Validare poprire. Decizia nr. 356/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 356/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 356/2014
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A IV A CIVILA
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 356R
Ședința publică de la 19.02.2014
Curtea constituită din :
P. - C. M. S.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - B. A. C.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-debitor M. Justiției și recurentul terț-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, împotriva Deciziei civile nr. 537 A/23.05.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-creditor C. D. A., având ca obiect, validare poprire.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care;
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și o reține în pronunțare, având în vedere că s-a solicitat în scris, de către părți, judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._ creditorul C. D. A. a chemat în judecată pe debitorul M. Justiției și pe terțul poprit Trezoreria Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de B.E.J.A. D. și D., în dosarul de executare nr. 945/2012.
În motivarea cererii de validare a popririi, creditorul a arătat că se prevalează de titlurile executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1193/10.12.2007 pronunțată de Tribunalul O., sentința civilă nr. 261/28.02.2008 pronunțată de Tribunalul O., sentința civilă nr. 149/26.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel C., sentința civilă nr. 1167/03.12.2007 pronunțată de Tribunalul O., sentința civilă nr. 358/20.03.2008, pronunțată de Tribunalul O., irevocabilă prin decizia civilă din 28.05.2008 pronunțată de Curtea de Apel C., decizia civilă nr. 10/11.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel C., decizia civilă nr. 5118/29.09.2009 pronunțată de Curtea de Apel C., decizia civilă nr. 3099/05.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel C., sentința civilă nr. 754/18.06.2009 pronunțată de Tribunalul O. și de sentința civilă nr. 1146/10.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, prin aceste hotărâri judecătorești, debitorul fiind obligat să-i plătească creditorului drepturi salariale, actualizate cu rata inflației la data plății efective. În continuare, creditorul a menționat că B.E.J.A. D. și D. a înființat poprirea până la concurența sumelor datorate din conturile deschise de debitor la terțul poprit, adresa fiind comunicată acestuia din urmă. Creditorul a specificat faptul că prin adresa nr._/02.07.2012, terțul poprit a comunicat refuzul său de a da curs cererii de înființare a popririi, invocând dispozițiile art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009.
Debitorul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi ca neîntemeiată, arătând că debitul nu poate fi achitat decât cu respectarea termenelor prevăzute expres de OUG nr. 71/2009, precum și că executorul judecătoresc este necompetent.
Prin sentința civilă nr. 7799/08.10.2012 Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea de validare a popririi ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că dispozițiile OUG nr. 71/2009 au fost apreciate de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1533/2011, ca fiind constituționale, și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza D. și alții împotriva României, ca necontravenind prevederilor convenționale, astfel încât, dată fiind incidența acestor dispoziții legale în cauză, creanța nu are caracter exigibil.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditorul C. D. A..
Prin încheierea din data de 23.05.2013 Tribunalul a calificat drept apel calea de atac incidentă în cauză.
În motivarea apelului, creditorul a invocat jurisprudența C.E.D.O., prin care s-a reținut că debitorii, instituții publice, au îndatorirea, ca reprezentanți ai statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa cu bunăvoie și în cel mai scurt timp o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fără a putea beneficia de anumite privilegii în ceea ce privește procedura de executare față de alte subiecte de drept, ci, dimpotrivă, fiind ținuți cu atât mai mult la executarea promptă a titlului executoriu.
Prin decizia civilă nr. 537A/23.05.2013 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul-creditor C. D. A., a schimbat în tot sentința civilă nr. 7799/08.10.2012, în sensul că a admis cererea, a validat poprirea înființată în data de 27.06.2012 de B.E.J.A. D. și D., în dosarul de executare nr. 945/2012 și a obligat terțul poprit să achite creditorului suma de 137.245 lei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 1193/10.12.2007 pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, astfel cum a fot îndreptată prin încheierea din data de 16.01.2008, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel C. și Tribunalul O. au fost obligați la plata creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2007, începând cu data de 01.01.2007, actualizate cu indicele de inflație.
Prin sentința civilă nr. 261/28.02.2008 pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, irevocabilă, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel C. și Tribunalul O. au fost obligați la plata drepturilor bănești indexate cu 11% față de luna septembrie 2007, începând cu data de 15.11.2007 și până la data de 28.02.2008, actualizate cu indicele de inflație.
Prin sentința civilă nr. 149/26.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, irevocabilă, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București au fost obligați la plata creșterilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, aferente perioadei 28.02.2008 – 26.11.2008 și pentru viitor până la data de 11.12.2009 inclusiv, actualizată cu coeficientul de inflație și la care va fi aplicată dobânda legală.
