Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină. Decizia nr. 53/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 53/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 53/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 53 C
Ședința publică din 8 iunie 2015
PREȘEDINTE – M. G.
JUDECĂTOR – VANGHELIȚA T.
GREFIER - C. I.
Pe rol, soluționarea apelului civil formulat de apelanta pârâtă S.C. S. S.R.L., cu sediul procesual ales în loc. București, București-Ploiești 1 A, Bucharest Business Park, .. 4, recepție - la S.C.A. N., împotriva sentinței civile nr. 186/29.01.2015, pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. S., M. V. și M. N., toți cu domiciliul în Republica Serbia, Novi Sad, ., cu domiciliu procesual ales în loc. Timișoara, .. 13, . avocat C. Arala M., având ca obiect exequator.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru apelanta reclamantă, avocat H. O., în baza împuternicirii avocațiale pe care o depuse la dosar (fila 17), lipsind intimații reclamanți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, stadiul dosarului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.
Totodată se aduce la cunoștință că la data de 05.06.2015, apelanta pârâtă a transmis prin intermediul fax-ului, răspuns la întâmpinare.
Instanța aduce la cunoștința apărătorului ales al apelantei pârâte împrejurarea că intimații reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare și îi solicită să precizeze dacă a luat cunoștință de conținutul acestuia.
Apărătorul ales al apelantei pârâte arată că a studiat conținutul dosarului înainte de începerea ședinței de judecată și că a luat cunoștință de răspunsul la întâmpinare.
Instanța întreabă apărătorul ales al apelantei pârâte dacă are alte cereri.
Apărătorul ales al apelantei reclamante, având cuvântul, arată că nu are alte cereri, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, având în vedere susținerile apărătorului ales al apelantei pârâte potrivit cărora nu are alte cereri, constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra apelului.
Apărătorul ales al apelantei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de admitere a apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererilor conexate formulate de reclamanți, cu cheltuieli de judecată.
În opinia sa, instanța de fond în mod greșit a înlăturat de la aplicare dispozițiile Tratatului de la 1961, considerând că acestea se regăsesc în cuprinsul art. 1095 Cod procedură civilă, deși tratatul privind asistența juridică are forță juridică superioară forței juridice a Noului Cod de procedură civilă .
Mai solicită a se observa că potrivit tratatului privind asistența juridică, fiecare parte contractantă va recunoaște și va încuviința să se execute pe teritoriul său hotărârile judecătorești pronunțate pe teritoriul celeilalte părți contractante, dacă hotărârea judecătorească este definitivă și executorie potrivit legii pe teritoriul căreia a fost pronunțată.
Instanța de fond a aplicat un silogism contradictoriu atunci când a apreciat condiția reciprocității ca fiind îndeplinită prin simplul fapt al existenței tratatului, neurmată de aplicarea dispozițiilor expres agreate de părți.
Susține apărătorul ales al apelantei pârâte că instanța de fond ar fi trebuit să verifice dacă potrivit legii sârbe, la acest moment, a proba caracterul definitiv al unei hotărâri înseamnă implicit a proba și caracterul ei executoriu, ori, în cauză această probă nu a fost făcută.
Solicită cheltuieli de judecată și depune la dosar factura . nr._/04.05.2015, în cuantum de 5.480,55 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra prezentului apel, constată:
Prin sentința civilă nr. 186/29.01.2015 a Tribunalului C. – Secția I civilă au fost admise cererile conexate ale reclamanților M. S., M. V. și M. N., domiciliați în Republica Serbia, Novi Sad, . și cu domiciliul procesual ales în Timișoara ..13, . avocat C. Arala M.), formulate în contradictoriu cu pârâta .. C., fiind recunoscute pe teritoriul României efectele hotărârii civile din dosarul P-143/2013, pronunțate de Tribunalul Superior Novi Sad la data de 13.09.2013, rămasă definitivă conform Hotărârii civile dosar Gz 1. 3717/2013 pronunțate de Curtea de Apel Novi Sad la data de 05.02.2014. Au fost totodată recunoscute pe teritoriul României efectele hotărârii din dosar P-143/2013 pronunțate de Tribunalul Superior Novi Sad la data de 07.03.2014, rămasă definitivă conform Hotărârii dosar Gz 1. 998/2014 pronunțată de Curtea de Apel Novi Sad la data de 30.04.2014.
