Obligaţie de a face. Decizia nr. 1398/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1398/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-10-2014 în dosarul nr. 1398/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1398
Ședința publică de la 06.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
Pe rol fiind pronunțarea recursurilor formulate de recurenții-reclamanți C. I. și C. I., precum și de recurentul-pârât N. P., împotriva deciziei civile nr. 689 A din 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – obligația de a face.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 22.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 29.09.2014 și apoi la 06.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 16.02.2011, reclamanții C. I. si C. I. au chemat în judecată pe pârâtul N. P., solicitând să se dispună sistarea lucrărilor ce s-au efectuat cu încălcarea autorizației de construcție nr. 488/19.08.2010 pentru imobil S+P+4 etaje, construcție ce se realizează in regie proprie de către pârât în București, ., sector 6, întrucât nu s-a respectat autorizația de construcție acordata, construindu-se în fapt un imobil S+P+6 etaje, cu spațiu comercial la parter, parcare subterana, care a afectat proprietatea acestora, să se dispună demolarea construcției întrucât nu a fost respectata amprenta la sol fata de cea pentru care s-a primit autorizația si s-au construit spatii comerciale, parcare subterana si doua etaje fără autorizație, să se dispună refacerea amplasamentului prin aducerea la situația inițială, pe suprafața pentru care construcția nu a fost autorizata, să se dispună obligarea paratului sa facă subzidirea clădirii reclamanților pe calcan, sa refacă izolația si tencuiala imobilului întrucât prin manevrele de construire a noului imobil au lovit imobilul reclamanților spre nord, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecata.
Prin sentința civilă nr.6052/28.06.2011, Judecătoria Sectorului 6 București a respins cererea formulată de reclamanții C. I. și C. I. în contradictoriu cu pârâtul N. P., ca neîntemeiată, a obligat reclamanții la_,16 lei, cheltuieli de judecată, către pârât.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 6 iunie 2003, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.509 de BNP D.-N. M., reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului in suprafața de 351 mp situat in București, ..29, sector 6. In baza autorizației de construire nr._04, reclamanții au edificat pe acest teren o construcție cu destinația spațiu comercial, birouri si locuința cu regim de înălțime S+P+1E. La limita din dreapta, acest imobil se învecinează cu imobilul situat pe ., proprietatea paratului.
Astfel cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._10, paratul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului in suprafața de 853,88 mp situat la adresa menționata anterior, iar in baza autorizației de construire nr._10 eliberata de Primăria sector 6 București, care autoriza executarea lucrărilor de construire pentru locuința cu regim de înălțime S+P+4E, acesta ridica un imobil cu regim de înălțime S+P+6E, având amprenta la sol de 684 mp, in loc de 351,40 mp, cat prevedea autorizația de construire. In aceste condiții, paratului i se eliberează autorizația de construire nr.8142010, pentru . întocmind si o noua documentație tehnica in conformitate cu disp. art.7 alin.151 din Legea nr.50/1991.
Din coroborarea documentației tehnice întocmite pentru obținerea acestei ultime autorizații cu aspectele arătate de expertul tehnic Ș. E. V. in analiza comparata a caracteristicilor tehnice, geometrice, arhitecturale si constructive ale clădirii existente in fapt la adresa din ., sector 6, rezulta ca au fost respectate in totalitate prevederile legale in vigoare si normele tehnice in vigoare la realizarea construcției, existând corespondenta intre caracteristicile prevăzute in proiect si cele existente in fapt in prezent.
Totodată, așa cum rezulta din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 605/27.12.2010 coroborat cu raportul de expertiza, fila 279 dosar, construcția situata pe . este terminata. Prin urmare, fata de disp. art. 37 alin. 2 din Legea nr.50/1991, care prevăd ca lucrările de construcții se considera finalizate daca s-au realizat toate elementele prevăzute in autorizație si daca s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor, prin raportare si la disp. art. 37 alin. 5 din lege si încheierea nr._/2011 a OCPI sector 6, construcția este finalizata, astfel incat instanța nu poate sa dispună sistarea lucrărilor, solicitarea reclamanților presupunând ca acestea ar fi in curs de executare, ceea ce nu este cazul in speța.
In privința faptului ca aceasta construcție nu respecta amprenta la sol, de asemenea, alte 2 etaje au fost construite cu depășirea cadrului autorizației de construire, astfel cum s-a arătat anterior, aceasta situație este reala, însa, paratul a obținut o noua autorizație de construire, nr.814/2010, a întocmit o noua documentație tehnica care corespunde modificărilor intervenite, astfel încât instanța nu se poate limita doar la analiza primei autorizații de construire, nr.488/2010.
