul deținut de apelanta - reclamantă sunt proprietatea exclusivă a statului și în privința acestora nu se poate dispune ieșirea din indiviziune.
În privința necesității vânzării către apelanta-reclamantă a spațiilor deținute de intimatul-pârât la etajul 2 lângă apartamentul reclamantei, tribunalul a reținut că această vânzare a fost precizată de apelanta-reclamantă ca putând fi dispusă de instanță în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001; or, tribunalul a constatat că temeiul juridic indicat de apelanta-reclamantă nu este aplicabil cauzei de față, el referindu-se la posibilitatea restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Trebuie menționat faptul că, prin motivele de apel, nu s-a criticat temeiul juridic indicat de apelanta - reclamantă pentru cererea subsidiară, ci s-a precizat ca temei și Legea nr. 112/1995 pe care apelanta a indicat-o ca temei juridic după închiderea dezbaterilor și după amânarea pronunțării pentru data de 05.10.2012.
Or, în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Eventuala modificare a temeiului juridic al cererii subsidiare trebuia pusă în discuția părților înainte de închiderea dezbaterilor, de către reclamantă (în condițiile în care aceasta a beneficiat și de apărare calificată).
În aceste condiții, tribunalul a constatat că soluția care se impune este aceea a respingerii apelului ca nefondat, în temeiul art. 296 Cod Procedură Civilă.
Împotriva sentinței civile nr._/12.10.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București și a deciziei civile nr.383 A/01.04.2014 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă a declarat recurs reclamanta F. I., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, având în vedere următoarele motive:
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat:
- ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în București,
Bulevardul D. G. nr. 1 A, ., ., prin preluarea camerelor proprietate de stat;
- plata sultei reprezentând contravaloarea proprietății de stat
preluate în proprietate.
Prin cererea completatoare, reclamanta a solicitat să-i fie vândută cota indiviză a statului conform Legii nr.112/1995, acest lucru fiind precizat oral și scris la instanța de fond și nefiind luat în considerare.
Motivarea acțiunii a vizat faptul că imobilul este în indiviziune, iar acest apartament inițial a reprezentat o singura proprietate, dar regimul comunist, în urma industrializării, a împărțit abuziv imobilul în două proprietăți ajungându-se la diferite situații absurde care se perpetuează și astăzi.
Primăria Municipiului București care este proprietara acestei cote indivize în numele statului român nu a rezolvat niciodată problemele legate de cotele indivize și nici nu s-a implicat în refacerea patrimoniului Bucureștiului și în special, clădirile cu bulina roșie, printre care se numără și acest imobil, care a fost afectat grav de numeroase cutremure.
Instanțele de fond și de apel nu au analizat juridic posibilitatea sistării stării de indiviziune, motivarea hotărârilor fiind formală.
Expertizele tehnice imobiliare efectuate la fond și apel de care instanțele nu au ținut cont evidențiază o singură concluzie: se poate dispune sistarea stării de indiviziune la acest apartament.
Recurenta – reclamantă prezintă pe scurt concluziile din cele două rapoarte de expertiză.
Raportul de expertiză imobiliară întocmit de arhitect M. V.: „Concluzii (…) 2. Cele două unități actualmente relativ distincte (având în indiviziune vestibulul) au fost inițial o singură unitate locativă. Se menționează faptul că unitatea locativă de stat, așa cum este actualmente constituită, nu se încadrează în prevederile exprese ale legii locuinței, fiind lipsită de baie.
Intervenții minime pot readuce unitatea locativă la condiția anterioară, prin desființarea compartimentării holului, readucerea delimitării vestibulului (a se vedea Anexa 2 ) pe vechiul aliniament (evidențiat de pardoselile din mozaic ale acestuia, față de cele de parchet ale holului) și desființarea stării de indiviziune”.
Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de inginer Casta M.: „Concluzii: Inițial la darea imobilului în exploatare (an 1935) pe fiecare nivel se afla un apartament unifamiliar, alcătuit din 3 camere de
locuit, sufragerie, birou și dependințe, bucătărie, baie, WC serviciu, etc..
1. Ulterior în anii 50, astfel de apartamente au fost dezmembrate,
cum a fost și cazul întregului apartament în litigiu.
2. Zona din apartament proprietate de stat a constituit o perioadă un
apartament trunchiat, fără baie, cu acces prin scara de serviciu.
