Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 593/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 593/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2015 în dosarul nr. 593/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.593

Ședința publică din 12.05.2015

Curtea constituită din:

Președinte- I. S.

Judecător- C. G.

Judecător - M. H.

Grefier- N. - C. I.

MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este legal reprezentat de procuror N. F..

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât S. F. Z. împotriva sentinței civile nr.104 din 28.01.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. București în numele reclamantei F. M. L..

Cauza are ca obiect: răpire internațională de copii.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat S. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât S. F. Z. și avocat Ț. M., în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul promovat în cauză, un exemplar fiind comunicat recurentului-pârât.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurentul-pârât S. F. Z., prin avocat, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței pronunțate de Tribunalul București în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta F. M. L., arătând că potrivit dispozițiilor art.13 alin.1 lit.b din Convenția de la Haga, autoritățile judiciare nu sunt ținute să dispună înapoierea minorilor în ipoteza în care există un risc grav ca înapoierea acestora să-i expună unui pericol fizic sau psihic, intolerabil.

Din conținutul primului raport de evaluare psihologică rezultă în mod cert că psihologul care a întocmit raportul nu a înțeles care au fost obiectivele evaluării psihologice încuviințate de instanță, respectiv dacă copiii prezintă traume fizice și/sau psihice urmare a tratamentului de abuz la care au fost supuși. Ulterior, în urma încuviințării obiecțiunilor, expertul a completat raportul, reținând că minorul a relatat episoade de abuz din partea presupusului concubin al mamei.

Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-reclamant B. București în numele reclamantei F. M. L., prin avocat, solicită în principal, anularea recursului promovat în cauză, ca nemotivat, nefiind arătate motive de nelegalitate ale hotărârii recurate. Invocă și dispozițiile art.489 alin.2 Cod Procedură Civilă, motivele de recurs invocate neputându-se încadra în motivele de casare prevăzute de art.488 Cod Procedură Civilă.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că, în urma probatoriului administrat în cauză, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente prevederile art.3 din Convenția de la Haga, sens în care a dispus înapoierea minorilor, cetățeni germani, la reședința obișnuită din Germania.

În plus, la judecarea fondului cauzei, recurentul nu a înțeles să critice conținutul completării raportului de evaluare psihologică.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Recurentul-pârât S. F. Z., prin avocat, solicită respingerea excepției nulității recursului invocate de intimatul-reclamant.

Reprezentantul Ministerului P. pune concluzii de respingere a excepției nulității recursului, ca neîntemeiată.

Pune concluzii de respingere a recursului, ca neîntemeiat, apreciind că probatoriul administrat în cauză confirmă îndeplinirea condițiilor art.3 din Convenția de la Haga, minorii au fost deplasați de către tată de la reședința din Germania și apoi reținuți în mod ilicit în România, tatăl neinformând mama de intenția de a schimba domiciliul copiilor, profitând de programul de vizitare stabilit de instanțele germane.

Apreciază soluția pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică, ca rezultat al situației de fapt desprinse din probatoriul administrat, același care nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.13 alin.1 lit.b din Convenție Haga.

Având cuvântul în replică, apărătorul recurentului-pârât S. F. Z. susține că reclamanta este cea care a decis să părăsească domiciliul comun, luând cu ea și minorii, iar de când aceștia se află în România, deși a fost invitată să își petreacă zilele onomastice și sărbătorile împreună cu copiii, reclamanta a venit o singură dată și a stat doar o oră în curtea imobilului în care locuiesc copiii. Solicită a se avea în vedere și faptul că psihologul care a întocmit raportul de evaluare a stat de vorbă cu copiii la sediul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Oradea doar zece minute, iar completarea raportului a fost întocmită fără a avea o nouă întâlnire cu minorii.

Curtea, în urma deliberării, respinge excepția nulității recursului, dat fiind că în cuprinsul motivelor de recurs se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.13 din Convenția de la Haga, critică ce se încadrează în dispozițiile art.488 pct.8 Cod Procedură Civilă.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30.09.2014, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr._ , petentul B. București, în numele reclamantei F. M. L., cetățean maghiar, în calitate de mamă a minorilor S. Franz O., născut la data de 5 iunie 2008, în Germania, cetățean german, având pașaport numărul E7790757 și S. J. Lena, născută la data de 14 iunie 2010 în Germania, cetățean german, având pașaport numărul E7790756, potrivit art. 10 din Legea nr. 369/15.09.2004 (republicată) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptate la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului S. F. Z., cetățean german, născut la data de 18 iunie 1978, în municipiul Oradea, județul Bihor, România, cu ultimul domiciliu cunoscut în Germania,_ Mainz, Am Finther Wald 34 și locuind în prezent în municipiul Oradea, ., județul Bihor (conform localizării oficiale pe teritoriul României, efectuate de Direcția de Investigații Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române al Ministerului Afacerilor Interne din România), în temeiul art. 1, 3, 4, 5, 8, 12, 22, 23, 25, 26 și 28 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, art. 11 din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, art. 2, 3, 4, 5, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 28, 29, 30 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 republicată în temeiul art. III din Legea nr. 63/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

I. Înapoierea minorilor S. Franz O., născut la data de 05.06.2008, în Germania, cetățean german și S. J. Lena, născută la data de 14.06.2010, în Germania, cetățean german, la reședința lor obișnuită din Germania,_ Koln, Nogatstr. 8, constatând că deplasarea și/sau reținerea copiilor minori pe teritoriul României este ilicită, în sensul art. 3 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, astfel cum prevede art. 14 alin.(l) din Legea nr. 369/2004 (*republicată*);

II. Fixarea în cuprinsul hotărârii, a unui termen pentru executarea obligației de înapoiere a copiilor minori, care nu va putea fi mai mare de două săptămâni de la comunicarea hotărârii, termenul fiind fixat sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, cuprinse între 2.500 lei și 12.500 lei, în conformitate cu art. 14 alin.(2) din Legea nr. 369/2004 (*republicată*) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii;

III. Să se dispună, o dată cu pronunțarea hotărârii de înapoiere, una dintre următoarele măsuri, în temeiul art. 14 alin. (3) din Legea nr. 369/2004 (*republicată*) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980:

a) predarea pașaportului minorilor sau a documentului de călătorie, după caz, de către pârât părții reclamante;

b) obligarea părintelui pârât de a-și da concursul pentru eliberarea unor documente de călătorie pe numele minorilor ori suplinirea acordului lor în acest sens;

IV. Autorizarea reclamantei F. M. L., în calitate de mamă a minorilor S. Franz O. și S. J. Lena, să preia minorii personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit, în baza art. 14 alin. (3) din Legea nr. 369/2004:

V. Obligarea pârâtului S. F. Z. la suportarea tuturor cheltuielilor (spezele de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale reclamantei și de înapoiere a copiilor minori, precum și toate cheltuielile și plățile făcute pentru localizarea copiilor minori) ocazionate de demersurile întreprinse de reprezentantul legal în numele minorilor, pentru înapoierea minorilor S. Franz O. și S. J. Lena, la mama lor - F. M. L., la reședința lor obișnuită din Germania, în baza art. 14 alin. (4) din Legea nr. 369/2004 (*republicată*) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, raportat la art. 26 alineatul ultim din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980;

Să se dispună acordarea ajutorului public judiciar în formele prevăzute de art. 6 lit. a) și c); art. 8 ind. l și art. 26 din O.U.G. numărul 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2008, respectiv: plata onorariului de avocat și a onorariului executorului judecătoresc, scutirea de la plata cheltuielilor privind întocmirea și eliberarea documentelor justificative necesare, scutirea de la plata cheltuielilor privind traducerile cererilor și a documentelor justificative anexate, scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate în faza judecății și a tuturor cheltuielilor ocazionate de executarea silită (formularea cererii de executare; încuviințarea executări silite la judecătoria competentă) efectuate cu sprijinul unui executor judecătoresc, în conformitate cu dispozițiile în materie prevăzute de Noul Cod de Procedură Civilă, în baza următoarelor acte internaționale: Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptate la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, Legea nr. 369/2004 republicată în 2014, privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptate la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

În fapt, se arată că din căsătoria dintre doamna F. M. L. și domnul S. F. Z., încheiată la data de 9 noiembrie 2007, în Tonder Kommune, Danemarca, au rezultat minorii S. Franz O., născut la data de 5 iunie 2008, în Germania, cetățean german și S. J. Lena, născută la data de 14 iunie 2010, în Germania, cetățean german, locuind împreună cu mama lor, în mod constant în locuința din Nogatstr. 8,_ Koln. Prin urmare, reședința obișnuită a copiilor minori a fost de la nașterea lor, în Germania.

Astfel, cei doi părinți s-au căsătorit la data de 9 noiembrie 2007 și sunt în continuare căsătoriți. În conformitate cu legislația germană în materie, părinții căsătoriți au în comun custodia copiilor lor.

În data de 21 iunie 2014 (sâmbăta), în jurul orei 10.30, în localitatea Mainz, Germania, reclamanta, împreună cu copiii minori, s-a întâlnit în stația liniilor de tramvai numărul 50 și 51 „Ebelstrasse", cu tatăl copiilor, pârâtul, în scopul de a-i preda acestuia, pentru a petrece împreună sfârșitul de săptămână. S-a stabilit ca reclamanta să meargă a doua zi la domiciliul pârâtului pentru a lua copiii. Insă, a doua zi, nimeni nu a mai fost găsit în locuință. Vecinul pârâtului a spus că l-a văzut pe acesta, ultima oară, în data de vineri, 20 iunie 2014. Luând legătura cu proprietarul locuinței și întrebând despre pârât, acesta a informat-o că pârâtul a renunțat la apartament, chiria urmând să fie plătită numai până la sfârșitul lunii iulie. Reclamanta nu a crezut nici o clipă că pârâtul va dispărea împreună cu copiii, în acest mod.

Reclamanta este în mod legal mama minorilor S. Franz O. și S. J. Lena și este în mod legal căsătorită cu tatăl lor S. F. Z.. Deoarece părinții erau căsătoriți la data nașterii minorilor, amândoi au drepturi părintești conform Titlul V - art. 1626 din Codul Civil german.

Deși sunt deținători de drepturi părintești și pot acționa și separat, Paragraful 1 al art. 1626 din Codul Civil german, învederează că părinții au obligația și dreptul de a îngriji copilul minor (custodia părinților), custodia pentru persoana copilului (custodia personală) și custodia pentru patrimoniul copilului (custodia patrimonială).

Legea interzice părinților sau tutorelui să ia un copil din Germania, fără consimțământul corespunzător. Mai mult, luarea sau reținerea copilului fără consimțământul celeilalte persoane care are drepturi părintești, încalcă drepturile acelei persoane și prin urmare, acest lucru este considerat o încălcare conform prevederilor art. 3 al Convenției de la Haga.

Prin scrisoarea numărul_ din data de 25.07.2014, Inspectoratul General al Poliției - Direcția Investigații Criminale din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a comunicat Ministerului de Justiție rezultatul pozitiv al localizării minorilor în municipiul Oradea, ..

Pârâtul nu a avut consimțământul reclamantei pentru deplasarea minorilor în România, aceștia fiind deplasați și reținuți ilegal în România, de către tatăl lor. Reședința obișnuită a minorilor a fost întotdeauna, de la naștere, în Germania, în momentul de față, doamnei F. M. L., nu i se mai permite de către pârâtul S. F. Z., a avea legături personale cu minorii.