Prin sentința civilă nr. 1167/03.12.2007 pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, irevocabilă, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel C. și Tribunalul O. au fost obligați la plata sumei reprezentând sporul de 50% din salariul de bază brut pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru perioada 28.08.2004 – 28.08.2007.
Prin sentința civilă nr. 358/20.03.2008 pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, irevocabilă, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel C., Tribunalul O., Curtea de Apel București și Tribunalul București au fost obligați la plata sumei reprezentând 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru perioada 29.08.2007 – 20.03.2008, actualizată la data plății efective.
Prin decizia civilă nr. 10/11.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București au fost obligați la plata sumei reprezentând 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru perioada 21.03.2008 – 11.09.2008, actualizate la data plății efective, cu inflația și dobânda legală.
Prin decizia civilă nr. 5118/29.09.2009 pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București au fost obligați la plata sumei reprezentând 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru perioada 12.09.2008 – 11.11.2009, inclusiv, actualizată la data plății efective.
Prin decizia civilă nr. 3099/05.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel C., pârâții M. Justiției, Curtea de Apel C. și Tribunalul O. au fost obligați la plata sumei reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada august_07, actualizată la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 754/18.06.2009 pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel C., Tribunalul O., Curtea de Apel București și Tribunalul București au fost obligați la plata sumei reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 15.10.2005 – 18.06.2006, actualizată la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 1146/10.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr._/3/2009, pârâții M. Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București au fost obligați la plata sumei reprezentând sporul de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 15.11.2007 – 12.11.2009, actualizată la data plății efective.
La data de 30.03.2012, creditorul a formulat cerere de executare silită în vederea valorificării drepturilor de creanță specificate în precedent, fiind astfel format dosarul de executare silită nr. 945/2012 de către B.E.J.A. D. și D..
În data de 27.06.2011, executorul judecătoresc a emis adresa de poprire către Trezoreria Municipiului București până la concurența sumelor reprezentând drepturi salariale și cheltuieli de executare în cuantum total de 137.245 lei.
Prin adresa nr._/02.07.2012, terțul poprit a învederat faptul că poprirea nu poate fi executată, din moment ce sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.
Potrivit art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă, dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.
Prin raportare la alin. 2 teza I al aceluiași articol, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în forma sa inițială, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedura de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
În conformitate cu dispozițiile alin. 2 al aceluiași articol, în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Din cuprinsul art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă rezultă că validarea popririi sancționează conduita ilicită a terțului poprit de neîndeplinire a obligației de a consemnare a sumei urmăribile, obiectul examinării cauzei fiind limitat la cercetarea întrunirii condițiilor atragerii răspunderii civile a terțului poprit, fără a se analiza legalitatea actelor de executare efectuate de către executorul judecătoresc.
Raporturile juridice dintre creditor – debitor și creditor – terț poprit sunt distincte, legalitatea actelor de executare, în cadrul cărora s-ar putea invoca O.U.G. nr. 71/2009 și conformitatea acesteia cu jurisprudența C.E.D.O., fiind o chestiune ce trebuie analizată exclusiv în cadrul primului raport juridic (creditor-debitor) și numai pe calea contestației la executare silită.
Validarea popririi nu constituie un act de executare propriu-zis efectuat de către executorul judecătoresc, pentru a intra sub incidența art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009.
Pentru toate aceste considerente, apreciind întrunite condițiile legale de validare a popririi, tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea, a validat poprirea înființată la data de 27.06.2012 de B.E.J.A. D. și D., în dosarul de executare nr. 945/2012 și a obligat terțul poprit să achite creditorului suma de 137.245 lei.
Împotriva deciziei civile nr. 537A/2013 au declarat recursuri debitorul Ministrul Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică.
În motivarea recursului, debitorul M. Justiției a susținut următoarele critici de nelegalitate:
1. Hotărârea recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr. 71/2009 modificată și completată și OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011.
Art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, prevede: „Creanțele stabilite prin titluri executorii În sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, În scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".
Astfel, în condițiile adoptării OUG nr. 71/2009, M. Justiției nu putea avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.
În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlurilor executorii anexate s-a realizat pe măsura alocării de fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în OUG nr. 71/2009.
În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/03.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Totodată, Guvernul a aprobat în data de 26 septembrie 2012 hotărârea nr. 954, publicată în Monitorul Oficial nr. 682/02.10.2012, Partea 1, privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21.528 mii lei, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările si completările ulterioare, pentru achitarea celei de-a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012. De asemenea, în luna decembrie 2012 a fost achitată ultima tranșă trimestrială aferentă anului 2012, în baza HG nr. 1169/05.12.2012. În continuare, arată că prin H.G. nr. 149/2013 din 10.04.2013 și HG nr. 355/2013 din 18.06.2013 s-a prevăzut suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului Public și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, de Ordonanța Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1.01-31.12.2013.