Atât timp cat paratul a reluat procedura de autorizare in condițiile in care lucrările efectuate au depășit limitele autorizației inițiale si a obținut un nou act fata de care lucrările realizate se conformează, instanța nu poate aprecia ca acestea încalcă prevederile in vigoare si sa dispună demolarea sau refacerea amplasamentului inițial.
De altminteri, reclamanții nu se afla in poziția de a cenzura modalitatea de respectare de către parat a prevederilor Legii nr.50/1991, in acest scop legea prevede atribuții clare pentru instituțiile statului, aceștia putând sa invoce doar prejudicierea propriilor interese, prin afectarea construcției lor aflate in vecinătatea celei a paratului, din perspectiva realizării unei construcții ilegale.
Din acest punct de vedere, însa, raportul de expertiza a stabilit ca in interiorul subsolului construcției reclamanților, pe peretele interior care se afla in vecinătatea imobilului din ., nu exista infiltrații sau fisuri, iar cele doua construcții nu sunt realizate in sistem rost alipit, intre ele existând o distanta de 5,05 m, din care 4,90 m se afla pe proprietatea paratului. Data fiind diferența de cota de fundare ale celor doua construcții, in raport de distanta dintre acestea, expertul retine ca nu a fost necesara executarea unei subzidiri la imobilul reclamanților.
De asemenea, expertul nu a constatat existenta niciunui fel de avarii datorate unor încărcări suplimentare sau unor tasări neuniforme la clădirea reclamanților.
Față de aceste constatări, expertul a concluzionat ca nu a fost afectata structura de rezistenta a imobilului situat pe ..29, proprietatea reclamanților, iar lucrările de subzidire invocate de aceștia nu numai ca nu sunt necesare, dar o asemenea soluție tehnica este greșita, putând avea o influenta negativa asupra structurii de rezistenta a clădirii.
Raportat la cererea cu care reclamanții au investit instanța, prin care invocau existenta unor deteriorări ale izolației si tencuielii imobilului, instanța va avea in vedere aspectele constate de expert, care a reținut existenta unor deteriorări locale ale termoizolației si stratului de finisaj exterior, dar nu va putea retine ca acestea au fost provocate de parat in cursul operațiunilor de construire, de vreme ce reclamanții nu au administrat nici o proba din care sa rezulte fara dubiu ca acestea au fost determinate ca urmare a unei acțiuni sau inacțiuni a paratului in timpul realizării noii construcții. In acest sens, se remarca faptul ca, deși expertul indica la pct. 3 din concluzii ca aceste deteriorări se datorează edificării noii construcții a paratului, acesta nu precizează concret care a fost modalitatea producerii acestora si care sunt aspectele care l-au determinat sa ajungă la aceasta concluzie, in afara susținerilor reclamanților, in condițiile in care a arătat ca s-a urmărit protejarea construcțiilor existente.
F. de toate aceste considerente, in baza art.1169 din Codul civil sub imperiul căruia au luat naștere raporturile dintre parți, instanța a respins cererea ca neîntemeiata.
Având in vedere dispozițiile art.274 Cod procedura civila, a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecata constând in onorariul de avocat ce rezulta din facturile fiscale si extrasele de cont aflate la filele 354-372 dosar către parat.
Prin decizia civilă nr.689A/28.06.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile de mai sus, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată de la suma de 40.176,16 lei la 5.000 lei și a obligat apelanții la plata către intimat a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, la rândul său, a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește primul motiv de apel, prin care s-a invocat nelegalitatea procedurii de citare pentru termenul din 28.06.2012, în fața primei instanțe, la care s-a susținut că părțile nu au fost legal citate și nici reprezentate, iar apărătorii aleși au făcut dovada imposibilității de prezentare, tribunalul apreciază că acesta este neîntemeiat.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 Cod procedură civilă, neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond.
Tribunalul a constatat că la termenul de judecată din 21.06.2012, instanța a acordat cuvântul părților asupra obiecțiunilor față de raportul de expertiză, în specialitatea construcții civile, iar din dispozitivul încheierii rezultă că a respins aceste obiecțiuni, acordând termen la data de 28.06.2012, 11C, ora 12,30.
Din actele aflate la dosar, rezultă că toate părțile au fost citate pentru termenul acordat la 28.06.2012, procedura de citare realizându-se prin afișare, la datele de 26.06.2012 și, respectiv 27.06.2012 (filele 329-334 din dosarul de fond)
La fila 335 din dosar, se află cererea formulată de apărătorul ales al reclamanților C. I. și C. I., avocat M. Ș., prin care s-a solicitat amânarea judecății în dosarul cu termenul de judecată la data de 28.06.2012 și acordarea unui nou termen de judecată, întrucât la data de 28.06.2012 trebuia să fie prezentă la Curtea de Apel Iași, în calitate tot de apărător ales într-un dosar penal aflat în stare de judecată și nici celălalt avocat, T. A. C., nu se putea prezenta, deoarece era internată în spital, fiind anexate acte doveditoare ale cererii de amânare.
