Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 513/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 513/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 04-09-2015 în dosarul nr. 513/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 513/2015
Ședința publică de la 04 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. M.
Judecător I. M.
Judecător S. A. C.
Grefier G. D. L.
Pe rol judecarea contestației în anularea deciziei civile nr.1041/23.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/225/2012, formulată de contestator F. D., în contradictoriu cu intimații chemați în garanție A. BUCUREȘTI, . M. SA, intimații intervenienți B. A., B. V., L. C., L. D., L. E., S. D. A., S. G. S., V. D., V. M. și intimații pârâți J. D., P. JUDEȚULUI M., P. DR.TR.S., R.A. L. prin C. L. DR.TR.S., ., . prin lichidator P. C. BUSINESS RECOVERY SERVICES IPURL, S. P. DE A. ȘI G. A D. P. ȘI PRIVAT AL MUNICIPIULUI DR.TR.S. și intimații reclamanți B. B., I. C., I. D., I. M., I. M. G., I. M., I. O. V., I. Z. și QI I., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat E. O. pentru contestator F. D., avocat L. A. pentru intimații intervenienți B. A., B. V., L. C., L. D., L. E., S. D. A., S. G. S. prezentă și asistată de avocat L. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a acordat termen pentru a se repara viciul de procedură.
Nemaifiind alte cereri de formulat Curtea acordă cuvântul asupra excepției tardivității invocată prin întâmpinare de către intimații intervenienți V. M. și V. D..
Avocat E. O. pentru contestator F. D., solicită respingerea excepției tardivității susținând că a formulat contestație în anulare în termenul legal de un an de la data când a luat la cunoștință de cuprinsul deciziei pronunțată în recurs.
Curtea acordă cuvântul și asupra fondului cauzei.
Avocat E. O. pentru contestator F. D., arată că primul motiv al contestației vizează faptul că instanța de recurs a omis să analizeze primul motiv de recurs formulat de contestatorul F. D., referitor la faptul că acesta a afirmat că potrivit dispozițiilor art.2, art.44, și art.47 din Legea nr.5/1973, aceste imobile nu puteau face obiectul vânzării – cumpărării, neanalizând acest motiv prin prisma textelor invocate, susținând că a făcut trimitere expres la art.2 din Legea 5/1973, text care circumscrie noțiunii de fondul locativ de stat și anume construcții, este o enumerare care în opinia acestora este limitativă, menționând că și în motivele de recurs au invocat această enumerare în sensul că prin prisma art.2 din Legea nr.5/1973 în vigoare la momentul încheierii contractelor, nu puteau fi vândute decât locuințe din fondul locativ de stat astfel cum erau descrise în acest articol, iar instanța de recurs nu face trimitere la acest motiv de recurs. Cu privire la art.44 arată că mai puțin ar prezenta interes pentru că se face referire la cine ar putea să cumpere aceste imobile, însă prin faptul că se determină conținutul fondului locativ de stat ca fiind construcțiile realizate din fondurile centralizate de investiții și altele, fiind deci o enumerare și prin faptul că mai târziu prin art.47 se arată că puteau fi cumpărate sau vândute aceste locuințe care făceau obiectul art.2 în baza autorizației de construcție, afirmând că au depus autorizație de construcție a autorului nici de cum a Statului Român, ca atare instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs așa cum a fost formulat cu trimitere la art.2 și 7, adică definiția noțiunii, instanța făcând trimitere doar la faptul că Statul ar fi proprietar al construcțiilor, dar în realitate construcțiile puteau fi și proprietate privată a persoanelor fizice și a altor persoane. Cu privire la al doilea motiv de recurs, arată că vizează situați în care contestatorul a avut critică distinctă în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat, nu a analizat o componentă a principiului error communis facit jus, și ca atare dacă nu a analizat o componentă, deși reține că acest principiu are două componente, instanța de recurs nu arată dacă a analizat acest principiu și face ea însăși trimitere la ce înseamnă proprietatea aparentă, ca atare instanța de recurs trebuia să analizeze dacă făcea sau nu făcea parte din fondul locativ, nesolicitând cheltuieli de judecată.