În susținerea motivelor sale, recurentul invocă dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite, ce stabilește plata voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită, dispoziții ale căror efecte au fost ignorate de instanța de judecată în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ba, mai mult decât atât, instanța de apel nici măcar nu a analizat fondul cauzei, rezumându-se doar a concluziona că validarea popririi nu este un act de executare și, prin urmare, legislația invocată de M. Justiției în susținerea apărărilor nu ar fi aplicabilă decât actelor de executare pe calea contestației la executare. Precizează că validarea popririi este a doua fază a popririi ca act de executare fiind precedată de înființarea popririi, caz în care în mod eronat s-a reținut că validarea popririi nu constituie un act de executare propriu-zis efectuat de executorul judecătoresc câtă vreme chiar organul de executare are, potrivit art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă, calitatea de a sesiza instanța de executare în vederea validării popririi.
În ceea ce privește raportul între OUG nr. 71/2009 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, solicită să se aibă în vedere că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 709 din 17.10.2012.
Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de "utilitate publică". Curtea a luat notă de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în februarie – aprilie 2008.
În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.
Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.
Curtea a reținut că, până în prezent, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.
Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.
Recurentul consideră că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, cereri de validare a popririi, precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009. De altfel, solicită a se observa că un efect similar l-a produs decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie și anume, respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii – instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010.
În plus, solicită să se aibă în vedere și practica judiciară care a început să se formeze după pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a deciziei în cauza D., de exemplu decizia nr. 173/25.09.2012 pronunțată în dosarul nr._/200/2011 (soluție în apel) de Tribunalul B..
În consecință, recurentul solicită să se constate că prevederile OUG nr. 71/2009 sunt în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției, existând o proporționalitate între mijloace, respectiv eșalonarea achitării unor obligații și scopul urmărit, acela al menținerii echilibrelor bugetare.
De asemenea, pentru justa soluționare a cauzei, recurentul solicită a se avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin OUG nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional, precum și decizia Curții Constituționale nr. 1.533/28.11.2011 prin care s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia Curții Europene a Drepturilor Omului D. ș.a. vs. România.
În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OUG nr. 71/2009, modificată și completată și Legea nr. 230/2011, recurentul solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ.
În motivarea recursului, terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a susținut următoarele critici de nelegalitate:
1. Hotărârea recurată este nelegală, întrucât validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite și, doar în ultimă instanță, ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.
Or, în condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea-credință.
Recurentul terț poprit invocă dispozițiile art. 460 alin. (1) C.pr.civ. potrivit cărora: «Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri».
Pentru motivele mai sus arătate, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul respingerii apelului și menținerea sentinței civile nr. 7799/08.10.2012.
2. Prin validarea popririi, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: "În cursul termenelor prevăzute la alin. 1 și indice 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept."
Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât, deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ mai sus indicat. Potrivit art. 1, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) În anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Recurentul terț poprit învederează că nu se poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71 /2009 modificată, pe de o parte, și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.
În motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, în acord cu cele de mai sus, arată că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României, Curtea reținând că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par. 43). De asemenea, Curtea a constat că, deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50). Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților fiind unul rezonabil (par. 51).
Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurentul susține că cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, de unde rezultă fără putință de tăgadă că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 a fost pe deplin justificată.
3. Recurentul terț poprit învederează că prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar – aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanțele de fond și apel.
4. Recurentul terț poprit mai învederează faptul că dispozițiile imperative ale OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452-461 Cod procedură civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă."
Prin dispozițiile OG nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.
Astfel, în deplină concordanță cu art. 137 alin. 1 din Constituția României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
În acest context, OG nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.
Ca un argument în plus, menționează că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG nr. 22/2002 motivat de faptul că "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 și art. 44 alin. (2) din Constituție. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale."
De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia nr. 213/04.03.2010 că OG nr. 22/2002 nu este contrară dispozițiilor art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituțională a constatat ca OG nr. 22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât s-a reținut că instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.
Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedică executarea silită a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, de vreme ce potrivit art. 4 din O.G. nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 este instituită obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Urmare faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de bună-voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru piața tranșei de 5% din valoarea titlului executoriu.