Întrucât autoritatea părintească este exercitată în comun, rezultă faptul că tatăl copiilor minori nu avea dreptul de a decide în mod unilateral cu privire la schimbarea reședinței obișnuite a acestora.

În urma atitudinii pârâtului, S. F. Z., doamna F. M. L. a apelat la proceduri internaționale de recuperare a minorilor S. Franz O. și S. J. Lena, deoarece copiii săi sunt născuți și crescuți în Germania și îi sunt încredințați spre creștere.

Astfel, la data de 9 iulie 2014, doamna F. M. L., mama minorilor, a formulat către Autoritatea Centrală din Koln, Germania, pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980, o cerere prin care a solicitat înapoierea minorilor, la reședința obișnuită din Germania,_ Koln, Nogatstr. 8, deoarece minorii au fost deplasați și sunt reținuți în mod ilicit pe teritoriul României, la adresa din România - municipiul Oradea, ., județul Bihor, de către tatăl lor, S. F. Z..

Prin urmare, deplasarea ilicită și reținerea în mod ilicit pe teritoriul României a minorilor, fără acordul mamei, s-a produs după data de 21 iunie 2014.

În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile următoarelor acte normative: Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, Legea nr. 100/1992; Legea nr. 369/15.09.2004 (*republicată*); Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești; Legislația din Germania privind autoritatea părintească; Ordinul Ministrului Justiției nr. 509/C/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind modalitățile de exercitare a atribuțiilor ce revin Ministerului Justiției, în calitatea sa de autoritate centrală, desemnată prin Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă; Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților; Legea nr. 51/1991 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat; Ordinului Ministrului de Justiție nr. 2555/C/14.11.2006, modificat prin OMJ nr. 2561/C din 30.07.2012; Noul Cod de procedură civilă; Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea cererii, s-au depus la dosar înscrisuri.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul S. F. Z. a solicitat instanței să respingă cererea formulată de reclamantă ca nefondată și netemeinică.

În fapt, arată că s-a căsătorit cu reclamanta în anul 2007 în Danemarca și din noiembrie 2007 până în ianuarie 2014 au locuit împreună în Mainz, . 34,_, Germania. Ambii copii minori rezultați din căsătorie s-au născut în Germania. La acea dată, pârâtul și soția sa au stabilit de comun acord să se mute în România, la Oradea, unde urma să locuiască în casa mamei pârâtului - care în momentul de față este stabilită în Germania - și unde urmau să își găsească locuri de muncă.

În data de 27.01.2014, deși locuiau împreună și exercitau împreună autoritatea părintească asupra copiilor minori, F. M. L. a plecat de acasă să ducă copiii la grădiniță și în următoarele 3 luni, pârâtul nu a mai știut nimic despre ea sau despre copii.

A aflat ulterior, după cele 3 luni, că soția sa locuiește în Koln, la o distanță de peste 200 km de orașul Mainz. La Koln aceasta își găsise un amant cu care urma să locuiască împreună.

A formulat la data de 06.02.2014, o cerere la Tribunalul din Mainz pentru înapoierea minorilor, unde soția s-a prezentat în data de 29.04.2014 asistată de o doamna avocat, unde a declarat că a decis să plece de acasă întrucât pârâtul a fost violent și că a bătut copiii.

Sub presiunea avocatei soției sale, care l-a amenințat că nu va mai vedea copiii niciodată, pârâtul a fost de acord în fața Tribunalului din Mainz ca domiciliul minorilor să fie stabilit la mamă în mod provizoriu - respectiv în Koln - pârâtul având drept de vizită în fiecare al treilea week-end din lună. Astfel că în fiecare al treilea week-end a fost nevoit să străbată peste 400 km dus - întors, pentru a putea să își petreacă timpul cu copiii.

Mama și copiii s-au mutat în Nogatstrasse 8, Koln, Germania, unde a obținut o locuință socială de la statul G., tocmai pentru că avea copiii, care erau cetățeni germani. În această locuință, reclamanta a locuit cu minorii maxim 6 săptămâni din cele 4 luni și jumătate pe care le-a petrecut în orașul Koln.

În data de 21.06.2014, s-a întâlnit cu reclamanta la Koln, în stația de tramvai, unde aceasta i-a adus copiii, conform programului de vizită pe care îl avea. După ce a luat copiii, J. i-a sărit în brațe și i-a spus: "...tati nu ne uiți niciodată, așa cum spune mama..!"

Copilul cel mare, S. Frantz O., i-a povestit că mama sa s-a mutat cu o persoană masculină - G. - care se poartă foarte urât cu ei și că nu dorește să se mai întoarcă acolo. Așa că a luat decizia de a scoate copiii din acel mediu și de a-i ține departe de persoane ce le fac rău.

Astfel, în data de 22.06.2014, a venit cu copiii în România, la Oradea, unde locuiesc în casa părinților pârâtului, casă la curte, având 3 camere și dependințe, amplasată într-o zona foarte bună a orașului.

Copiii sunt bine integrați în colectivitate, fetița este înscrisă la o Grădiniță nr. 46 din Oradea cu program de predare în limba germană, iar băiatul frecventează cursurile clasei pregătitoare a Școlii Friedrich Schiller cu predare în limba germană, de asemenea. În afara orelor de grădiniță și de școală, fetița este înscrisă la cursuri de dans, iar băiatul merge la cursuri de desen.

Totodată, copiii sunt înscriși la medicul de familie pentru a beneficia de supravegherea medicală de specialitate.

După venirea în România, copilul cel mare i-a povestit că G. - prietenul mamei sale, când nu era cuminte, i-a legat mâinile la spate cu sfoara și picioarele, după care i-a lipit bandă adezivă pe gură și l-a pus pe patul din camera lui. Tot copilul a povestit că a reușit să se elibereze din legături, întâi la picioare, apoi la mâini.

Întrebând copilul unde era mama lui în tot acest timp, aceasta i-a răspuns că mama era în camera ei, lucrează la laptop și că aceasta a aprobat comportamentul lui G., spunându-i copilului că așa merită dacă nu este cuminte.

Cu altă ocazie, copilul i-a povestit că a mers într-un loc cu apă cu mama și G., probabil la un lac, unde G. l-a aruncat în apa adâncă, chiar dacă copilul i-a comunicat că nu știe să înoate. Când era aproape să se înece, a intervenit G. care l-a scos din apă.

Copilul a rămas cu sechele după acest episod, nu mai dorește să se apropie de apă, plânge când este dus la bazin și are o stare de agitație dacă vorbește despre posibilitatea de a merge la cursuri de înot, deși a făcut demersuri pentru a-l înscrie la cursuri de înot, obținând chiar aviz medical în acest sens.

Toate aceste aspecte l-au făcut pe pârât să apeleze la serviciile unui psiholog vorbitor de limba maghiară, pentru a identifica problemele cu care se confruntă copilul și pentru a beneficia de terapie în vederea depășirii acestei etape.

În tot timpul de când sunt în România, i-a propus mamei să se împace și să se mute în România cu pârâtul și cu copiii, pentru a le da o șansă ca și familie și pentru a crește copiii împreună.

Nu numai că reclamanta nu a dat curs propunerii, însă în toată această perioadă nu a întrebat niciodată, nici pe mail și nici la telefon ce fac copiii, cum se simt, dacă sunt sănătoși, dacă s-au integrat, dacă au prieteni, dacă merg la grădiniță sau la școală. Nu a solicitat niciodată să vorbească cu copiii ei.

În cele câteva mail-uri pe care le-a trimis în această perioadă, reclamanta îi solicita înapoierea minorilor.

Din 22.06.2014 și până în prezent, mama copiilor a fost o singură dată la Oradea, în România, în data de 18.08.2014, unde a stat numai o oră, ocazie cu care nu a adus copiilor absolut nimic. Reacția minorilor la vederea mamei lor a fost că aceștia au plâns și au fugit la tată și nu au dorit să se apropie de mama lor, întrucât le era teamă că îi duce înapoi în Germania. Copiii au insistat ca mama lor să rămână alături de ei în România.

B. paternă a copiilor, care locuiește în Germania, a încercat să ia legătura telefonic cu reclamanta pentru a încerca să o convingă să refacă familia și să crească minorii împreună, însă aceasta nu a dorit să comunice în nici un mod cu soacra ei.

Reclamanta nu este cetățean german, ci numai copiii au cetățenie germană, după pârât, care este cetățean german. Reclamanta este cetățean maghiar și dacă nu mai locuiește cu copiii, care sunt cetățeni germani, nu mai poate beneficia de locuință socială din partea statului german și nici de alocația copiilor.

Cu privire la caracterul ilicit al deplasării și/sau reținerii minorilor de către pârât, arată că în speța de față, instanța trebuie să stabilească dacă deplasarea copiilor sau refuzul înapoierii acestora are un caracter ilicit în sensul Convenției de la Haga.

În speță, nu este vorba de o deplasare ilicită a copiilor în condițiile în care chiar mama copiilor dorea să vină și ea în România împreună cu copiii și pârâtul, rezultând că părinții copiilor de comun acord doreau să-și schimbe adresa de reședință în România unde amândoi doreau să își găsească locuri de muncă.

În cauză, sunt incidente prevederile art. 13 alin. 1 lit. b din Convenția de la Haga, care prevede că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale, stabilește că există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau că, în orice alt mod să situeze într-o situație intolerabilă.

Deplasarea copiilor în România a avut loc în 22.06.2014 și până în prezent, aceștia locuiesc în mod constant cu pârâtul în România și s-au integrat perfect în familie, merg la grădiniță și la școală, au diferite activități extrașcolare, au un domiciliu stabil, confortabil, spațiu adecvat pentru vârsta lor, spațiu de mișcare, aer curat, iar mediul familial de la domiciliul mamei pune în pericol integritatea fizică și psihică a copiilor, deoarece este periculos ca acești copii să se întoarcă la mamă, în Germania.

Deplasarea copiilor în Germania și schimbarea mediului cu care copiii s-au obișnuit în România și înapoierea acestora la reședința mamei din Germania, nu ar fi în interesul copiilor în condițiile în care aceasta ar presupune să locuiască cu o persoană necunoscută - concubinul mamei - care are un comportament violent față de aceștia, s-ar produce lipsirea copiilor de ocrotire și supraveghere, întrucât mama aprobă comportamentul violent al iubitului ei față de copii și în mod vădit s-ar crea o situație contrară interesului superior al copiilor, fapt ce justifică aplicarea excepției prevăzute de art. 13 alin. 1 pct. 2 din Convenția de la Haga.

Apreciază că este în interesul copiilor să crească și să se dezvolte într-un mediu favorabil, iar nu într-un mediul tensionat unde se consumă alcool și unde există violență în familie și copiii trebuie să fie lipsiți de traume care își pot pune amprenta asupra personalității lor.

Solicită să se aibă în vedere faptul că atât legea română, cât și raportul juridic cu elemente de extraneitate au în vedere interesul superior al minorilor și nu se dorește ca aceștia să fie puși într-o situație intolerabilă, precum și faptul că până la această dată mama, deși reclamă că nu mai pate conviețui cu pârâtul, nu a introdus acțiune de divorț, prin care să fie tranșate definitiv toate problemele căsătoriei soților.

Mai mult, copiii nu doresc să se întoarcă în Germania, la domiciliul mamei, probabil datorită tratamentului la care au fost supuși de către aceasta și iubitul acesteia în perioada cât au locuit împreună.

