Anulare act. Decizia nr. 4634/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4634/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 14-10-2015 în dosarul nr. 4634/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 4634
Ședința publică de la 14 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M.
Judecător M. L. N. A.
Grefier M. V. A.
*********************
Pe rol, fiind rezultatul dezbaterilor din ședința publică din data de 24 septembrie 2015, pronunțare amânată inițial la data de 1 octombrie 2015 și ulterior la data de 14 octombrie 2015,, privind judecarea apelului formulat de pârâta C. NAȚIONALĂ P. C. I., cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 23 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I. Civilă în dosarul n r._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M. G., cu domiciliul în com. Izvorul Bîrzii, ., având ca obiect anulare act Legea nr.165/2013.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică din data de 24 septembrie 2015, au fost consemnate într-o încheiere separată care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra cauzei de față.
Prin sentința civilă nr.1177/2014, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei acestei instanțe, reținând că potrivit art. 35 alin. 1 din legea 165/2013, deciziile emise ca urmare a soluționării notificărilor întemeiate pe legea 10/2001, pot fi atacate de persoana îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.11.2014.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că deciziile contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, dosarele nr. 3887/CC și 3888/CC fiind analizate din punct de vedere al existenței dreptului persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit art. 21 alin. 5 din legea 165/2013, evaluarea în cota de 1/1 fiind efectuată în temeiul art. 21 alin. 6 din lege, iar valoarea actualizată a despăgubirilor încasate la momentul exproprierii imobilelor ce au făcut obiectul celor două dosare a depășit valoarea acestora.
La solicitarea instanței, intimata a depus la dosar documentația care a stat la baza emiterii deciziilor contestate (filele 135 - 212).
Intimata a depus la dosar note de ședință prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, respinsă prin încheierea din 30.01.2015.
La solicitarea contestatorului s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice specialitatea bunuri imobile, raportul de expertiză fiind întocmit de expertul desemnat în cauză, A. L. Doinița, iar cererea de renunțare la administrarea acestei probe formulată de contestator după efectuarea lucrării, a fost respinsă în conformitate cu disp. art. 257 alin. 1 c.p.civ.
Prin sentința nr.23 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I. Civilă în dosarul n r._ s-a admis contestația formulată de către contestatorul P. M. G. CNP_, domiciliat în com. Izvorul Bârzii, ., în contradictoriu cu pârâta C. Națională P. C. I., cu sediul in București, Calea Floreasca nr.202, sector 1,având ca obiect anulare act Legea nr.165/2013.
S-a dispus anularea deciziilor de invalidare nr. 173/2014 și 174/2014.
S-a dispus obligarea intimatei să emită în favoarea contestatorului ,titlu de despăgubire în cuantum de 14.014 lei (Ron), sumă rezultată în urma deducerii despăgubirilor în cuantum de 12.951 lei (RON), respectiv 22.644 lei (ROL) încasate de acesta în anul 1989, actualizate cu coeficientul de actualizare, din suma stabilită în raportul de evaluare întocmit în dosarul înregistrat cu nr. 3887/CC/2005 (în cota de 1/1), respectiv 26.965 lei (RON).
A fost obligată intimata să emită în favoarea contestatorului, titlu de despăgubire în cuantum de 23.682 lei (RON), sumă rezultată în urma deducerii despăgubirilor în cuantum de 28.073 lei (RON), respectiv 35.000 lei (ROL) încasate de acesta în anul 1989, actualizate cu coeficientul de actualizare, din suma stabilită în raportul de evaluare întocmit în dosarul înregistrat cu nr. 3888/CC/2006 (în cotă de 1/1), respectiv 51.755 lei (RON).
S-a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.
P. a se pronunța astfel, instanța a reținut:
În temeiul Legii 10/2001, contestatorul, în calitate de persoană îndreptățită, prin notificările nr.819/2001 și 821 /2001a solicitat despăgubiri pentru imobilele –construcții demolate și teren aferent, expropriate prin decretele 11/1987 și 96/1989, fiind admise prin dispozițiile nr. 42 și 43/2005, emise de Primăria comunei Izvorul Bârzii, în sensul acordării de despăgubiri în cota de 1/1.
Dosarele au fost transmise Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în conf. cu disp. art.16 și următ. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, însă au fost restituite cu adresele nr._/CC/și 3887/2005 ,în vederea reanalizării și completării, întrucât reclamantul nu face dovada calității sale de notificator pentru o cotă –parte din imobil, motiv pentru care au fost emise de Primăria Izvorul Bârzii, deciziile nr. 247/2010 și 281/2010, pentru cota de 3/8, în loc de 1/1.