Față de cele învederate, recurentul arată că cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile OG nr. 22/2002.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimatul-creditor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, arătând că raporturile juridice dintre creditor-debitor și creditor-terț poprit sunt distincte, legalitatea actelor de executare, în cadrul cărora s-ar putea invoca OUG nr. 71/2009 și conformitate acesteia cu jurisprudența CEDO fiind o chestiune ce trebuie analizată exclusiv prin prisma primului raport juridic (creditor-debitor) și numai pe calea contestației la executare silită. În plus, a arătat intimatul-creditor, prin decizia civilă nr. 1448R/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, a fost respinsă irevocabil contestația la executare formulată de M. Justiției împotriva actelor de executare începute de B. D. și D. în dosarul de executare nr. 945/2012.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de debitorul M. Justiției:
Pentru a admite apelul declarat de intimatul-creditor, instanța de apel a reținut că aspectele legate de efectele dispozițiilor OUG nr. 71/2009 asupra cauzei de față nu pot fi analizate în cadrul acțiunii având ca obiect validarea popririi, ci reprezintă chestiuni ce se analizează numai pe calea contestației la executare.
Curtea constată că aceste considerente sunt date cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale de drept substanțial incidente în cauză.
Astfel, se constată că obiectul cererii de chemare în judecată de față este validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. 945/2012 al B. Asociați D. și D..
Instanța învestită cu o cerere de validare a poprii înființată de executorul judecătoresc este ținută a analiza doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 460 C.pr.civ., respectiv doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport cu debitorul urmărit, iar aspectele privind executarea silită însăși pot fi invocate numai pe calea unei contestații la executare, în temeiul art. 399 C.pr.civ. și în termenul imperativ prevăzut de art. 401 C.pr.civ.
Potrivit dispozițiilor art. 452 C.pr.civ. „Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”, iar potrivit dispozițiilor art. 460 alin. 2 C.pr.civ. instanța va da o hotărâre de validare a popririi „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului”.
În virtutea dispozițiilor art. 460 alin. 4 C.pr.civ., validarea popririi va produce anumite efecte în patrimoniul terțului poprit, prin constituirea unui drept de creanță în favoarea creditorului, având ca obligație corelativă obligația terțului poprit de a achita, direct creditorului, sumele de bani datorate debitorului și pe care, culpabil, nu le-a indisponibilizat sau nu le-a liberat debitorului poprit.
Din interpretarea acestor dispoziții legale, reiese că limitele investirii instanței în procedura de validare a popririi sunt verificarea existenței titlului executoriu în baza căruia se face executarea; și a dovezii faptului că terțul poprit este dator debitorului sau dacă debitorul are cont deschis la terțul poprit.
Instanța investită cu soluționarea unei cereri de validare a popririi înființate de executorul judecătoresc verifică existența celor două raporturi juridice necesare pentru existența oricărei popriri, respectiv raportul juridic dintre creditorul popritor și debitorul poprit (în cadrul căruia instanța de validare verifică numai existența titlului executoriu în baza căruia au luat naștere raporturile creditor-debitor), precum și raportul juridic obligațional dintre debitorul poprit și terțul poprit, pe baza și ca efect al validării popririi de către instanță urmând să ia naștere și cel de-al treilea raport juridic (dintre creditorul urmăritor și terțul poprit).
Din punctul de vedere al primului raport juridic - dintre creditor și debitorul poprit, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că aspectele legate de efectele dispozițiilor OUG nr. 71/2009 reprezintă apărări ce țin de fondul raportului de creanță dintre aceștia (dacă creanța astfel cum a fost stabilită prin titlul executoriu este certă, lichidă și exigibilă), ce pot fi invocare de debitor doar pe calea contestației la executare, cu privire la care codul de procedură civilă (art. 399 și art. 401 C.pr.civ.) reglementează o procedură diferită de cea a validării de poprire, atât sub aspectul instanței de executare competente cât și a termenelor de promovare, a căilor de atac, etc.
Această modalitate de interpretare a normelor juridice ce reglementează procedura validării de poprire a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 7/2013.
Astfel, potrivit art. 456 alin. 1 C.pr.civ., în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat să consemneze suma de bani, sau, după caz, să indisponibilizeze bunurilor mobile incorporale poprite, și să trimită dovada executorului.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 460 C.pr.civ., dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin în executarea popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze suma de bani, creditorul poate să sesizeze instanța de executare, în vederea validării popririi.
Instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 460 alin. 1 C.pr.civ. „reglementează validarea popririi doar ca o procedură de excepție, determinată de conduita terțului poprit, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia regula popririi urmată de validare în toate situațiile, indiferent de conduita terțului poprit. (…) Această situație este justificată de faptul că art. 456 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, instituie o . obligații în sarcina terțului poprit care, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, trebuie să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile poprite și să trimită dovada executorului sau să plătească direct creditorului suma cuvenită acestuia. În situația în care terțul poprit nu respectă obligațiile instituite prin art. 456 din Codul de procedură civilă, creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă. (…) Termenul în discuție este, deopotrivă, și un termen legal, fix și absolut, deoarece legea îl impune, iar nerespectarea lui, în lipsa unor alte dispoziții contrare, afectează eficacitatea sesizării instanței de executare prin intervenirea sancțiunii decăderii”.