Prin hotărârile solicitate a fi recunoscute pe teritoriul României s-a dispus obligarea societății pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 796.300 dinari, cu dobânda legală calculată începând cu 13.09.2013, cheltuieli de judecată ocazionate de procesul în care pârâta a fost obligată față de reclamanți la despăgubiri izvorâte din accident de muncă, potrivit hotărârii pronunțate în dosarul nr.P-143/2013 la data de 13.09.2013 de către Tribunalul Superior Novi Sad, rămasă definitivă conform hotărârii dosar Gz nr1.3717/13 pronunțată de Curtea de Apel Novi Sad la data de 05.02.2014 și la plata despăgubirilor civile izvorâte din accident de muncă, cu cheltuieli de judecată.
Instanța de fond s-a raportat la prevederile art.1093 cod proc. civilă, care arată că „termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene”, art.1095 cod proc. civilă stabilind că hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1094 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
- instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții;
- există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între
România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.
Conform alin. 2 al art. 1095 cod proc. civilă, dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părții în cauză i-a fost înmânată în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Textul alin. 3 stabilește că poate fi invocat doar de către persoana interesată caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine.
În privința înscrisurilor care trebuie să însoțească cererea de recunoaștere a hotărârii străine, judecătorul fondului a constatat că în speță sunt incidente disp. art.1099 alin.1 lit. a-c cod proc. civilă, fiind vorba despre copia hotărârii străine, dovada caracterului definitiv al acesteia, copia dovezii de înmânare a citației și a actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină, sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de către partea împotriva căreia s-a pronunțat hotărârea.
La alin.2 se prevede că actele prevăzute la alin.1 vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea art.1092; acest din urmă text de lege prevede la alin.3 că „scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unui tratat internațional la care România este parte sau pe bază de reciprocitate”,
Prin O.G. nr.66/1999 modificată prin Legea nr.52/2000, România a aderat la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961. Potrivit art.3 din Convenție, singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.
În cauza de față, veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, identitatea sigiliului și a ștampilei aplicate pe hotărârile depuse la dosar sunt atestate prin aplicarea apostilei prevăzute de Convenția de la Haga, atât România, cât și Serbia fiind state semnatare ale Convenției.
Dovada caracterului definitiv al hotărârilor rezultă din înscrisurile depuse, fiind sentințe date de Tribunalul din Novi Sad modificate în recurs de instanța superioară Curtea de Apel din Novi Sad.
Instanța de fond a înlăturat opoziția pârâtei la recunoașterea hotărârii străine, întrucât această parte nu a precizat care ar fi motivul pentru a nu fi considerate hotărârile definitive și executorii, afirmându-se doar că sentința, fiind definitivă, nu se prezumă a fi și executorie - fără a indica și eventuală procedură scriptică a dovezii acestui fapt. De altfel, dispozițiile legale incidente - art. 1095 al.1 lit. b cod proc. civilă - solicită dovada că hotărârea este definitivă, iar nu și executorie.
Cea de-a doua condiție, anume ca instanța care a pronunțat hotărârea să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții, este, de asemenea îndeplinită, competența instanțelor sârbe nefiind exclusă, pe criteriul domiciliului reclamantului în litigii de muncă, pârâta din prezenta având posibilitatea de a fi invocat o eventuală excepție a necompetenței instanțelor sârbe în cursul procedurii la care a luat parte.
Regimul juridic aplicabil cererii de față este cel stabilit prin Noul cod de
procedură civilă, dispozițiile pendinte din Tratatul încheiat de România și fosta Republică Federativă Iugoslavia în anul 1961, ratificat de România prin Decretul nr.24/1961 regăsindu-se în art.1095 cod proc. civilă.
Și cea de-a treia condiție prevăzută de codul de procedură civilă este îndeplinită, existența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și Serbia fiind consfințită de menționatul tratat.