Contestația împotriva acestor decizii formulată de reclamant ,a fost admisă însă prin sentința civilă nr. 237/2011, pronunțată de Tribunalul M., rămasă definitivă și irevocabilă și anulate parțial deciziile respective, reținându-se că acesta a fost singurul moștenitor care a notificat în conf. cu art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana juridică deținătoare, ceilalți moștenitori ai autorului P. M., nu au urmat procedura administrativă prevăzută de lege, motiv pentru care este incident art. 4 alin. ultim din Legea 10/2001, potrivit căruia ,cotele acestor moștenitori profită moștenitorului care a depus în termen cererea de restituire, respectiv contestatorului P. G., cota ce i se cuvine acestuia fiind de 1/1, în loc de 3/8.
Prin decizia nr.3486/2013 pronunțată de Secția a II a civilă ,de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului M., definitivă și irevocabilă prin decizia nr._/2013 a Curții de Apel C., a fost obligată pârâta C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să emită decizia privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru reclamant ,în cota de 1/1, conform sentinței civile nr. 237/2011, reținându-se că deși acesta deține o hotărâre judecătorească care îi consfințește dreptul de a primi o decizie de acordare a despăgubirilor în cota de 1/1, această hotărâre nu a fost pusă în practică, prin emiterea vreunui act în acest sens.
Curtea de Apel C., prin decizia nr.1280/2014 reținut irevocabil, că dosarele 3887/CC și_/CC sunt dosare aprobate în sensul art. 41 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, întrucât vechea comisie (CCSD) a examinat legalitatea privind nerestituirea în natură a imobilului, propunând ca acesta să intre în etapa următoare ,respectiv cea a evaluării, că deși s-au stabilit două ședințe ale Comisiei în data de 14.12.2011 și 09.03.2012, obligația de a evalua și emite titlul de despăgubire într-un termen rezonabil, nu a fost îndeplinită, iar noua comisie ( C. Națională), care a preluat atribuțiile vechii comisii, trebuie să îndeplinească aceleași proceduri .
S-a constatat însă că intimata a ignorat decizia instanței de recurs, aplicând procedura prevăzută în capitolul III din Legea nr. 165/2013, referitoare la acordarea de măsuri compensatorii, în sensul că a evaluat imobilele în conf. cu disp. art. 21 alin. 6, prin aplicarea grilei notariale valabilă la data intrării în vigoare a legii, nu procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, specifică vechii comisii.
Astfel, prin deciziile contestate s-au invalidat cele două dispoziții emise de Primăria Izvorul Bârzii nr. 247 și 281/2010, ca urmare a faptului că valoarea stabilită în conf. cu art. 21 alin. 6 din leg nr. 165/2013, este mai mică decât valoarea actualizată a despăgubirilor încasate de contestator în anul 1989.
Prin urmare, au fost apreciate ca întemeiate susținerile contestatorului potrivit cărora dosarele nr. 3887/CC și 3888/CC fiind dosare aprobate, în sensul art. 41 din Legea nr. 165/2013, intimata avea obligația să emită titlul de despăgubire pentru cele două dosare, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei de Stabilire a Despăgubirilor, întrucât art. 41 alin. 1 și 3 din Legea nr. 165/2013 reglementează o situație tranzitorie în care, prin derogare de la dispozițiile acestei legi,C. Națională trebuie să aplice procedura specifică vechii comisii.
Așa fiind, apreciind că cele două decizii de invalidare au fost emise eronat, cu încălcarea dreptului contestatorului la reparație prin echivalent pentru imobilele expropriate,s-a admis contestația ,s-a anulat deciziile de invalidare nr. 173 și 174/2014 și a obliga intimata să emită în favoarea contestatorului-persoană îndreptățită, titluri de proprietate în dosarele înregistrate cu nr. 3887/CC și 3888/CC, pentru cota de 1/1, reprezentând suma de 14.014 lei, respectiv 23.682 lei, rezultate prin scăderea din cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de evaluare întocmit de . Timișoara și expert P. P. ( filele 105-113 ) a despăgubirilor încasate de acesta în anul 1989, actualizate cu coeficientul de actualizare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel de pârâta C. NAȚIONALĂ P. C. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând într-o primă teză admiterea excepției competenței teritoriale, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă soluționare,ca instanța competentă teritorial Tribunalului Municipiului București – Secția Civilă, iar într-o a doua teză admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii.
Primul motiv de apel privește faptul că sentința civilă atacată a fost pronunțată de către o instanță necompetentă teritorial raportat la dispozițiile art. 35 alin.1 din Lg. 165/2013 care prevede că deciziile emise de CNI pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității emitente.
Avându-se în vedere faptul că în speță se face plângere împotriva unei decizii emise de C.N.C.I. iar prin entitate se înțelege unitatea emitentă a actului atacat, entitate care își desfășoară activitatea la Sediul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților București rezultă că instanța competentă teritorial să soluționeze această plângere este Tribunalul București.