Avocat L. A. pentru intimații intervenienți B. A., B. V., L. C., L. D., L. E., S. D. A., S. G. S., pe excepția tardivității invocată prin întâmpinare de către intimații intervenienți V. M. și V. D., arată că lasă la apreciere cu privire la momentul la care se raportează intimatul V. M., care a avut de pus în executare hotărârea cu privire la cheltuielile de judecată și raportat la susținerile acestuia Curtea urmează a se pronunța cu privire la această excepție a tardivității.
Pe fondul cauzei avocat L. A. pentru intimații intervenienți B. A., B. V., L. C., L. D., L. E., S. D. A., S. G. S., arată că prezenta contestație în anulare aduce critici modului de exprimare a considerentelor de expunere în pagină și de transmitere gramaticală a termenilor, susținând că este inadmisibil într-o cale extraordinară de atac, în prezent este criticată decizia instanței de recurs pe considerentul că nu a dezvoltat mai mult aprecierile făcute, menționând că este inadmisibilă o astfel de abordare. În ceea ce privește trimiterea la Legea nr. 5/1973 al fondului locativ arată că lucrurile sunt clare, totodată arată că Legea fondului locativ cu acele autorizații de construcții se referea la construcțiile edificate ulterior apariției susținând că aveau nevoie de autorizație de construcție, construcțiile noi. În ceea ce privește susținerea privind nedezvoltarea principiului error communis facit jus, arată că depășește sfera de critică a unei hotărâri judecătorești, menționând că recursul a fost promovat de un singur moștenitor la fel și contestația, dreptul pentru aceste imobile a fost integral acoperit, după care contestatorul dorește să mai primească odată despăgubirea, motiv pentru care solicită respingerea ca nefondată a contestației, solicitând cheltuieli de judecată depunând chitanța privind onorariul de avocat.
În replică avocat E. O. pentru contestator F. D., cu privire la faptul că moștenitorii și-au primit banii, arată că nu și-au primit banii, și legat de excepția tardivității arată că a depus contestație pe data de 21 mai, iar hotărârea judecătorească a fost pronunțată pe 23 iunie, iar termenul este de 1 an de la pronunțare, susținând că a formulat cu o lună și două zile mai înainte de la expirarea termenului de expirare de 1 an de la pronunțare pe procedura veche, depunând acest duplicat de pe contestația în anulare.
CURTEA
Asupra contestației în anulare:
P. decizia civilă nr.1041/23.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/225/2012, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant F. D., împotriva deciziei civile nr. 26 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul M., în dosarul nr._/225/2012, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție A. BUCUREȘTI, . M. SA, intimații intervenienți B. A., B. V., L. C., L. D., L. E., S. D. A., S. G. S., V. D., V. M. și intimații pârâți J. D., P. JUDEȚULUI M., P. DR.TR.S., R.A.L. P. C. L. DR.TR.S., ., . REPREZ.P. L. P. C. BUSINESS RECOVERY SERVICES IPURL, S. P. DE A. ȘI G. A D. P. ȘI PRIVAT AL MUNICIPIULUI DR.TR.S. și intimații reclamanți B. B., I. C., I. D., I. M., I. M. G., I. M., I. O. V., I. Z. și QI I..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de foștii chiriași cu statul, prin unitățile sale specializate, motivul de nulitate fiind cauza ilicită a actelor juridice, derivată din absența bunei credințe a subdobânditorilor, corelativ cu inaplicabilitatea principiului de drept „ error comunis facit ius”.