La termenul de judecată din 28.06.2012, pârâtul N. P. s-a opus cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare formulată de apărătorii reclamanților solicitând respingerea acesteia, reclamanta C. I., prezentă personal, arătând că nu are nimic de spus cu privire la imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales la termenul acordat.
Se impune a se menționa că reclamanții au împuternicit în mod expres, ca avocat titular doar pe doamna avocat Ș. M., așa cum rezultă din împuternicirea aflată la fila 6 din dosar, doamna avocat T. A. C. având doar calitatea de avocat substituent la termenul din 15.12.2011, conform delegației de substituire aflată la fila 134 din dosar, așa încât tribunalul va reține și va analiza imposibilitatea de prezentare și efectele produse de această cerere doar în privința apărătorului ales de reclamanți, avocatul substituent, doar la un termen de judecată anume, neavând vreo obligație de prezentare, de reprezentare și de apărare a vreunei părți din dosar.
În acest context, tribunalul a constatat că în mod corect instanța a respins ca neîntemeiată cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare formulată de apărătorul reclamanților, avocat Ș. M., fiind a doua cerere formulată în acest sens, observându-se că anterior, fusese încuviințată o altă cerere de amânare cu același motiv, pentru termenul de judecată din 14.06.2012.
Apelanții-reclamanți, cu ocazia dezbaterilor de la acest termen de judecată, în fața instanței de apel au susținut că citațiile nu au fost înmânate cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, astfel că această nulitate de ordine publică atrage nelegalitatea hotărârii.
Însă, tribunalul a constatat că neregularitatea acestui act de procedură trebuia invocată la prima zi de înfățișare imediat următoare și înainte de a pune concluzii pe fond, astfel că apărătorul ales al reclamanților, deși din cererea depusă la dosar la data de 27.06.2012 rezultă că avea cunoștință că termenul acordat era la data de 28.06.2012, doar la o săptămână după ultimul termen de judecată, 21.06.2012, nu a înțeles nici un moment să invoce nelegalitatea procedurii de citare, ci a solicitat doar amânarea cauzei, pentru imposibilitate de prezentare, și nici reclamanta prezentă personal la termenul din 28.06.2012 nu a invocat această neregularitate.
Chiar dacă nulitățile de ordine publică pot fi ridicate și de judecător, tribunalul a considerat că disp. art.108 alin.3 Cod procedură civilă au drept consecință acoperirea acestei neregularități fără posibilitatea de a mai fi invocată de judecător după ce s-au pus concluzii pe fondul cauzei.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de apel, prin care s-a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru același motiv, tribunalul va reține pentru aceleași considerente că și acest este neîntemeiat, atâta timp cât neregularitatea actului de procedură nu a fost invocată în termenul prevăzut de art.108 alin.3 Cod procedură civilă.
Deci, se impune a se menționa că citațiile au fost comunicate părților în dosar și au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art.100 coroborate cu disp. art.90 și următoarele Cod procedură civilă, dar că acestea nu au fost înmânate părților cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Nici reclamanta C. I. prezentă personal în instanță și nici apărătorul ales al acesteia nu au solicitat amânarea cauzei, întrucât citația nu i s-ar fi înmânat în termen, deși avea această posibilitate potrivit art. 89 C.pr.civ., iar instanța, pe bună dreptate, a acordat un termen de judecată mai scurt, avându-se în vedere vechimea cauzei, aceasta fiind înregistrată la data de 16.02.2011, precum și faptul că probele erau administrate în dosar, instanța rămânând în pronunțare doar cu privire la obiecțiunile formulate de reclamanți.
În ceea ce privește susținerea apelanților-reclamanți potrivit căreia instanța nu ar fi intrat în soluționarea fondului cauzei, tribunalul a constatat prioritar că cererea reclamanților, în primele trei capete de cerere, a avut ca punct de pornire încălcarea de către pârât a autorizației de construire nr. 488/19.08.2010, reclamanții susținând prin toate cele trei cereri nerespectarea autorizației în privința înălțimii, a amprentei la sol, cu construirea unor spații neautorizate, solicitând în mod expres obligarea pârâtului refacerea amplasamentului construit prin aducerea la situația inițială, pe suprafața pentru care construcția nu ar fi fost autorizată.
Abia la capătul 4 din cererea formulată de reclamanți s-a solicitat obligarea pârâtului să efectueze subzidirea clădirii reclamanților pe calcan, să refacă izolația și tencuiala imobilului reclamanților, întrucât prin manevrele de construire ale noului imobil au lovit imobilul reclamanților spre nord.