3. Prin alipirea acestei zone în litigiu, se revine la forma inițială a
apartamentului, care ființa ca o unitate locativă distinctă”.
Din aceste expertize se poate trage o concluzie foarte amară: regimul comunist a disecat apartamentele în mai multe unități locative, pentru acoperirea necesitaților de spațiu locativ, însă, în așa-zisa democrație, nu se mai poate reveni la un singur apartament, deoarece Primăria Municipiului București se opune ca de fapt, la majoritatea acțiunilor în revendicarea proprietăților, iar instanțelor le este mai ușor sa respingă aceste acțiuni de ieșire din indiviziune, decât să rezolve și să atenueze abuzurile făcute în perioada comunistă.
Dacă nu ar fi hilar, este chiar foarte tragic să dorești să ieși din indiviziune pentru a consolida blocul, să plătești statului o sumă de bani pentru camere afectate de igrasie care reprezintă cota-indiviză pe care recurenta – reclamantă o solicită, în situația în care imobilele de patrimoniu sunt restituite unor persoane care nu au legătură cu proprietatea și nici cu naționalizarea.
Susține recurenta – reclamantă că în toată perioada procesului, a trebuit să refacă zidăria camerelor, să înlăture mucegaiul care domina aceste camere, a zugrăvit și vopsit camerele proprietate de stat, deoarece nu putea să stea împreună cu familia sa în mucegai între zidurile crăpate și cu geamuri sparte.
Recurenta – reclamantă a intervenit de multe ori la autorități să facă igienizarea, dar Primăria Municipiului București nu are nici un fel de interes, iar consolidările imobilelor sunt minciuni în campania electorală.
Aceasta este România în care oamenii plătesc taxe și impozite și nu li se întoarce absolut nimic, decât o bătaie de joc la nivel național.
Instanța de apel motivează superficial hotărârea, în opinia ei, numai vestibulul este în coproprietate forțată în cotă-parte de 50%, dar uită că sufrageria a fost împărțită printr-un zid care artificial a creat două proprietăți (vezi raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de inginer Casta M.). Prin ieșirea din indiviziune se poate reveni la o singură unitate locativă distinctă, fără să deranjeze sau să afecteze vreo proprietate, iar Statul încasează o sumă de bani care, în opinia recurentei – reclamante, este foarte mare.
Instanța de apel nu a luat în considerare adresa nr. 2411/8.12.2011 a S.C. ROM-VIAL S.A. în care s-a specificat că cele două locuințe de la etajul 2 (apartamentul în litigiu) au constituit inițial o singură unitate locativă cu acces principal și altul secundar, iar de-a lungul anilor, spațiul a fost împărțit și închiriat la două familii diferite.
Instanța de apel nu a analizat că recurenta – reclamantă este persoană îndreptățită să solicite ieșirea din indiviziune, deoarece deține o cotă majoritară din acest apartament și are o familie numeroasă, care are nevoie de o locuință.
Față de cele învederate, recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, iar în conformitate cu art. 312 din Codul de procedură civilă, modificarea hotărârii atacate, iar pe fond, să se dispună sistarea stării de indiviziune și obligarea la plata sultei în valoare de 67.420 lei, conform raportului de expertiză imobiliară a expertului Casta M. și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, fond, apel și recurs.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare, potrivit art. 308 al.2 Cod Procedură Civilă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă: adresa nr. 2411/08.12.2011 a . civilă nr. 240/23.02.2009 a Tribunalului București – Secția a III – a Civilă și decizia civilă nr. 6150/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia și sentința recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea constată preliminar, că al nouălea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, statuează: „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate:… 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.
În privința secundei ipoteze vizate de acest motiv de recurs - încălcarea sau aplicarea greșită a legii – Curtea observă că el se referă la situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Textul de lege se referă în principal, la aplicarea normelor de drept substanțial, iar pentru a putea fi incident acest motiv de modificare, este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii, să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate. Noțiunea de lege trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând și actele normative subordonate.
În literatura și practica judiciară, s-a arătat că ipoteza secundă poate viza și nesocotirea legii procesuale, pentru acele situații care nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte motive de recurs, precum ar fi nerespectarea termenelor prohibitive, neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței, depunerea cererii de apel la o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea atacată (în acest sens, B., G.; R., D. – „Codul de Procedură Civilă Comentat și Adnotat”, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1996, pag. 487-488 ).
2. Curtea constată că recurenta invocă prin criticile sale, ipoteza secundă a motivului de recurs în discuție, respectiv aplicarea greșită a prevederilor de drept procesual ale art. art.6731 și următoarele Cod procedură civilă, referitoare la procedura împărțelii judiciare.
Or, potrivit art. 6731 Cod Procedură Civilă, „Judecarea oricărei cereri de împărțeală privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună se face cu procedura prevăzută în capitolul de față, în afara cazurilor în care legea stabilește o altă procedură”.
În același sens, art.6732 Cod Procedură Civilă ilustrează: „reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care urmează a avea loc împărțeala, titlul pe baza căruia se cere împărțeala, toate bunurile supuse împărțelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana care le deține sau le administrează”.
Analiza acestor prevederi procesuale denotă premisa oricărei proceduri de împărțeală judiciară: existența unei stări de proprietate comună, reclamantul fiind obligat să indice în cadrul cererii sale titlul care atestă această stare și în temeiul căruia se cere împărțeala.
i. Or, astfel cum în mod judicios au constatat instanțele devolutive, între părțile procesuale nu există o astfel de stare juridică, recurenta exhibând ca și titlu, contractul său de vânzare-cumpărare nr._ din 12.05.1999, prin care a cumpărat de la pârâtul intimat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 6, situat la etajul 2 al imobilului din .. 1A, . trei camere, hol bucătărie, baie, terasă și cota-parte indiviză 50% din vestibul.
Acest contract a atestat translatarea dreptului de proprietate exclusivă asupra apartamentului precizat (mai puțin vestibulul care este comun ambelor apartamente de la etajul 2) în patrimoniul recurentei.
Celelalte încăperi de la etajul 2 au rămas pe mai departe, în proprietatea exclusivă a intimatului, exceptând vestibulul care reprezintă, conform ambelor expertize efectuate în cauză, holul comun al ambelor apartamente.
Așadar, neexistând o stare de proprietate comună asupra altor încăperi decât vestibulul, în mod corect a fost respinsă cererea de împărțeală judiciară, probele administrate de recurentă în recurs, nemodificând sub nici un element, această situație.
Argumentele dezvoltate de recurentă, relative conceperii imobilului ca o singură unitate locativă, relative neglijenței intimatului în întreținerea spațiilor care îi aparțin, sunt nerelevante cauzei, prin prisma obiectului cererii deduse judecății.
Nu mai puțin, trimiterile recurentei la expertizele efectuate în cauză, nu sunt de natură să contureze starea de proprietate comună, cât timp ambii experți au constatat starea de coproprietate doar asupra vestibulului.
ii. În privința vestibulului, Curtea reține că întradevăr, prin excepție de la regula instituită de art. 728 cod civil potrivit cu care proprietatea comună pe cote-părți este temporară, există situații în care coproprietatea apare ca fiind forțată și perpetuă, dincolo de voința coproprietarilor. De regulă, ea are ca obiect bunuri care prin natura sau prin destinația lor pot fi folosite de mai mulți coproprietari. Prin definiție, bunurile de folosință comună, asupra cărora există coproprietate forțată, sunt accesorii față de altele care sunt bunuri principale și care sunt proprietatea exclusivă a fiecărui coproprietar. Prin urmare, coproprietatea forțată și perpetuă are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate exclusivă, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că o cotă-parte din coproprietatea forțată se transmite automat o dată cu bunul principal, independent de existența unei mențiuni exprese în acest sens în cuprinsul actului, iar pe de altă parte, că aceasta se poate înstrăina numai o dată cu bunul principal. Această din urmă coproprietate se menține independent de voința copărtașilor și este determinată de destinația bunului respectiv.
Aplicând aceste considerații teoretice la situația din cauză, Curtea are în vedere faptul că vestibulul reprezintă holul comun care deservește ambele unități locative de la etajul 2, el subsumându-se așadar, categoriei părților comune aflate în proprietate forțată și perpetuă.
Făcând obiectul unui drept de coproprietate forțată, ca urmare a utilizării sale comune în mod necesar, Curtea observă că soluția instanțelor devolutive, de respingere a cererii de chemare în judecată, este corectă și sub acest aspect.
Transformarea acestei părți comune în proprietate exclusivă ar fi de natură, dat fiind regimul juridic al proprietății perpetue, să aducă atingere normalei exercitări a dreptului de proprietate asupra spațiilor care revin părților în exclusivitate.
Mai mult decât atât, nici eventualul acord al actualului coproprietar - intimatul pârât, nu ar putea să conducă la partajarea acestui spațiu, întrucât nu s-ar proteja interesul proprietarilor ulteriori, ce ar avea la rândul lor nevoie de această parte comună a imobilului ce asigură o folosință la nivelul cel mai bun posibil al spațiilor aflate în proprietate exclusivă.
Nu în ultimul rând, Curtea observă că în cazul proprietății comune pe cote-părți forțate și perpetue, precum este cazul vestibulului, părțile se pot comporta față de bunul comun ca și cum ar apărea ca proprietari exclusivi. Aceasta înseamnă că ele pot exercita acte de folosință asupra bunului care formează obiectul dreptului de proprietate pe cote-părți, chiar în integralitatea sa, dar cu respectarea a două limite: folosința astfel exercitată să nu aducă atingere dreptului egal și reciproc al celuilalt coproprietar, iar folosința trebuie exercitată numai în interesul fondului căruia i-a fost afectat bunul comun accesoriu.
3. În privința criticilor arondate greșitei omisiuni de soluționare a cererii sale de vânzare a părții deținute de intimat, în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea constată în consonanță cu tribunalul, împrejurarea că acest temei juridic nu a fost invocat prin cererea completatoare formulată la data de 11.11.2011 (fila 20 dosar fond), cerere care s-a grefat exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci după ce instanța de fond a închis dezbaterile și a rămas în pronunțare, concret după a doua amânare a pronunțării (a se vedea fila nr. 108 dosar fond). În acest context, este evident că raportat la prevederile art. 132 în referire la art. 134 Cod Procedură Civilă, instanța de fond nu a fost învestită în mod legal și cu această cerere - de vânzare a imobilului către reclamanta recurentă, în temeiul Legii nr. 112/1995.
4. În privința cererii de vânzare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Curtea constată de asemenea, că în mod corect a fost respinsă, întrucât recurenta nu se încadrează în domeniul subiectiv de aplicare al acestui act normativ special, domeniu configurat de prevederile art. 3 și 4 din lege: persoanele fizice sau juridice foste proprietare ale imobilelor preluate abuziv de statul comunist sau succesorii acestora.
5. Sub un ultim aspect, Curtea constată în privința celui de-al șaptelea motiv de recurs invocat de recurentă, că el nu este întemeiat, pentru următoarele argumente:
Potrivit acestui text legal, „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate(…)7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.”
După cum s-a statuat, fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic complet, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, aspect circumscris înseși esenței înfăptuirii justiției.
Acest motiv de recurs invocat este nefondat, deoarece în cauză, tribunalul și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă menționat.
Astfel, instanța de judecată de apel, ca de altfel și cea de fond, și-au expus concluziile, în mod argumentat și coerent din punct de vedere juridic, ele grefându-se pe obiectul și temeiul juridic al cererilor formulate.
Nu în ultimul rând, nu se poate reține în mod întemeiat că instanța de apel nu și-ar fi motivat hotărârea sau că aceasta ar fi lapidară, concizia și strictețea juridică a argumentelor instanței de apel fiind prioritare și realizate în cauză, nefiind condiționate astfel cum am evocat, de obligativitatea detalierii inutile a motivației.
Așadar, motivarea hotărârilor pronunțate anterior în cauză, nu suferă de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul acestui motiv de nelegalitate.
Pentru ansamblul acestor considerente, reținând totodată, că celelalte critici ale recurentului vizează în realitate, situația de fapt care excede controlului exclusiv de legalitate al prezentei instanțe de recurs, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanțele au pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă F. I., împotriva deciziei civile nr.383 A/01.04.2014 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă și a sentinței civile nr._/12.10.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Respinge cererea recurentei – reclamante privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Ia act că intimatul – pârât nu a cerut cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./05.12.2014
TB-S.3 – I.I.; C.P.
Jud.S.1 – A.M.V.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1418/2014. Curtea... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 94/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
