Revendicare imobiliară. Decizia nr. 9347/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9347/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 1198/54/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 9347
Ședința publică de la 07 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte: - Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu
Judecător: - C. R.
Judecător: - T. R.
Grefier: - S. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarea C. E. împotriva deciziei numărul 4638 din data de 30 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu intimații M. S. P. PRIMAR, C. L. AL M. S., B. P..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns consilier juridic M. M. reprezentând intimații M. S. P. PRIMAR, C. L. AL M. S. și intimatul B. P., lipsind contestatoarea C. E..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
S-a învederat că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra contestației în anulare.
Consilier juridic M. M. reprezentând intimații M. S. P. PRIMAR, C. L. AL M. S. a solicitat admiterea excepției tardivitărții formulării contestației în anulare invocată prin întâmpinare, iar pe fondul cauzei respingerea contestației în anulare, menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțată de instanța de recurs.
Intimatul B. P. a lăsat la aprecierea instanței atât soluționarea contestației în anulare cât și soluționarea excepției.
CURTEA:
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr._/21.12.2011 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată.
S-a respins excepția lipsei de interes a reclamantei ca neîntemeiată.
S-a respins ca neîntemeiată actiunea formulata de reclamanta C. E., in contradictoriu cu pârâtele M. S. prin primar si C. L. al Municipiului S. și intervenientul in interesul pârâtului B. P..
S-a admis cererea de intervenție in interesul pârâtei M. S. formulata de intervenientul B. P. in contradictoriu cu reclamanta C. E..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
Imobilul situat în S., .. 79, compus din teren în suprafata de 5174 mp si constructii edificate pe acesta reprezentate de o casa de locuit, cămară si 2 magazii, revendicat de reclamanta a reprezentat proprietatea autoarei reclamantei D. Aretina, decedata la data de 15.10.1982, conform sentintei civile nr. 3385 din 13.11.1973 (filele 205-206) revenindu-i acesteia prin mostenire. De pe urma autoarei D. Aretina a ramas ca mostenitor reclamanta C. E., dovada calitatii sale de mostenitor fiind făcută cu certificatul de nastere depus la f. 120.
Imobilul descris mai sus a fost preluat de stat de la autoarea reclamantei prin decizia nr.259 din 29 august 1975 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al jud. O., in baza dispozitiilor art. 56 din Legea nr. 4/1973, intrucat poseda doua locuinte si nu a instrainat in termenul prevăzut de lege una dintre acestea. Acesta este individualizat conform extrasului de pe anexa nr. 2 la aceasta decizie, atasata la f.137 verso.
Imobilul a fost închiriat prin contractul de inchiriere nr. 633 din 20.04.2000, prelungit prin actele aditionale nr. 1856 din 7.12.2006 si nr. 2316 din 6.12.2007. De asemenea, prin Hotararea Consiliului L. al Municipiului S. nr. 193 din 12.08.2010 a fost aprobata vanzarea acestuia catre intervenientul B. P., impotriva acestei decizii formulandu-se contestatie administrativa, aceasta nefiind solutionata in mod irevocabil.
Referitor la identitatea dintre imobilul revendicat si cel ce face obiectul dreptului pretins de reclamantă, instanta a retinut, din concluziile rapoartelor de expertiza tehnica intocmit de cei doi experti, respectiv in specialitatea topografie si constructii civile ca imobilele descrise in actul de proprietate din anul 1973 precum si in anexa nr 2 a deciziei de preluare a imobilelor de catre stat, coincid, imobilele existand si in prezent la aceasta adresa si fiind individualizate in rapoartele de expertiza intocmite.
Având în vedere aceasta situatie instanta a apreciat că reclamanta are calitate procesuală activa în formularea prezentei actiuni, fiind moștenitoarea autoarei D. Aretina care a detinut în proprietate imobilul ce a fost preluat de către stat, astfel încât va respinge exceptia lipsei calitătii procesuale active ca neintemeiata.
De asemenea, apreciind că reclamanta justifică un interes in cauză, instanta a respins si exceptia lipsei de interes ca neintemeiata.
In ceea ce priveste admisibilitatea prezentei actiuni instanta a retinut că raportul intre legea speciala si dreptul comun a fost transat prin Decizia nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie- Sectiile Unite într-un recurs în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta intre aplicarea Legii nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, si anume Codul civil, căci ar însemna să se incalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum a precizeazat aceeasi decizie, nici nu s-a apreciat ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, în măsura in care reclamantul într-o atare actiune se prevalează de un bun în sensul normei europene si trebuie să i se asigure accesul la justitie.
În acest sens, instanta trebuie să analizeze, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia europeana si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Rezulta, asadar, ca, in masura in care reclamantul se prevaleaza de un „bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana, nu numai ca cererea in revendicare formulata ulterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibila, insa obliga instanta de judecata la analiza existentei unui asemenea drept de proprietate in patrimoniul reclamantului si, in caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
In respectarea acestor dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 instanta trebuia să analizeze dacă reclamanții dețin un „bun" in sensul Convenției, ceea ce i-ar îndreptați la admiterea cererii in revendicare, si in ce măsura atare soluție de admitere nu ar priva, in același timp, alte persoane fizice care s-ar prevala, la randu-le, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeana, instanțele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.
Instanța a apreciat că aceasta analiza nu poate fi făcuta decât pe fondul cauzei in conformitate cu dispozițiile Deciziei nr. 33/2008. In acest sens este si practica recenta a ICCJ.
Aprecierea existentei unui „bun" in patrimoniul reclamantilor implica recunoasterea in continutul notiunii explicitate in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv in cea dezvoltata in cauzele impotriva Romaniei, atat a unui „bun actual", cat si a unei „sperante legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
In cadrul unei actiuni in revendicare, ambele sintagme trebuie sa se refere la insusi dreptul la restituirea bunului, data fiind finalitatea unei asemenea actiuni de recunoastere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observa, in jurisprudenta actuala a Curtii, o schimbare in rationamentul construit pe tiparul cauzei P. contra Romaniei din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Strain si Porteanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fara nicio abatere, in practica ulterioara, in ceea ce priveste continutul conceptual al notiunii de „bun".
Astfel, in practica anterior conturata, simpla pronuntare a unei hotarari judecatoresti, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui imobil inainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificata de proprietate, din cauza imposibilitatii exercitarii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunurilor lor vandute de stat unor terti care le ocupau in calitate de chiriasi, privare care, combinata cu lipsa unei despagubiri la valoarea de piata a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Strain, paragraf 39; cauza Porteanu, paragraf 35; cauza A. Muraret si altii - hotararea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
Daca s-ar fi mentinut aceasta practica a Curtii, ar fi trebuit sa se aprecieze in speta ca recunoasterea, in cauza de fata, a caracterului abuziv al preluarii imobilului de catre stat in baza Legii nr. 4/1973 este suficienta pentru existenta unui bun actual in patrimoniul reclamantilor, nefiind necesara pronuntarea unei hotarari judecatoresti prin care sa se dispuna restituirea bunului.