Cea de-a doua critică se referă la aplicarea greșită în cauză a dispoz. art.41 alin. 1 din Lg. 165/2013, apreciindu-se în mod eronat faptul că dosarul reclamanților ar fi un dosar aprobat de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD) .
Dosarele nr. 3887/CC și 3888/CC nu fac parte nici din categoria dosarelor aprobate, nefiind introdus în niciuna din ședințele CCD în vederea aprobării și nici din categoria dosarelor în care a rămas definitivă și irevocabilă o astfel de hotărâre judecătorească în care să fi fost consemnate sume.
Prin urmare, dosarului nr. 3887/CC și 3888/CC nu i se pot aplica dispoz. art.41 alin.1 din Lg. 165/2013, ci cele ale art. 41 alin.5 coroborate cu cele ale art.21 și art. 1 alin. (2) din Lgea nr. 165/2013.
C. Națională pentru C. I. (CNCI) în procedura prev. de Lg. nr. 165/2013, modificată și completată prin Lg. 368/2013 poate emite două titluri de acte ( decizii): titluri de despăgubire și decizii de compensare.
Titlurile de despăgubire se emit doar pentru cele două situații expres și limitativ prevăzute la art.41 alin.1 din lege: în dosarele aprobate de către C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . legii, precum și în cazul sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii, sumele se exprimă în bani (lei).
Deciziile de compensare se emit în toate celelalte cazuri, valoarea despăgubirilor exprimându-se în puncte.
O altă diferență în procedura de admitere a acestor acte este și modalitatea de stabilire a sumelor cuvenite persoanelor îndreptățite, astfel, în timp ce în cazul titlurilor de despăgubire – acestea fiind stabilite de instanță prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau de către vechea Comisie Centrală în urmă aprobării rapoartelor de evaluare întocmite la solicitarea acesteia, în cazul deciziilor de compensare a sumelor se stabilesc doar prin aplicarea grilei notarilor publici.
Se mai susține faptul că dată fiind desființarea CCSD a intervenit o subrogație în drepturi, dar doar în acele situații tranzitorii prevăzute de lege la art.41 alin.1 din Lg. 165/2013,, cu modificările și completările ulterioare.
În dosarul de despăgubire nr. 3887/CC și 3888/CC sunt incidente dispoz. art.41 alin.5, prin care se face trimitere expresă la dispoz. art. 21 din același act normativ, iar CNCI nu acționează în aceste cazuri în limita drepturilor și obligațiilor transmise de la CCSD.
CNCI acționează ca o entitate nouă, distinctă, având de această dată posibilitatea de a verifica dosarele de despăgubire, inclusiv cel ce face obiectul cauzei, prin secretariatul său tehnic, sub toate aspectele.
În accepțiunea CNI și a Curții Constituționale, conform celor statuate în această decizie „ dosar aprobat” semnifică acele dosare care au parcurs toate operațiunile prealabile emiterii propriu-zise a deciziei cuprinzând titlul de despăgubire, fără a fi însă emis titlul de despăgubire în sensul că nu a fost redactată decizia reprezentând titlul de despăgubire, ca act administrativ semnat de președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dosarul trebuie să fi fost aprobat în sensul supunerii la vot, în cadrul unei ședințe de lucru a Comisiei Centrale, inclusiv suma de bani stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evacuare.
S-a invocat dec. 165/2013 a CCR.
În cea de-a treia critică se arată că în mod greșit s-a dispus anularea Deciziilor de invalidare nr. 173/2014 și 174/2014, întrucât ca urmare a publicării Lg. 165/2013 în Mon. Oficial nr. 278/17.05.2013 procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul legilor fondului funciar se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, fiind reglementată o nouă procedură, deoarece noua legislație a aprobat prevederile din Titlul VII al Lg. nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conținând titlul de despăgubire, precum și condițiile și termenele de valorificare a acestora.
A invocat dispoz. art. 17 alin. 1 lit. a-b, art. 21-26 din Lg. 165/2013.
De asemenea s-au invocat dispozițiile tranzitorii ale Lg.165/2013 prin care se reglementează modalitatea punerii în executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanțe în domeniul restituirii proprietăților, dar și modalitatea aducerii la îndeplinire a obligațiilor CCSD stabilite ca urmare a aprobării de către acesta a unor dosare de despăgubire până la . noii legi.
Conform art.41 alin.5 din lege se stabilește emiterea unei decizii de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv, în cazul validării propunerii înainte de entitatea investită cu soluționarea cererii depuse în temeiul legilor fondului funciar.
Prin întâmpinare intimatul reclamant P. M. G. a solicitat respingerea apelului.
A arătat că sumele stabilite rezultă din rapoartele de evaluare întocmite de expert.