Având în vedere toate considerentele de mai sus, consideră că instanța are suficiente elemente pentru a respinge cererile formulate de reclamantă, considerând că înapoierea minorilor i-ar expune unui pericol fizic și psihic și i-ar situa într-o situație intolerabilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 13 parag. 1 lit. b din Convenția de la Haga.

În drept, au fost invocate dispozițiile Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.

În susținere, a depus următoarele înscrisuri: caracterizare minor S. Frantz O. de la Școală Friedrich Schiller cu predare în limba germană; caracterizare minor S. J. Lena de la Grădinița nr. 46 din Oradea cu predare în limba germană; contract cu psiholog vorbitor de limbă maghiară C. Furak din Oradea; adeverința de la medicul pediatru Dr. R. M. E. - medic de familie al minorilor; Adeverința medicală pentru a frecventa cursuri de înot pentru ambii copii.

Tribunalul a încuviințat administrarea probelor cu înscrisuri și evaluarea psihologică a minorilor, sens în care s-au întocmit de către un psiholog din cadrul DGASPC Bihor, rapoarte de evaluare.

Totodată, s-a acordat reclamantei posibilitatea de a fi ascultată în ședință publică, fiindu-i asigurată prezența unui interpret autorizat de limba maghiară.

Prin sentința civilă nr.104/28.01.2015, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta, a dispus înapoierea copiilor la reședința obișnuită din Germania, a fixat termen pentru executarea obligației de înapoiere 2 săptămâni de la comunicarea prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile de 6.000 lei în sarcina pârâtului și favoarea Statului Român. În caz de refuz de executare voluntară a obligației de înapoiere a minorilor în termenul stabilit, a autorizat pe reclamantă să preia minorii personal sau după caz, prin reprezentant și a obligat pârâtul să-și dea concursul pentru eliberarea unor documente de călătorie pe numele minorilor, suplinind prin prezenta, acordul său în caz de refuz.

A obligat pârâtul să suporte toate cheltuielile ocazionate de demersurile întreprinse pentru înapoierea minorilor la reședința obișnuită (speze de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească a reclamantei și de înapoiere a minorilor, precum și toate cheltuielile și plățile făcute pentru localizarea copiilor).

A încuviințat în parte cererea de ajutor public judiciar ce va fi acordat în următoarele forme:

- asistență judiciară prin avocat desemnat de B. București să o reprezinte pe reclamantă în cauză, pentru care se va stabili onorariu în sumă de 500 lei pentru sesizarea instanței, reprezentare și asistare în primă instanță;

- scutirea de la plata cheltuielilor privind traducerea cererilor și documentelor anexate, depuse de reclamantă;

- avansarea din fondurile statului a onorariului interpretului în sumă de 100 lei, calculat pentru 3 ore de activitate în prima instanță.

A respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar pentru faza de executare silită.

A obligat pârâtul la plata către stat a cheltuielilor de judecată în sumă de 600 lei, reprezentând onorariu de avocat și interpret.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta F. M. L. și pârâtul S. F. Z. s-au căsătorit la data de 09.11.2007 în localitatea Tonder Kommune, Danemarca, soții stabilindu-se ulterior în Germania. Din această căsătorie, au rezultat minorii S. Franz O., născut la data de 05.06.2008 și S. J. Lena, născută la data de 14.06.2010, ambii copii născându-se în Germania, având cetățenie germană și locuind în mod stabil cu părinții pe teritoriul aceluiași stat, unde își au reședința obișnuită.

Pe fondul neînțelegerilor survenite între cei doi soți, aceștia s-au despărțit în fapt, reclamanta părăsind împreună cu cei doi copii domiciliul comun și stabilindu-se la o altă adresă, în localitatea Koln, Germania. Chiar dacă susținerile părților sunt contradictorii cu privire la motivele care au determinat despărțirea în fapt, reclamanta susținând că a fost nevoită să părăsească domiciliul conjugal pe fondul violențelor la care era supusă, atât ea, cât și copiii, de către pârât, iar pârâtul susținând că soția sa a plecat din domiciliu, ulterior descoperind că aceasta era implicată într-o altă relație, Tribunalul a apreciat că aceste aspecte exced judecății în cauza de față, întemeiată pe prevederile Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, motivele despărțirii în fapt putând avea relevanță în cadrul unui proces având ca obiect desfacerea căsătoriei.

Relevant în speță este faptul că, ulterior acestei despărțiri, la data de 29.04.2014 s-a pronunțat o hotărâre de către Tribunalul Mainz, în dosarul nr. 33F80/14, prin care, luându-se act de acordul părților, cei doi copii au fost încredințați mamei lor, spre creștere și educare, până la reglementarea finală a problemei încredințării în procedura principală, tatăl copiilor fiind de acord cu înscrierea la școală a fiului său în Koln, rezervându-și dreptul de a participa la alegerea școlii. Prin aceeași hotărâre s-a stabilit că tatăl are dreptul de a lua copiii din trei în trei săptămâni, în zi de sâmbătă, între orele 10,00-15,00, întâlniri la care sora tatălui copiilor va fi prezentă. Acesteia i se vor preda copii de către mamă, la ora 11.00 în fața porții principale a Domului din Koln, returnarea de la ora 15.00 urmând a se stabili de mamă și soră împreună.

În exercitarea acestui program de vizitare a minorilor, în data de 21.06.2014, în jurul orelor 10,30, în localitatea Mainz, stația de tramvai ”Elbestraße”, pârâtul a preluat copiii de la reclamantă, aceasta fiind de acord să îi ia a doua zi (duminică) de la domiciliul tatălui.

Cu toate acestea, astfel cum rezultă atât din cererea de înapoiere formulată de reclamantă, cât și din afirmațiile tatălui pârât, acesta din urmă, fără a o încunoștința pe reclamantă cu privire la intențiile sale, a părăsit împreună cu minorii teritoriul Germaniei, deplasându-se în România, Oradea, jud. Bihor, unde au fost localizați ulterior, locuind în imobilul proprietatea bunicilor paterni.

Întrucât tatăl pârât a refuzat să înapoieze minorii la reședința obișnuită din Germania, declarând organelor de poliție cu ocazia investigațiilor efectuate de MAI, IGPR – Direcția de Investigații Criminale că ”a venit din Germania împreună cu cei doi copii datorită unor neînțelegeri cu soția și că nu intenționează să revină în Germania în următoarea perioadă” (fila 22 dosar), reclamanta a solicitat Autorității Centrale din Germania să declanșeze procedura reglementată de Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cerând înapoierea copiilor la reședința obișnuită din Germania.

Față de situația de fapt astfel cum a fost expusă, Tribunalul a reținut ca fiind aplicabile art. 3 Convenția de la Haga din 1980, condițiile enunțate la punctele a) și b) ale art. 3 cerându-se a fi îndeplinite cumulativ și art. 2 pct. 11 din Regulamentul 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, direct aplicabil în statele membre UE, pe care le-a redat.

În privința dreptului privind încredințarea, s-a constatat că potrivit art. 1626 din codul civil german, ambii părinții sunt în mod egal titularii acestui drept, prin efectul legii - ”părinții au obligația și dreptul de a îngriji copilul minor. Custodia părinților cuprinde custodia pentru persoana copilului (custodia personală), cât și custodia pentru patrimoniul copilului (custodia patrimonială)”. Mai mult, potrivit hotărârii judecătorești pronunțată la data de 29.04.2014 de Tribunalul Mainz, dreptul privind încredințarea a fost provizoriu ”până la reglementarea finală a problemei încredințării minorilor”, atribuit exclusiv reclamantei, tatăl pârât păstrând dreptul de a menține legăturile personale cu minorii, conform programului de vizitare stabilit prin respectiva hotărâre, pronunțată pe baza acordului părților. Cu titlu prealabil, s-a impus precizarea că, din perspectiva aplicării dispozițiilor Convenției, Tribunalul a recunoscut eficiența deplină a respectivei hotărâri judecătorești, atât în baza dispozițiilor art. 14 din Convenția de la Haga 1980 (C.H. 1980) – ”Pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile”, dar și în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003, potrivit cărora ”hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură”.

Pe de altă parte, împrejurarea că respectiva hotărâre, prin care se reglementează cu titlu provizoriu, aspectele privind încredințarea și menținerea legăturilor personale cu părintele căruia minorii nu i-au fost încredințați, a fost pronunțată pe baza acordului dintre părinți prezintă o importanță deosebită în economia speței, infirmând în mod indirect susținerile pârâtului cu referire atât la o eventuală decizie a părților, adoptată anterior deplasării ilicite, de a se stabili și a-și găsi locuri de muncă în România, cât și la presupusele violențe la care ar fi fost supus minorul Franz O. de către pretinsul concubin al mamei reclamante.

Tribunalul a reținut în primul rând, că deplasarea minorilor în România de către tatăl pârât, are caracter ilicit întrucât s-a făcut cu încălcarea dreptului privind încredințarea ce aparține exclusiv reclamantei în baza hotărârii judecătorești menționate anterior. Având în vedere că din această perspectivă, una din componentele esențiale ale dreptului privind încredințarea o constituie dreptul părinților de a decide de comun acord reședința obișnuită a copilului, se reține că fapta pârâtului de a reține copiii pe teritoriul României, refuzând înapoierea lor la reședința obișnuită din Germania, are de asemenea caracter ilicit, întrucât procedând astfel, pârâtul a decis în mod unilateral și intempestiv schimbarea reședinței obișnuite a copiilor, fără acordul și fără încunoștințarea prealabilă a reclamantei, deopotrivă titular al răspunderii părintești.

Prin urmare, sunt incidente în cauză dispozițiile art. 3 din CH 1980 atât sub aspectul deplasării, cât și neînapoierii ilicite a copiilor, față de refuzul pârâtului de a readuce minorii în Germania, consecința fiind sustragerea copiilor din mediul social și familial în care trăiau. Or, atât Convenția cât și regulamentul au ca scop tocmai înlăturarea grabnică a unei astfel de consecințe, considerate de plano ca defavorabilă pentru copiii, prin instituirea mecanismului sumar de returnare pe care îl reglementează urmărindu-se restabilirea situației anterioare deplasării/neînapoierii ilicite și acordarea în favoarea instanțelor sau autorităților competente din statul reședinței obișnuite, a plenitudinii de competență în ce privește dreptul de încredințare.

În acord cu scopul Convenției, astfel cum a fost explicat în Raportul Perez V., atunci când se constată că deplasarea sau reținerea minorilor într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată este obligată să dea eficiență mecanismului de returnare reglementat de Convenția de la Haga din 1980, care nu pune în dezbatere dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea acestuia în mediul lui obișnuit de viață, din care a fost deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi deplasat sau reținut în baza unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale (Raportul V. Perez, explicativ al Convenției).

O eventuală intenție a părților de relocare a familiei în România, susținută de către pârât prin întâmpinare, nu a fost dovedită, neexistând elemente concrete, factuale care să releve că soții ar fi intenționat să părăsească, împreună cu minorii, statul reședinței obișnuite, spre a se stabili în România. Dimpotrivă, câtă vreme aceștia erau, la data deplasării ilicite, despărțiți în fapt, înțelegând astfel să nu mai conviețuiască ca și familie, indiferent care au fost motivele care au determinat separarea, este evident că nu a existat nici o decizie comună de relocare, cu atât mai mult cu cât părțile au convenit cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești asupra celor doi minori în modalitatea consfințită prin hotărârea instanței din Mainz ce are ca situație premisă separația de facto a acestora, iar nu o posibilă reluare a vieții de familie, eventual într-un alt stat.