Au fost deopotrivă înlăturate susținerile pârâtei .. privind atingerea adusă, prin hotărârile pronunțate pe teritoriul statului sârb, ordinei sociale și economice, principiilor de bază ale legislației României. Faptul că procesul-verbal încheiat la data de 27.02.2014 de către comisia de cercetare a accidentului de muncă din cadrul societății pârâte a fost însușit de către Inspectoratul Teritorial de Muncă C. nu conferă acestuia valoare juridică echivalentă puterii de lucru judecat, cum a pretins pârâta. Potrivit art. 47 din Legea nr.319/2006, ITM reprezintă autoritatea competentă în ceea ce privește controlul aplicării legislației referitoare la securitatea și sănătatea în muncă, având, printre altele atribuția de a cerceta evenimentele conform competențelor, de a aviza cercetarea, de a stabili sau a confirma caracterul accidentelor - ceea ce nu exclude controlul instanței pendinte în litigiul ce s-a soluționat.
Legea specială, nr.319/2006, nu prevede calea contestării procesului-verbal la instanța de contencios administrativ, partea interesată având posibilitatea de a solicita controlul actului emis de autoritatea de jurisdicție a muncii de către instanța învestită cu soluționarea litigiului dintre părți, fapt care s-a și petrecut cu ocazia desfășurării procesului în fața instanțelor sârbe.
În aceste condiții și cu această argumentare, judecătorul fondului a apreciat că nu există nici un impediment legal în recunoașterea acestor hotărâri străine.
Împotriva acestei soluții a declarat apel, în termen legal, .. C., solicitându-se admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii apelate și respingerea acțiunilor conexe, cu obligarea intimaților reclamanți la cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
S-a arătat, sub un prim aspect, că în mod greșit prima instanță a aplicat asupra acestei spețe prevederile Noului Cod de procedură civilă, care vizează recunoașterea și punerea în executare pe teritoriul României a unui act de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă al oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene, dar doar atunci când între statul a cărui hotărâre se solicită a fi recunoscută și statul pe teritoriul căruia se solicită recunoașterea nu există încheiat un tratat prin care este reglementată o procedură în acest sens.
Or, între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia se încheiase, în anul 1961, un tratat privind asistența juridică, un capitol distinct al actului bilateral fiind consacrat recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești.
Astfel fiind, prevederile acestui tratat se aplicau cu prioritate față de norma generală, iar instanța de fond în mod greșit a înlăturat aplicabilitatea acestui Tratat – apreciind că regulile incidente în speță se regăsesc în art. 1095 cod proc. civilă.
Evocând dispozițiile actului internațional bilateral, apelanta a arătat că art. 50 alin. 1 din Tratat prevede că fiecare Parte Contractantă va recunoaște și va încuviința să execute pe teritoriul său următoarele hotărâri judecătorești pronunțate pe teritoriul celeilalte Părți Contractante: ,,hotărârile definitive și executorii date în cauzele civile și familiale’’; art. 51 arată că ,,hotărârile judecătorești menționate la art. 50 vor fi recunoscute și se va încuviința executarea lor în următoarele condiții: b). dacă hotărârea judecătorească este definitivă și executorie potrivit legii Părții Contractante pe teritoriul căreia a fost pronunțată’’.
Cerința este prin urmare mult mai drastică decât cea cuprinsă în art. 1095 cod proc. civilă, unde solicitarea legii este ca hotărârea să fie doar definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată. Instanța de fond urma așadar să verifice dacă, potrivit legii sârbe, a fost probat caracterul executoriu al hotărârii ce se cerea a fi recunoscută, dovadă care în speță – arată apelanta pârâtă – nu a fost făcută.
Sub un al doilea aspect, apelanta a susținut că dovada conținutului legii străine aparține intimaților reclamanți, instanța de fond apreciind în mod nejustificat că pârâtei i-ar fi revenit această sarcină. Textul art. 252 alin. 2 cod proc. civilă stabilește că dispozițiile care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele și acordurile internaționale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum și dreptul internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.
Art. 253 cod proc. civilă dispune că instanța de judecată poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat. Proba legii străine se face conform dispozițiilor Codului civil referitoare la conținutul legii străine. Apelanta a indicat în acest sens și prevederile art. 2562 Cod civil.
A fost criticat astfel argumentul primei instanțe potrivit căruia nu reclamanților, ci pârâtei îi revenea sarcina de a face dovada conținutului legii străine.
În egală măsură apelul a vizat și critica legată de constatarea – în primă instanță – a îndeplinirii condiției reciprocității cât privește efectele hotărârilor străine între România și Serbia; constatarea îndeplinirii condiției reciprocității este, s-a arătat, incompatibilă cu excluderea aplicării procedurii reglementate de Tratatul de la 1961.