In cauza A. si altii contra Romaniei (hotararea din 12 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arata, insa, ca un „bun actual" exista in patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat in prealabil o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului (paragrafe 140 si 143).
Astfel, pana in luna octombrie 2010, era posibila recunoasterea unui drept la restituire chiar in conditiile in care o instanta de judecata nu se pronuntase explicit in acest sens, anterior cererii in revendicare, deoarece privarea de proprietate operata prin vanzarea de catre stat unui tert a imobilului apartinand reclamantului, combinata cu lipsa totala a despagubirii si ineficienta mecanismului de despagubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi inlaturata decat prin dreptul de a redobandi insasi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate infatisat de catre parat, in conditiile Deciziei nr. 33/2008 a inaltei Curti.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstantele factuale de natura celor din speta nu permit recunoasterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanta valorificabil in procedura Legii nr. 10/2001, procedura pe care reclamanta nu a urmat-o.
Schimbarea de abordare in analiza cerinței bunului este justificata de aplicarea in cauza A. a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea in sarcina Statului R. a obligației de a adopta, . 18 luni, masurile necesare care sa garanteze efectiv drepturile prevazute de art. 6 paragraf 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1, in contextul tuturor cauzelor asemanatoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ si administrativ.
Data fiind importanta deosebita a hotararii - pilot din perspectiva procedurii declansate in vederea schimbarii esentiale a procedurii de acordare a despagubirilor, aceasta decizie nu poate fi ignorata de catre instantele nationale, impunandu-se a fi aplicata si in cauzele pendinte, in interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
Asadar, proprietarul care nu detine un „bun actual" nu poate obtine mai mult decat despagubirile prevazute de legea speciala, astfel incat se constata, in speta, ca reclamanta nu are un drept la restituire care sa-i indreptateasca la redobandirea posesiei, motiv pentru care este inutila compararea titlurilor pe baza criteriilor aratate in Decizia nr. 33/2008 a inaltei Curti.
In acest sens este motivarea Deciziei nr. 6008 din 11.11.2010 pronuntată de ICCJ, Sectia civila si de proprietate intelectuală.
In cauza de față, instanta a constatat că reclamanta nu detine un „bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, dreptul său la restituire nefiind stabilit prin nicio hotarare definitiva si executorie prin care să i se recunoască acest drept.
Mai mult decât atât instanța a retinut că cererea reclamantei privind nulitatea deciziei a fost respinsă irevocabil de catre Curtea de Apel C., iar prin decizia nr. 1498 din 2011 a Tribunalului O., decizie irevocabila, s-a reținut cu putere de lucru judecat că retrocedarea imobilelor cu incălcarea normelor speciale ar afecta securitatea raporturilor juridice.
De asemenea, prin H.C.L. nr. 37/2001, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost inventariat in domeniul privat al Municipiului S., astfel ca la aceasta data, parata are un si un titlu de proprietate actual asupra acestui imobil.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta reclamantă C. E., prin procurator D. N., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Din analiza considerentelor sentinței apelate, se observă că acestea sunt identice cu considerentele deciziei Î.C.CJ. nr. 6008/11.11.2010, deși cele doua spete soluționate prin cele două hotărâri nu sunt identice.
Astfel, în speța soluționată definitiv și irevocabil prin decizia Î.C.C.J. nr. 6008/11.11.2010, imobilul revendicat fusese vândut în mod legal, de către autoritățile administrației publice locale în posesia cărora se afla, foștilor chiriași astfel că, la data formulării acțiunii, bunul revendicat nu mai era în posesia unității administrativ teritoriale.
În speță este indubitabil că imobilul revendicat nu a fost înstrăinat, nu că nu ar fost încercări în acest sens, astfel că la data introducerii prezentei acțiuni bunul revendicat este în posesia autorităților administrației publice locale.
Acțiune în revendicare a fost întemeiată pe art. 480 cod civil (vechi), acțiune care, conform doctrinei, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Formulând prezenta acțiune reclamanta s-a prevalat de existența unui „bun" în sensul art. l din Protocolul la Convenția Europeană, situație în care, conform dispozițiilor obligatorii ale deciziei Î.C.CJ. nr.33/2008, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, dar și obligă instanța de judecată la analiza unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantei și în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Reclamanta a concluzionat că procedural, instanța trebuia să verifice, în ordine existența dreptului de proprietate invocat, în patrimoniul reclamantei; în ce calitate posedă pârâții bunul revendicat; în situația în care constata că aceștia posedă bunul în baza unui titlu valabil, proceda la compararea titlurilor opuse.
A susținut că, instanța trebuia să verifice calitatea reclamantei de proprietar al bunului revendicat, sau, cu alte cuvinte, existența în favoarea sa a unui „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O. prin prisma dobândirii proprietății asupra acestuia prin actul de vânzare din data de 12.05.1936 și sentința civilă nr. 3386 din 13 noiembrie 1973 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr. 3632/1973, precum și a următoarelor acte: adresa nr. 9237/04.04.2011 emisă de Primăria municipiului S., certificatele de sarcini nr. 4443/2010 si nr. 2468/2011 emise de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară O., Registrul Agricol 2010-2014 - poziția nr. 13, volumul 104, tipul II, Certificatul de Atestare Fiscală pentru persoane fizice nr._ din data de 09.01.2012, emis de Primăria municipiului S. - Direcția Economică, acte prin care pârâții i-au recunoscut deja dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Apelanta reclamantă a menționat că pârâții posedă bunul revendicat în temeiul Deciziei nr. 259/29.08.1975 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului O. emisa în baza art.56, alin.2, din Legea nr.4/1973, situație în care instanța trebuia să verifice valabilitatea acestui titlu. Sub acest aspect a arătat că Legea nr.4/1973 era în contradicție cu prevederile Constituției Republicii Socialiste România din anul 1965, cu dispozițiile art.480 și art.481 din Codul Civil și cu tratatele și convențiile internaționale la care România era parte, astfel că acest titlu în baza căruia s-a preluat imobilul nu a fost valabil constituit. Chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă și ar fi trebuit să plătească o suma de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.
A mai susținut că însuși statul român a recunoscut faptul că preluarea, prin această lege - Legea nr.4/1973, a imobilelor de către stat, a fost abuzivă, această lege neconstituind un titlu valabil al statului asupra acestor imobile.. P. legislația adoptată ulterior, respectiv Legea nr. 213/1998. Decretul-lege nr. 61/1990 și Legea nr.50/1991. republicată, cu modificările si completările ulterioare au fost abrogate prevederile Legii nr. 4/1973
Apelanta reclamanta, referindu-se la compararea titlurilor opuse a susținut că această operațiune implică existența titlurilor, astfel încât, reținerea instanței de fond că titlul de proprietate al intimaților-pârâți nu a fost anulat, nu este pertinentă în acest cadru procesual întrucât, în cazul în care actul acestora ar fi fost anulat, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare ar fi fost lipsită de obiect.