Raportat la cauza ilicită a contractelor de vânzare cumpărare, reclamantul a susținut că apartamentele nu făceau parte din fondul locativ de stat, în accepțiunea dispozițiilor Legii 4/1973, care excludea din sfera sa de aplicare imobilele naționalizate, că statul nu putea transmite mai multe drepturi decât avea ( „ nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet ), și că subdobânditorii au cunoscut viciile care afectau titlul de proprietatea al statului, aspect care este de natură să răstoarne prezumția relativă de bună credință, edictată de lege în favoarea lor ( art. 1899 cod civil anterior).
Pe de altă parte, recurentul a criticat și greșita reținere de către instanța de fond a incidenței principiului erorii comune și invincibile, în favoarea pârâților.
Legea 4/1973 a reglementat atât construcția și vânzarea locuințelor construite din fondurile de investiții centralizate ale statului, din fondurile întreprinderilor, ale organizațiilor cooperatiste și obștești, sau din veniturile populației, cât și vânzarea locuințelor din fondul locativ de stat. Câtă vreme actul normativ nu a definit în mod exhaustiv noțiunea de „ fond locativ”, rezultă că au fost incluse în această categorie toate bunurile imobile aflate în patrimoniul statului, indiferent de modul în care acesta le-a dobândit, și nu numai cele construite din fondurile mai sus menționate, în acest sens fiind și dispozițiile art. 42 din lege.
P. urmare, cumpărătorii cu titlu oneros nu pot fi apreciați ca fiind de rea credință., prin raportare la obiectul actului juridic, în sensul că ar fi cunoscut despre împrejurarea că apartamentele care le-au fost înstrăinate nu intrau în sfera de reglementare a Legii 4/1973, câtă vreme acestea se aflau în administrarea statului la momentul încheierii actelor juridice.
Împrejurarea că bunul imobil a fost preluat abuziv de la autorii reclamanților, Hertel I. și E., prin naționalizare, în temeiul decretului 92/1950, nu a creat un drept de proprietate valabil în favoarea statului, căci posesia exercitată prin violență nu îndeplinește condiția de a fi utilă. Cu toate acestea, deși în temeiul principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși, statul nu putea transmite în mod valabil dreptul de proprietatea către chiriașii cumpărători, față de incidența principiului de drept al aparenței în drept, actele juridice de înstrăinare sunt exceptate de la efectele nulității.
Principiul „ error communis facit jus” presupune că între drept și aparența sa apare o contradicție, însă în conștiința publică nu există această contradicție, terții având convingerea că titularul dreptului este una și aceeași persoană cu cel care creează aparența, adică se comportă ca și un proprietar, deși în realitate, el nu are această calitate.
Conceptul de aparență nu se confundă cu conceptul de buna credință, însă dobânditorul de bună credință și cu titlu oneros poate cere să fie ignorat dreptul adevăratului proprietar și să i se recunoască lui acest drept pentru viitor, atunci când aparența întrunește elementele unei erori comune și invincibile, justificarea unei asemenea preferințe la nivelul dreptului aflându-se în principiul echității și în principiul necesității asigurării securității raporturilor juridice.
Pârâții au încheiat cu statul contracte translative de proprietate, cu valoarea juridică de just titlu, statul având în perioada 1970-1980 calitatea de proprietar, iar în temeiul acestui contract ei nu au dobândit un drept de proprietate, pentru că bunul înstrăinat nu aparținea vânzătorului. Această concluzie decurge din aplicarea principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși ( „nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet”). Dreptul de proprietate a fost totuși dobândit de pârâții cumpărători cu bună credință, pe temeiul unor elemente de fapt care, împreună cu justul titlu, alcătuiesc un fapt juridic, și anume proprietatea aparentă, căreia i se acordă atât un efect achizitiv, cât și unul extinctiv de proprietate.
Statul a avut la data înstrăinării calitatea de proprietar aparent, iar prezumția de bună credință edictată de lege în favoarea cumpărătorilor nu a fost răsturnată .Faptul că titlul de proprietate al statului nu a fost unul valabil nu configurează reaua credință a cumpărătorilor, câtă vreme cadrul normativ creat de Legea 4/1973 dădea posibilitatea statului să dispună de bun, ori în forma închirierii, ori în forma înstrăinării. Persistența în timp a elementelor materiale ale aparenței au determinat eroarea comună și invincibilă asupra calității sale de proprietar ,astfel că pârâții dobânditori au avut convingerea că dobândesc imobilul în mod valabil, cât timp mijloacele celui mai exigent membru al comunității de a cerceta originea dreptului nu ar fi putut duce la o altă concluzie.
Situația este diferită în cazul vânzărilor având ca obiect imobile preluate de stat, încheiate ulterior anului 1989, deoarece după acest moment, terții cumpărători puteau să cerceteze modul în care pretinsa proprietate de stat a fost dobândită, eroarea comună și invincibilă nemaifiind operabilă. P. urmare, referirile la considerentele reținute în practica instanței europene, referitoare la reticența în informare( cauza P. contra României, invocată de recurent) nu sunt relevante în speța dedusă judecății, având în vedere data încheierii contractelor de vânzare cumpărare și posibilitățile efective și concrete de care dispuneau la acel moment subdobânditorii de a afla situația juridică a bunului și de a cerceta valabilitatea titlului vânzătorului, care era statul.
S-a apreciat astfel că pârâții subdobânditori fost de bună credință la momentul încheierii actelor juridice a căror nulitate se cere a fi constatată în prezentul litigiu, întrucât au acționat cu scopul de a dobândi dreptul de proprietate asupra unor bunuri, cu titlu oneros, fără a-și asuma riscul de a fi evinși de adevăratul proprietar.
Aplicarea principiului aparenței a fost afirmată și de Curtea Constituțioanlă în mai multe decizii (decizia nr. 344/28.06.2005, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 50 alin.2 și 4 din Legea 10/2001, decizia nr. 69/18.02.2003 și decizia nr. 314/14septembrie 2004, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin.1 lit d și art. 46 alin.2 din Legea 10/2001). Instanța de contencios constituțional a constatat că buna credință a fost consacrată de legiuitor ca o „cauză de asanare a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil”, fiind vorba de o eroare comună și invincibilă a dobânditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce justifică o largă prezumție de bună credință a acestora, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ.
De asemenea, instanța supremă, în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a menționat că exigențele art.1 din protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, nefiind echitabil ca acesta din urmă să suporte responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi preluat abuziv bunuri ( cauza R. Contra României ).
Față de considerentele expuse, Curtea a apreciat că hotărârea instanței de apel este legală și că nu subzistă niciunul din motivele de modificare invocate de recurenți, astfel că, potrivit art. 304 coroborat cu 312Cod pr. civ., recursul declarat a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul F. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele contestației arată că cu privire la primul motiv de recurs că a invocat „Din economia Legii nr.4/1973 și Legii nr.5/1973 se observă că locuințele care puteau fi vândute în baza acestor legi erau cele care intrau în sfera de reglementare a art.2 din Legea nr.4/1973. Nu puteau fi vândute locuințele naționalizate.” Cu privire la acest motiv arată că instanța a reținut că :”Actul normativ nu a definit în mod exhaustiv noțiunea de fond locativ” și în acest context ajunge la concluzia că „Rezultă că au fost incluse în această categorie toate bunurile imobile aflate în patrimoniul statului.”
Arată că instanța de recurs nu a analizat incidența dispozițiilor art.2, art.44 și art.48 din Legea nr.4/1973, texte invocate în mod expres în primul motiv de recurs.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, arată că a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a principiului error communis facit jus, reținând numai prin prisma aprecierii asupra bunei – credințe la perfectarea actelor” astfel arată că a invocat ca motiv de recurs că, pentru aplicabilitatea principiului enunțat, trebuie îndeplinite două condiții, respectiv: „eroarea să fie comună și invincibilă” și a doua condiție este privitoare la „buna – credință care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia”.