Art.41 (1) este corect aplicat deoarece era o sentință definitivă și irevocabilă înainte de a intra în vigoare Lg. 165/2013 din care rezulta cota și suma.
Restul motivelor consemnate de G. B. se găsesc în contestația în anulare, în decizia nr. 1280/2014 a Curții de Apel ce a reținut irevocabil că cele două dosare nr. 3887 și_/CC în prezent dosarul nr. 3888 sunt aprobate în sensul art.41 alin. 1 din Lg. 165/2013.
Se arată că se cunoștea faptul că Tribunalul București nu avea competența, dar s-a conformat și a contestat cele două decizii de invaliditate în termen legal.
Prin refuzul CNCI de a emite decizii de invalidare a fost obligat să urmeze din nou etapele unei spețe ce a fost judecată definitiv și irevocabil de Tribunalul M., dec. 247/2011, dec. nr.3486/2013 recursul și contestația în anulare a Curții de Apel C., de asemenea irevocabilă – dec. 1280/2014.
Prin răspunsul la întâmpinare pârâta C. NAȚIONALĂ P. C. I. a arătat că apelanta își menține punctul de vedere exprimat în apel.
S-a mai arătat că potrivit dispoz. art. 17 alin. 1 din Lg. 165/2013, CNCI funcționează în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Se arată că președintele CNCI nu are calitate de conducător al acestei entități, cel puțin nu în sensul în care se referă art. 24 alin. 2 din legea contenciosului administrativ, acesta neputându-și impune propriul punct de vedere în fața celorlalți membri ai comisiei. Noțiunea de conducător presupune, în materia contenciosului administrativ o relație de subordonare între cele două părți, care nu există în cadrul acestui organism colegial. Votul președintelui CNCI este egal cu cel al celorlalți membrii.
S-au depus la dosar: note de ședințe și concluzii scrise .
Apelul este nefondat.
Cât privește prima critică referitoare la greșita soluționare a excepției de necompetență teritorială, se reține că soluția pronunțată de către tribunal este una corectă, dar Curtea răspunzând acestei critici – ce este neîntemeiată - raportat la obiectul speței, particularitățile acesteia, va suplini motivarea în această privință.
În cauză, nu este în discuție competența teritorială de ordine privată, astfel cum reiese din Încheierea /30.01.2015 a Tribunalului M., prin care s-a respins excepția necompetenței teritoriale cu motivarea că necompetența teritorială prev. de art.35 alin. din Legea nr. 165/2013 este de ordine privată și poate fi invocată numai de pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu până la primul termen la care părțile sunt legal citate, dacă întâmpinarea nu este obligatorie.
Cum excepția necompetenței teritoriale a fost invocată de intimată prin note scrise, după repunerea cauzei pe rol, deși a formulat întâmpinare în etapa de regularizare a fost respinsă.
Nu sunt incidente dispoz. art. 130 alin.3 NCPCivilă, fiind vorba de o competență teritorială exclusivă art. 130 alin.2 NCPCivilă .
Potrivit art. 129- Excepția de necompetență – 1. necompetența este de ordine publică sau privată; 2. Necompetența este de ordine publică; 3. În cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura ; (3) în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată..
Astfel, conform art.35 alin. 1 din Lg. 165 din 16 mai 2013, deciziile emise cu respectarea prev. art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana ce se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Textul de lege consacră în această materie o competență teritorială exclusivă, cu caracter absolut, nesusceptibilă de o altă interpretare ,astfel cum a apreciat Tribunalul București care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului M..
Regula generală privitoare la competența teritorială reglementată de dispoz. art.107 C.pr.civilă prevede că” cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”, rezultând că ori de câte ori printr-o dispoziție legală specială se prevăd alte reguli de stabilire a competenței teritoriale a instanțelor, acestea se aplică cu prioritate.
Însă, Lg. 165/2013, conține dispoziții speciale referitoare la competența teritorială a instanțelor învestite cu soluționarea deciziilor emise de entitățile, astfel cum acestea sunt definite prin art.3 din același act normativ.
Art.35 alin.1 din Lg. 165/2013 instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității investită de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de acesta, iar art.3 alin. 1 pct.4 din lege reglementează expres noțiunea de entitate învestită de lege.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziilor de invalidare emise de C. Națională pentru C. I., astfel încât în pricina prezenta entitatea la care se referă dispoz. art. 35 alin. 1 din Lg. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care avut și calitatea de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită în această procedură, motiv pentru care, în acord cu acestea, litigiul este de competența teritorială a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității emitente și anume Tribunalul Mun. București.
Însă, din punct de .vedere procedural, raportat la noile dispoziții ale codului de procedură civilă, aplicabile în cauză, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată ( 20.03.2014) soluția pronunțată de către Tribunalul M. este corectă.