A mai arătat că titlul de proprietate al intimaților-pârâți nu este consolidat nici de buna-credință a acestora și nici de neformularea unei acțiuni în anularea acestuia.
De asemenea a relevat faptul că instanța de fond, pentru a-și motiva soluția, a făcut trimitere la o . cauze contra României, judecate de C.E.D.O și care, în opinia instanței, sunt identice cu prezenta cauză - S. contra României, Porteanu contra României, A. M. și alții contra României, însă în aceste hotărâri proprietarii bunurilor erau în imposibilitatea exercitării dreptului lor de proprietate ca urmare a faptului că bunurile lor fuseseră vândute de către stat unor terți,iar în prezenta cauză, autoritățile administrației publice locale „au în continuare posesia bunului revendicat, deci bunul nu a fost înstrăinat”.
Apelanta reclamantă a arătat că instanța de fond nu a aplicat Decizia ICCJ nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe conform art. 3151 Cod procedură civilă.
Conform acestei decizii, o acțiune în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, formulată după . Legii nr. 10/2001 este admisibilă dacă se îndeplinesc două condiții: l. nu se aduce atingere nici unui alt drept de proprietate; 2. nu se aduce atingere securității raporturilor juridice.
Referitor la prima condiție, imobilul pe care îl revendică nu a fost înstrăinat nici unei persoane, iar cu privire la cea de-a doua condiție intimații pârâți nu au o hotărâre judecătorească, anterioară introducerii prezentei acțiuni, care să consfințească dreptul lor de proprietate asupra imobilului.
Intimatul pârât M. S. legal citat a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că imobilul revendicat de către apelanta reclamantă a fost proprietatea numitei D. Aretina C., și a fost preluat de către stat prin decizia nr. 259/29.08.1975 emisă de C. Popular al Județului O., în baza Legii nr. 4/1973 cu plata unei despăgubiri, iar restituirea acestui bun se putea face, numai în termenele și în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
A susținut că decizia prin care imobilul a intrat în proprietatea satatului este act translativ de proprietate și nu se poate susține faptul că nu există un titlu valabil de trecere a imobilului revendicat în proprietatea statului astfel încât autoarea reclamantei a pierdut proprietatea și posesia atât asupra terenului cât și asupra casei și a anexelor gospodărești.
Apelanta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare filele 88-90, dosar fond prin care a reiterat faptul că prezenta acțiune în revendicare a fost întemeiată pe art.480 Cod Civil(vechi), acțiune care, conform doctrinei, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Formulând prezenta acțiune, reclamanta s-a prevalat de existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, situație în care, conform dispozițiilor obligatorii ale Deciziei I.C.CJ. nr.33/2008, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, dar și obligă instanța de judecată la analiza unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantei și în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Apelanta reclamantă a solicitat instanței să verifice calitatea reclamantei de proprietar al bunului revendicat, sau, cu alte cuvinte, existența în favoarea sa a unui „bun" în sensul art. l din Protocolul nr.l la C.E.D.O. prin prisma dobândirii proprietății asupra acestuia prin actul de vânzare din data de 12.05.1936 și sentința civilă nr. 3386 din 13 noiembrie 1973 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr.3632/1973, precum și a următoarelor acte - adresa nr. 9237/04.04.2011 emisă de Primăria municipiului S., certificatele de sarcini nr.4443/2010 și nr.2468/2011 emise de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară O., Registrul Agricol 2010-2014 - poziția nr. 13, volumul 104, tipul II, Certificatul de Atestare Fiscală pentru persoane fizice nr._ din data de 09.01.2012, emis de Primăria municipiului S. - Direcția Economică, acte în vigoare și care produc efecte și prin care pârâții i-au recunoscut deja dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
P. rezoluția președintelui completului de judecată căruia i-a fost repartizată cererea de apel în mod aleatoriu spre soluționare, s-a dispus citarea apelantei reclamante cu mențiunea depunerii dovezi achitării taxei judiciare de timbru pentru suma de 4482 lei și timbru judiciar în valoare de 2,50 lei, sub sancțiunea anulării cererii de apel, ca netimbrată judiciar.
Apelanta reclamantă a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru care a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunțată la data de 20.02.2012.
La data de 20.03.2012, apelanta reclamantă a formulat cerere de acordare ajutor public judiciar în forma reducerii taxei judiciare de timbru care a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 29.03.2012.
Împotriva acestei încheieri apelanta reclamantă a formulat cerere de reexaminare care a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 25.04.2012.
La data de 16.05.2012 apelanta reclamantă a formulat cerere de acordare ajutor public judiciar în forma reeșalonării plății taxei judiciare de timbru care a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 31.05.2012.
Împotriva acestei hotărâri apelanta reclamantă a formulat cerere de reexaminare care a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 28.06.2012.
P. decizia nr. 191 din 04.10.2012, pronunțată de Tribunalul O., Secția I Civilă, în dosarul nr._ s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă C. E., prin procurator D. N. împotriva sentinței civile nr._/21.12.2011 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. S. prin Primar, cu sediul în S., J. O., C. L. al M. S. și intimatul intervenient în numele altei persoane B. P..
Pentru a decide astfel, instanța a reținut: următoarele: Imobilul situat în S., .. 79, compus din teren în suprafața de 5174 mp si construcții edificate pe acesta reprezentate de o casa de locuit, cămară si 2 magazii, revendicat de apelanta reclamantă a fost proprietatea autoarei reclamantei D. Aretina, decedata la data de 15.10.1982, conform sentinței civile nr. 3385 din 13.11.1973 revenindu-i acesteia prin moștenire. De pe urma autoarei D. Aretina a rămas ca moștenitor reclamanta C. E., dovada calității sale de moștenitor fiind făcută cu certificatul de naștere.
P. decizia nr. 259/29.08.1975 emisă de Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al Județului O., imobilul descris mai sus a fost preluat de stat de la autoarea reclamantei în baza dispoz. art. 56 din Legea nr. 4/1973, întrucât poseda două locuințe și nu a înstrăinat în termenul prevăzut de lege una dintre acestea.
P. contractul de închiriere nr. 633/20.04.200 prelungit prin actele adiționale nr. 1856/07.12.2006 și nr. 2316/06.12.2007, imobilul a fost închiriat în favoarea intimatului intervenient B. P., iar prin hotărârea Consiliului L. al Municipiului S. nr. 193/12.08.2010 a fost aprobată vânzarea imobilului către B. P..
Susținerile apelantei reclamante potrivit cărora considerentele sentinței apelate sunt identice cu considerentele deciziei ICCJ nr. 6008/11.11.2010, precum și obligația instanței de a verifica existența dreptului de proprietate în patrimoniul apelantei reclamante, calitatea în care intimații pârâți posedă bunul revendicat, precum și compararea titlurilor, nu pot fi primite.