Ca și excepție de la regula înapoierii imediate a minorilor, pârâtul invocă dispozițiile art. 13 alin. 1 lit.b) din Convenție și anume că există un risc grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă, în cauza de față pârâtul afirmând că minorul Franz O. i-ar fi relatat că ar fi fost victima unor abuzuri și corecții fizice din partea unui presupus concubin al mamei.

Cu titlu prealabil, Convenția a dat un conținut precis noțiunii de interes superior al copilului. Astfel, interesul copilului de a nu fi deplasat de la reședința sa obișnuită, fără garanții suficiente de stabilitate a noii situații, cedează pasul în fața interesului primar al oricărei persoane de a nu fi expusă unui pericol fizic sau psihic sau plasată într-o situație intolerabilă.

Fiind vorba de o excepție de la regula înapoierii imediate a copiilor, noțiunea de ”risc grav” trebuie să primească o interpretare restrictivă, iar situația de pericol iminent care ar expune copilul unor riscuri în ce privește integritatea sa fizică, psihică, sănătatea sau chiar viața trebuie să rezulte fără echivoc, nu pe baza unor simple prezumții, supoziții și alegații ale părții care susține acest caz de excepție, ci din elemente probatorii obiective și concrete, apte să formeze convingerea autorității chemate să decidă cu privire la înapoierea copiilor, că o atare măsură nu se subsumează interesului superior al copilului din perspectiva art. 13 lit.b).

Or, în speța de față, incidența acestor dispoziții nu poate fi stabilită cu certitudine numai pe baza celor relatate tatălui pârât, de către minorul Franz O., în vârstă de 7 ani, în condițiile în care este de presupus că în ipoteza în care minorul ar fi fost cu adevărat supus unor abuzuri fizice de către concubinul mamei, de natura celor relatate (în perioada ianuarie - martie 2014, astfel cum susține copilul), i-ar fi adus la cunoștință pârâtului aceste întâmplări înaintea deplasării ilicite din 21 iunie 2014, cu ocazia desfășurării programului de legături personale. Astfel, cum însuși tatăl pârât susține în întâmpinare, minorul i-ar fi povestit că mama s-a mutat cu o persoană pe nume G. care se poartă foarte urât cu el și nu mai dorește să se întoarcă acolo, acesta fiind motivul pentru care pârâtul a luat hotărârea de a scoate copiii din mediul de viață în care trăiau și a se deplasa în România. Or, în situația în care ar fi apreciat, pe baza celor relatate de fiul său, că mediul familial oferit de mama reclamantă este dăunător creșterii și dezvoltării minorului, nu se explică în primul rând motivul pentru care pârâtul și-a dat acordul cu privire la modalitatea de exercitare a responsabilității părintești, chiar și pentru o perioadă limitată, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea Tribunalului Mainz din data de 29.04.2014, neputând fi în totalitate exclusă posibilitatea ca minorul să fi fost influențat chiar de către tatăl pârât, ulterior deplasării sale în România, în sensul de a declara sau exacerba anumite aspecte care să fie astfel percepute ca reprezentând un veritabil risc la înapoiere.

Pe de altă parte, raportul de evaluare psihologică nu relevă existența unor traume sau tulburări ale copilului având drept posibilă cauză agresiunile pretins a se fi săvârșit de către concubinul mamei, psihologul concluzionând că minorul manifestă atașament securizant față de persoanele de referință, în principal față de tată, lucru firesc atâta vreme cât, ulterior deplasării, tatăl a fost principala figură părintească din noul mediu familial, minorul experimentând teama de a nu fi despărțit de persoanele de referință. Se recomandă favorizarea și consolidarea unui mediu familial stimulativ, evitarea situațiilor conflictuale, anxiogene, evitarea implicării copilului în cadrul conflictual dintre părinți.

D. urmare, instanța a apreciat că nu este în interesul copiilor ca aceștia să nu fie înapoiați la reședința obișnuită, o hotărâre în acest sens echivalând cu legalizarea unei situații de fapt injuste generate de pârât care a decis, unilateral, deplasarea minorilor în România și neînapoierea la reședința obișnuită din Germania, substituind, astfel, forului reședinței copiilor, forul ales de acesta.

Integrarea minorilor în mediul din România nu poate fi reținută drept cauză de neînapoiere a copiilor în Germania, în condițiile art. 12 din Convenție.

Astfel, potrivit art. 12 alin. 1 și 2 din CH, Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.

Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu.

Din interpretarea acestui text convențional rezultă așadar că integrarea copilului în noul mediu se prezumă a avea loc numai după ce un an va fi trecut de la data deplasării ilicite, chiar și în atari condiții integrarea fiind privită ca o excepție de la regula înapoierii.

Prin urmare, atâta vreme cât deplasarea copilului în cauză a avut loc în iunie 2014, iar reclamanta a sesizat autoritatea centrală din Germania cu o cerere de înapoiere la data de 11.07.2014, deci în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 12 alin. 1 din CH, în temeiul aceluiași text, autoritatea sesizată va dispune înapoierea sa imediată, fiind lipsite de relevanță argumentele referitoare la o eventuală integrare a minorilor în noul mediu, cu atât mai mult cu cât legăturile copiilor cu statul solicitat, în speță România, sunt foarte slabe, niciunul dintre copii necunoscând și nefiind vorbitori de limba română, astfel încât în cauză nu se poate reține ca minorii s-ar fi integrat în noul mediu într-o așa măsură încât înapoierea lor să le provoace puternice traume psihice, având în vedere că s-au născut și au trăit în Germania în cea mai mare parte a existenței lor, cunoscând limba și fiind familiarizați cu realitățile vieții din această țară.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat în termen legal, în temeiul art.12 alin.2 din Legea nr.369/2004, modificată și completată prin Legea nr.63/2014, recurs pârâtul S. F. Z., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în tot, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă ca nefondată și netemeinică, pentru următoarele motive:

În fapt, a arătat căs-a căsătorit cu reclamanta în anul 2007 în Danemarca și din noiembrie 2007 până în ianuarie 2014, au locuit împreună în Mainz, . 34,_, Germania. Ambii copii minori rezultați din căsătoria părților s-au născut în Germania. La acea dată, recurentul – pârât și soția sa au stabilit de comun acord să se mute în România, la Oradea, unde urmau să locuiască în casa mamei recurentului - care în momentul de față este stabilită în Germania - și unde urmau să-și găsească locuri de muncă.

În data de 27.01.2014, deși soții locuiau împreună și exercitau împreună autoritatea părintească asupra copiilor lor minori, soția pârâtului, F. M. L., a plecat de acasă să ducă copiii la grădiniță și în următoarele 3 luni recurentul - pârât nu a mai știut nimic despre ea sau despre copii. Recurentul – pârât a găsit doar un bilet scris de mână în frigider, prin care soția sa îl înștiința că a plecat.

Recurentul – pârât a aflat ulterior, după cele 3 luni, ca soția sa locuiește în Koln, la o distanță de peste 200 km de orașul Mainz în care locuiau împreuna. La Koln aceasta își găsise un amant cu care urma să locuiască împreună.

A formulat la data de 06.02.2014, o cerere la Tribunalul din Mainz pentru înapoierea minorilor, unde soția recurentului s-a prezentat în data de 29.04.2014 asistată de o doamna avocat, unde a declarat ca a decis sa plece de acasă întrucât acesta a fost violent și că a bătut copiii.

Sub presiunea avocatei soției sale, care l-a amenințat pe recurentul – pârât că nu va mai vedea copiii niciodată, acesta a fost de acord în fața Tribunalului din Mainz, ca domiciliul minorilor să fie stabilit la mamă în mod provizoriu - respectiv în Koln - acesta având drept de vizită în fiecare al treilea week-end din lună. Astfel că în fiecare al treilea week-end, recurentul – pârât a fost nevoit să străbată peste 400 km dus - întors, pentru a putea să-și petreacă timpul cu copiii săi.

Mama și copiii s-au mutat în Nogatstrasse 8, Koln, Germania, unde a obținut o locuință socială de la statul G., tocmai pentru că avea copiii care erau cetățeni germani. În această locuință, reclamanta a locuit cu minorii maxim 6 săptămâni din cele 4 luni și jumătate pe care le-a petrecut în orașul Koln.

În data de 21.06.2014, recurentul – pârât s-a întâlnit cu reclamanta la Koln, în stația de tramvai, unde aceasta i-a adus copiii, conform programului de vizită pe care îl avea. După ce a luat copiii, J. i-a sărit în brațe și i-a spus: "...tati nu ne uiți niciodată, așa cum spune mama..!"

Cu această ocazie, copilul cel mare, S. Frantz O., i-a povestit că mama sa s-a mutat cu o persoană masculină - G. - care se poartă foarte urât cu ei și că nu dorește să se mai întoarcă acolo. Așa că a luat decizia de a scoate copiii din acel mediu și de a-i ține departe de persoane care le fac rău și a decis să plece cu ei.

Astfel, în data de 22.06.2014, recurentul - pârât a venit cu copiii în România, la Oradea, unde locuiesc în casa părinților pârâtului, casă la curte, având 3 camere și dependințe, amplasată într-o zona foarte bună a orașului.

Copiii sunt bine integrați în colectivitate, fetița este înscrisă la Grădiniță nr. 46 din Oradea cu program de predare în limba germană, iar băiatul frecventează cursurile clasei pregătitoare a Școlii Friedrich Schiller cu predare în limba germană, de asemenea. În afara orelor de grădiniță și de școală, fetița este înscrisă la cursuri de dans, iar băiatul merge la cursuri de desen.

Totodată copiii sunt înscriși la medicul de familie pentru a beneficia de supravegherea medicală de specialitate - Dr. R. M. E. - medic pediatru.

Și după venirea în România, copilul cel mare, băiatul i-a povestit că G. - prietenul mamei sale, când nu era cuminte, i-a legat mâinile la spate cu sfoară și picioarele, după care i-a lipit bandă adezivă pe gură și l-a pus pe patul din camera lui. Tot copilul a povestit că a reușit să se elibereze din legături, întâi la picioare apoi la mâini.

Întrebând copilul unde era mama lui în tot acest timp, acesta i-a răspuns că mama era în camera ei, lucra la laptop și că aceasta a aprobat comportamentul lui G., spunându-i copilului că așa merită dacă nu este cuminte….

Cu altă ocazie, copilul i-a povestit recurentului – pârât că a mers într-un loc cu apă cu mama și G., probabil la un lac, unde G. l-a aruncat în apa adâncă, chiar dacă copilul i-a comunicat că nu știe să înoate. Când era aproape să se înece, a intervenit G. care l-a scos din apă.

Copilul a rămas cu sechele după acest episod, nu mai dorește să se apropie de apă, plânge când recurentul – pârât îl duce la bazin și are o stare de agitație dacă vorbește despre posibilitatea de a merge la cursuri de înot, deși a făcut demersuri pentru a-l înscrie la cursuri de înot, obținând chiar aviz medical în acest sens. Îndată ce copilul va depăși frica de apă, recurentul – pârât arată că va încerca să meargă la cursuri de înot.