Solicită a se aprecia că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.318 alin.1 teza a II a Cod proc.civ., și totodată admiterea contestației, anularea deciziei civile nr.1041/2014 și a se dispune rejudecarea recursului.
Intimații B. A., B. V., L. C., L. D., L. E., S. D. A., S. G. S. au depus întâmpinare prin care solicită respingerea contestației.
Intimații V. D., V. M. au depus întâmpinare prin care solicită respingerea contestației ca tardivă.
Contestația în anulare este tardivă, pentru următoarele considerente;
Conform art. 319 alin. 2 cod procedură civilă, contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin.1 lit.”b sau c”, situație valabilă în cazul hotărârilor irevocabile care se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită. Teza a II-a a art. 319 alin. 2 cod procedură civilă prevede că, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Din coroborarea tezei I cu teza a II-a a art. 319 alin. 2 cod procedură civilă, rezultă că termenul minim de 15 zile de la data luării la cunoștință despre hotărârea contestată și maxim de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, este aplicabil atât în situația hotărârilor irevocabile care nu sunt susceptibile de executare silită, cât și a celor susceptibile de executare silită, dar împotriva cărora nu s-a inițiat această executare silită, impunându-se respectarea atât a termenului minim de 15 zile – dacă se poate determina data luării la cunoștință -, dar și a termenului maxim de un an.
In speță, hotărârea contestată face parte din categoria celor care nu se aduc la îndeplinire pe calea executării silite, astfel încât este aplicabil termenul prevăzut de art. 319 alin. 2 teza a II-a cod procedură civilă.
Hotărârea contestată a fost pronunțată la data de 23.06.2014, fiind comunicată recurentului la data de 14 07 2014 – conform înscrisului aflat la fila nr. 116 din dosarul de recurs, iar contestatorul a formulat contestația în anulare la data de 21 mai 2015.
În condițiile în care se poate stabili termenul de 15 zile prevăzut de art. 319 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă, care curge de la data când s-a făcut dovada luării la cunoștință de către contestator de decizia contestată, Curtea reține că, acest termen, cu toate că se încadrează în intervalul maxim de un an de la data pronunțării deciziei contestate nu a fost respectat prin formularea prezentei contestații.
Având în vedere aceste considerente, constatând încălcarea de către contestator a termenului minim de 15 zile prevăzut de art.319 alin.2 teza a II-a cod procedură civilă, contestația în anulare va fi respinsă ca tardivă.
Întrucât contestația în anulare a fost soluționată prin prisma excepției tardivității, care este o excepție de procedură, absolută și peremptorie, care face inutilă cercetarea în tot sau în parte a fondului cauzei, Curtea nu va mai analiza motivele ce vizează fondul contestației în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardivă contestația în anulare a deciziei civile nr.1041/23.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/225/2012, formulată de contestator F. D., în contradictoriu cu intimații chemați în garanție A. BUCUREȘTI, . M. SA, intimații intervenienți B. A., B. V., L. C., L. D., L. E., S. D. A., S. G. S., V. D., V. M. și intimații pârâți J. D., P. JUDEȚULUI M., P. DR.TR.S., R.A.L. P. C. L. DR.TR.S., ., . P. L. P. C. BUSINESS RECOVERY SERVICES IPURL, S. P. DE A. ȘI G. A D. P. ȘI PRIVAT AL MUNICIPIULUI DR.TR.S. și intimații reclamanți B. B., I. C., I. D., I. M., I. M. G., I. M., I. O. V., I. Z. și QI I..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Septembrie 2015.
Președinte, M. M. | Judecător, I. M. | Judecător, S. A. C. |
Grefier, G. D. L. |
Red.jud.S.A.C./10 Septembrie 2015
2 ex/G.L.
| ← Strămutare. Sentința nr. 103/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act. Decizia nr. 2/2016. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