Apelanta pârâtă a arătat că pe acest aspect judecătorul fondului a făcut trimitere la actul internațional bilateral, ceea ce însă nu a mai făcut cu privire la aplicarea procedurii reglementate prin dispozițiile Tratatului.
Simpla existență a tratatului nu poate fi apreciată doar ca element de fapt, atâta timp cât acesta încorporează norme de drept încă aplicabile în relațiile de drept internațional privat dintre România și Serbia. Or, arată apelanta, instanța de fond a eliminat aplicarea acestor dispoziții, apreciind în mod neîntemeiat că acestea au fost preluate în dreptul intern prin prevederile art. 1095 cod proc. civilă.
Apelul a vizat deopotrivă greșita stabilire a competenței instanței sârbe care a pronunțat hotărârile a căror recunoaștere s-a solicitat, pe criteriul domiciliului reclamantului în litigii de muncă (premisă nedovedită) și care nu este valabil în procedura civilă aplicabilă în România. S-a reiterat argumentul neprezentării de către reclamanți a dovezii legii străine și care ar fi dat competența instanței care a judecat, să se declare competentă în astfel de cauze în funcție de domiciliul reclamantului – instanța de fond având obligația de a verifica dacă instanțele sârbe au fost sau nu competente.
S-a mai pretins că recunoașterea hotărârilor Tribunalului Novi Sad aduce atingere ordinii publice din România, în mod greșit instanța de fond arătând că singura posibilitate pe care reclamanții au avut-o în a contesta conținutul procesului-verbal de cercetare încheiat de autoritatea română în domeniu (ITM) fiind în cadrul litigiului desfășurat pe teritoriului Serbiei. S-a susținut că deși Legea nr. 90/1996 republicată nu prevedea la acea dată posibilitatea contestării unui asemenea act, el a reprezentat totuși un act administrativ producător de efecte juridice. Fiind un act administrativ, el putea fi atacat de către reclamanți conform Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, ceea ce aceste părți nu au făcut.
În aceste condiții, a susținut apelanta pârâtă, prin recunoașterea acțiunilor conexe se naște situația existenței în ordinea publică românească a două acte de autoritate bazate pe aceeași situație de fapt, dar din care decurg consecințe juridice diferite, ceea ce nu poate fi permis, fiind în totală contradicție cu ceea ce a urmărit încheierea Tratatului bilateral.
Prin întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea apelului și obligarea apelantei la cheltuieli de judecată.
A fost considerată ca nefondată critica legată de lipsa dovezii caracterului executoriu al hotărârilor judecătorești străine, acest aspect reieșind din conținutul traducerilor lor.
Cu privire la prevalența actului internațional bilateral față de dispozițiile de drept comun în materia recunoașterii hotărârilor judecătorești s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituție, care statuează asupra faptului că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, putând suferi modificări prin acte normative ulterioare de aceeași forță juridică, motiv pentru care în mod corect prima instanță a arătat că dispozițiile din Tratatul încheiat în 1961, ratificat prin Decretul 24/1961, se regăsesc în art. 1095 Noul cod procedură civilă.
Intimații au criticat aserțiunea potrivit căreia acest tratat ar avea forță juridică superioară codului de procedură civilă, pentru că doar convențiile internaționale în materia drepturilor omului care conțin dispoziții mai favorabile decât dreptul intern primesc această prevalență.
S-a solicitat să fie înlăturată cerința dovezii legii străine, intimații arătând că în acest proces nu există o judecată asupra fondului, în care instanța română să fie chemată să aplice legea străină.
Cu privire la conținutul legii sârbe în privința modului în care hotărârile judecătorești din Serbia devin executorii, intimații au arătat că revenea apelantei sarcina de a face dovada unei atari dispoziții speciale, pentru că ar fi fost vorba despre o contra probă.
Au fost aduse argumente privind netemeinicia celorlalte critici ale apelului, cât privește competența instanței străine, pretinsa contradicție între prevederile Tratatului și cele ale codului de procedură civilă, ori atingerea adusă ordinii publice.
Apelanta a depus răspuns la întâmpinare, reiterând considerentele dezvoltate în calea de atac.
Analizând criticile formulate, în raport de dispozițiile art. 480 cod proc. civilă, Curtea va reține că apelul este neîntemeiat.
