Uzucapiune. Decizia nr. 1682/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1682/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-10-2012 în dosarul nr. 1682/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1682R
Ședința publică de la data de 05.10.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - G. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – pârât M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 282A/14.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._/300/2009, în contradictoriu cu intimatul – reclamant N. M. și cu intimatul – pârât P. S. 2 prin Primar, cauza având ca obiect „uzucapiune”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că la data de 04.10.2012, la registratura secției s-a înregistrat întâmpinarea (note scrise) formulate de intimatul – reclamant N. M..
S-a mai învederat instanței că, recurentul – pârât M. București prin Primarul General nu s-a conformat dispoziției instanței în sensul că nu a depus copie de pe motivele de recurs pentru a fi comunicată intimatului – reclamant din prezenta cauză.
Curtea după deliberare constată că s-a timbrat recursul potrivit chitanței depuse la dosar și că s-au depus note scrise de către intimatul – reclamant prin care a invocat excepția nulității recursului și că s-a solicitat de către recurentul – pârât judecarea cauzei în lipsă în baza art. 242 alin.2 C.pr.civ.; pune în discuție excepția nulității recursului invocată prin notele scrise de către intimatul – reclamant și reține cauza în pronunțare atât asupra excepției nulității recursului cât și pe fondul recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, reclamantul N. M. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General și P. Sectorului 2 București, prin Primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să constate intervenită uzucapiunea asupra terenului în suprafață de 400 mp situat în București, ., sector 2 și accesiunea imobiliară asupra construcției situate pe acest teren.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că numita Catardo M. (bunica reclamantului) a avut în proprietate imobilul situat în București, ., sector 2, încă din anul 1952, conform declarației pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor și procesului-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor, ambele din anul 1952.
Reclamantul a mai arătat că, în conformitate cu certificatul de moștenitor autentificat sub nr. 95/01.10.2009 de către BNP C. M. P., numita Catardo M. a avut ca unică moștenitoare pe mama reclamantului, N. E., în calitate de fiică, iar la dezbaterea succesiunii după N. E., au fost numiți moștenitori reclamantul, în calitate de fiu și N. V., în calitate de soț supraviețuitor.
De asemenea, reclamantul a mai precizat că, după decesul tatălui său a rămas singurul moștenitor, dobândind întreaga masă succesorală și că din anul 1947 și până în prezent a locuit în permanență în acest imobil, iar după decesul numitei Catardo M., s-a ocupat de plata impozitului și actele de conservare ale imobilului.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 491, 1860 cod civil și art. 111 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 7940/01.09.2010 Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți, a admis cererea de chemare în judecată și a constatat că reclamantul a dobândit, prin intermediul prescripției achizitive, joncțiunii posesiilor și accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 385 mp și construcțiile edificate pe acesta, cu destinație de casă de locuit + anexe, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit la 30.03.2010 de expert A. V..
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că, imobilul situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 385 mp și construcțiile edificate pe acesta, cu destinație de casă de locuit + anexe, s-a aflat în posesia numitei Catardo M. (cunoscută și sub numele de Cantardo M.), bunica reclamantului.
Instanța a avut în vedere înscrisurile din dosarul fiscal al imobilului, care atestă că la nivelul anului 1953, susnumitei i s-a deschis rol fiscal pentru imobil, începând să achite taxele și impozitele aferente.
După cum rezultă din depozițiile martorilor audiați în cauză, coroborate cu mențiunile Certificatului de moștenitor nr. 95/01.10.2009 eliberat de BNP P. C. M., Catardo M. a locuit în imobil împreună cu fiica sa, N. E., care a stăpânit imobilul după decesul mamei sale (survenit la 07.07.1980), precum și cu nepotul său, reclamantul N. M., care a continuat stăpânirea imobilului după decesul mamei sale (survenit la 11.02.1991).
Aceleași probe au confirmat posesia continuă, pașnică și sub nume de proprietar exercitată de reclamant, precum și de autoarele acestuia, menționate anterior.
În drept, față de situația expusă anterior și de dispozițiile art. 1846-1847, 1860 și 1890 Cod civil, instanța a constatat că posesia utilă exercitată de reclamant asupra suprafeței de teren de 385 mp, identificată în raportul de expertiză imobiliară unită cu posesia utilă exercitată de autoarele sale începând cu anul 1953, a născut în patrimoniul reclamantului, prin intermediul prescripției achizitive și joncțiunii posesiilor, dreptul de proprietate.
Pe cale de consecință, dat fiind efectul retroactiv al uzucapiunii, în temeiul art. 482 Cod civil, reclamantul a dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe terenul respectiv, așa cum au fost identificate în raportul de expertiză tehnică imobiliară.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul M. București, prin Primar General.
În motivarea apelului, apelantul a susținut faptul că reclamantul nu a făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu ar fi M. București, terenul aparținând unei persoane fizice; nu M. trebuie sancționat pentru rămânerea în pasivitate, ci Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât art. 646 Cod civil prevede că bunurile fără stăpân trec în proprietatea Statului; anterior anului 1991 nu se făcea diferența între domeniul public și privat al statului, așa încât, toate bunurile fiind în domeniul public, termenul de prescripție nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991.
Apelantul-pârât a solicitat desființarea sentinței apelate, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 282A/14.03.2012 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul M. București prin Primar General, în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. M. și intimata-pârâtă P. Sectorului 2 București, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 7940/2010 a Judecătoriei S. 2 București.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin Primar General, că din probatoriul administrat în cauză a rezultat că Cotardo M., bunica intimatului-reclamant, a figurat în evidențele fiscale ale imobilului începând cu anul 1953, nu rezultă că imobilul ar fi fost proprietatea unei persoane fizice, așa încât, în mod corect prima instanță a reținut că dreptul se află în proprietatea statului, conform art. 646 Cod civil, drept exercitat prin unitatea administrativ-teritorială a municipiului București, față de dispozițiile Legii nr. 215/2001.