Toate aceste aspecte l-au făcut pe recurentul - pârât să povestească medicului de familie episoadele prin care a trecut copilul în casa mamei sale din Koln cu concubinul acesteia și totodată să apeleze la serviciile unui psiholog vorbitor de limbă maghiară, pentru a identifica problemele cu care se confruntă copilul și pentru a beneficia de terapie în vederea depășirii acestei etape.

În tot timpul de când recurentul – pârât împreună cu copiii sunt în România, i-a propus mamei să se împace și să se mute în România cu aceștia, pentru a le da o șansă ca și familie și pentru a crește copiii împreună.

Nu numai că reclamanta nu a dat curs propunerii recurentului - pârât, însă în toată această perioadă nu a întrebat niciodată, nici pe mail și nici la telefon, ce fac copiii, cum se simt, dacă sunt sănătoși, dacă s-au integrat, dacă au prieteni, dacă merg la grădiniță sau la școală. Nu a solicitat niciodată să vorbească cu copiii ei.

În cele câteva mail-uri pe care le-a trimis în această perioadă, reclamanta îi solicita înapoierea minorilor.

Din 22.06.2014 și până în prezent, mama copiilor a fost o singură dată la Oradea, în România, în data de 18.08.2014, unde a stat numai o oră, ocazie cu care nu a adus copiilor absolut nimic. Reacția minorilor la vederea mamei lor a fost că aceștia au plâns și au fugit la tată și nu au dorit să se apropie de mama lor întrucât le era teamă că îi duce înapoi în Germania. Copiii au insistat ca mama lor să rămână alături de ei în România.

Recurentul – pârât menționează că reclamanta nu este cetățean german, ci numai copiii au cetățenie germană, după tată, care este cetățean german. Reclamanta este cetățean maghiar și dacă nu mai locuiește cu copiii, care sunt cetățeni germani, nu mai poate beneficia de locuință socială din partea statului german și nici de alocația copiilor.

Apreciază recurentul – pârât că în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 13 alin. 1 lit. b din Convenția de la Haga, care prevede că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale, stabilește că există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau că, în orice alt mod să îl situeze într-o situație intolerabilă.

Acest risc grav l-a probat recurentul – pârât, solicitând instanței de fond efectuarea unei evaluări psihologice a minorilor, având în vedere tratamentul la care au fost supuși minorii la domiciliul mamei, în perioada cât aceștia au locuit cu mama, cu precădere minorul S. Frantz O., se impune ca aceștia să fie introduși într-un program de evaluare, existând din cele relatate de minor, suspiciuni de abuz din partea concubinului mamei.

Instanța fondului a considerat utilă și pertinentă solicitarea recurentului – pârât și a solicitat efectuarea unei evaluări a minorilor la DGASPC Oradea în acest sens.

Urmarea a acestui demers, recurentul – pârât solicită să se observe că la dosar au fost trimise două R. de Evaluare psihologică a minorilor în cauză, care conțin însă informații identice cu privire la cei doi minori.

Evaluarea psihologică a fost efectuată în condițiile în care tatăl minorilor a fost invitat la sediul DGASPC Oradea împreună cu cei doi minori și psihologul a stat de vorbă o jumătate de oră cu copilul cel mare, S. Frantz O. - în prezenta tatălui, în timp ce cu minora S. J. Lena nu a reușit să vorbească deloc, întrucât aceasta mai mult s-a plimbat prin biroul psihologului....

Urmare a întâlnirii de numai a jumătate de oră avută între copii și psiholog, acesta a depus la dosarul cauzei rapoarte de evaluare psihologică din care rezultă aceleași informații cu privire la minori, în sensul că la lecturare realizezi imediat că cele două rapoarte sunt copy paste....

Mai mult decât atât, informațiile cuprinse în fiecare dintre Rapoartele de Evaluare Psihologică sunt unele generale, nereferindu-se strict la aspectul care interesa instanța și anume: să stabilească dacă copiii prezintă traume fizice și/sau psihice urmare a tratamentului de abuz la care au fost supuși din partea partenerului mamei, numitul G..

În tot cuprinsul raportului de evaluare există o singură propoziție care amintește despre relatările minorului S. Frantz O. cu privire la un anumit comportament.

Conținutul raportului de evaluare psihologică, precum și timpul alocat întocmirii acestui raport de către psihologul desemnat din cadrul DGASPC Oradea, arată în mod clar că psihologul nu a înțeles obiectivele evaluării psihologice și nici motivul pentru care această evaluare a fost încuviințată de către instanță.

La termenul la care rapoartele de evaluare au fost trimise la dosarul cauzei, recurentul – pârât a învederat instanței de fond că la întâlnirea avută între psiholog și minori - la care a asistat și tatăl minorilor - minorul S. Frantz O. a relatat psihologului despre episoadele de abuz la care a fost supus, solicitând să se revină cu adresă la expert pentru ca acesta să explice în mod clar dacă minorii au fost abuzați de către mama acestora, de către partenerul mamei - numitul G. - sau de către tată și mai ales dacă din punct de vedere al psihologului, este incident cazul de neînapoiere prevăzut de art. 13 alin. 1 lit. b din Convenția de la Haga, respectiv dacă se poate stabili că există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca, în orice alt mod, să îl situeaze într-o situație intolerabilă.

La următorul termen de judecată, psihologul trimite o completare la raportul de evaluare în care arată în mod clar că minorul S. Frantz O. a relatat episoade de abuz din partea numitului G. și încuviințare a acestui comportament din partea mamei, prezentă la aceste incidente, însă a stabilit acest lucru fără să mai aibă contact cu minorii, fără a încerca să fie mai incisiv cu privire la aceste traume, recomandând favorizarea și consolidarea unui mediu familial stimulativ, evitarea situațiilor conflictuale, anxiogene, evitarea implicării copilului în cadrul conflictual dintre părinți.

Recurentul – pârât consideră că evaluarea psihologică a minorului trebuia făcută mai profund, acesta trebuind inclus într-un program de evaluare psihologică în care să fie evaluat sub aspectul acuzării unor perturbări emoționale și comportamentale (de ex: coșmaruri, comportament interiorizat sau agresiv, adică comportamente dezadaptative).

Și mai mult, psihologul ar fi trebuit să răspundă și dacă este incident cazul de neînapoiere prevăzut de art.13 alin. 1 lit. b din Convenția de la Haga, respectiv dacă există un risc grav că înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca, în orice alt mod, să îl situeze într-o situație intolerabilă.

Chiar și în aceste condiții, în care consideră ca raportul de evaluare psihologică nu a fost întocmit conform deontologiei profesionale, cu respectarea timpului alocat minorului și cu incisivitatea necesară unui caz delicat precum speța de față, recurentul - pârât arătă că din completarea la raportul de evaluare rezultă totuși în mod clar că minorul S. Frantz O. a relatat episoade de abuz din partea numitului G. și încuviințarea acestui comportament din partea mamei, prezentă la aceste incidente.

Și totuși, în aceste condiții, instanța fondului arată că "... în speța de față, incidența acestor dispoziții nu poate fi stabilită cu certitudine numai pe baza celor relatate tatălui pârât de către minorul Frantz O., în vârsta de 7 ani.."

Instanța fondului a mai reținut că "dacă ar fi fost cu adevărat supus unor abuzuri fizice de către concubinul mamei, de natura celor relatat (ianuarie - martie 2014) i-ar fi adus la cunoștință pârâtului aceste întâmplări înaintea deplasării ilicite din 21 iunie 2014, cu ocazia desfășurării programului de legături personale".

Această motivare nu are fundament întrucât, așa cum a arătat recurentul - pârât și cum rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză, minorii au fost luați în data de 27.01.2014 de către mama lor din domiciliul conjugal, abia în data de 06.02.2014, recurentul a formulat o cerere la Tribunalul din Mainz pentru înapoierea minorilor, unde soția sa s-a prezentat în data de 29.04.2014 și abia la acea dată sub presiunea avocatei soției, care l-a amenințat pe recurent că nu-și va mai vedea copiii niciodată, acesta a fost de acord în fața Tribunalului din Mainz ca domiciliul minorilor să fie stabilit la mamă în mod provizoriu - respectiv în Koln – recurentul - pârât având drept de vizită în fiecare al treilea week-end din lună.

Astfel că în fiecare al treilea week-end recurentul – pârât a fost nevoit să străbată peste 400 km dus - întors, pentru a putea să-și petreacă timpul cu copiii săi. lata cum, în perioada ianuarie - mai 2014, recurentul - pârât nu și-a văzut copiii și nu a avut posibilitatea să vorbească cu aceștia, deci nici posibilitate să afle la ce abuzuri a fost supus minorul Frantz O. în perioada cât nu a fost lângă tatăl său.

Subliniază recurentul - pârât că din eroare instanța consideră că a avut legături personale cu minorii în perioada ianuarie - martie 2014 și că nu se explică de ce și-a dat acordul privind modalitatea de exercitare a responsabilității părintești, din moment ce mediul familial oferit de mama reclamanta este dăunător creșterii și dezvoltării minorului.

Recurentul - pârât susține că a fost de acord ca minorii să locuiască cu mama, la data de 29.04.2014 în condițiile în care nu văzuse copiii deloc și pentru că dorea să poată avea legături personale cu aceștia, iar la acel moment nu cunoșteam niciunul dintre incidentele relatate de fiul său ulterior.

Mai mult decât atât, recurentul – pârât consideră că atunci când copilul s-a simțit în siguranță, departe de persoana care îl abuza, a avut curajul să relateze despre aceste incidente.

Consideră că instanța fondului a reținut cele mai sus menționate în mod eronat, consideră că deși în raportul de evaluare psihologică, evaziv întocmit cu referire la existența sau nu a unor traume și a abuzului, se prevede că minorul relatează fapte de natura unor abuzuri, aceasta s-a pronunțat în

sensul că nu este în interesul copiilor ca aceștia să nu fie înapoiați la reședința obișnuită. Recurentul – pârât învederează că reședința minorilor din Koln nu este reședința obișnuită a acestora, ei locuind cu mama lor mai întâi într-un centru pentru femei, timp de 6 săptămâni și numai două luni și jumătate locuind efectiv la locuința socială din partea statului german, astfel că reședința obișnuită a copiilor a fost domiciliul comun al soților din Mainz, . 34,_, Germania.

În acest moment, copiii au locuit mai mult la Oradea cu recurentul - pârât - din iunie 2014 până în prezent decât la "reședința obișnuită" din Nogatstrasse 8, Koln, Germania, unde au locuit numai două luni și jumătate.

Solicită să se rețină că deplasarea copiilor în România a avut loc în 22.06.2014 și până în prezent aceștia locuiesc în mod constant cu recurentul - pârât în România și s-au integrat perfect în familie, merg la grădinița și la școală, au diferite activități extrașcolare, au un domiciliul stabil, confortabil, spațiu adecvat pentru vârsta lor, spațiu de mișcare, aer curat, iar mediul familial de la domiciliul mamei pune în pericol integritatea fizică și psihică a copiilor, deoarece, din probatoriul ce urmează a fi administrat în prezenta cauza, va dovedi că este periculos ca acești copii să se întoarcă la mamă, în Germania.