Apelanta pârâtă a creat, pornind de la o anumită cerință inserată în Tratatul din 1961 (caracterul executoriu al hotărârilor supuse recunoașterii în România), eșafodajul majorității criticilor dezvoltate în calea de atac, susținând că acest aspect disociază în speță între dispozițiile actului bilateral și cele ale codul de procedură civilă românesc, induce teza verificării legii străine și naște obligații specifice în sarcina reclamanților (și deopotrivă a instanței naționale) în verificarea conținutului respectivei legi.
În realitate, această chestiune este dezlegată prin înseși prevederile art. 1100 cod proc. civilă (normă procedurală incidentă independent de reglementările adiționale sau concurente reieșite din acte normative cu caracter special) și de cele ale art. 269 alin. 1 cod proc.civilă, în referire la art. 7 și 12 lit. j din Legea nr. 36/1195 republicată, care conferă traducerilor efectuate de traducători autorizați de Ministerul Justiției conform Legii nr. 178/1997 și legalizate de către notarul public potrivit Legii nr. 36/1995 caracterul de act de autoritate publică, cu forța probantă/ executorie prevăzută de lege.
Or, câtă vreme traducerile legalizate ale ambelor hotărâri judecătorești străine se înscriu în sfera generală a noțiunii de ,,înscris autentic’’ reglementată prin art. 269 cod proc. civilă, autenticitatea actului referindu-se în acest caz la stabilirea identității traducătorului autorizat, exprimarea consimțământului acestuia cu privire la conținutul înscrisului prezentat spre legalizare, semnătură și dată, puterea doveditoare a acestor înscrisuri este cea dată de art. 270 cod proc. civilă, adică deplina dovadă în fața legii în raport de orice persoană, până la declararea sa ca fals cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii, iar în legătură cu mențiunile traducătorului privind certificarea exactității traducerii efectuate, până la proba contrară.
Din chiar preambulul traducerii sentinței din 13.09.2013 pronunțate de Tribunalul Novi Sad sub nr. P-143/2013 (fila 51 dosar_ ) și respectiv, al sentinței din 07.03.2014 pronunțate în același dosar în rejudecare exclusiv pe cheltuieli de judecată (fila 18 dosar_ ) rezultă că există parafa instanței sârbe cu mențiunea că ambele hotărâri, între care cea pe fond modificată prin decizia Curții de Apel Novi Sad din 05.02.2014, au caracter executoriu din data de 02.04.2014 și respectiv, din 15.06.2014.
Această mențiune este suficientă pentru a proba că instanțele sârbe au certificat conform legii naționale faptul că atât hotărârea de fond, cu modificările intervenite în calea de atac, cât și cea ulterioară privind cheltuielile judiciare, sunt nu doar definitive, ci și executorii, astfel că toate criticile relevate de apelanta pârâtă în legătură cu inexistența acestei naturi (și care ar atrage ineficacitatea disp. art. 1096 cod proc. civilă față de tratatul bilateral din 1961) vor fi înlăturate.
De altfel, instanța supremă a relevat în jurisprudență că natura executorie a hotărârii străine este atestată de certificatele de legalizare și învestire, eliberate în conformitate cu legislația țării de origine a hotărârii, din care rezultă că aceasta nu are un caracter provizoriu, nu este supusă nici unei căi de atac și că este pe deplin executorie cu privire la tot ce conține (Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială - decizia nr. 461/10.02.1998, publicată în extras în Dreptul nr. 9/1998, p. 140).
Tot instanța supremă a arătat că simpla cerere de declarare a apelului, depusă la instanța română, fără să se facă dovada că a fost înregistrată la instanța străină, nu poate înlătura dovezile oficiale provenind din partea autorităților străine care atestă caracterul definitiv al hotărârii străine a cărei recunoaștere este solicitată în România. (Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă - decizia nr. 2758/29.05.2001, publicată în extras în Dreptul nr. 4/2002, p. 242).
Prin urmare, nu era cazul ca instanța națională să ,,cerceteze’’ dacă, potrivit procedurii judiciare sârbe, hotărârea pronunțată avea sau nu caracter executoriu, fiindcă autoritățile judiciare ale fiecărui stat suveran opun oricărui alt for - prin actele emise - formalitățile cerute de legea aplicabilă pe teritoriul lor; în egală măsură, nu era nici cazul ca reclamanții să aducă alte ,,dovezi’’ în acest sens, mențiunea cuprinsă în actul emanat de instanța care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se cere fiind, prin ea însăși, în raport de normele enunțate, singura și suficienta dovadă a îndeplinirii acestei cerințe.
