Uzufruct. Sentința nr. 454/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 454/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-01-2012 în dosarul nr. 148/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 148/2012
Ședința publică de la 12 Ianuarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE FLORICA DIACONESCU
Judecător I. V.
Judecător M. L.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Pe rol judecarea recursului declarat de debitoarea C. DE A. DE S. D., împotriva sentinței civile nr.454/11.10.2011, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare și N. C. și intimata terț poprit T. C., având ca obiect uzufruct .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă N. A. soțul intimatei creditoare N. C., lipsind recurenta debitoare C. DE A. DE S. D. și intimata terț poprit T. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul a fost declarat și motivat în termen legal, precum și solicitarea recurentei debitoare de a judeca cauza în lipsă conform art.242 cod pr.civ., după care constatându-se cauza în stare de judecată s-a trecut la soluționarea cauzei.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Petenta N. C. a solicitat in contradictoriu de debitoarea C. de A. de S. D. și terțul poprit T. C. validarea popririi și obligarea terțului poprit să-i plătească suma de 31.631,47 lei, sumă datorată conform titlului executoriu – decizia civilă nr. 2560/04.12.2008 pronunțată de către Curtea de Apel C., în dosarul nr._/63/2008, cu obligarea la cheltuieli de executare, stabilite în baza procesului-verbal nr. 370/E/2009 din 07.04.2009.
În motivarea cererii, legal timbrate, petenta a arătat că, in conformitate cu titlul executoriu anterior menționat, debitoarea îi datorează suma de_,47 lei, inclusiv cheltuieli de executare.
Prin sentința civilă nr._/27.06.2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă cererea privind validarea popririi formulată de creditoarea N. C., în contradictoriu cu debitoarea C. de A. de S. D. și terțul poprit T. Municipiului C..
A fost validată poprirea înființată prin adresa nr. 370/E/2009 la data de 04.03.2010 de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați T.-N. și Terpovici în dosar de executare nr. 370/E/2009 asupra conturilor debitoarei, în mâinile terțului poprit T. C. și obligat terțul poprit să achite creditoarei sumele datorate în limita creanței până la concurența sumei de 31.631,47 lei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 2560/04.12.2008 pronunțată de către Curtea de Apel C., în dosarul_/63/2008, ce constituie titlu executoriu, creditoarea N. C. a obținut, în contradictoriu cu debitoarea CAS D., plata unor diferențe salariale.
Întrucât debitorul nu s-a conformat, creditorul a trecut la executarea silită, adresând cerere în acest sens Biroului Executorului Judecătoresc (B.E.J.) „T. N. și Terpovici”. executorul a emis somație la data de 07.04.2010. Cuantumul debitului a fost identificat prin expertiză, în total, suma de_,47 lei, incluzând și cheltuielile de executare silită.
Executorul judecătoresc a emis la 04.03.2010, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, adresa de înființare a popririi către terțul poprit T. Municipiului C.. Acesta din urmă a răspuns restituind adresa de înființare a popririi cu mențiunea că în conformitate cu dispozițiile OUG 71/2009 orice cerere de executare silita având ca obiect acordarea de drepturi de natura salariala este suspendata de drept.
Analizând acțiunea din perspectiva dispozițiilor prev de OUG 71/2009 astfel cum a fost modificata de OUG 18/2010, instanța a constatat că această lege internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanța a făcut aplicarea art. 11, al. 2 și art. 20, al. 2 din Constituția României și a aplicat în speță, cu prioritate, dispozițiile art. 6 din Convenția CEDO și jurisprudența constantă a Curții CEDO.
Astfel, în considerarea calității sale de instituție publică, contestatoarea debitoare are îndatorirea, ca reprezentată a autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a sa, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenția CEDO fiind aplicabil și în faza executării silite.
Instanța a reținut că executarea silită a unei hotărâri judecătorești obținute împotriva statului sau unei instituții publice ar trebui realizată, ca regulă, in mod voluntar și doar în cazul excepționale să se recurgă la executare silită.
O astfel de interpretare este in acord cu Art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Potrivit interpretării Curții CEDO in jurisprudența s-a constatat, că acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului sau altei instituții publice să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor (subfinanțarea fiind singura apărare a debitoarei menționată în cuprinsul întâmpinării) nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Referitor la neaplicarea deciziilor nr. 188/2010 și respectiv 190/_ ale Curții Constituționale ale României care au constatat că sunt constituționale prevederile OUG 71/2009, se reține că dacă legea internă conține dispoziții contrare CEDO, se aplică cu prioritate dispozițiile CEDO.
Conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
Curtea de la Strasbourg este interpretarea supremă a Convenției, care se aplică direct în statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România, astfel că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, urmând ca judecătorul național să dea eficiență acesteia.
În lumina jurisprudenței CEDO deja menționate, se poate concluziona că, atât în situația în care un stat se bucură de imunitate de executare silită, cât și în situația în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
În condițiile în care art. 44 alin.1 din Constituție garantează creanțele asupra statului și a lipsei dovedirii din partea instituției debitoare a demersurilor pe care a încercat să le întreprindă pentru a îndeplini obligația de plată, susținerile recurentei privind întârzierea justificată în executarea hotărârii judecătorești, sunt neîntemeiate
De altfel, pentru perioada 04.12.2008, (când s-a pronunțat decizia Curții de Apel, ce constituie titlu executoriu) și până la apariția OUG nr. 71/17 iunie 2009, contestatoarea nu a furnizat nici o justificare pentru întârzierea executării.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs debitoarea C. de A. de S. D., calificat drept apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea apelului, apelanta a arătat că potrivit art. 460 alin.1 C.pr.civ., dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberată debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.”