Aceste statuări ale instanței supreme date în decizia asupra recursului în interesul legii vin în sprijinul concluziei că procedura de validare a popririi este o procedură judiciară distinctă de procedura contestației la executare, în cadrul căreia instanța de validare nu analizează legalitatea actelor de executare, ci verifică existența raporturilor juridice de poprire, și, în funcție de conduita terțului poprit, va pronunța o hotărâre judecătorească ce va constitui titlu executoriu împotriva terțului poprit.
De altfel, Curtea constată că recurentul-debitor M. Justiției a și uzat de mijlocul procedural reglementat de art. 399 C.pr.civ., formulând contestație la executare în contradictoriu cu intimatul-creditor C. D. A., împotriva executării silite începute de către B. D. și D. prin somația transmisă Ministerului Justiției în data de 06.06.2012 în dosarul de executare nr.945/2012, prin care a solicitat să se constate nulitatea actelor de executare și să se dispună suspendarea executării silite începute de către B. D. și D. până la soluționarea irevocabilă a contestației. În cadrul acestei proceduri, debitorul M. Justiției a susținut că executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de OUG nr. 71/2009, creanța nefiind exigibilă deoarece nu a ajuns la scadență; că plata se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b)în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu; că în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept; a mai susținut debitorul contestator incidența dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, publicată în M. Of. nr. 402/08.06.2011; și a mai susținut conformitatea măsurilor ce au fost stabilite prin OUG nr. 71/2009 și OG nr. 22/2002, atât cu prevederile constituționale, cât și cu principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională cât și a Deciziei nr. 1/2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin decizia civilă nr. 1448/23.05.2013 pronunțată în dosarul nr._/302/2012, Tribunalul București Secția a IV-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-intimat C. D. A. împotriva sentinței civile nr. 9571/29.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în contradictoriu cu intimatul-contestator M. Justiției, a modificat în parte sentința recurată, în sensul că a respins contestația la executare ca neîntemeiată.
Decizia nr. 1448/2013 a Tribunalului București Secția a IV-a civilă a fost depusă de intimatul-creditor la filele 24-28 din dosarul de recurs, din examinarea căreia Curtea constată că în acest dosar, instanța de executare Tribunalul București Secția a IV-a civilă a analizat pe rând toate susținerile invocate de către contestatorul debitor M. Justiției cu privire la nelegalitatea actelor de executare, contând în incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009, concordanța acestor dispoziții legale cu prevederile art. 6 par. 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului; și a concluzionat că: „deși inițial statul român a eșalonat plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, cel mai târziu până în anul 2012, ulterior a modificat actul normativ și a prevăzut o nouă eșalonare a acelorași drepturi până în anul 2016.
În raport de această atitudine concretă a statului român, tribunalul constată că nu se poate reține o bună-credință a acestuia în executarea acestor hotărâri judecătorești în contextul emiterii unei noi ordonanțe de urgență, prin care se mai prelungește încă o dată termenul de plată deja eșalonat inițial.
Totodată, tribunalul apreciază că dispozițiile legale invocate nu pot reprezenta limitări care să urmărească un scop legitim și nici nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, în accepțiunea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului sus menționate.
Totodată, aceste limitări restrâng accesul la justiție în așa măsură încât dreptul este afectat în substanța sa.
În concluzie, având în vedere că titlurile executorii datează din anii 2007-2009, iar contestatoarea a fost somată să-și îndeplinească obligațiile prevăzute în sarcina sa în baza titlului executoriu în aprilie 2010, tribunalul constată că dispozițiile OUG nr.71/2009, astfel cum au fost modificate, care prevăd posibilitatea eșalonării debitului până în anul 2016, deci pe o perioadă mai mare de 6 ani, sunt contrare dispozițiilor CEDO, astfel încât aceste dispoziții legale sunt lipsite de eficiență conform art. 11 alin. 1 și 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția României, și nu pot sa ducă la o imunitate de executare silita a organelor statului”.
În recursul declarat în cauza de față, recurentul-debitor M. Justiției reiterează aceleași apărări pe care le-a formulat și în cadrul dosarului nr._/302/2012 având ca obiect contestația la executare.