Deplasarea copiilor în Gemania și schimbarea mediului cu care copiii s-au obișnuit în România și înapoierea acestora la reședința mamei din Germania, nu ar fi în interesul copiilor în condițiile în care aceasta ar presupune să locuiască cu o persoană necunoscută - concubinul mamei - ce are un comportament violent față de aceștia, s-ar produce lipsirea copiilor de ocrotire și supraveghere, întrucât mama aproba comportamentul violent al iubitului ei față de copii și în mod vădit s-ar crea o situație contrară interesului superior al copiilor, fapt ce justifică aplicarea excepției prevăzute de art. 13 alin. 1 pct. 2 din Convenția de la Haga (raportul explicativ E. E. pct. 116).

În opinia recurentului – pârât, apreciază că este în interesul copiilor să crească și să se dezvolte într-un mediu favorabil, iar nu într-un mediu tensionat unde se consumă alcool și unde există violență în familie și copiii trebuie să fie lipsiți de traume care își pot pune amprenta asupra personalității lor.

Solicită ca la luarea unei decizii în prezenta cauză să se aibă în vedere, în drept, toate normele juridice, interne și internaționale și să se facă o corectă corelare a acestora cu situația de fapt reținută în speță.

Recurentul-pârât solicită să se aibă în vedere faptul că atât legea română, cât și raportul juridic cu elemente de extraneitate, au în vedere interesul superior al minorilor și nu se dorește ca aceștia să fie puși într-o situație intolerabilă.

Solicită să se aibă în vedere chiar și faptul că până la această dată mama, deși reclamă că nu mai poate conviețui cu recurentul - pârât, nu a introdus acțiune de divorț, prin care să fie tranșate definitiv toate problemele căsătoriei soților.

Subliniază recurentul - pârât faptul că minorul S. Frantz O. frecventează în acest moment în mod constant Cabinetul Individual de psihologie Kover R. L. din Oradea, tocmai pentru a putea trece cu ușurință peste această perioadă. La momentul judecării recursului, susține recurentul – pârât va fi în măsură să prezinte o evaluare a minorului realizată în mod profesional de către psihologul amintit.

În privința posibilității autorității judiciare sau administrative de a nu dispune înapoierea copilului, a arătat că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitant nu este ținută să dispună înapoierea copilului dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește că există un risc grav ca înapoierea copilului să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau că în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă (art. 13 paragraf. 1 lit. b).

Instanța nu va fi obligată să dispună înapoierea nici în situația în care înapoierea ar expune copilul la un pericol fizic sau psihologic sau l-ar pune într-o situație intolerabilă, însă instanța trebuie să se pronunțe în funcție de circumstanțele cauzei, sarcina probei, în sensul incidenței acestei situații de excepție, revenind tot celui care se opune la înapoierea copilului (a se vedea Curtea de Apel București, Secția a lll-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, Decizia civilă nr. 634 din 09 aprilie 2009 pe www.jurisprudenta.org)

Având în vedere toate considerentele de mai sus, recurentul – pârât consideră că instanța are suficiente elemente pentru a admite recursul și a respinge cererile formulate de reclamantă, considerând că înapoierea minorilor i-ar expune unui pericol fizic și psihic și i-ar situa într-o situație intolerabilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 13 parag. 1 lit. b din Convenția de la Haga.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 369/2004 modificată și completată prin Legea nr. 63/2014, pe dispozițiile Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2003, Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptate la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.

În dovedirea cererii, aînțeles să solicite instanței, prin motivele de recurs, încuviințarea administrării probei cu înscrisurile de la dosarul cauzei, reevaluarea psihologică a minorilor, având în vedere tratamentul la care au fost supuși la domiciliul mamei din Koln, precum și datele din raportul de evaluare de la dosarul cauzei, care arată că există relatări în acest sens, audierea minorilor precum și orice alte probe vor reieși din dezbateri.

La termenul de judecată acordat în recurs, 12.05.2015, recurentul, prin avocat ales, nu a înțeles însă, să mai propună sau administreze alte probe sau să formuleze alte cereri, precum ar fi cea de ascultare a copiilor de către instanța de judecată.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, potrivit art. 471 Cod Procedură Civilă, solicitând pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 492 noul Cod Procedură Civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 496 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

A. 1. Sub un prim aspect, Curtea constată faptul că dispozițiile internaționale relevante care sunt incidente în cauză se regăsesc în Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.

Scopul Convenției de la Haga este definit în cuprinsul art. 1, în conformitate cu care, „prezenta convenție are drept obiect:

a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant;

b) de a face să se respecte efectiv, în celelalte state contractante, drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant".

În acord cu aceste dispoziții, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism, acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale;

b) dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.

Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă protecția pe care statele o acordă interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice și psihice și în acest context, vieții familiale, înțelese ca o legătură nu doar biologică, dar și juridică, care trebuie însă, să aibă caracter efectiv, conținând ca element fundamental pentru părinte și copilul său, faptul de a fi împreună, aceasta fiind protejată de articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, pe tărâmul articolului 8 al Convenției, care garantează dreptul la viață de familie, statul are nu doar obligația negativă de a nu a aduce atingere acestui drept, dar și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie, în speța dedusă judecății, obligațiile pozitive impuse de articolul 8 statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu copilul său minor trebuind interpretate în lumina Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cât și conform Convenției Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).

2. Pentru a aprecia în ce măsură statului îi incumbă aceste obligații pozitive, vor trebui analizate de către instanță, cerințele impuse de articolul 3 al Convenției de la Haga, pentru a constata dacă deplasarea sau neînapoierea/reținerea unui copil este ilicită. In același sens, Curtea apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acțiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecință, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.

În înțelesul Convenției, deplasarea minorului de către unul din titularii dreptului de custodie comună fără consimțământul celuilalt titular are caracter ilicit; în acest caz, caracterul ilicit nu derivă dintr-o acțiune contrară legii, ci din faptul că o asemenea acțiune nesocotește drepturile celuilalt părinte, ocrotite la rândul lor de lege și întrerupte din exercițiul normal. Adevărata rațiune a Convenției se vede cu atât mai clar în asemenea situații; Convenția nu urmărește să determine cui îi va fi atribuită pe viitor custodia copilului, nici dacă este necesară modificarea hotărârii prin care s-a stabilit custodia comună pe baza unor date obținute ulterior; ea urmărește numai să evite ca hotărârea ulterioară să fie influențată de o schimbare a circumstanțelor produsă în mod unilateral de una dintre părți. Acest punct de vedere a fost exprimat în Raportul Explicativ privind Convenția de la Haga din 1980, redactat de E. Pérez-V..

Cu privire la condiția ca persoana deposedată să exercite efectiv încredințarea, același raport a arătat că: „Într-adevăr, această condiție, delimitând domeniul de aplicare a Convenției, nu cere reclamantului decât unele probe care să evidențieze faptul că el exercită în mod real îngrijirea persoanei copilului; această circumstanță trebuie să fie, în general, destul de ușor de stabilit. De altfel, caracterul neformal al acestei exigențe este pus în evidență de art. 8, când printre datele pe care trebuie să le conțină cererea introdusă la autoritățile centrale, se indică simplu la litera c «motivele pe care se sprijină reclamantul pentru a cere înapoierea copilului». Dimpotrivă, art. 13 din Convenție (12 din anteproiect) ne pune în fața unei veritabile sarcini a probei în seama răpitorului; el este cel care trebuie să stabilească, pentru a evita înapoierea copilului, că persoana care avea dreptul privind încredințarea nu o exercita în mod efectiv. Deci, putem ajunge la concluzia că ansamblul Convenției este construit pe prezumția tacită că cel care îngrijește copilul exercita efectiv încredințarea. Această idee va trebui înlăturată prin inversarea sarcinii probei care este proprie oricărei prezumții (pentru «răpitor» dacă dorește să evite înapoierea copilului)”.

Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condițiilor impuse de art. 3 Convenția de la Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art. 14 din această Convenție, conform căruia, pentru a stabili existența unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama, în mod direct, de legea și hotărârile judecătorești sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

Potrivit raportului explicativ al Convenției, întocmit de E. Perez-V. în aprilie 1981: „situațiile avute în vedere decurg din folosirea actelor de violență pentru a crea legături artificiale de competență judiciară internațională, în vederea obținerii încredințării copilului” (11).

„În primul rând, în toate ipotezele suntem confruntați cu deplasarea unui copil în afara mediului său obișnuit, unde el se afla încredințat unei persoane fizice sau juridice care exercita asupra lui un drept legitim privind încredințarea. Bineînțeles, trebuie să fie asimilat unei asemenea situații refuzul de a reintegra copilul în mediul său, după un sejur în străinătate, consimțit de persoana căreia îi fusese încredințat. În ambele cazuri, consecința este de fapt aceeași: copilul a fost sustras mediului familial și social în care trăia. De altfel, în acest context interesează mai puțin natura titlului juridic care era la baza exercitării dreptului de încredințare asupra persoanei copilului: din acest punct de vedere existența sau absența unei decizii referitoare la încredințarea copilului nu schimbă cu nimic datele sociologice ale problemei” (12).

„În al doilea rând, persoana care deplasează copilul (sau care este responsabilă de deplasare, când acțiunea materială este executată de un terț) speră să obțină de la autoritățile țării unde copilul a fost dus, dreptul de încredințare a acestuia. Este vorba deci de cineva care aparține cercului familial al copilului, în sensul larg al termenului; în fapt, în cele mai multe cazuri, persoana în cauză este tatăl sau mama” (13).

„Obiectivele Convenției, care apar în primul articol, pot fi rezumate după cum urmează: dat fiind că un factor caracteristic al situațiilor avute în vedere rezidă în faptul că răpitorul pretinde ca acțiunea sa să fie legalizată de autoritățile competente ale statului de refugiu, un mijloc eficient de descurajare este ca acțiunile sale să fie lipsite de orice consecință practică și juridică. Pentru a reuși, Convenția consacră, în primul rând, printre obiectivele sale, restabilirea statu-quo-ului, prin “înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în oricare stat contractant” (16).

„Într-un ultim efort de a clarifica obiectivele Convenției, trebuie subliniat că așa cum rezultă îndeosebi din dispozițiile primului său articol, ea nu urmărește să reglementeze problema atribuirii dreptului de încredințare. Asupra acestui punct, principiul neexplicat care se află la baza Convenției este că discutarea pe fond a cauzei, adică a dreptului de încredințare contestat, dacă aceasta are loc, va trebui să fie angajată în fața autorităților competente ale statului în care copilul își avea reședința sa obișnuită înaintea deplasării sale; și aceasta, atât dacă deplasarea a avut loc înainte ca o decizie de încredințare să fie dată – situație în care dreptul de încredințare încălcat se exercită ex lege – precum și dacă o asemenea deplasare s-a produs cu încălcarea unei decizii preexistente” (19).

Într-adevăr, aceste constatări, în ipoteza în care soții/părinții nu sunt despărțiți, eventual prin desfacerea căsătoriei, anterior deplasării sau neînapoierii, nu ar trebui să aibă în mod esențial, o consecință asupra măsurii încredințării minorilor unuia dintre părinți, cele două evaluări fiind distincte și făcându-se după reguli diferite și conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispozițiile art. 19 ale Convenției de la Haga, în conformitate cu care: „o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul Convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea”.

În fine, Curtea constată că în sprijinul acestei interpretări referitoare la conceptele de deplasare și reținere ilegală, vine și Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, care definește termenii de „deplasare sau reținere ilicită” în articolul 2 pct. 11, stabilind că încredințarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului, fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.