În raport de pretențiile reclamanților, tribunalul a considerat că aceștia aveau, cu prioritate, obligația de a invoca și dovedi prejudiciul suferit, precum și raportul de cauzalitate dintre fapta pretins ilicită a pârâtului și prejudiciul care putea fi reparat, indiferent dacă acesta a construit legal sau nelegal, cu sau fără respectarea autorizației de construire, întrucât, așa cum corect a reținut și prima instanță, reclamanții nu se află în poziția de a cenzura modalitatea de respectare de către pârât a prevederilor Legii 50/1991, în acest scop legea prevăzând foarte clar atribuții pentru instituțiile statului.
Reclamanții puteau să invoce doar prejudicierea propriilor interese și să solicite repararea prejudiciilor constând în afectarea construcțiilor lor, aflate în vecinătatea celei a pârâtului, chiar si din perspectiva realizării unei construcții legale.
Tribunalul observă că și prin motivele de apel reclamanții au reluat susținerile privind nerespectarea prevederilor autorizațiilor de construire, cu privire la regimul de înălțime și cu privire la extinderea pe suprafața construită, aspecte care de asemenea nu au nici o relevanță, în condițiile în care nu s-a dovedit raportul de cauzalitate între fapta pârâtului și prejudiciul pretins de reclamanți.
Tribunalul nu a putut reține în nici un caz susținerea potrivit căreia, instanța nu ar fi intrat în soluționarea fondului cauzei, pentru faptul că nu ar fi încuviințat efectuarea unei expertize tehnice în instalații, în condițiile în care, instanța a respins administrarea acestei probe, argumentând temeinic și legal o astfel de măsură, pentru faptul că excede cadrului procesual, cererea de chemare în judecată necuprinzând solicitări de această natură.
Tribunalul a constatat că obiectivele expertizei au fost încuviințate prin încheierea pronunțată la data de 6.10.2011, evidențiată în mod expres la pct.3 din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul Ș. A. V., iar imposibilitatea expertului de a se pronunța asupra aspectelor referitoare la instalații pentru construcții, neavând specializarea necesară, a fost doar ca urmare a susținerilor reclamantei cu ocazia efectuării expertizei, în sensul că după efectuarea construcției învecinate i-a fost afectată canalizarea, fără ca o astfel de chestiune să constituie un capăt de cerere și un obiectiv la efectuarea expertizei.
În ceea ce privește solicitările din obiecțiuni formulate de reclamanți, tribunalul a constatat că într-adevăr acestea nu au constituit obiect al cererii de chemare în judecată și reprezentau cereri noi, care nu au fost formulate cu respectarea normelor de procedură.
În ceea ce privește prejudiciul invocat de reclamanți, tribunalul a constatat că expertul, în concluzia acestuia la expertiza efectuată, a arătat că: din analiza documentației tehnice prezentate, coroborat cu constatarea executată cu ocazia efectuării expertizei, rezultă că la proiectarea și la execuția lucrărilor de construcții autorizate, s-a urmărit, conform prevederilor legale în vigoare, protejarea vecinătăților existente.
De asemenea, expertiza tehnică judiciară urma să răspundă și dacă prin lucrările realizate de pârât a fost afectată în vreun fel clădirea reclamanților, dacă s-au produs prejudicii acestora, dacă se impune subzidirea pe calcan, refacerea tencuielii și a pereților și dacă aceștia au fost afectați prin lucrările efectuate de pârât.
Expertul a răspuns punctual la acest obiectiv, arătând că în interiorul subsolului construcției reclamantului, respectiv pe peretele interior, care se află în vecinătatea imobilului din ., nu există infiltrații sau fisuri.
Așa cum rezultă și din planșele fotografice existente la dosarul cauzei, cele două construcții nu sunt edificate în sistem rost alipit.
În conformitate cu prevederile tehnice în vigoare, respectiv NP 112 – 2004 de fundare directă a construcțiilor, rezultă: diferența dintre cotele între cotele de fundare ale celor două construcții, în raport de distanța dintre acestea, indică faptul că nu a fost necesară executarea unei subzidirii la imobilul existent inițial, din .. 29.
La data efectuării expertizei, expertul a arătat expres că nu a constatat nici un fel de avarii cauzate de încărcări suplimentare sau tasări neuniforme la clădirea aparținând reclamanților.
În concluzie, având în vedere cotele de fundare a celor două construcții, distanța dintre ele și constatările directe efectuate cu ocazia realizării expertizei, conform normativelor tehnice în vigoare, structura de rezistență a imobilului S+P+1E, situat în .. 29, aparținând reclamanților, nu este afectată ca urmare a edificării imobilului compus din construcție în regim de înălțime S+P+6E, situat în ., iar lucrările de subzidire solicitate de către reclamanți, nu numai că nu sunt necesare, dar, o astfel de soluție tehnică este greșită, întrucât poate avea o influență negativă asupra structurii de rezistență a clădirii reclamanților.