În această situație, Curtea va respinge criticile formulate de recurentul-debitor prin recursul de față, dând eficiență juridică considerentelor edictate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă la pronunțarea deciziei civile nr. 1448R/23.05.2013, prin care, în calitate de instanță de executare, tribunalul a tranșat în mod irevocabil asupra chestiunilor legate de efectele pe care le produce OUG nr. 71/2009 asupra dreptului de creanță al intimatului-creditor.
Dezlegarea dată de instanța de executare în dosarul nr._/302/2012, asupra aspectelor menționate mai sus (care reprezintă motive de recurs în cauza de față), a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care Curtea constată că se impun în procesul de față cu puterea unei prezumții absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.civ.
Curtea subliniază că nu reține excepția autorității de lucru judecat, ci funcția de prezumție a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre, teză exprimată prin adagiul res iudicata pro veritate habetur.
D. consecință, Curtea va respinge criticile formulate de recurentul-debitor prin recursul de față, referitoare la incidența și efectele dispozițiilor OUG nr. 71/2009 asupra executării silite pornite în dosarul de executare nr. 945/2012, a dispozițiilor OG nr. 22/2002, la concordanța acestor dispoziții legale cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza D. ș.a. contra României, deoarece se constată identitatea problemei de drept litigioase cu procesul ce a avut ca obiect contestație la executare; iar primirea și examinarea, din nou, a acestor probleme deja tranșate în mod irevocabil de instanța de executare; ar fi de natură să conducă la încălcarea prezumției irefragrabile a autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești irevocabile, potrivit căreia ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul-debitor M. Justiției, ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București-Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică:
Curtea subliniază și în recursul terțului poprit că limitele investirii instanței în procedura de validare a popririi sunt verificarea faptului dacă terțul poprit este dator debitorului sau dacă debitorul are cont deschis la terțul poprit, potrivit dispozițiilor art. 460 alin. 2 C.pr.civ. (instanța va da o hotărâre de validare a popririi „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului”).
Din punctul de vedere al celui de-al doilea raport juridic ce este analizat de instanța de validare – dintre debitor și terțul poprit; terțul poprit poate invoca în procedura validării de poprire doar aspecte legate de raportul juridic obligațional dintre acesta și debitor (creditorul terțului poprit), Codul de procedură civilă prevăzând că între persoana chemată în judecată în calitate de terț poprit și debitorul urmărit silit trebuie să existe un raport juridic generator al unei creanțe exigibile sau care va deveni exigibilă ulterior, în temeiul unui raport juridic existent. Prin urmare, terțul poprit nu poate invoca aspecte legate de raportul juridic dintre creditor și debitor, deoarece aceste aspecte ce țin de legalitatea actelor de executare efectuate de executorul judecătoresc pot fi examinate doar în cadrul unei contestații la executare; obiectul cererii de validare a popririi fiind limitat la analiza întrunirii condițiilor prevăzute de art. 460 C.pr.civ. pentru a se putea antrena răspunderea civilă a terțului poprit.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că nu sunt întemeiate criticile de la pct. 1 al motivelor de recurs.
Prin criticile dezvoltate la pct. 2 al motivelor de recurs, recurentul terț poprit pune în discuție aspecte legate de incidența și efectele OUG nr. 71/2009 asupra cauzei de față, susținând că prin efectul acestor dispoziții legale orice cerere de executare silită, implicit și validarea popririi, este suspendată de drept, iar în cursul acestor termene creditorul sau executorul judecătoresc nu pot cere sau îndeplini nici un act de executare silită.
Curtea constată că aceste critici nu pot fi primite, deoarece neconvenționalitatea acestor dispoziții legale prin raportare în mod concret la procedura de executare silită ce se desfășoară în dosarul de executare nr. 945/_, a fost deja constatată de instanța de executare, prin decizia civilă nr. 1448R/2013 pronunțată în dosarul nr._/302/2012.
La rândul său, instanța de față arată că, în situația unui conflict între normele interne și normele din Convenție, Constituția prevede că acesta se soluționează în favoarea normelor din Convenție, la art.11 alin. 2 prevăzând că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar la art. 20 alin. 2 stipulând că, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”
În calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor Convenției, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor" (Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, . nr. 214-C, pg. 84, §26; cauza D. P. c. României nr. 2, cererea nr._/01, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).
În jurisprudența sa, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit, cu valoare de principiu aplicabil în materia executării silite, că executarea unei hotărâri judecătorești constituie parte integrantă a procesului civil, în accepțiunea art. 6 paragraful 1 (cauza Hornsby v. Greece, 19 March 1997, § 40), iar statului îi revine obligația pozitivă de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătorești care să fie eficient din punct de vedere normativ și jurisprudențial, sistem care trebuie pus în aplicare fără întârziere (Fuklev v. Ukraine, no._/01, § 84, 7 iunie 2005).