3. Nu în ultimul rând, în privința noțiunii juridice a reședinței copilului, prezenta instanță de recurs observă că potrivit unei tradiții bine stabilite, în Conferința de la Haga, Convenția a evitat să definească termenii folosiți, în afara celor conținuți la art. 5 asupra noțiunilor de drept de vizitare, indispensabili pentru a stabili domeniul de aplicare materială al Convenției.

Conceptul de reședință obișnuită reprezintă într-adevăr, o noțiune familiară Conferinței de la Haga, fiind folosit și de Regulamentul Bruxelles II care a înglobat Convenția în discuție. Se observă astfel, faptul că, exceptând Ghidul practic pentru aplicarea noului Regulament Bruxelles II al Comisiei Europene, unde la art.8, se arată că “noțiunea de „reședință obișnuită” care este din ce în ce mai des folosită în instrumentele internaționale, nu este definită prin Regulament, ci trebuie să fie determinată de judecător în fiecare caz aparte, pe baza unor elemente de fapt. Înțelesul termenului trebuie interpretat în conformitate cu scopul și obiectivele Regulamentului. Trebuie subliniat că aceasta nu se referă la definiția dată reședinței obișnuite în legislația națională, ci la o noțiune „autonomă” de drept al UE”.

Așadar, sintagma trebuie înțeleasă ca o noțiune de pur fapt, care diferă mai ales de cea de domiciliu. Conform majorității opiniilor specialiștilor, „pentru identificarea reședinței obișnuite, trebuie luate în considerare legăturile emoționale importante pe care le are copilul cu familia sa sau cu unitatea socială în care trăiește și ca atare, această identificare trebuie făcută de la caz la caz” (a se vedea T. Ballarino, “Il nuovo diritto internazionale privato della famiglia”, în Famiglia e diritto, 1995, pag. 491).

Nu mai puțin, în jurisprudență, s-a afirmat că “reședința minorului … nu trebuie să fie înțeleasă ca loc unde se află minorul atunci când primește îngrijire materială, ci mai degrabă, ca loc perceput ca domiciliu adevărat și real, ceea ce înseamnă locul unde minorul și-a dezvoltat cele mai profunde și relevante sentimente și interese reale” (Tribunalul pentru Minori din R., 16 noiembrie 1992, Sentința 1993,1143) și că “noțiunea de “reședință obișnuită” trebuie înțeleasă în lumina intereselor copilului, care reprezintă criteriul decisiv în baza căruia trebuie soluționate eventualele dubii de interpretare apărute în aplicarea Convenției; ca atare, „reședința obișnuită” nu poate fi privită ca reședința legală, ci ca locul în care minorul locuiește în mod obișnuit la momentul depunerii cererii … (e) nu poate fi legată doar de durata șederii la o anumită reședință, cu excepția cazurilor în care este vorba de o perioadă foarte scurtă de ședere” (Curtea de Apel Veneția – Secția Minori, Decizia 21.2.203, în Diritto, Immigrazione e Cittadinanza, nr. 2/2203 pag. 157).

În cauza A., C‑523/07, hotărârea din 2 aprilie 2009, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: „Noțiunea «reședință obișnuită», în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. În acest scop, trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale întreținute de copil în statul respectiv. Este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte”.

De asemenea, în cauza Barbara Mercredi împotriva Richard Chaffe, C‑497/10 PPU, hotărârea din 22 decembrie 2010, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: „Noțiunea «reședință obișnuită», astfel cum aceasta reiese din articolele 8 și 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 (...), trebuie interpretată în sensul că respectiva reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. În acest scop, atunci când în litigiu se află situația unui copil de vârstă mică ce locuiește de numai câteva zile cu mama sa într‑un stat membru, altul decât cel în care are reședința obișnuită, în care a fost deplasat, trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul acestui stat membru și ale mutării mamei în statul respectiv și, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice și familiale ale mamei, precum și raporturile familiale și sociale pe care aceasta și copilul le au în același stat membru. Este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.

În ipoteza în care aplicarea criteriilor sus‑menționate ar conduce, în cauza principală, la concluzia că reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită, determinarea instanței competente ar trebui efectuată pe baza criteriului «prezenței copilului», în sensul articolului 13 din regulament”.

B. 1. Sub un al doilea aspect, Curtea observă că în reglementarea noului Cod de Procedură Civilă, aplicabil cauzei prezente, în temeiul art. 29 din Legea nr. 369/2004, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 Cod de procedură civilă, din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 – 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau apel, după caz, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe.

Or, aprecierile în privința: stabilirii statului de reședință obișnuită al minorilor (cu mențiunea că potrivit prevederilor art.3 din Convenția de la Haga din 1980 și art. 2 pct. 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, este relevantă în algoritmul juridic presupus determinarea statului de reședință obișnuită și nu a unei adrese concrete din respectivul stat, cum eronat invocă recurentul); determinării părintelui ce avea la momentul deplasării, dreptul de încredințare asupra copiilor în accepțiunea reglementărilor normative internaționale expuse; existenței sau inexistenței acordului soților de a își transfera reședința obișnuită în România; existenței ori inexistenței unui risc grav ca înapoierea copiilor în Germania, să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă, implică aprecierea situației de fapt, respectiv analiza probelor administrate cauzei în legătură cu aceste aspecte de fapt, instanța de recurs nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt, așa cum am arătat, întrucât ea, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. 1 din Cod de procedură civilă, se grefează pe situația de fapt care a fost stabilită de instanța devolutivă a fondului.

Din acest punct de vedere, se observă că instanța de fond a stabilit definitiv: că „dreptul privind încredințarea a fost provizoriu,

>, atribuit exclusiv reclamantei”; că „ambii copii născându-se în Germania, având cetățenie germană și locuind în mod stabil cu părinții pe teritoriul aceluiași stat unde își au reședința obișnuită”; că „o eventuală intenție de relocare a familiei în România, susținută de către pârât prin întâmpinare, nu a fost dovedită” și că „pârâtul invocă dispozițiile art. 13 alin. 1 lit.b) din Convenție și anume că există un risc grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă, în cauza de față pârâtul afirmând că minorul Franz O. i-ar fi relatat că ar fi fost victima unor abuzuri și corecții fizice din partea unui presupus concubin al mamei. Cu titlu prealabil, Convenția a dat un conținut precis noțiunii de interes superior al copilului. Astfel, interesul copilului de a nu fi deplasat de la reședința sa obișnuită, fără garanții suficiente de stabilitate a noii situații, cedează pasul în fața interesului primar al oricărei persoane de a nu fi expusă unui pericol fizic sau psihic sau plasată într-o situație intolerabilă.

Or, în speța de față, incidența acestor dispoziții nu poate fi stabilită cu certitudine numai pe baza celor relatate tatălui pârât, de către minorul Franz O., în vârstă de 7 ani, în condițiile în care (…). Pe de altă parte, raportul de evaluare psihologică nu relevă existența unor traume sau tulburări ale copilului având drept posibilă cauză agresiunile pretins a se fi săvârșit de către concubinul mamei (…)”.

Curtea constată de asemenea, faptul că în recurs, nu au fost administrate probe noi, nefiind așadar, schimbată situația de fapt reținută de tribunal în mod definitiv.

Continuând, Curții îi va reveni în acest context, doar sarcina de a verifica legalitatea soluției, plecând însă, de la aceste premise menționate – elemente ale situației de fapt - constând în apartenența exclusiv în patrimoniul mamei, a dreptului de încredințare, la momentul deplasării copiilor în România, în stabilirea Germaniei ca fiind statul de reședință obișnuită al minorilor, în inexistența unui acord al soților de relocare a familiei în România și în inexistența unui risc grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă.

Reaprecierea probelor în recurs, inclusiv a conținutului concret al evaluărilor psihologice ale minorilor cu completarea realizată sau a hotărârii judecătorești germane, sub aspectul cauzei care l-ar fi determinat pe recurent să-și exprime acordul ca dreptul de încredințare să fie atribuit exclusiv provizoriu, mamei, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a unor dispoziții legale, respectiv a prevederilor art. 13 lit. b) din Convenție, nu echivalează cu generarea unui control doar de legalitate al sentinței pronunțate, ci echivalează cu stabilirea unei noi situații de fapt, la care se vor aplica prevederile legale. Întrucât tribunalul a reținut definitiv, aspectele factuale menționate, inclusiv inexistența unui risc grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau care în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă, Curtea nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente, la această situație de fapt pe care, în lipsa unor probe nou administrate în recurs, nu o poate modifica, chiar dacă – astfel cum susține recurentul (inclusiv în privința erorii invocate a tribunalului asupra inexistenței unei explicații logice în privința faptului că, deși ar fi știut de abuzurile comise asupra copiilor, totuși tatăl a fost de acord cu atribuirea dreptului de încredințare exclusiv mamei), ea ar fi greșit stabilită.

Ca atare, criticile recurentului reclamant privind caracterul netemeinic al sentinței recurate, în contradicție cu probatoriul administrat cauzei; privind ignorarea conținutului concret al rapoartelor de evaluare psihologică care ar atesta comiterea unor abuzuri de partenerul mamei asupra copiilor, cu traumele corespunzătoare; privind modul în care reclamantul și-a dat consimțământul în cadrul procedurii germane, vizează situația de fapt greșit reținută, în aprecierea recurentului pârât. Ca atare, ele nu pot realiza obiectul controlului exercitat de instanța de recurs, situându-se în afara limitelor sale jurisdicționale și neputând fi astfel reținute ca întemeiate.

Raportat la situația de fapt stabilită, ilustrată anterior, Curtea constată că în cauză, s-a realizat de către instanța de fond o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate ale art. 13 alin. 1 lit.b) din Convenția de la Haga din 1980.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 al.1 pct. 8 Cod de procedură civilă, relativ casării unei hotărâri atunci când ea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (în speță, art. 13 alin. 1 lit.b din Convenție de la Haga din 1980), este nefondat.

2. De altfel, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 13 lit. b din Convenție, Curtea constată că și în ipoteza în care recurentul pârât ar fi reușit să probeze riscul grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau care în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă, această împrejurare nu ar fi fost de natură să conducă la respingerea cererii introductive, ci numai la luarea unor măsuri de cooperare internațională.

Astfel, potrivit art. 60 lit. e din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: „În relațiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenții în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament: (…) Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii”.

De aceea, deși art. 13 lit. b din Convenția de la Haga prevede că: „Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă”, între statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea acestui text de lege este drastic restrânsă prin dispozițiile art. 11 alin. 4 din Regulamentul nr. 2201/2003: „O instanță nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa”.

Or, este rezonabil să se presupună că autoritățile germane ar fi dat asigurările necesare că vor lua măsurile corespunzătoare impuse de Regulament, astfel încât finalitatea urmărită de Convenția de la Haga din 1980, și anume respectarea dreptului copiilor de a nu fi deplasați sau reținuți în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei lor, să fie atinsă, după cum este rezonabil să se presupună că și în ipoteza în care subsecvent executării hotărârii pronunțate în cauză, minorii ar fi expuși vreunui risc, ar proceda într-o asemenea manieră, dacă riscul ar fi învederat și probat ulterior de către recurentul pârât în fața acestora.

De altfel, astfel cum însuși recurentul pârât a invocat prin motivele de recurs, pe perioada șederii în Germania, copiii și mama acestora au beneficiat în anumite perioade de timp, de protecție socială, inclusiv prin asigurarea unor locuințe distincte, fapt care evidențiază și în cazul concret, capacitatea statului german de protejare a minorilor.