În legătură cu teza aplicării legii străine și cu verificarea conținutului acesteia, Curtea va reține că ea intră în competența instanței române doar atunci când este necesară pentru rezolvarea raportului juridic litigios cu element de extraneitate privind fondul procesului și doar după ce în prealabil s-a verificat competența instanței naționale să soluționeze cauza, în cadrul unui eventual conflict între jurisdicții.
Este motivul pentru care în Capitolul II al Titlului II din Cartea a VII-a din Noul Cod de procedură civilă se face referire la ,,legea aplicabilă în materie procedurală’’, în timp ce dovada dreptului material cuprins în legi străine este reglementată în etapa cercetării procesului în Capitolul II Judecata din Cartea a II-a.
În cauză, Tribunalul C. nu a fost chemat să judece litigiul generat de accidentul de muncă prin aplicarea vreunei legi străine, ci a fost sesizat cu o cerere în procedura ulterioară judecării fondului de către instanțele din Serbia, de recunoaștere a efectelor unei hotărâri pronunțate pe teritoriul unui stat nemembru UE, nepunându-se așadar în discuție aplicabilitatea normelor de drept substanțial din legislația străină - devreme ce înseși instanțele naționale din Serbia le-au evaluat în dezlegarea dată.
Astfel fiind, instanța din România nu avea dreptul de a face verificări ea însăși asupra legii procesuale străine, dar nici asupra normelor de drept material cuprinse în legea străină și la care s-au raportat soluțiile instanțelor sârbești, fiind fără relevanță trimiterea la dispozițiile art. 252 alin. 2 și art. 253 cod proc. civilă.
Privite din această perspectivă, aserțiunile legate de prioritatea reglementărilor unui tratat internațional în materia asistenței judiciare față de dispozițiile legii organice naționale apar ca superflue, hotărârea supusă executării (cu modificarea indusă în calea de atac) fiind atât definitivă, cât și executorie în raport de mențiunile efectuate de autoritatea judiciară a forului emitent al actului prezentat instanței din România.
În ce privește condiția de reciprocitate, revenea părții interesate – adică pârâtei – să probeze inexistența ei, adică să facă proba contrară cel puțin în materia în care a fost soluționat litigiul; altminteri, încheierea tratatului bilateral face pe deplin dovada cerinței instituite prin art. 1096 alin. 1 lit. c cod proc. civilă – așa cum corect a stabilit și judecătorul fondului.
Sub rezerva îndeplinirii cerințelor tratatului, fiecare parte semnatară consacră, în art. 50 pct. 1, teza reciprocității, iar în măsura în care acest act bilateral a fost ignorat sau încălcat în proceduri similare de către unul dintre state, într-o manieră care pune sub semnul îndoielii prezumția de reciprocitate, revine celui interesat să o evoce și să o probeze. Nu este cazul în speță, apelanta pârâtă pretinzând în fapt nejustificat atestarea operării prezumției simple deduse din prevederile actului bilateral și impuse în egală măsură prin dispozițiile art. 1096 lit. c din noul Cod român de procedură civilă.
Cât privește critica legată de obligația instanței din România de a verifica premisele date de art. 1096 alin. 1 lit. b cod proc. civilă – referitoare la competența instanței statului de sediu de a judeca respectivul proces – Curtea constată că ea se abate de la corolarul celor evocate în precedent de pârâtă, vizând prevalența dispozițiilor cuprinse în Tratat, devreme ce art. 50 lit. a din actul bilateral încheiat în 1961 pretinde doar cerința ,,dacă potrivit legii Părții Contractante pe teritoriul căreia se cere recunoașterea sau încuviințarea executării, nu este exclusă competența instanțelor judecătorești ale Părții Contractante pe teritoriul căreia s-a pronunțat hotărârea în cauză’’.
Or, la momentul pronunțării soluției asupra fondului de către Tribunalul Superior din Novi Sad, cât și la cel al efectuării controlului de legalitate în recurs de către Curtea de Apel din Novi Sad erau incidente dispozițiile noului cod de procedură civil român, care în art. 1079 nu cuprindea acest tip de litigii în sfera competenței exclusive a instanțelor din România.