Din modul de redactare al raportului de expertiză, în raport de concluziile expertului prezentate la pct. 4 și 5 din fila 26 a raportului, rezultă foarte clar că afirmația: „deteriorările locale ale termoizolației și ale stratului de finisaj exterior sunt datorate edificării construcției noi a pârâtului” aparține reclamantei și nu expertului, reclamanta fiind cea care a indicat deteriorările construcției sale, respectiv ca la exteriorul construcției sale pe calcan, ar fi existat 4 – 5 deteriorări locale ale termoizolației și ale stratului de finisaj exterior.
Or, expertul a arătat foarte clar că degradarea placajului de gresie în fața colțului clădirii reclamanților nu are nici o legătură cu edificarea construcției pârâtului, ci se datorează în mod probabil, unei manipulări defectuoase a personalului propriu care aprovizionează spațiul comercial existent în clădirea reclamanților.
Chiar dacă afirmația analizată ar aparține expertului, deși toate celelalte argumente menționate de expert în cuprinsul și concluziile expertizei contrazic această mențiune, iar concluzia finală nu menționează nici un fel de faptă ilicită în sarcina pârâtului, tribunalul consideră că în mod corect instanța de fond a constatat că expertul nu a precizat concret care a fost modalitatea producerii deteriorărilor și care sunt aspectele care l-au determinat sa ajungă la aceasta concluzie, in afara susținerilor reclamanților, in condițiile in care a arătat ca s-a urmărit protejarea construcțiilor existente.
Deși în fața primei instanțe, reclamanții nu au administrat nici o probă din care să rezulte fără dubiu ca deteriorările de mai sus au fost determinate ca urmare a unei acțiuni sau inacțiuni a paratului in timpul realizării noii construcții, tribunalul constată că nici în apel, reclamanții nu au administrat probe din care să rezulte prejudiciul efectiv invocat prin cererea introductivă, la capătul 4, fapta ilicită a pârâtului și raportul de cauzalitate, respectiv obligarea pârâtului să refacă subzidirea clădirii reclamanților pe calcan, se refacă izolația și tencuiala imobilului reclamanților, întrucât prin manevrele de construire ale noului imobil au lovit imobilul reclamanților spre nord.
Mai mult decât atât, toate criticile acestora, reprezintă, în realitate, argumente de nelegalitate ale autorizației de construire nr. 488/19.08.2010, respectiv, ale autorizației de construire nr.814/13.12.2010, autorizații eliberate pârâtului, argumente ce nu pot fi analizate de către instanță, având în vedere limitele date de cadrul procesual și de obiectul cererii reclamanților.
Așa cum s-a arătat și mai sus, în cazul în care reclamanții ar fi suferit un prejudiciu, erau datori să indice foarte clar în ce a constatat acesta, să administreze probe prin care să dovedească existența prejudiciului, a faptei ilicite a pârâtului constând în încălcarea unui drept al reclamanților și nu în nerespectarea autorizației de construire, precum și existența raportului de cauzalitate între prejudiciul cauzat reclamanților și fapta ilicită concretă a pârâtului, fiind lipsit de relevanță dacă acesta a respectat sau nu autorizațiile de construire în raporturile cu reclamanții, întrucât în condițiile răspunderii civile delictuale, aceasta este angajată și pentru cea mai mică culpă și chiar și atunci când faptele sunt săvârșite din neglijență sau imprudență.
Or, în cauză și prin cererea de apel introductivă, dar și prin cererea completatoare a motivelor de apel, reclamanții au invocat doar nerespectarea autorizațiilor de construire de către pârât, precum și faptul că pretinsul prejudiciu a rezultat din nerespectarea autorizației de construire, fără a arăta și demonstra efectiv, raportul de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de reclamanți și fapta ilicită a pârâtului în conformitate cu solicitările reclamanților din capătul 4 din cerere.
Este adevărat că și în fața instanței de apel, ca și în fața primei instanțe, reclamanții au solicitat administrarea probei testimoniale, pentru a dovedi faptul că deteriorările construcției acestora au fost determinate de nerespectarea prevederilor autorizațiilor de construire de către pârât, probă respinsă de tribunal ca nefiind pertinentă, utilă și concludentă cauzei, în raport de teza probatorie invocată, dar în special față de concluziile raportului de expertiză prezentate în finalul lucrării, așa cum au fost menționate și mai sus, potrivit cărora la proiectarea și executarea lucrărilor de construcții s-a urmărit protejarea vecinătăților existente.