Este adevărat, că potrivit art. 129 NCPC coroborat cu art. 130 NCPCivilă această excepție a necompetenței teritoriale exclusiva trebuia invocata la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, art. 130 alin.2 NCPCivilă și nu prin întâmpinare, astfel cum a reținut tribunalul M., făcând aplicarea art. 130 alin. 3 NCPCivilă, dar în cauză, acest termen prevăzut imperativ de lege a fost depășit.
Astfel, prin sentința civilă nr. 1177/16.10.2014 Tribunalul Municipiului București, din oficiu declină competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului M..
Primul termen de judecată la Tribunalul M. a fost stabilit la data de 16.01.2015, și până în acest moment părțile nu au invocat în fața Tribunalului M. excepția necompetenței teritoriale ,astfel cum prevede legea, deși intimata a formulat întâmpinare.
Este, totodată adevărat că instanța potrivit art. 131 NCPcivilă este obligată să verifice competența, dar trebuie avute în vedere anumite aspecte de ordin procedural.
Art.130 prevede la (1) Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de câte ori de către judecător în orice stare a pricinii.
(2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
(3) Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
În cazul necompetenței de ordine publică, poate fi vorba despre necompetența generală ori internațională a instanțelor judecătorești, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii sau despre necompetența materială ori teritorială exclusivă, ce poate fi invocată doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe ( art. 130 alin. (1) și (2) NCPC.
Spre deosebire de necompetența de ordine privată, atât completul de judecată cât și oricare dintre părți, inclusiv reclamantul care a sesizat o instanță necompetentă, pot invoca necompetența de ordine publică, soluție care este justificată tocmai de interesul public ocrotit prin norma de competență ce a fost încălcată.
Reglementarea instituită de art. 130 NCPC responsabilizează atât judecătorul, cât și părțile, în sensul că aceștia sunt obligați să-și pună problema competenței instanței de la începutul procesului, nu să ignore acest aspect și să intre în cercetarea fondului.
Respectarea în practică a obligației de verificare cu prioritate a competenței rste asigurată de prevederile art. 131 NCPCivilă, care obligă instanța să-și verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
În ce privește excepția necompetenței de ordine privată aceasta poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe art. 130 alin. (3) NCPC.
După cum rezultă din formularea limpede a textului de lege, pârâtul nu are, în regulă generală, opțiunea între a invoca excepția necompetenței prin întâmpinare ori la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate . În măsura în care întâmpinarea este obligatorie, excepția necompetenței de ordine privată poate fi invocată doar prin acest act de procedură, depus în termenul legal, sub sancțiunea decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția. Altfel spus, nu poate fi primită excepția invocată abia la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, și acesta chiar dacă reclamantul ar invoca decăderea.
Termenul de depunere a întâmpinării este prevăzut de art. 201 alin. (1) NCPC la care se fac trimitere.
Prin urmare, termenul de depunere a întâmpinării nu se mai raportează la primul termen de judecată, ci la data comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, în vederea pregătirii apărării și depunerii întâmpinării; aceasta la rândul său, este comunicată reclamantului, pentru a depune răspuns la întâmpinare.
În ce privește necompetența de ordine publică, premisa raționamentului corect este că, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate – ori, în condițiile art. 131 alin. (2) NCPCivilă, la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței, aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului”.
Instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza, tocmai ca efect implicit, dar logic necesar – al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență ; regula instituită de art. 1591 alin. 2 C.pr.civilă, respectiv de art. 130 alin. 2 NCPC poate fi citată și astfel: „ Dacă necompetența materială ori teritorială de ordine publică nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, instanța sesizată rămâne competentă să soluționeze cauza. Invocarea ulterioară a excepției de necompetența nu este posibilă”.
Dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în aceste condiții, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, iar instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza cu care a fost sesizată ( deși nu este în general competentă să soluționeze cauze de aceleași fel ), în temeiul art. 130 alin. 2 sau 3 NCPCivilă.
În speță nu se poate reține și de altfel nici nu s-a susținut că partea va fi fost împiedicată să formuleze această excepție de necompetență în termen.
Potrivit art.131, (1) la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața orimei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracater interlocutoriu.
(2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop – nefiind cazul în speță, pricina fiind repusă pe rol pentru discutarea probatoriului privind fondul cauzei.
În situația în care, printr-o încheiere nu se menționează expres că s-a procedat la verificarea competenței potrivit art. 131 NCPC, se apreciază că instanța apreciind că este competentă s-a declarat investită procedând la judecarea cauzei.
După cum s-a arătat deja, legiuitorul a prevăzut necesitatea invocării excepției necompetenței materiale ori teritoriale exclusive, doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, referirea alternativă la terminarea cercetării procesului fiind eliminată – art.130 alin.2 NCPC.
În regula generală, chestiunea competenței trebuie lămurită chiar la primul termen la care părțile sunt legal citate.
În concluzie există distincțiile următoare:
- necompetența de ordine privată trebuie invocată întotdeauna de pârât prin întâmpinare, ori dacă aceasta nu este obligatorie, la primul termen la care părțile sunt legal citate- sub sancțiunea decăderii – art. 130 alin. 3 NCPC.
- în cazul necompetenței materiale ori teritoriale exclusive:
- dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea competenței, excepția de necompetență trebuie invocată la primul termen la care părțile sunt legal citate- sub sancțiunea decăderii – art. 130 alin. 2 NCPC.
- dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru a stabili competența, părțile ori instanța din oficiu vor invoca necesitatea unor lămuriri sau probe suplimentare, fiind acordat în acest scop un singur termen de judecată. La termenul de judecată astfel acordat, în raport de completarea probatoriului, lămurirea cererii introductive și de explicațiile prezentate de părți, excepția de necompetență va putea fi invocată de părți ori de instanță din oficiu.
Față de formularea fermă a textului reiese că excepția de trebuie invocată cel mai târziu la termenul acordat potrivit art.131 alin. 2 NCPC, necompetență nefiind posibilă, sub nici un motiv, invocarea necompetenței la un termen ulterior, întrucât a intervenit decăderea din dreptul de a o invoca, iar necompetența s-a acoperit în mod definitiv.
Astfel, decăderea care a intervenit potrivit art. 130 alin. 1 și 2 NCPC trebuie luată în considerare din oficiu de instanță, ea fiind edictată pentru buna administrare a justiției și stabilirea raportului juridic procesual. Așadar, nu este vorba despre o decădere de ordine privată, nefiind la îndemâna reclamantului, bunăoară, ca prin neinvocarea decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția să permită acestuia să invoce necompetența chiar peste termenul prevăzut în mod imperativ de lege. Această concluzie se impune și ca o consecință a premisei de la care s-a pornit, potrivit căreia necompetența neinvocată în termen se acoperă definitiv și nu mai poate fi luată în considerare în cursul ulterior al procesului.
Față de cele ce preced, corect a respins Tribunalul excepția necompetenței teritoriale exclusive, aceasta nefiind invocată în termen, dar cu această motivare mai sus expusă.
Tribunalul M. a luat în pronunțare pricina la primul termen de judecată stabilit, la 16.01.2015) – amânând pronunțarea 7 zile ,până în acel moment excepția necompetenței teritoriale nefiind invocată, ulterior cauza a fost repusă pe rol la data de 23.01.2015) pentru administrare de probe – ceea ce demonstrează că prima instanță s-a socotit competentă și investită cu soluționarea cauzei și excepția a fost invocată de către intimată, prin note de ședință la primul termen stabilit după repunerea pe rol ( 30.01.2015) fiind așadar, depășit termenul expres stabilit de către art.130 alin.2 NCPCivilă ,pentru invocarea excepției, primul termen de judecată fiind anterior la data de 16.01.2015, termen la care părțile au fost legal citate, neexistând vreo critică în apel privitor la procedura citării, care oricum se invocă de către partea vatamata – care prezintă un interes și în anume condiții.
În cazul de față necompetența este invocată în calea de atac sub forma unui motiv de apel, iar nu a unei excepții, excepția necompetenței teritoriale ridicată de către pârâtă a fost respinsă, pârâtul a declarat apel și a invocat drept motiv de apel necompetența teritorială a primei instanțe, iar nu excepția necompetenței teritorială a primei instanțe.
Ca atare, critica din apelul declarat de oricare parte pe motivul necompetenței de ordine publică a primei instanțe va fi respinsă ca nefondată, instanța de control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca din oficiu această necompetență.
Cât privește criticile și argumentele circumscrise fondului cauzei ținând seama că acestea în majoritatea lor se subsumează aceluiași scop și idei in sustinere ,Curtea le va analiza în mod unitar răspunzând printr-un considerent comun.
Se reține că prin dispozitiile 42 și 43/2005 emise de către primăria comunei Izvorul Bîrsei, având în vedere și hotărârile pronunțate ulterior depuse la dosar, contestatorului considerat persoană îndreptățită i s-au acordat despăgubiri în cotă de 1/1 pentru imobilele construcții demolate și teren aferent expropriate prin decretele nr. 11/1987 și 96/1989.
Ulterior, în conformitate cu dispoz. art. 16 și urm. Titlul VII din Lg. 247/2005, dosarele întocmite au fost depuse la Secretariatul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, fiind însă restituite cu motivarea că reclamantul nu face dovada calității sale de notificator pentru o cotă parte din imobil ( în acest sens adresele nr._/CC și nr. 3887/2015).
În urma realizării și completării dispuse s-au emis de către primăria Comunei Izvorul Bârzei deciziile 247/2010 și 281/2010, pentru cota de 3/8 în loc de 1/1, ce au fost contestate și prin sentința civilă nr. 237/2011 definitivă și irevocabilă. Tribunalul M. a admis contestația formulată de către reclamantul contestator, s-au anulat parțial deciziile pronunțate, reținându-se că acesta a fost singurul moștenitor care a notificat în conf. cu art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana juridică deținătoare, ceilalți moștenitori ai autorului P. M., nu au urmat procedura administrativă prevăzută de lege, motiv pentru care este incident art. 4 alin. ultim din Legea 10/2001, potrivit căruia ,cotele acestor moștenitori profită moștenitorului care a depus în termen cererea de restituire, respectiv contestatorului P. G., cota ce i se cuvine acestuia fiind de 1/1, în loc de 3/8.
Esențial este faptul că ulterior Tribunalul M. Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal a pronunțat decizia civilă nr. 3486/2013 definitivă și irevocabilă prin decizia civilă_/2013 a Curții de Apel C. prin care a fost obligată pârâta C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să emită decizia privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru reclamant ,în cota de 1/1, conform sentinței civile nr. 237/2011, reținându-se că deși acesta deține o hotărâre judecătorească care îi consfințește dreptul de a primi o decizie de acordare a despăgubirilor în cota de 1/1, această hotărâre nu a fost pusă în practică, prin emiterea vreunui act în acest sens.
De asemenea, s-a reținut irevocabil, prin decizia 1280/2014 a Curții de Apel C. că dosarele 3887/CC și_/CC sunt dosare aprobate în sensul art. 41 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, întrucât vechea comisie (CCSD) a examinat legalitatea privind nerestituirea în natură a imobilului, propunând ca acesta să intre în etapa următoare ,respectiv cea a evaluării, că deși s-au stabilit două ședințe ale Comisiei în data de 14.12.2011 și 09.03.2012, obligația de a evalua și emite titlul de despăgubire într-un termen rezonabil, nu a fost îndeplinită, iar noua comisie ( C. Națională), care a preluat atribuțiile vechii comisii, trebuie să îndeplinească aceleași proceduri .
Prin dec.1280/2014, astfel s-a reținut că „ Potrivit art. 4 din Lg.165/2013- Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În consecință, acest act normativ reglementează noul cadru legislativ prin prisma căruia vor fi analizate motivele de recurs și legalitatea obligației Comisiei Naționale la emiterea Titlului de despăgubire astfel cum a fost solicitat de reclamant prin acțiunea introductivă .
Din interpretarea dispozițiilor pct.41 alin.1 expuse rezultă că și C. Natională poate emite Titluri de despăgubire în procedura veche specifică Comisiei Centrale constituită potrivit legii nr. 247/2005, însă doar în ipotezele art. 41 alin.1, adică doar pentru dosarele aprobate de CNSC .
În cauză este vorba de un dosar aprobat, în sensul legii noi, întrucât vechea comisie a examinat legalitatea privind nerestituirea în natură și, neconstatând nici o nelegalitate sau neclaritate cu privire la dosar, ci doar cu privire la cota de 1/1, clarificată prin hotărâre judecătorească, a propus ca acesta să intre în următoarea etapă, cea a evaluării.
Astfel, așa cum s-a arătat mai sus chiar recurenta, recunoaște că prin depunerea hotărârii judecătorești dosarele au fost complete și s-au stabilit 2 sedințe ale Comisiei având pe agenda de lucru dosarele de despăgubire în cauză, respectiv la data de 14.12.2011 și 09.03.2012.
În atare situație, cum vechea comisie nu și-a îndeplinit obligația de a evalua și emite titlul de despăgubiri ., iar noua comisie, care a preluat atribuțiile vechii comisii, trebuie să îndeplinească aceleași proceduri ca și vechea comisie, prin obligarea noii comisii la emiterea titlului de despăgubiri nu se contravine noilor proceduri stabilite prin noua lege.,,
Apelanta intimată a aplicat însă, procedura reglementată de Lg. 165/2013 – Cap.III privind acordarea de măsuri compensatorii și trecând peste decizia pronunțată în recurs mai sus amintită a evaluat imobilele potrivit art. 21 alin. 6 aplicând grila notarială valabilă la data introducerii în vigoare a legii și nu procedura administrativ reglementată de Lg. 247/2005 prin titlul VII, specifică de fapt comisiei anterioare.
Deciziile de invalidare contestate în prezenta au invalidat dispozițiile nr. 247/2010 și 281/2010 emise de către Primăria Comunei Izvorul Bîrzei – avându-se în vedere că valoarea stabilita in conf cu art. 21 alin 6. din Lg.165/2013 este mai mica decat valoarea actualizata a despagubirilor incasate de contestator in anul 1989.
Este necesar a se face urmatoarea distinctie “autoritatea de lucru judecat” si “puterea de lucru judecat” nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenta unei hotarari judecatoresti poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci cand se invoca exclusivitatea hotararii, sau cu putere de lucru judecat, cand se invoca obligativitatea sa, fara ca in cel de-al doilea proces sa fie aceleasi parti, sa se discute acelasi obiect si aceeasi cauza.
„Exceptia puterii lucrului judecat”, care difera de „exceptia autoritatii de lucru judecat” este o exceptie de fond care a fost dezvoltata de doctrina pe baza principiului conform caruia „hotararea este prezumata a exprima adevarul si nu trebuie contrazisa de o alta hotarare (res judicata pro veritate habetur)”
“Principiul puterii lucrului judecat impiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, avand acelasi obiect, aceeasi cauza si fiind purtat intre aceleasi parti, ci si contrazicerea intre doua hotarari judecatoresti, adica infirmarea constatarilor facute . definitiva printr-o alta hotarare judecatoreasca posterioara, data in alt proces”
Foarte important este faptul ca puterea de lucru judecat nu este limitata la dispozitivul hotararii, ci ea se intinde si asupra considerentelorhotararii, care constituie sustinerea necesara a dispozitivului, facand corp comun cu acesta. In acest sens s-au pronuntat doctrina prin autori de prestigiu[9] si practica judiciara[10].
Asadar, de vreme ce aceeasi problema dedusa judecatii . aceleasi parti a fost solutionata irevocabil pe cale incidentala sau pe fond ., rezulta ca acest aspect retinut de instante, care a stat la baza solutiilor din dispozitivul hotararilor, a dobandit putere de lucru judecat si, in mod corect, trebuie avut in vedere de instanta sesizata ulterior.
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca solutiile definitive date de instantele judecatoresti sa nu mai poata fi contestate.
In concluzie, CEDO a stabilit ca instantele sunt obligate sa tina cont de constatarile de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discutie a situatiei solutionate definitiv prin alte hotarari constituind o incalcare a art. 6.1 din Conventie.
Asadar, instantele sesizate ulterior nu ar fi trebuit sa mai repuna in discutie constatarile jurisdictiilor anterioare.
Raportat la cele menționate anterior se are în vedere în speță efectul judecății anterioare subsumat imposibilității de a contrazice hotărâri irevocabile anterioare.
În acest sens, de amintit cauza B. contra României, cauza Pilot Service vs România.
Mai mult de atat, în cauza Zazanis si altii contra Greciei, CEDO a statuat ca obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitivul acesteia, iar autoritatile nu pot repune in discutie problema solutionata prin hotararea definitiva.
Față de cele mai sus expuse, ținând seama că prin art.41 alin. 1 și 3 din Lg. 165/2013 se reglementează o situație tranzitorie, C. Națională prin derogare de la dispozițiile acestei legi, impunându-i-se să aplice procedura specifică vechii comisii, intimatei îi incumbă obligarea emiterii titlului de despăgubiri pentru dosarele nr. 3888/CC – dosare aprobate în sensul art. 41 din lege, aplicând procedura specifică acestei Comisii de Stabilirea Despăgubirilor, tocmai pentru a nu fi încălcat dreptul contestatorului la reparație pentru imobilele preluate anterior prin expropriere.
În mod corect instanța de fond a anulat deciziile de invalidare nr. 173 și 174/2014 și a obligat intimata să emită în favoarea contestatorului-persoană îndreptățită, titluri de proprietate în dosarele înregistrate cu nr. 3887/CC și 3888/CC, pentru cota de 1/1, reprezentând suma de 14.014 lei, respectiv 23.682 lei, rezultate prin scăderea din cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de evaluare întocmit de . Timișoara și expert P. P. ( filele 105-113 ) a despăgubirilor încasate de acesta în anul 1989, actualizate cu coeficientul de actualizare.
Raportat la considerentele expuse, analiza făcută în precedent răspunde criticilor apelului, făcând inutilă analizarea stricto sensu a fiecărei critici în parte, Curtea răspunzând, datorită modului cum acestea au fost formulate și ideii căreia se subsumează, fiind posibil aceasta printr-un considerent comun.
Văzând și dispoz. art. 480 NCPCivilă va respinge apelul ca nefondat.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul formulat de pârâta C. NAȚIONALĂ P. C. I., cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 23 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I. Civilă în dosarul n r._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M. G., cu domiciliul în com. Izvorul Bîrzii, ..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 14 Octombrie 2015.
Președinte, A. M. | Judecător, M. L. N. A. | |
Grefier, M. V. A. |
Red.Jud.M.L.N.A.
Tehn.I.C./Ex.2/23.11.2015
Jud. Fond/ M.F.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 236/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 5093/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