Astfel, în considerentele sentinței civile apelate fila 412 verso, dosar fond ultimele două aliniate, instanța de fond a reținut că în măsura in care reclamantul se prevalează de un „bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeana, nu numai ca cererea in revendicare formulata ulterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibila, însă obliga instanța de judecata la analiza existentei unui asemenea drept de proprietate in patrimoniul reclamantului si, in caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
În respectarea acestor dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 instanța trebuia să analizeze dacă reclamanții dețin un „bun" in sensul Convenției, ceea ce i-ar îndreptați la admiterea cererii in revendicare, si in ce măsura atare soluție de admitere nu ar priva, in același timp, alte persoane fizice care s-ar prevala, la randu-le, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeana, instanțele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.
Instanța de fond a mai reținut faptul că proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea speciala, astfel încât se constata, in speța, ca reclamanta nu are un drept la restituire care sa-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutila compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate in Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, instanța a constatat că cererea reclamantei privind nulitatea deciziei nr. 259/29.08.1975 a fost respinsă irevocabil de către Curtea de Apel C., iar prin decizia nr. 1498 din 2011 a Tribunalului O., decizie irevocabila, s-a reținut cu putere de lucru judecat că retrocedarea imobilelor cu încălcarea normelor speciale ar afecta securitatea raporturilor juridice.
De asemenea, prin H.C.L. nr. 37/2001, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost inventariat in domeniul privat al Municipiului S., astfel ca la aceasta data, parata are un si un titlu de proprietate actual asupra acestui imobil.
A fost considerată nefondată critica apelantei reclamante conform căreia instanța de fond a respins acțiunea în revendicare imobiliară ca inadmisibilă.
Din considerentele și dispozitivul sentinței civile nr._/21.12.2011 a rezultat că acțiunea formulată și precizată de reclamantă în revendicare imobiliară a fost respinsă ca neîntemeiată, cu cale de atac, respectiv apelul în termenul legal, astfel încât, nu se poate susține că au fost încălcate prevederile art. 6 din CEDO.
Instanța de apel a observat că este neîntemeiată critica apelantei reclamante potrivit căreia intimații pârâți M. S. și C. L. al Municipiului S. nu posedă o hotărâre judecătorească anterioară introducerii prezentei acțiuni, care să consfințească dreptul lor de proprietate asupra imobilului în cauză.
Astfel, în cauza CEDO M. A. și alții împotriva României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
S-a constatat că apelanta reclamantă nu a îndeplinit această condiție.
Apelanta reclamantă a susținut că are calitatea de proprietar asupra imobilului situat în S., .. 79, județul O. compus din teren în suprafață de 5174 m.p. și construcții, casă de locuit, cămară și două magazii, imobil pe care îl revendică.
Cu privire la înscrisurile pe care apelanta reclamantă își întemeiază calitatea de proprietar asupra imobilului menționat mai sus, respectiv actul de vânzare încheiat la data de 12.05.1936, sentința civilă nr. 3386/13.11.1973 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr. 3632/1973, adresa nr. 9237/04.04.2011 emisă de Primăria municipiului S., certificatele de sarcini nr. 4443/2010 și nr.2468/2011 emise de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară O., Registrul Agricol 2010-2014 - poziția nr. 13, volumul 104, tipul II, Certificatul de Atestare Fiscală pentru persoane fizice nr._ din data de 09.01.2012, emis de Primăria municipiului S. - Direcția Economică, tribunalul observă că aceste acte juridice au fost verificate de către instanța de fond.
Din cuprinsul actului de vânzare încheiat la data de 12.05.1936 la Grefa Tribunalului O., a rezultat că numitul G. Dafu a vândut nepoatei sale Aretia C. Al. D., dreptul său succesoral asupra imobilului situat în S., .. 59.
Apelanta reclamantă a susținut că autoarea sa D. Aretia C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în S., .. 79, județul O., compus din teren și construcții, în baza actului de vânzare încheiat la 12.05.1936.
Instanța a observat că imobilul ce a făcut obiectul acestui act de vânzare nu este descris, este menționată o altă adresă, respectiv, .. 59, și nu s-a stabilit dacă este același imobil cu cel revendicat de către apelanta reclamantă.
Referitor la înscrisurile certificat de atestare fiscală nr._/2012, certificatele de sarcini nr. 4443/2010 și nr. 2468/2011 emise de OCPI S., tribunalul a observat că aceste înscrisuri nu constituie o garanție a dreptului de proprietate, iar certificatul de atestare fiscală nu constituie titlu de proprietate.
P. urmare apelanta reclamantă a fost în eroare atunci când a susținut că autoritățile administrației publice locale i-au recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
De altfel, Codul civil din anul 1864 prin art. 644 și 645 stabilește în mod clar modurile de dobândire a proprietății.
Conform art. 644 Codul civil din anul 1864 „ Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convențiune și prin tradițiune. (Civ. 480, 630 ur., 645, 650 ur., 653, 800 ur., 813, 886 ur., 942, 971, 1895, 1897)”.
Potrivit art. 645 din același act normativ „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripțiune, prin lege și prin ocupațiune. (Civ. 482 ur., 1837 ur., 1909)”.
Apelanta reclamantă a promovat acțiunea în revendicare imobiliară fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei S. la data de 15.02.2011.
P. hotărârea Consiliului L. al Municipiului S. nr. 193/12.08.2010 s-a aprobat vânzarea locuinței situată în M. S., .. 79, județul O., intimatului intervenient B. P. la prețul de 26.451,25 lei.
Odată cu locuința s-a vândut și terenul aferent construcției în suprafață de 206,00 m.p.
Din această perspectivă, tribunalul a observat că este nefondată susținerea apelantei reclamante potrivit căreia intimații pârâți au în continuare posesia bunului revendicat.
Din probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a mai reținut că prin sentința civilă nr. 5806/12.12.2006 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta C. E. în contradictoriu cu pârâtul M. S., având ca obiect revendicarea imobilului teren, construcții și plantații aflate în S., .. 79, județul O..
P. sentința nr.85/30.01.2007 pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de petenta C. E. având ca obiect restituirea imobilului situat în S., .. 79, județul O..
Tribunalul O. prin sentința nr.658/19.10.2007 a respins acțiunea formulată de reclamanta C. E., în contradictoriu cu pârâții M. S., C. L. al Municipiului S. și C. Județean O. având ca obiect anularea deciziei nr. 259/29.08.1975 a Comitetului Executiv a fostului Consiliu Popular al Județului O..
P. decizia nr.483/03.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel C. - Secția C. Administrativ și Fiscal au fost admise recursurile declarate de recurenții pârâți Primăria Municipiului S. și C. Județean O., a fost modificată sentința nr. 447/02.07.2008 pronunțată de Tribunalul O. în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei C. E..
S-a reținut în considerentele deciziei mai sus menționate că acțiunea formulată la data de 06.02.2007 prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 259/1975, este tardivă.
Instanța de control judiciar, a statuat că posibilitatea de a anula fără limită de timp actul administrativ individual care a intrat în circuitul civil, și a produs efecte juridice specifice, constituie o nesocotire a dreptului la justiție, garantat de art. 6 din CEDO.
Conform dispoz. art. 22 din Legea nr. 10/2001, apelanta reclamantă avea posibilitatea formulării unei notificări către Primăria Municipiului S. în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv până la data de 14.02.2002, prin care să solicite restituirea în natură a acestor bunuri.
Apelanta reclamantă nu a uzat de aceste prevederi legale, iar potrivit dispoz. art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare, nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
A fost considerată neîntemeiată susținerea apelantei reclamante prin care aceasta susține că prin Decretul – lege nr. 61/1990, Legea nr. 50/1991 republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 213/1998 Statul Român a recunoscut faptul că imobilele preluate în baza Legii nr. 4/1973 constituie o preluare abuzivă iar această lege nu constituie un titlu valabil.
Din observarea cuprinsului acestor acte normative, nu a rezultat că legiuitorul român a stabilit caracterul abuziv al Legii nr. 4/1973.
Pentru considerentele de fapt și de drept prezentate mai sus, constatând că, instanța de fond a dat o interpretare corespunzătoare probatoriilor administrate raportat la conținutul cererii cu care a fost sesizată, tribunalul în conformitate cu dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeienicie.
Sub aspectul prevederilor art. 304 pct.8 C.pr.civilă s-a criticat decizia în sensul că în mod greșit pârâta, prin HCL nr. 37/2001 are un titlu actual asupra imobilului și pe baza acestui act și fără a ține cont de probele administrate, instanța de apel reținând în mod greșit că recurenta nu are un drept de restituire care s-o îndreptățească la redobândirea posesiei.
S-a invocat existența unui „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, conform dispozițiilor obligatorii ale Deciziei ÎCCJ nr. 33/2008, arătându-se că instanța de apel era obligată să analizeze existența unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul recurentei, în ce calitate posedă pârâții bunul revendicat și de asemenea trebuia să verifice calitatea de proprietar al bunului revendicat al reclamantei, prin prisma dobândirii proprietății asupra acestuia prin actul de vânzare din data de 12.05.1936 și sentința civilă nr. 3386/13.11.1973 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr. 3632/1973.
În ceea ce privește suma de bani pe care statul trebuia să o plătească cu titlu de preț se arată că nu există nici o dovadă din care să reiasă achitarea acestei sume, actul invocat de intimații pârâți ca fiind dovada achitării acestei sume-procesul verbal din 07.12.1975- nu este altceva decât un proces verbal de evaluare și nu certifică achitarea acelei sume de bani.
De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont de fapt că însuși statul român a recunoscut faptul că preluarea prin această lege ( Lg. Nr.4/1973) a imobilelor de către stat a fost abuzivă, această lege neconstituind un titlu valabil al statului asupra acestor imobile, prin legislația adoptată ulterior, respectiv Lg. Nr.213/1998, Decr. Lege nr. 61/1990, Lg.50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin care a abrogat prev. Lg.4/1973.
Sub aspectul prev. art. 304 pct. 9 C.pr.civilă s-a criticat decizia instanței de apel cu referire la faptul că instanța de apel nu a aplicat decizia 33/2008 a ÎCCJ, decizie obligatorie pentru instanțe, conform Codului de procedură civilă.
Conform acestei decizii, o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun formulată după . Lg. 10/2001 este admisibilă dacă se îndeplinesc două condiții, respectiv nu se aduce atingere nici unui alt drept de proprietate și nu se aduce atingere raporturilor juridice.
Instanța a ignorat decizia nr.1536/2012 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ prin care s-au respins recursurile declarate de C. L. S. și B. P., menținându-se ca temeinică și legală decizia Tribunalului O. prin care s-a anulat HCL nr.193/2010.
În această decizie s-a reținut cu putere de lucru faptul că la această dată din punct de vedere legal, numitul B. P. nu mai are nici măcar calitatea de chiriaș al imobilului situat în S., .. 79.
S-a mai arătat că cei doi pârâți nu au o hotărâre judecătorească, anterioară introducerii acțiunii, care să consfințească dreptul lor de proprietate asupra imobilului întrucât, așa cum s-a arătat HCL 37/2001 nu este act de proprietate.
De asemenea, s-a arătat că instanța de apel nu a respectat disp. art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă și art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă. Astfel, tribunalul a reținut că nu s-a stabilit identitatea dintre imobilul identificat în actul de vânzare cu cel revendicat de către reclamantă, dar nu manifestă rol activ în sensul de a dispune administrarea probelor necesare pentru lămurirea acestui aspect.
În concluzie, s-a susținut că nu au fost lămurite pe deplin toate împrejurările de fapt, motiv pentru care se impune reluarea judecății și completarea probatoriului administrat în cauză.
A solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Intimații M. S. P. PRIMAR și C. L. AL M. S. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, iar pe fond menținerea soluțiilor pronunțate de instanța de fond și de apel ca temeinice și legale.
De asemenea, intervenientul accesoriu B. P. a formulat întâmpinare și a depus Note de ședință, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea ca legală și temeinică, a deciziei atacate.
În drept își întemeiază întâmpinarea pe dispoz. C.pr.civilă și pe prevederile Lg. 10/2001, ale Dec.33/2008 pronunțată de ÎCCJ.
S-au depus înscrisuri privind formularea unor plângeri penale și soluțiile date în acest sens, precum și inscrisuri din care rezultă existența și soluțiile date într-un litigiu în contencios administrativ și de carte funciară..
Recurenta a formulat cerere de strămutare a cauzei, inclusiv cerere de suspendare până la soluționarea cererii de strămutare, ambele cereri fiind respinse de către ÎCCJ (filele 87, 103)
Recurenta a formulat cerere de ajutor public judiciar sub forma eșalonării taxei judiciare de timbru, cererea fiind respinsă ca urmare a nedepunerii unor înscrisuri doveditoare care să ateste situația actuală a reclamantei în raport cu data cererii, soluția fiind dată prin încheierea de la 4 februarie 2013. De asemenea, cererea de reexaminare s-a respins, fiind soluționată de un alt complet potrivit ROI – prin încheierea de la 22 februarie 2013.
Recurenta a mai formulat cerere de ajutor public judiciar sub forma amânării de la plata taxei judiciare de timbru, fiind depuse înscrisuri în susținerea motivelor invocate.
Cererea a fost admisă prin încheierea de la data de 18 aprilie 2013, stabilindu-se termen pentru plata taxei judiciare de timbru de 4482 lei, la data de 31 octombrie 2013.
La data de 24 aprilie 2013, apărătorul recurentei reclamante a formulat cerere de amânare a judecății pentru pregătirea apărării, cererea fiind respinsă pentru motivele arătate în încheierea de dezbateri de la data de 25 aprilie 2013.
P. decizia nr. 4638 din data de 30 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul numărul_ s-a respins recursul declarat de reclamanta C. E., împotriva deciziei civile nr. 191 din 04.10.2012, pronunțată de Tribunalul O., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâți M. S. P. PRIMAR și C. L. AL M. S. și intervenient în numele altei persoane B. P., ca nefondat.
Pentru a decide astfel instanța de recurs a reținut:
Instanța de recurs, de regulă examinează fiecare motiv de recurs care se încadrează în cazurile prevăzute de lege și care sunt invocate de parte, iar motivele de ordine publică care se pot ridica în orice stare a pricinii – în măsura existenței acestora, se ridică și din oficiu indiferent de momentul procesual, fiind puse în dezbaterea părților și analizate distinct și cu prioritate.
Instanța de recurs este în drept și să sistematizeze motivele de recurs, în măsura in care exista mai multe motive din cele prev de art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedura civila, pentru o analiză logica si raționala a caii de atac și să aprecieze care din motivele de recurs este determinant pentru lămurirea raporturilor juridice dintre părți, să-l examineze cu prioritate, apreciind că discutarea și rezolvarea acestui motiv face inutilă cercetarea celorlalte motive subsumate si a celorlalte argumente prezentate, răspunzându-se recursului prin considerente unice și valabile în mod corespunzător pentru toate criticile.
De asemenea, instanța de recurs este în drept să grupeze motivele și argumentele folosite de recurent care au elemente comune, fiind apte de a fi analizate din aceiași perspectivă în fapt și în drept și de a primi aceiași soluție și să aprecieze că discutarea motivelor de casare în acest mod comasat, face inutilă cercetarea distinctă a fiecărui motiv, răspunzându-se recursului prin considerente comune fiecărui grup de motive în parte.
In cauza, nu a fost identificat nici un motiv de recurs de casare de ordine publică din cele la care se referă disp. art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă care se pot ridica și din oficiu în orice stare a pricinii și se pun în dezbaterea părților, soluționându-se cu prioritate.
Așadar, Curtea a analizat motivele de recurs invocate de parte și, având în vedere cele expuse în precedent, a apreciat că are prioritate în examinare, fiind determinantă pentru lămurirea raporturilor juridice dintre părți, critica privind faptul că instanța de apel nu a aplicat corect decizia 33/2008 a ÎCCJ, decizie obligatorie pentru instanțe, potrivit legii.
Această critică a fost considerată neîntemeiată.
P. Decizia nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. Partea I nr. 108 din_ și obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă (aplicabil la data deciziei), cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-a stabilit: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
De asemenea, s-a mai stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, în cauză, acțiunea a fost formulată la data de 15 februarie 2011, după . legii speciale și a fost promovată pe dreptul comun, fiind invocate disp. art. 480 Cod civil și solicitându-se compararea titlurilor de proprietate. Pârâtul chemat în judecată este unitatea administrativ teritorială municipiul S. – deci o entitate deținătoare în sensul legii speciale, iar deposedarea de bun s-a realizat în anul 1975 - decizia 259/1975 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al jud. O., dată în aplicarea disp. art. 56 din Legea 4/1973, deci anterior datei de 22 decembrie 1989,
D. în câteva situații pot fi soluționate favorabil cererile de restituire întemeiate pe dreptul comun sau pe alte acte normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și anume: - când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, iar persoana îndreptățită nu a înțeles ulterior să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46);
- când imobilul a cărui retrocedare se solicită nu este deținut de una din entitățile menționate în art. 21 din lege (regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar majoritar, organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public);
- în cazul preluărilor prin expropriere, în situația particulară prevăzută de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
În celelalte situații, în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie consacrat expres în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O. Înalta Curte a mai reținut in jurisprudența sa că, în practica recentă instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu reprezintă prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Împrejurarea că bunul imobil în discuție nu ar fi fost preluat de stat cu titlu, potrivit susținerilor reclamantei, în sensul că nu există titlu valabil de trecere proprietatea statului sau a orașului/municipiului potrivit art. 6 din legea 213/1998, ceea ce ar presupune neîncadrarea imobilului în cazul prev. de art. 2 lit. h din legea 10/2001 a fost considerată nerelevantă.
Astfel, trebuie subliniat că legea specială reparatorie stabilește că toate bunurile imobile cu titlu sau fără titlu, din cele descrise la art. 2 din lege, preluate de stat în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt preluate abuziv, astfel că persoanele îndreptățite în sensul art. 3-4 cu excepțiile de la art. 5, vor beneficia de măsurile reparatorii, în natură sau echivalent prevăzute de legea specială.
P. urmare, admițând că în cauză nu este incidentă ipoteza normei prev. de art. 2 lit. h din legea 10/2001, conform susținerilor reclamantei, s-ar putea constata ca incidentă ipoteza de la art. 2 lit. i, potrivit căreia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Pe de altă parte, chiar disp. art. 6 alin. 2 din legea 213/1998, prevăd faptul că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În concluzie, orice analiză privind valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, apare de prisos, câtă vreme, ambele ipoteze ale normei sunt de natură să atragă aplicabilitatea legii speciale, derogatorie de la dreptul comun.
În aceeași ordine de idei, fiind identitate de rațiune, inclusiv o comparare a titlurilor – operațiune specifică revendicării pe dreptul comun, respectiv o comparare a titlului exhibat de către reclamantă și a titlului opus de către pârât, nu se va face.
Nu în ultimul rând, o concluzie potrivit căreia ar putea exista un dubiu cu privire la identitatea dintre imobilul revendicat și imobilul descris în titlul de proprietate al reclamantei, nu este de natură să schimbe datele problemei fundamental, câtă vreme imobilul descris în titlul de proprietate al reclamantei nu se mai află în posesia acesteia și, modalitatea de deposedare, respectiv de preluare de către stat, sunt cunoscute și necontestate de către reclamantă. Și, așa cum s-a arătat în precedent, o nelegalitate a preluării de către stat, o eventuală nevalabilitate a titlului statului, respectiv al unității administrativ teritoriale, nu este de natură să facă inaplicabilă legea 10/2001, dimpotrivă, bunul fiind apreciat prin ipoteză ca fiind preluat abuziv în sensul art. 2 din legea specială.
De asemenea, apartenența actuală a bunului a cărui revendicare se solicită, la domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale, nu schimbă caracterul abuziv al preluării la origine în sensul disp. art. 2 din legea specială reparatorie, legea 10/2001.
În orice caz, inclusiv legea specială care presupunea formularea in termen a unei notificări și urmarea obligatorie a unei proceduri prealabile, consacra regula restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, iar eventuala apartenență a bunului la domeniul public al unității administrativ teritoriale, nu ar fi fost un impediment în această restituire.
Nu în ultimul rând, teza finală din dispozitivul deciziei RIL nr. 33/2008, pe care o invocă recurenta reclamanta, în sensul că se impune a se da prioritate Convenției în acțiunea în revendicare de față întemeiată pe dreptul comun, deoarece nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, nu se aplică în cauză întrucât această ipoteză este valabilă numai în situația în care există neconcordanțe între legea specială și Convenție, cele două condiții fiind cumulative, pentru neaplicarea legii speciale.
P. urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Dar, în speță o procedură la Legea 10/2001, nu s-a declanșat, nefiind formulată notificare potrivit legii 10/2001.
Deci, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că proprietarul bunului preluat abuziv de stat nu poate redobândi acel bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care reprezintă legea speciala de reparatie in aceasta materie.
În caz contrar, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, în defavoarea legii speciale de reparație, ar însemna să se încalce principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Înalta Curte a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
În concluzie, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica promovarea acțiunii în revendicare, iar o eventuală apărare potrivit căreia nu se putea lua cunoștință de actele normative române ce reglementează restabilirea dreptului de proprietate, nu poate fi primită, intrucât nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii și nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria culpă.
În orice caz, în speță, de vreme ce nu se desfășoară o procedură a legii speciale, reclamanta nici nu a fost în măsură să invoce o neconcordanță a Legii speciale reparatorii cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a fi incidentă ipoteza finală a deciziei 33/2008 a ÎCCJ, motiv pentru care s-ar fi dat prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În acest context, o discuție legată de existența unui „bun” sau a unui „interes patrimonial” în patrimoniul reclamantei în sensul art. 1 Protocolul 1 al CEDO, nu se poate face înafara ipotezei de lucru și a concluziilor expuse în precedent.
Mai mult, practica recentă a Curții EDO, demonstrează o evoluție a acestor noțiuni, respectiv cu privire la drepturile fostilor proprietari de a obtine în natura restituirea imobilelor confiscate în perioada comunista. Aceasta schimbare de viziune a fost expusă pentru prima data în cauza M. împotriva Romaniei si a fost subliniata în cauza pilot M. A. si altii împotriva Romaniei.
Astfel, nu se mai recunoaste în patrimoniul fostilor proprietari deposedati un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discutie existenta unui nou drept de proprietate, care îsi are originea în temeiul unei legislatii adoptate de catre un stat, prin care se urmareste restituirea totala sau partiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. si altii împotriva Romaniei).
Deci această nouă situație premisă, comparativ cu cea din jurisprudența anterioară, are consecințe diferite, după cum urmează: în cazul recunoasterii unui drept vechi, respectiv dreptul de proprietate asupra bunului preluat abuziv, era suficient sa se constate nationalizarea abuziva si statul sa fie obligat la restituirea efectiva în natura a bunului. Și, în cazul recunoasterii unui drept nou, care se naste în baza unei legislatii adoptate, nu mai este suficient sa se constate preluarea abuziva printr-o hotarare judecatoreasca, ci trebuie sa se urmeze modalitatea de restituire, în natura sau prin echivalent, stabilita de catre statul membru, în cazul de față Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin stabilirea împrejurarii ca se naste un drept nou în patrimoniul fostului proprietar, Curtea Europeana a statuat ca fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectiva în natura a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizatie, daca restituirea în natura nu mai este posibila si daca partea a urmat calea procedurala prevazuta în legislatia interna, respectiv Legea nr. 10/2001.
Distinctia realizata de catre Curtea Europeana a determinat si solutiile din cauza M. împotriva Romaniei (paragraful 37, prin care nu se recunoaste victimei un drept la restituirea în natura a bunului preluat abuziv, considerandu-se ca nu exista un astfel de drept în patrimoniul reclamantului) si din cauza M. A. si altii (paragrafele 141-143, prin care nu se recunoaste reclamantelor dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate abuziv, respectiv restituirea în natura a acestora, desi s-a retinut nelegalitatea nationalizarii), Curtea recunoscând doar un drept la indemnizare.
Cea de-a doua distincție făcută de Curtea EDO în jurisprudența nouă, având autoritate de lucru interpretat pentru instanțele române, constă în faptul ca nu mai retine ca, prin constatarea nelegalitatii actului de preluare, se confirma vechiul drept de proprietate al fostului proprietar asupra bunului preluat abuziv.
Astfel, prin constatarea nelegalitatii nationalizarii se naste un interes patrimonial, care intra sub protectia art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia si care da nastere unui drept de indemnizatie, iar nu unui drept la restituirea efectiva a bunului în natura.
Raționamentul Curții privind naționalizarea, este apreciat de instața de recurs, ca fiind valabil pentru identitate de rațiune, și pentru o altă formă de preluare a bunului de către stat, în perioada la care se referă Legea 10/2001 și care privește bunurile descrise la art. 2 din același act normativ, așa cum este cazul in speță.
Astfel, în această ordine de idei, Curtea EDO a reținut că dreptul la indemnizatie se naste daca se constata nelegalitatea nationalizarii si numai daca partea a urmat procedurile prevazute de legile de reparatie si a epuizat caile de atac prevazute de aceste legi (paragraful 142 din cauza M. A. si altii împotriva Romaniei).
În concluzie, în această privință, Curtea a evidentiat ca simpla constatare a nelegalitatii nationalizarii nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectiva a apartamentului, respectiv nu da nastere unui bun sau a unui interes patrimonial, care sa intre în sfera de incidenta a art. 1 din Protocolul nr. 1.
De asemenea, trebuie subliniat ca instanta europeana recunoaste existenta Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparatie a abuzurilor din perioada comunista si nu a statuat ca aceasta ar fi contrara Conventiei Europene, sub aspectul posibilitatii de a se acorda masuri reparatorii prin echivalent.
Pentru toate aceste motive, critica privind aplicarea greșită în cauză a deciziei RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ, a fost privită ca nefondată, fiind respinsă ca atare.
Nici prima critică din recurs, motivată în drept de către recurentă cu trimitere la art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, nu a fost considerată întemeiată.
O discuție, respectiv o critică privind nevalabilitatea titlului statului, respectiv al unității administrativ teritoriale chemate în judecată, indiferent că pârâta invocă o decizie administrativă de preluare din anul 1975, sau hotărâri ale Consiliului L., se subsumează celei examinate în precedent, considerentele anterioare fiind valabile în mod corespunzător și pentru această critică.
Inclusiv împrejurarea privind neplata/neîncasarea unei despăgubiri la momentul preluării imobilului de către stat în condițiile art. 56 alin. 2 din legea 4/1973 inainte de republicare, câtă vreme este adusă ca argument în susținerea punctului de vedere potrivit căruia preluarea nu s-a făcut în mod valabil, fiind lipsită de efecte, se subsumează aceleiași critici la care s-a răspuns în precedent.
În aceste condiții primirea sau nu a despăgubirilor la care se referea legea veche, nu este de natură să schimbe datele problemei si să facă inaplicabilă legea specială reparatorie, bunul neschimbându-și regimul juridic de bun preluat abuziv în accepțiunea legii speciale și care intră în domeniul de reglementare al acesteia..
Nici critica din recurs privind lipsa de rol activ al instanței de apel, nu a fost considerată fondată.
Imobilul în discuție este descris de reclamantă ca fiind teren și construcții situat fiind în mun. S. în .. 79. Același imobil a mai făcut obiectul altor acțiuni de restituire în dosarele_ al Judecătoriei S. și nr._ al Tribunalului O. – filele 42-45 dosar primă instanță, fiind descris în același mod, învecinat la răsărit cu . ce privește preluarea de către stat însăși reclamanta a făcut vorbire de Decizia 259/1975 emisă în aplicarea Legii 4/1973 art. 56, chiar dacă în dosarul tribunalului s-a invocat o expropriere. În același timp, se face referire la dobândirea dreptului ca efect al partajului din anul 1973, la identificarea acestuia prin expertiza realizată în partajul judiciar din 1973 și la procesul verbal de preluare din anul 1976. În orice caz, actul de proprietate originar invocat, este actul de vânzare 1540/1936, iar în acest act imobilul apare ca fiind in .. 59.
Or, în condițiile în care, în mod consecvent, reclamanta a susținut de-a lungul tuturor acestor proceduri judiciare că revendică un imobil de care a fost deposedată în modul arătat, deci cu ocazia aplicării legii 4/1973, fără titlu valabil din punctul său de vedere, o discuție privind eventualitatea ca imobilul situat în prezent în .. 79 să nu fie fizic identic cu cel descris în actul de proprietate din anul 1936 și/sau în hotărârea de partaj din 1973, ar avea obiect doar în situația în care s-ar aprecia că regimul juridic al preluării bunului nu ar avea relevanță și s-ar primi acțiunea în revendicare pe dreptul comun, prin înlăturarea legii speciale reparatorii.
Dar, așa cum s-a arătat în precedent, legea specială derogă de la legea generală, iar identificarea fizică a bunului pentru eliminarea vreunui dubiu cu privire la identitatea dintre imobile s-ar impune în caz de îndoială, numai în situația în care s-ar primi acțiunea în revendicare pe dreptul comun.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că nu rezulta ca vreuna dintre părți să fi ridicat vreo problemă privind lipsa de identitate dintre imobile, astfel că aprecierea făcută de tribunal în această privință apare ca fiind lipsită de efecte juridice, având în vedere și cele expuse în precedent.
Nu în ultimul rând, în aceeași ordine de idei și având în vedere că niciuna dintre părți nu contestă identitatea dintre imobile, Curtea constată din modul cum este descris imobilul teren în actul de vânzare din anul 1936, că la răsărit apare . moștenitorii N.U.. Or, în adeverința nr. 32/1974 emisă de CAP S. – fila 209 dosar primă instanță, în care este descris imobilul din ., este identică vecinătatea de la răsărit - stradă, iar la Nord apare numitul U. D.. Mai mult, prin adeverința 560/1974 emisă de Serviciul financiar al mun. S., imobilul din .. 79 apare ca fiind proprietatea lui D. Aretina. De asemenea, în hotărârea de partaj din anul 1973 – fila 205 verso, se face mențiune că .-a numit anterior Al. I..
P. urmare, o reluare a judecății și o suplimentare a probatoriilor pentru alte lămuriri asupra stării de fapt, nu se impun, în speță prevalând împrejurările de drept asupra celor de fapt.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea C. E. arătând următoarele :
Unul dintre motivele de recurs formulate de contestatoare a fost cel prev. de art.304 pct. 8 C.pr.civilă, întrucât s-a reținut în mod greșit că pârâta, prin HCL nr. 37/2001 are un titlu actual asupra acestui imobil.
Din analiza deciziei contestate prin prisma motivului de recurs invocat se observă că instanța de recurs a analizat doar motivul referitor la neaplicarea prev. dec. nr. 33/2008 de către instanța de apel, instanța de control judiciar respingând recursul fără a se pronunța cu privire la valabilitatea titlului pârâtelor asupra imobilului revendicat.
Dacă instanța de recurs ar fi analizat titlul de proprietate al pârâților asupra acestui teren, respectiv HCL 37/2001 prin care a fost inclus în domeniul privat al Municipiului S., imobil revendicat de contestatoare ar fi putut observa că acesta nu este titlu de proprietate.
Așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin dec. 244/2006 publicată în M.Of. nr. 324/2006, introducerea printr-o hotărâre de consiliu local a unui bun în domeniu privat al U.A.T.-ului, nu convertește Hotărârea Consiliului L. în titlu valabil de trecere în proprietatea statului a unor bunuri din proprietatea privată a persoanelor fizice.
Solicită admiterea contestației așa cum a fost formulată, anularea deciziei contestate, admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii cu dispunerea restituirii în natură a imobilului revendicat.
În drept invocă dispoz. art. 318 alin. 1 C.pr.civilă.
Contestația în anulare se va respinge ca tardivă.
Potrivit art. 319 alin. 2 C.pr.civilă, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar numai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Momentul la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre poate fi dovedit atât de contestator, cât și de intimatul interesat să invoce tardivitatea, prin orice mijloc de probă. Împrejurarea că, împotriva aceleiași decizii, contestatorul a mai formulat anterior o cerere de revizuire reprezintă dovada deplină a datei la care contestatorul a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare o solicită.
În cauza de față, contestatoarea formulează contestație în anulare împotriva deciziei 4638/30.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul_ . Această decizie a fost redactată la data de 31.mai 2013, dar nu va fi avută în vedere această dată, ci data la care a fost introdusă cererea de revizuire în dosarul_, respectiv data de 20 mai 2013 formulată de revizuienta C. E. împotriva aceleiași decizii civile 4638/30.04.2013, împotriva căreia a formulat și prezenta contestație în anulare.
Deci, momentul la care contestatoarea a luat cunoștință de decizia 4638/30.04.2013 este prezentat de data de 20 mai 2013, în raport cu această dată făcându-se dovada deplină a luării la cunoștință de către contestatoare de hotărârea pe care o atacă în prezenta cauză cu contestație în anulare.
Prezenta contestație în anulare a fost introdusă la data de 11.07.2013 conform ștampilei de pe plicul aflat la fila 4 dosar. În raport de data de 20.05.2013, contestația în anulare a fost introdusă peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 319 alin. 2 C.pr.civilă, astfel că urmează a fi admisă excepția tardivității și respinsă ca tardivă contestația în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția tardivității.
Respinge ca tardivă contestația în anulare formulată de contestatoarea C. E. împotriva deciziei numărul 4638 din data de 30 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu intimații M. S. P. PRIMAR, C. L. AL M. S., B. P..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 noiembrie 2013.
Președinte, M. L. N. A. | Judecător, C. R. | Judecător, T. R. |
Grefier, S. C. |
Red.Jud.C.R.
Tehn.I.C./ex.2/06.12.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 8915/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 9133/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