C. Sub un alt aspect distinct, vizând criticile privitoare la evaluările psihologice efectuate la fond, Curtea apreciază că acestea nu pot fi primite.

Astfel, prezenta instanță de recurs observă că potrivit art. 16 al.6 al Hotărârii nr. 4 CN din 1 noiembrie 2013 pentru aprobarea Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică și a Codului de procedură disciplinară, publicate în Monitorul Oficial nr. 715 din 20 noiembrie 2013, „Evaluările/Intervențiile psihologice realizate la cererea/cu aprobarea expresă a instanțelor de judecată au caracter obligatoriu (…). Evaluările psihologice realizate în aceste condiții au caracterul unor expertize psihologice judiciare”.

Rezultă așadar, că acestor probe li se aplică regimul juridic procesual al expertizelor, configurat de art. 330 și urm. Cod Procedură Civilă.

Or, potrivit art.337 Cod Procedură Civilă, „Lămurirea sau completarea raportului - Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze”, iar potrivit art. 338, „(1) Pentru motive temeinice, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert. (2) O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancțiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecțiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni ori, după caz, a raportului suplimentar”.

Rezultă așadar, că mijlocul procedural prin intermediul căruia se solicită de către părți, lămurirea, întregirea expertizei sau o nouă expertiză îl constituie obiecțiunile lor, respectiv criticile concrete aduse expertizei deja efectuate, efectul lor juridic fiind configurat de realizarea unui supliment de expertiză, a unui răspuns la obiecțiuni sau a unei noi expertize.

Întrucât normele care reglementează condițiile în care trebuie să se invoce neregularitatea raportului de expertiză au caracter dispozitiv, devin incidente, astfel cum de altfel, parțial, și dispozițiile evocate prevăd în mod expres, prevederile art.185 al. 1 Cod de procedură civilă, conform cărora: „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

Curtea constată așadar, că după efectuarea unei expertize, la primul termen de judecată ulterior studierii raportului de expertiză depus, părțile vor arăta obiecțiunile lor la acesta, iar instanța de judecată poate dispune, chiar și din oficiu, fie lămurirea expertizei, fie completarea acesteia (în același sens, B., G.; R., D. – „Codul de Procedură Civilă Comentat și Adnotat”, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1996, pag. 309).

La primul termen de judecată ulterior depunerii răspunsului la obiecțiuni sau după caz, a suplimentului de expertiză, părțile pot cere motivat, sub sancțiunea decăderii, efectuarea unei noi expertize (în cauză, a unei noi evaluări psihologice).

De altfel, inclusiv dispozițiile art. 21 din Hotărârea nr. 4 CN din 1 noiembrie 2013 pentru aprobarea Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică și a Codului de procedură disciplinară, publicată în Monitorul Oficial nr. 715 din 20 noiembrie 2013, permit această posibilitate: „În toate situațiile, psihologul va respecta dreptul beneficiarului direct de a obține o a doua opinie de specialitate. (2) În cazul în care beneficiarul dorește să efectueze o altă examinare psihologică, psihologul examinator inițial poate să efectueze reexaminarea după cel puțin 72 de ore de la efectuarea examinării psihologice inițiale. (3) În cazul în care beneficiarul este nemulțumit de concluziile examinării psihologice inițiale și dorește o a doua opinie de specialitate, aceasta va putea fi realizată de către un alt psiholog după cel puțin 72 de ore de la examinarea psihologică inițială”.

Așadar, obiecțiunile invocate de parte împotriva evaluărilor psihologice inițiale (timpul limitat acordat copiilor de către psiholog, identitatea de concluzii în privința situațiilor ambilor copii, caracterul general al informațiilor oferite, prin nereferirea strict la aspectul care interesa instanța, neînțelegerea de către psiholog, a obiectivelor evaluării, stabilite de instanță), trebuiau realizate, potrivit prevederilor evocate, dată fiind și urgența procedurii, conform adresei tribunalului de la fila 19 vol. II, dosar fond), până la primul termen de judecată după depunere, termen care în cauză a fost la data de 12.01.2015, când însă, ele nu au fost formulate, singura obiecțiune formulată de pârât vizând neconsemnarea de către psiholog a celor două episoade traumatice invocat a fi fost suferite de către minor (fila 43 dosar fond, vol . II).

De asemenea, criticile enunțate în motivele de recurs, față de completarea evaluării psihologice depusă la data de 23.01.2015 la dosar, vizând: realizarea completării fără ca psihologul să mai aibă contact cu copiii și în mod evaziv, „fără a încerca să fie mai incisiv cu privire la aceste traume”; fără ca evaluarea să fie „făcută mai profund”, cu includerea copilului „într-un program de evaluare psihologică în care să fie evaluat sub aspectul acuzării unor perturbări emoționale și comportamentale”; fără ca psihologul să răspundă dacă este incident cazul de neînapoiere prevăzut de art. 13 lit. b din Convenția de la Haga”, trebuiau formulate potrivit dispozițiilor precitate, cel mai târziu la termenul de judecată imediat următor depunerii completării, adică la data de 26.01.2015, când pârâtul avea posibilitatea legală enunțată de a solicita chiar realizarea unei noi evaluări psihologice. Or, la acel termen de judecată, pârâtul nu a înțeles să mai realizeze vreo cerere din perspectiva dispozițiilor art.337 și art. 338 Cod Procedură Civilă, rezumându-se la a dezbate după terminarea cercetării judecătorești, în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, proba efectuată.

Astfel cum s-a arătat, sancțiunea neformulării obiecțiunilor sau a cererii de efectuare a unei noi evaluări psihologice, în termenul legal evocat, nu poate fi decât aceea prevăzută de dispozițiile art. 185 al. 1 Cod de procedură civilă: decăderea.

Părțile unui litigiu trebuie să își exercite drepturile procesuale în condițiile prevăzute de legea procesuală și nu discreționar, după bunul lor plac. Procedând în modul expus, recurentul și-a asumat riscul de a pierde termenul procedural pentru depunerea celorlalte obiecțiuni și pentru solicitarea realizării unei noi evaluări psihologice, cu sancțiunea prevăzută de art. 185 al. 1 Cod Procedură Civilă, referitoare la decăderea din dreptul de a mai depune alte obiecțiuni la acest raport de expertiză și din dreptul de a mai solicita o nouă evaluare psihologică.

Or, toate criticile sale din motivele de recurs, anterior enunțate, subsumate evaluărilor psihologice, se constituie atât în obiecțiuni față de modul de realizare de către psiholog, a acestor evaluări completate, cât și în cereri de efectuare a unor noi evaluări psihologice, ele nemaiputând fi invocate, potrivit argumentelor procedurale expuse, ulterior terminării cercetării judecătorești din data de 26.01.2015.

Așadar, Curtea conchide în sensul că toate criticile din recurs vizând modul de efectuare a expertizei psihologice, incluzând solicitarea recurentului de a se fi efectuat la fond, noi evaluări psihologice cu respectarea tuturor normelor deontologice de către psiholog, sunt nefondate.

D. Sub un al patrulea aspect, instanța de recurs prezentă nu poate analiza susținerile recurentului pârât privind vârsta fragedă a copiilor, privind atașamentul deosebit al minorilor față de recurent, privind implicarea mare a sa în privința creșterii și educării minorilor și nici cele privind condițiile morale și materiale pe care acesta le poate asigura, comparativ cu cele ale mamei ce nu s-ar mai fi implicat ulterior deplasării, în creșterea și educarea copiilor, întrucât este învestită doar cu verificarea incidenței dispozițiilor Convenției de la Haga din 1980 și nu cu fondul raporturilor juridice dintre copii și părinții lor, neputând face aprecieri cu privire la care dintre părinți este mai potrivit să se ocupe de îngrijirea minorilor. Privind din acest unghi de vedere, se observă împrejurarea că soluția de admitere a cererii de înapoiere, nu vizează fondul relațiilor juridice de familie, ci exclusiv reîntoarcerea copiilor la reședința lor.

Această problemă se va reglementa în cadrul procesului definitiv privind încredințarea și sarcina revine instanței germane care se va pronunța definitiv asupra solicitării respective.

Din această perspectivă și avându-se în vedere și împrejurarea că în cauză, nu este incidentă teza art.12 al.2 din Convenția de la Haga, privitoare la posibilitatea respingerii cererii în situația scurgerii unui termen mai mare de 1 an de la deplasare, față de momentul sesizării autorității competente din statul pe teritoriul căruia se află copilul, Curtea apreciază neîntemeiată și critica referitoare la constatarea integrării armonioase a copiilor în România, arondată de probele administrate de recurentul pârât în acest sens.

F. Sub un ultim aspect, Curtea reține că în cadrul recursului, deși inițial prin motivele de recurs, recurentul pârât a cerut ascultarea copiilor, totuși, la termenul de formulare de cereri și propunere de probe, nu a înțeles prin avocatul său ales, să mai formuleze solicitarea de ascultare a copiilor.

Curtea constată că dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl privește, este cea mai importantă inovație adusă de Convenția O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului.

Acest fapt nu înseamnă însă protecția dreptului copilului de a hotărî singur, ca și un adult, ci doar de a fi implicat în orice procedură care îl privește.

Una dintre condițiile esențiale în manifestarea acestui drept este ca minorul să aibă discernământ, or în cauza de față, fetița are doar 5 ani, iar băiețelul 7 ani, existența discernământului în materie, fiind prezumată de art. 11 al.4 din Legea nr.369/2004, de la vârsta de 10 ani, conform art. 13 al.2 din Convenția de la Haga „Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa” și pct.-lui 19 al preambulului și art. 11 pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003.

Raportat la aceste elemente, Curtea apreciază că chiar dacă opinia copiilor ar fi în sensul rămânerii la tată, în România, aceștia sunt prea mici pentru a fi considerați că au atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia lor, interesul lor superior, decelat din particularitățile cauzei, fiind înapoierea lor imediată, în mediul german în care s-au născut și au crescut, cunoscând limba și fiind familiarizați cu realitățile vieții din această țară solicitantă, cu atât mai mult cu cât legăturile lor cu statul solicitat, în speță România, sunt foarte slabe, nici unul dintre copii necunoscând și nefiind vorbitor de limba română.

În raport de toată această situație de fapt, Curtea consideră că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, constatând că sunt îndeplinite în mod cumulativ cerințele impuse de art. 3 din Convenție cu efectul admiterii cererii de înapoiere.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.496 noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

Potrivit art.452 Cod de procedură civilă, va respinge cererea intimatei – reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei faze procesuale, ca nefondată, nefiind depusă la dosar, nici o dovadă a efectuării lor.

Va lua totodată act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către recurentul – pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul formulat de recurentul – pârât S. F. Z., CNP_, cu domiciliul ales la Cabinet avocat S. M., cu sediul în București, .. 45. .. ., sectorul 3, împotriva sentinței civile nr.104/28.01.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu intimata – reclamantă F. M. L., cu domiciliul în_ Koln, Nogatstr. 8, Germania prin reprezentant B. BUCUREȘTI, Cod fiscal_, cont bancar RO36RNCB_0001 deschis la BCR – Sucursala Lipscani, cu sediul în București, . nr. 3, sectorul 5.

Respinge cererea intimatei – reclamante privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către recurentul – pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12.05.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

N.-C. I.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

6 ex./TB-S.5 – A.M.

← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 458/2015....		Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... →

Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 593/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 593/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI