Pretenţii. Decizia nr. 239/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 239/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-02-2014 în dosarul nr. 239/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 239
Ședința publică de la 18.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror E. I..
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul pârât STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. împotriva sentinței civile nr. 50 din data de 17.04.2013, pronunțate în dosarul nr._ de către Tribunalul G. - Secția Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. M. M..
Obiectul pricinii - pretenții în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa reprezentantului recurentului pârât STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. și a intimatei reclamante M. M. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează restituirea dosarului de către Tribunalul G..
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu mai are alte probe de solicitat și administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază că în mod greșit instanța de fond a admis cererea de acordare a despăgubirilor materiale pentru imobilul preluat de stat, însă prin motivele de recurs nu se invocă acest aspect. Deși hotărârea instanței de fond a fost comunicată Parchetului de pe lângă Tribunalul G., acesta nu a înțeles să promoveze cale de atac în cauză. Solicită respingerea recursului, având în vedere că strict sub aspectul calculului efectuat prin expertiză nu se poate reține o critică în cauză; expertiza a fost realizată în mod corect, suma stabilită fiind corectă.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 27.12.2011 pe rolul Tribunalului G. - Secția Civilă sub nr._, reclamanta M. M. M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului G., pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a sa și a familiei sale și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând echivalentul imobilului amplasat în G., ., compus din teren și construcție, preluat în proprietatea statului prin Decizia nr. 27/1954, cu plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din 15.02.2012, Tribunalul G. a admis excepția de necompetență funcțională a completului specializat în soluționarea cauzelor de contencios administrativ și fiscal, a scos cauza de pe rol și a dispus repartizarea aleatorie a cauzei între completele specializate în soluționarea cauzelor civile generale existente la nivelul Secției Civile a Tribunalului G..
Cauza a fost reînregistrată la data de 17.02.2012 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 50/17.04.2013, Tribunalul G. a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a familiei reclamantei și a obligat Statul Român să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 60.467 lei, echivalentul imobilului din ., Municipiul G., județul G., preluat în proprietatea statului și suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în anul 1958 comisia orașului G. a luat în discuție situația proprietăților comerciantului S. I. și a dispus preluarea în proprietatea statului a imobilului cu destinația magazin de desfacere a produselor în considerarea calității proprietarului.
Prin procesul-verbal încheiat la 3.07.1959 de Comisia regională G. s-a dispus confiscarea imobilului amplasat în G., ., construit în 1880, din cărămidă, învelit cu tablă, cu utilități - apă și energie electrică, compus din construcție și teren, în baza Dec. 224/1952.
Din procesul-verbal încheiat la 17.06.1953 s-a reținut că fostul proprietar, comerciant și familia acestuia au fost dislocați, iar din procesul-verbal încheiat la 07.07.1953 s-a reținut că s-au preluat în proprietatea statului imobile amplasate în G., .. 19 și ., întrucât fostul proprietar a exploatat mână de lucru și a manifestat atitudine dușmănoasă față de regimul politic comunist.
Prin urmare, Tribunalul a constatat dovedit, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative a dislocării familiei reclamantei și situația deposedării abuzive, ce impune acordarea de despăgubiri în condițiile imposibilității restituirii în natură a imobilului, la nivelul valorilor ce au rezultat din lucrarea de expertiză.
Împotriva acestei sentințe, la data de 26.08.2013 a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 12.09.2013, solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței civile atacate în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de fond reclamantei M. M. M..
În motivarea cererii sale, recurentul pârât a arătat că nivelul despăgubirilor acordate de către instanța de fond este mult prea ridicat, având în vedere vechimea imobilului, suprafața destul de mică și uzura ridicată a acestuia. Așa cum rezultă din toate actele depuse la dosarul cauzei, este vorba despre un teren de 56 m.p. și o construcție formată din 2 camere și două dependințe având o suprafață totală de 46 m.p. Construcția este foarte veche, datând din anul 1880, având o uzură la nivelul anului în care a fost preluată de 40%.
Recurentul pârât a mai arătat că instanța de fond nu avut în vedere la soluționarea cauzei argumentele reținute de Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr .761/15.11.2010. Având în vedere Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, Curtea Constituțională a constatat că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea reține că, stabilind valoarea construcției - demolate - la data expertizării (varianta reținută de instanța de fond) ca fiind de 3.086,28 euro, contrar susținerilor recurentului pârât, expertul S. D. a ținut seama de vechimea acesteia (132 de ani la data efectuării expertizei) și implicit de uzura corespunzătoare (90%, la aceeași dată), precum și de suprafața ocupată (56 m.p.) și de compunerea ei (două camere), descrierea clădirii fiind preluată din procesul verbal de preluare întocmit la 03.07.1959, pe care se întemeiază și susținerile din cererea de recurs.
Cât privește statuările Curții Constituționale privind existența unor reglementări anterioare Legii nr. 221/2009 privind restituirea imobilelor preluate de stat în mod abuziv, precum și cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la marja de care dispune statul în stabilirea măsurilor de restituire a proprietăților confiscate, instanța de control judiciar reține că acestea nu pot conduce la reducerea cuantumului despăgubirilor, pentru că ar constitui încălcarea unui drept recunoscut printr-un act normativ emis de autoritatea legislativă, respectiv art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (…) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”. În măsura în care critica formulată de recurentul pârât vizează însăși soluția legislativă, instanța de recurs constată că analiza acesteia excede competenței sale, față de dispozițiile art. 124 din Constituție.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul pârât STATUL ROMÂN, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., împotriva sentinței civile nr. 50 din 17.04.2013 pronunțate de Tribunalul G. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă M. M. M., ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. G. S. I. S.
GREFIER
S. R.
Red. C.G
Tehnored. C.S./C.G.
Ex.2/21.03.2014
Tribunalul G. - M. M. B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 50/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 236/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