Cu privire la termenul de prescripție achizitivă, tribunalul nu a putut reține nici motivul de apel referitor la începutul termenului de prescripției împotriva statului, întrucât bunurile aflate în proprietatea acestuia anterior anului 1991 erau inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Astfel, Constituția de la 1965 nu cuprindea nicio dispoziție în acest sens, iar tribunalul a avut în vedere și Decizia în interesul legii nr. IV/16.01.2006 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că posesia exercitată în condițiile existenței Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 a beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din Codul civil, cât și de dispozițiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, așa încât ea putea fi opusă Statului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului, recurentul-pârât a criticat soluția tribunalului arătând că este dată cu încălcarea și greșită aplicarea a dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul-pârât consideră că în mod greșit instanța i-a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele argumente:
Pentru ca uzucapiunea să-și producă efectele trebuie îndeplinite anumite condiții prevăzute de Codul civil.
De la . Codului civil – în 1864 – practica instanțelor de judecată și doctrina au fost constante în a aprecia că nu pot fi uzucapate în general bunuri inalienabile, deoarece „imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității” (M. B. C.).
În actualul sistem legislativ românesc sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publică (art. 135 pct. 5 Constituie).
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia, consfințesc cele trei caractere juridice specifice dreptului de proprietate publică respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea (art. 11 alin. 1 Legea nr. 213/1998).
Rezultă în mod clar că proprietatea publică nu poate fi sub nici o formă uzucapată.
Conform Constituției României din 1991, proprietatea este publică sau privată (art. 135 pct. 2), legea fundamentală a țării este primul act normativ care face diferențierea între domeniul public și privat al statului.
Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică sau privată. Domeniul public poate fi de interes național sau local.
Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun; adică pot fi Îîn ultimă instanță chiar uzucapate.
Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului.
Având în vedere aceste considerente, recurentul învederează că termenul de prescripție asupra imobilului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991.
În ceea ce privește aspectul că a intervenit accesiunea imobiliară asupra construcției situate în București, ., sector 2, recurentul-pârât apreciază că intimatul-reclamant N. M. încearcă să eludeze normele legare în vigoare privitoare la obligativitatea obținerii unei autorizații de construire.
Astfel, pentru a intra în legalitate nu era necesară o acțiune în vederea constatării ca fiind dobândit dreptul de proprietate prin accesiune, ci trebuia să-și obțină autorizațiile de construire, respectiv autorizație emisă de P. Sectorului 2 București.
Față de cele de mai sus, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, arătând că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. nu echivalează cu motivarea recursului; pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că excepția nulității recursului este nefondată și că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:
Deliberând cu prioritate asupra excepției nulității recursului, invocată de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, Curtea reține că, într-adevăr, sancțiunea nulității recursului este prevăzută de art. 306 alin. 1 și 3 C.pr.civ., cu referire la art. 302l alin. 1 lit. c) C.pr.civ., potrivit căruia cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor; per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C.pr.civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.
Cu toate acestea, din examinarea criticilor formulate, Curtea constată că recurentul invocă în susținerea cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., aplicarea sau interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 care prevăd inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea proprietății publice.
Pentru aceste motive, Curtea va respinge excepția nulității recursului.
Pe fondul recursului, Curtea reține că situația juridică a imobilului în litigiu a fost solicitată de instanța de fond, iar prin adresa nr. 2262/05.03.2010 P. Municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană a comunicat situația juridică a imobilului din București, ., sector 2, având suprafața de 364 m.p. teren din care construcții 171 m.p., ca proprietate particulară, categoria de folosință „curți-construcții”.
Prin urmare, așa cum în mod judicios au stabilit ambele instanțe de fond, din nici un mijloc de probă administrat în cauză nu rezultă că terenul în litigiu se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, care enumeră bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale.
În sprijinul aceste afirmații, făcută și prin motivele de apel, pârâtul nu a administrat nicio probă contrară; or sarcina probei revine celui care face o afirmație în fața instanței, conform dispozițiilor art. 1169 C.civ
Prin urmare, Curtea constată că în mod corect tribunalul a înlăturat motivul de apel potrivit căruia terenul în litigiu aparține proprietății publice, astfel că nu putea fi uzucapat, față de dispozițiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998. La rândul său, instanța de recurs va respinge această critică, constatând că terenul în litigiu și-a păstrat apartenența la domeniul proprietății private atât timp cât nu s-a dovedit faptul că terenul ar fi fost trecut în altă formă de proprietate.
Curtea va respinge și critica prin care recurentul susține că termenul de prescripție achizitivă nu putea începe să curgă decât după anul 1991, arătând că, prin Decizia nr. IV/2006 Înalta Curte De Casație și Justiție a statuat că în perioada în care au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci a fost doar restrânsă modalitatea de transmitere și de dobândire a acestora, fără însă a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate; așa încât nu se poate considera că a avut loc o întrerupere naturală a cursului prescripției, în sensul art. 1844 pct. 2 C.civ, care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ, Curtea va respinge recursul, ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 282A din 14.03.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. M. și intimata-pârâtă P. Sectorului 2 București, prin Primar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. Z. D. G. D. F.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. PS/2 ex.
08.10.2012
Jud. apel: A. I. T.
R. N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 103/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1919/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