În opinia tribunalului, însă, esențial în cauză este faptul că expertul nu a constatat nici o deteriorare în sensul celor invocate de reclamanți în capătul 4 de cerere, așa încât cu atât mai mult administrarea probei testimoniale nu era utilă cauzei, întrucât prin administrarea unei probe de specialitate s-au efectuat constatări suficiente pentru a lămuri instanța, iar audierea unor martori pentru a se dovedi nerespectarea autorizațiilor de construire, în mod evident nu ar fi avut nici o legătură cu pretențiile care îi puteau privi în mod legal pe reclamanți.
De altfel, tribunalul a mai reținut că apelanții-reclamanți au mai solicitat administrarea probei testimoniale, pentru a demonstra faptul că distanța dintre clădirile părților nu ar fi de 5,05 m cum a reținut prima instanță, din raportul de expertiză administrat în cauză, ci de 60 de cm, așa cum rezultă din planșele fotografice depuse la dosar, cerere care demonstrează cu atât mai mult faptul că prin modul în care apelanții-reclamanți au înțeles să își probeze pretențiile, nu au avut în vedere condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, așa cum rezultă din disp. art. 998 – 999 C.civ. și cum au fost reținute mai sus.
În ceea ce privește criticile aduse soluției primei instanțe, referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, tribunalul a considerat că acestea sunt întemeiate, față de împrejurarea că reclamanții au fost obligați la plata unor cheltuieli de judecată către pârât, în sumă de 40.176,16 lei.
De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 Cod procedură civilă prevede o excepție, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Astfel, tribunalul observă că deși pârâtul a fost reprezentat la fiecare termen de judecată, că avocatul ales al acestuia a formulat apărări pertinente și concludente în întâmpinarea depusă la dosar, că a fost prezent și la deplasările expertului cu ocazia lucrărilor desfășurate pentru efectuarea expertizei, totuși față de valoarea pricinii, consideră că onorariul solicitat de apărătorul pârâtului este nepotrivit de mare și că se impune reducerea acestuia, în conformitate cu disp. art. 274 alin. 3 C.pr.civ., la suma de 5.000 lei.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Tribunalul a mai reținut că și jurisprudența C.E.D.O degajă principiul potrivit căruia, cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile.
Așa fiind, față de considerentele expuse, tribunalul găsind întemeiat apelul reclamanților numai în ceea ce privește criticile referitoare la obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum mult prea ridicat, în temeiul art. 296 C.pr.civ., l-a admis, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a dispus reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, de la suma de 40.176,16 lei la 5.000 lei, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
Întrucât toate criticile referitoare la fondul cererii reclamanților au fost găsite de tribunal ca neîntemeiate, instanța a considerat că apelanții-reclamanți au căzut în pretenții în această cale de atac, aflându-se în culpă procesuală, astfel impunându-se obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în acest stadiu procedural, dar că, în privința cuantumului acestora, fiind avute în vedere atât argumentele prezentate mai sus, precum și disp. art. 274 alin. 3 C.pr.civ., tribunalul considerând că suma de 2.000 lei este corespunzătoare atât valorii pricinii, cât și muncii îndeplinite de avocat cu ocazia judecării apelului reclamanților.
Prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri reclamanții au susținut că instanțele de fond au interpretat greșit solicitarea acestora prin care pretindeau obligarea pârâtului să respecte prima autorizație de construire emisă sub nr.2720/18.06.2010 fiind necontestat că realizarea construcției din litigiu s-a făcut cu nesocotirea acesteia. Pârâtul a obținut o nouă autorizație emisă sub nr.605/27.12.2010 însă nici una in instanțele de fond nu au observat faptul că, în mod constant, în tot cursul judecății, recurenții au invocat nelegalitatea acestei de a doua autorizații; în opinia recurenților, instanța civilă nu putea, cu respectarea competenței funcționale, a verifica legalitatea autorizației ce reprezintă un act administrativ, însă nimic nu o împiedica, din moment ce era învestită cu motive de nelegalitate, să sesizeze instanța de contencios cu soluționarea acesteia.
Recurenții – reclamanți invocă în cadrul recursului excepția de nelegalitate a autorizației cu nr.814/13.12.2010 arătând că, în mod ilegal, a fost emis acest act administrativ individual și, astfel, în condițiile art.4 din Legea nr.554/2004 solicită sesizarea instanței de contencios administrativ competentă cu judecarea acestei excepții.
Se mai susține, în dezvoltarea recursului, că în condițiile în care se invocă însăși nelegalitatea celei de a doua autorizații de construire, instanța trebuia să procedeze la verificarea legalității actului, indiferent de modalitatea procedurală și, neprocedând astfel, dreptul reclamanților la acces la justiție garantat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat.
Instanțele au luat în considerare drept construcție, numai casa de locuit în condițiile în care, între aceasta și limita de hotar, este practicată o rampă de acces în subsolul blocului, realizată din beton cu fundație și structură proprii.
În opinia recurenților – reclamanți, capătul de cerere privind obligarea la repararea prejudiciului produs proprietății acestora a rămas necercetat deși, chiar expertiza extrajudiciară efectuată de pârât și depusă în cauză, relevă faptul că în urma execuțiilor lucrărilor pentru realizarea imobilului din litigiu s-au produs mici degradări ale fațadei imobilului proprietatea reclamanților astfel că certitudinea existenței unei pagube a fost demonstrată.
În drept, au fost indicate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
La rândul său, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul de procedură civilă, pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel nu arată motivele pentru care apreciază necesară reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de acesta, respectiv de la 40.176,16 lei la 5.000 lei.
Recurentul – pârât a mai criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva aplicării dispozițiilor art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă, arătând că posibilitatea instanței de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentate de onorariu de avocat trebuie să se limiteze numai la situațiile în care se constată, în mod obiectiv, că a fost realizat un abuz de drept în acest sens. În prezenta cauză cheltuielile de judecată solicitate sunt reale, rezonabile și au fost necesare dezlegării pricinii. Prin actele depuse la dosar, pârâtul a îndepărtat orice dubiu în legătură cu sumele de bani solicitate reprezentând onorariul de avocat, precum și asupra faptului că acesta din urmă nu ar fi respectat criteriile impuse atât de Curtea de Justiție a Uniunii Europene cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând cauza din perspectiva motivelor de recurs enunțate mai sus, având în vedere probele administrate în cauză, Curtea reține următoarele:
Excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr.814/13.12.2010, invocată de către recurenții – reclamanți, pe de o parte ca motiv de recurs, iar pe de altă parte, ca și o apărare de ordine publică ce poate fi invocată oricând în timpul procesului civil, a fost examinată de instanța de recurs în mod prioritar prin raportare la dispozițiile art.137 din codul de procedură civilă cât și ale art.4 din Legea nr.554/2004 astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.76/2012.
Această apărare a fost însă apreciată ca fiind nefondată întrucât o eventuală nelegalitate a celei de a doua autorizații de construire nu reprezintă un aspect esențial de care să depindă soluționarea litigiului pe fond. Eventuala admitere a excepției de nelegalitate nu conduce, prin ea însăși, la stabilirea soluției instanței sub aspectul existenței prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale ce a fost afirmată pe calea acțiunii de față. În plus, Curtea observă că, primul petit al acțiunii are ca obiect sistarea lucrărilor efectuate cu încălcarea primei autorizații de construire, respectiv cea cu nr.488/19.08.2010 pentru imobilul S+P+4E cu spațiul comercial la parter și parcare subterană.
Sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, instanța apreciază că, în mod corect, Tribunalul a apreciat că apelul reclamanților este întemeiat aplicând corect dispozițiile art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă și pe cale de consecință, a redus cuantumul onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul.
Decizia este motivată întrucât acele considerații, apreciate de recurent ca fiind de ordin general, au fost cele care au constituit criterii de analiză ale caracterului cert, rezonabil și necesar al cheltuielilor de judecată pretinse.
În considerarea alin.3 al art.274 Cod proc.civilă judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
De altfel, Curtea Constituțională învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a textului legal citat a stabilit constant faptul că în absența unor prevederi constituționale exprese nimic nu interzice consacrarea prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O atare prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
În sensul celor arătate este și jurisprudența CEDO care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi respectate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Onorariul apărătorului este stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute in alin. 3 al textului menționat, care sunt: timpul si volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea si dificultatea cazului; importanta intereselor in cauza; împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedica pe avocat sa accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, daca aceasta împrejurare poate fi constatata de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea in munca, experiența, reputația si specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea si dificultatea cazului; avantajele si rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiara a clientului; constrângerile de timp in care avocatul este obligat de împrejurările cauzei sa acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
Este adevărat recurentul a avut câștig de cauză în fazele anterioare. În acest mod partea adversă a căzut în pretenții în sensul art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă.
Textul de lege menționat dă dreptul părții care a câștigat să solicite plata cheltuielilor de judecată.
Aceasta constituie, de altfel, regula pe care instanțele o aplică, jurisprudența fiind unitară.
De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 Cod procedură civilă prevede o excepție, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât și atunci când sunt solicitate pe calea unei acțiuni separate.
Dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat consacră principiul obligativității respectării contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților contractante.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Aceste dispoziții legale au fost supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată și, totodată, sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În legătură cu acest aspect, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005, Curtea a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. În fine, în jurisprudența sa aplicabilă în materie, Curtea a mai reținut că avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea din 19 februarie 2002, pronunțată în Cauza Wouters și alții de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene), însă orice activitate economică se desfășoară „în condițiile legii“ și, în consecință, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat.
Intervenția instanței în condițiile legale enunțate nu exprimă un calificativ al muncii apărătorului ales ci doar respectă cerința de previzibilitate a cuantumului onorariului de avocat pentru partea care pierde procesul.
Cel de al doilea motiv de recurs invocat de reclamanți, respectiv cel care privește necercetarea de către instanțele de fond a capătului de cerere privind obligarea pârâtului de a respecta prima autorizație de construire nu poate fi analizat de instanța de recurs având în vedere caracterul inadmisibil al acestei susțineri. Astfel, critica evocată nu a fost susținută și în fața primei instanței de control judiciar așa încât invocarea acesteia direct în recurs, omisso medio, devine inadmisibilă.
Curtea a apreciat însă că cel de al treilea motiv de recurs este întemeiat.
Astfel, prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.998 – 999 cod civil reclamanții au pretins prin punctul 4 al acțiunii obligarea pârâtului să execute subzidirea clădirii acestora pe calcan, să refacă izolația și tencuiala imobilului reclamanților, întrucât prin manevrele de construire a noului imobil de către pârât a fost lovit imobilul recurenților – reclamanți în partea nordică.
În justificarea acestui petit reclamanții au indicat că pârâtul a excavat până la zidul de nord al imobilului acestora pentru a construi parcarea subterană și astfel a fost afectată izolația fundației clădirii, s-au produs infiltrații prin zidul de nord; pe latura nordică se afla panoul electric și conducta de gaze ce alimentează imobilul reclamanților; a fost demolat de către pârât un gard ușor ce împrejmuia proprietatea reclamanților și astfel, au fost afectate izolația și tencuiala imobilului acestora.
Situația de fapt nu a fost lămurită în cauză, din perspectiva alegațiilor mai sus menționate. Curtea constată că aceasta este consecința respingerii, în mod greșit, de către prima instanță de fond a obiecțiunilor reclamanților la raportul de expertiză tehnică judiciară. Pe de altă parte, în mod greșit instanța de apel a respins, la termenul de judecată de la 28.06.2013 probele solicitate de apelanții – reclamanți deși concluziile finale ale ambelor instanțe de fond sunt acelea că prejudiciul pretins nu a fost dovedit și nici raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită a pârâtului.
Chiar prin raportul de expertiză tehnică judiciară administrat în fond (fila 267 dosar fond) s-a reținut că deteriorările locale ale termoizolației și a stratului de finisaj exterior sunt datorate edificării construcției noi a pârâtului; că lucrarea nouă executată poate avea o influență negativă asupra structurii de rezistență a clădirii reclamanților cărora le-a fost afectată și canalizarea, iar degradarea placajului de gresie s-ar datora probabil unei manipulări defectuoase a personalului propriu care aprovizionează spațiul comercial existent în clădirea reclamanților.
Mai mult, expertul tehnic a indicat instanței necesitatea efectuării în cauză a unei lucrări de către un specialist în instalații aferente construcțiilor întrucât nu are atestat asupra aspectelor referitoare la acest domeniu.
În condițiile arătate Curtea constată că, în cauză, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită astfel că se impune reluarea judecății în fața instanței de apel în vederea rediscutării probatoriului și, evident, al administrării tuturor probelor pe care părțile și instanța le apreciază utile în rezolvarea petitului privind răspunderea civilă delictuală pretinsă prin raportare la prejudiciul afirmat de reclamanți. În acest sens, se vor avea în vedere probele solicitate la data de 28.06.2013 cât și proba cu expertiză prin care să se lămurească situația deteriorării construcției reclamanților cât și a legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtului, vinovăția acestuia și legătura de cauzalitate dintre acestea și prejudiciul afirmat, prin raportare la motivarea în fapt a acțiunii.
În temeiul dispozițiilor art.312 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul reclamanților și a respins, ca nefondat recursul pârâtului, iar față de argumentele expuse va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât N. P., împotriva deciziei civile nr.689 A din 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Respinge ca nefondată, excepția de nelegalitate invocată de recurenții – reclamanți.
Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C. I. și C. I., împotriva aceleiași decizii civile.
Casează în parte, decizia civilă recurată în sensul că trimite cauza pentru rejudecarea capătului 4 de cerere la același tribunal.
Menține restul dispozițiilor deciziei recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red. D.M.
Tehnored. C.S.
Ex.2/22.10.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – I.P.
- I.L.M.
Jud.sectot 6 București – M.D.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1459/2014. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 381/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