Obligația pozitivă a autorităților statului constă în îndatorirea de a se echipa cu un arsenal de instrumente juridice apte și suficiente pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor pozitive care îi incumbă (Ruianu v. Romania, no._/97, § 53, 66); iar inactivitatea acestora în executarea obligației de a acționa pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești poate angaja răspunderea statului, în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenție (Scollo v. Italy, 28 Septebrie 1995, § 44, 52). În calitate de posesor al forței publice, Statul trebuie să acționeze cu diligență pentru a asista creditorul în executarea unei hotărâri judecătorești (F. v. Romania, no. 2577/02, § 70).
Principiul aplicat în cauza S. P. împotriva României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este acela că obligația de a acționa incumbă autorităților, iar a cere intimatei să facă demersuri pentru ca o altă instanță să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
Din cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, reiese că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o hotărâre; dar dacă totuși, în condiții speciale, se pot admite întârzieri în executarea obligațiilor, acestea nu trebuie să aducă atingere înseși esenței dreptului ocrotit de art.6 alin.1 din Convenție.
Prin urmare, o suspendarea temporară a executării silite datorită condițiilor economico-financiare vitrege, ar putea fi luată în considerare de instanță, nefiind criticabilă în sine, cu condiția ca prin luarea acestei măsuri să nu se depășească un termen rezonabil de plată, deoarece acest fapt conduce la încălcarea esenței dreptului la executarea unei hotărâri judecătorești, ocrotit de art. 6 alin.1 CEDO.
Or, așa cum a reținut și instanța de executare în dosarul nr._/302/_, se impune a se constata că, prin aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 s-ar ajunge la o durată previzionată de executare în cazul mai mare de 6 ani, având în vedere că titlurile executorii datează din anii 2007-2009, astfel că eșalonarea debitorului până în anul 2016 este contrară exigențelor art. 6 par. 1 din CEDO și ale art. 1 din Primul Protocol adițional, deoarece are drept consecință nerespectarea raportului rezonabil de proporționalitate dintre interesul general și cel particular al intimatului-creditor.
Curtea va respinge susținerea prin care recurentul terț poprit arată că nu se poate constata o neconcordanță între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009, modificată, și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și ale art. 6 din aceeași Convenție, deoarece analiza compatibilității dispozițiilor legale interne cu Convenția a fost realizată de Curtea Constituțională, prin decizia C.C. nr. 206/2010.
Astfel, Curtea arată că situația particulară a fiecărei spețe deduse judecății nu exclude posibilitatea instanței de a analiza în concret compatibilitatea dispozițiilor interne cu cele ale Convenției europene, deoarece controlul exercitat de Curtea Constituțională este unul în abstract, pe când cel efectuat de instanța de drept comun este raportat la situația specială din fiecare caz dedus judecății, verificarea condiției de a se păstra un just echilibru între interesele statului și interesele particularului necesitând o analiză în concret, raportat la datele fiecărui litigiu în parte.
Curtea are în vedere, din această perspectivă, considerente enunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. l/2012, prin care a reținut, cu privire la interpretările divergente ale OUG nr. 71/2009, că: „în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
În consecință, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge criticile formulate la pct. 2 al motivelor de recurs, cu privire la incidența și constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, așa cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.
Prin criticile formulate la pct. 4 al motivelor de recurs, recurentul terț poprit susține că potrivit dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă, plata sumelor conform titlurilor executorii realizându-se pe măsura alocării de fonduri suplimentare cu această destinație.
Curtea constată că aceste dispoziții legale nu sunt de natură a exonera terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu, aceste dispoziții legale prevăzând, în esență, obligația debitorului de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.
Curtea nu va reține nici criticile formulate de recurent la pct. 3 al motivelor de recurs, referitoare la necesitatea menținerii echilibrului bugetar și la lipsa fondurilor bănești, deoarece vin în contradicție cu principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși o întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești ar putea fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 § 1 din Convenție (Hornsby v. Greece, 19 March 1997, par. 40; Jasiūnienė împotriva Lituaniei,nr._/98, par. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr._/00, par. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7352/03, par. 60, 22 august 2006).
De asemenea, Curtea arată că,în acest sens este și decizia în interesul legii nr. IV din 12.09.1998 dată de Curtea Supremă de Justiție, obligatorie, prin care s-a stabilit că „poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului”.