Dimpotrivă, textul art. 1081 cod proc. civilă dădea în competența ,,preferențială’’ a instanțelor române judecarea cauzelor izvorâte din delict săvârșit pe teritoriul său, ceea ce presupunea ca în cadrul procesului inițiat de cetățenii sârbi în țara de domiciliu să se fi invocat în apărare, de către societatea pârâtă, acele norme procedurale convergente din legislația statului sesizat, ce ar fi înlăturat de plano competența generală a instanțelor din Serbia. Acest lucru nu s-a realizat, instanța de fond din Serbia constatând de altfel că legea națională îi conferă competența generală de soluționare a unui atare litigiu cu element de extraneitate, conform art. 53 din Legea privind soluționarea conflictelor de legi referitoare la elementele de extraneitate (fila 52 dosar_ ), chestiunea necompetenței generale a instanțelor sesizate nefiind ridicată de pârâta S. S.R.L. în calea de atac a recursului – procesul judecându-se exclusiv pe fond.
Așadar, atât din perspectiva tratatului, cât și al normelor procesuale române, litigiul putea fi inițiat și soluționat de către reclamanți în statul propriu, iar după această preliminară verificare a competenței sale de către instanța sârbă, în procedura recunoașterii efectelor acestor hotărâri în mod corect judecătorul român a constatat că nu era caz de competență exclusivă a jurisdicției din România.
În fine, în privința atingerii aduse principiilor de drept și ordinii publice din România, critica referitoare la . judecat a procesului-verbal de cercetare încheiat de autoritatea română în domeniu (Inspectoratul Teritorial de Muncă), prin lipsa oricărei contestări a actului la instanțele din România, este vădit nefondată.
Puterea lucrului judecat nu se poate raporta la un act care nu are caracter jurisdicțional, ci reprezintă o simplă probă ce urma a fi evaluată, împreună și în corelare cu toate celelalte probe administrate în cauză, pentru justa dezlegare a cauzei și pentru stabilirea adevărului. A pretinde că procesul-verbal constatator stabilește ori exclude vinovăția și împiedică instanțele naționale să-și mai exercite controlul jurisdicțional constituie o aserțiune fără acoperire, motiv pentru care în mod corect instanța de fond a considerat că tocmai prin inexistența unei căi de atac impuse prin legea specială, înscrisul are forță probantă doar în privința constatării accidentului de muncă, iar nu și în cea a împrejurărilor faptice care au condus la producerea lui și la culpa celor implicați. Este și motivul pentru care instanța din Serbia a valorificat acest înscris în ansamblul probelor administrate în fața sa ( (fila 85 dosar_ ), fără a reține că i se opune vreo statuare irevocabilă decurgând dintr-un act al autorităților românești. Așa cum a remarcat și instanța de fond, actul constatator a fost încheiat în îndeplinirea atribuțiilor legale ale ITM, dar stabilirea situației de fapt și dezlegarea în drept adusă de hotărârea străină nu regăsesc în ordinea juridică din România o hotărâre judecătorească de forță egală, contrară și incompatibilă cu statuările forului străin, spre a se opune - în procedura recunoașterii - dispozițiile art. 1097 cod proc. civilă.
Față de toate aceste considerente, constatând în raport de dispozițiile art. 479 alin. 1 cod proc. civilă că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, va respinge apelul ca nefondat, iar pe temeiul art. 453 alin. 1 cod proc. civilă, va obliga apelanta către intimații reclamanți la 6.000 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE ASPECTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul civil formulat de apelanta pârâtă S.C. S. S.R.L., cu sediul procesual ales în loc. București, București-Ploiești 1 A, Bucharest Business Park, .. 4, recepție - la S.C.A. N., împotriva sentinței civile nr. 186/29.01.2015, pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. S., M. V. și M. N., toți cu domiciliul în Republica Serbia, Novi Sad, ., cu domiciliu procesual ales în loc. Timișoara, .. 13, . avocat C. Arala M..
Obligă apelanta către intimații reclamanți la 6.000 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Pt. M. G. –aflată în c.o. Vanghelița T.
în cond.art. 426 al.(4) C.p.c. semnează
VICEPREȘEDINTE INSTANȚĂ
N. S.
Grefier
C. I.
Jud.fond: C.E.
Red.dec.jud. M.G./09.07.2015/6ex.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 174/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Cereri. Decizia nr. 57/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