Pentru aceleași considerente expuse în precedent cu privire la criticile referitoare la constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, Curtea va respinge și criticile referitoare la constituționalitatea OG nr. 22/2002, prin care recurentul invocă deciziile nr. 784/2009 și nr. 213/2010 ale Curții Constituționale; instanța de recurs nemaireluând considerentele expuse de instanța supremă în decizia în interesul legii nr. l/2012.
În ceea ce privește invocarea de către recurentul terț poprit a cauzei D. și alții contra României, Curtea arată că în această decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat jurisprudența sa constantă în materia executării unei hotărâri judecătorești, subliniind regulile cu valoare de principiu, conform cărora executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, iar neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III).
Curtea Europeană a statuat în cauza D. și alții împotriva României că este obligatorie executarea hotărârilor judecătorești, prin care s-au stabilit obligații de plată stabilite în sarcina autorităților naționale în baza unor hotărâri judecătorești definitive și executorii trebuie să se facă într-un interval rezonabil, fără a aștepta ca reclamanții să obțină plata sumelor datorate, folosind procedura executării silite. Or, termenul rezonabil înăuntrul căruia creditorii se pot aștepta să beneficieze de dreptul de creanță pe care îl au recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, împotriva unei autorități a statului, trebuie apreciat în raport de comportamentul autorităților, dar și al persoanelor reclamante.
De asemenea, posibilitatea statelor membre de a adopta politici economice și sociale (de ex. eșalonarea plăților pe o perioadă de timp) trebuie să urmărească un scop de utilitate publică.
În cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a recunoscut că măsurile legislative adoptate de Statul Român constând în eșalonarea plății creanțelor urmărea realizarea unui scop de utilitate publică, respectiv restabilirea echilibrului bugetar. În acest, Curtea a aplicat jurisprudența sa anterioară, prin care a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012]. Totuși, a subliniat că, pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, este necesar ca aceste măsuri de utilitate publică să fie proporționale cu scopul urmărit, respectiv restabilirea echilibrului bugetar.
Sub acest aspect, al respectării cerinței proporționalității, Curtea Europeană a avut în vedere situația de fapt a părților din cauza dedusă judecății instanței europene, sens în care a reținut că reclamanților din cauza D. și alții împotriva României, deși aveau titluri judecătorești din anul 2008, li se achitaseră în perioada 2009-2010 o treime din suma totală acordată de către instanțe, sumă care fusese indexată. În raport de plățile care fuseseră realizate, Curtea europeană a apreciat că nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, ținând seama că o parte importantă din sumele datorate reclamanților a fost deja plătită.
Prin urmare, ceea ce reține instanța de recurs este că instanța europeană nu s-a abătut de la principiile generale stabilite în jurisprudența sa anterioară, ci le-a aplicat în cazul concret din acea cauză; și, în plus, a subliniat că eșalonarea plății constituie o măsură de utilitate publică, necesară pentru realizarea echilibrului bugetar, că este necesar ca această măsură să fie proporțională cu scopul urmărit, proporționalitatea stabilindu-se în raport de circumstanțele personale ale fiecărei cauze și că eșalonarea trebuie să fie realizată într-un termen rezonabil.
Cu privire la executarea în termen rezonabil a creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, Curtea reține că prindecizia în interesul legii nr. 1/2012, Înalta Curte de Justiție a învederat că Curtea Constituțională însăși, prin deciziile prin care a analizat constituționalitatea OUG nr. 71/2009, a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză"; și a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene expusă în Hotărârea din 27 iunie 2000 pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007 pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009 pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011 pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22 și Hotărârea din 24 noiembrie 2011 pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21. Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
În consecință, Curtea constată că analiza proporționalității măsurii eșalonării plății creanței în discuție cu scopul urmărit și a respectării termenului rezonabil se face în raport de circumstanțele fiecărei cauze deduse judecății instanței, cauza D. și alții împotriva României neputând fi aplicată mutandis mutandis în prezenta cauză, deoarece situația creditorilor este diferită de cea a reclamanților din cauza CEDO.
Or, în cauza de față, titlurile executorii invocate de intimatul-creditor datează din anii 2007-2009, iar recurentul nu a dovedit dacă s-a achitat creditorului vreo parte substanțială din sumele executate silit, așa încât situația din speța de față diferă de cea a creditorilor din cauza D., care beneficiaseră de plăți parțiale substanțiale.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este întemeiat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ.; Curtea va respinge recursul declarat de recurentul terț poprit, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-debitor M. Justiției și recurentul terț-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, împotriva Deciziei civile nr. 537 A/23.05.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-creditor C. D. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 19.02.2014.
P., JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. M. S. F. P. B. A. C.
GREFIER,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. PS/2 ex./17.03.2014
Jud. apel: D.N. T.
L. I. F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 250/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 366/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