Conform art. 1 din O.U.G. nr.71/2009 în cursul termenelor prevăzute în acest act normativ, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Executarea silită se suspendă de drept, terțul poprit fiindu-i interzis de lege să efectueze acte de executare cu privire la sumele respective
Potrivit art. 1 alin.1 din O.U.G. nr.71/2009 plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare, astfel: a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit art. 1 alin. 2 din aceeași Ordonanță, în cursul termenului prevăzut la alin.1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Hotărârea judecătorească având ca obiect acordarea drepturilor de natură salarială stabilite în favoarea creditorului a devenit executorie până la data de 31 decembrie 2009, iar creditorul a obținut această hotărâre în calitate de angajat al CAS D., fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera suspendarea procedurii de executare.
Apelanta a arătat că somația emisă de către executorul judecătoresc încalcă prevederile O.U.G. nr.71/2009 și orice act de executare emis cu încălcarea acestui act normativ fiind lovit de nulitate.
Actul normativ invocat în apărarea C.A.S. D., respectiv OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, este în concordanță cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.
Astfel, în cauza Petro contra României este subliniat faptul că întârzierea în executare a unei sentințe este imputabilă autorităților care în speță nu au furnizat nicio justificare valabilă pentru ingerința suportată de reclamanți. Notorietatea crizei economice mondiale și implicit naționale, oferă însă o justificare valabilă întârzierii în executarea hotărârii judecătorești, fiind subliniată în însăși partea introductivă a O.U.G. nr.71/2009.
Apelanta a mai arătat că referitor la situația de excepție la care face referire cauza Brumărescu contra României, menționată în motivarea hotărârii de fond, cu privire la condițiile în care poate opera o astfel de măsură fără a se încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în speță, sunt îndeplinite cele trei condiții, respectiv: amânarea este prevăzută de lege, fiind reglementată de O.U.G. nr.71/2009, act normativ declarat constituțională de către Curtea Constituțională a României; privarea urmărește un interes legitim – posibilitatea plății drepturilor bănești într-un termen rezonabil fără a afecta bugetul asigurărilor sociale de sănătate, fără a limita accesul asiguraților la servicii medicale și medicamente din cauza diminuării fondurilor cu această destinație; cerința proporționalității măsurii este îndeplinită prin faptul că norma legală reglementează raportat la interesul public eșalonarea și nu exonerarea de la plată; în plus, pentru a înlătura situația în care persoana în cauză ar putea suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei), O.U.G. nr.71/2009 menționează și actualizarea debitului cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de S..
Apelanta a arătat de asemenea că instanța de fond nu a ținut cont nici de deciziile Curții Constituționale a României nr.188/02.03.2010 și nr.190/02.03.2010, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.71/2009 și nu a făcut niciun fel de referire la acestea, ceea ce a condus la soluționarea greșită a cauzei.
Prin sentința civilă nr.454/11.10.2011, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._ s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de formulat de debitoarea C. DE A. DE S. D., împotriva sentinței civile nr._ din 27.06.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare N. C. și intimatul terț poprit T. MUN. C..
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut:
Pima instanță a interpretat în mod just prevederile legale incidente în cauză.
Astfel, aceasta a reținut corect că în cauză au prioritate la aplicare prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului față de prevederile legale interne, același principiu fiind înscris și în art. 20 din Constituție.
In acest sens, așa cum în mod constant s-a decis în jurisprudența CEDO, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare hotărârilor judecătorești ce constituie titluri executorii încalcă atât prev. art. 1 Protocolul 1, cât și prevederile art. 6 CEDO, text legal conform cu care statele membre sunt ținute a asigura executarea silită a hotărârilor judecătorești, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat de întârziere a acestei executări.
Același principiu se regăsește și în cauzele Broniowski contra Poloniei – Hotărârea Marii Camere din 22.06.2004, Hornsby contra Greciei, Ruianu contra României, Pini, Bertani Manera și Atripaldi contra României, S. contra României, S. P. contra României, în toate aceste cauze Curtea Europeană a Drepturilor Omului reținând ca administrația publică are obligația de a executa voluntar hotărârile judecătorești, orice omisiune a acesteia in executare sau întârziere în executare lipsind de eficacitate prevederile art. 6 din CEDO.
Justificările recurentei că OUG 71/2009 se încadrează in situația de excepție in care ingerința statului în drepturile patrimoniale ale cetățenilor este justificată, deoarece în cauză sunt întrunite toate cele 3 condiții ale unei asemenea situații de excepție - privarea de bun este prevăzută de lege, urmărește un interes legitim si este respectată cerința proporționalității dintre interesul public care a dictat o asemenea măsura, modalitatea în care s-au restrâns drepturile cetățenilor și interesul privat al cetățeanului supus unei asemenea masuri – nu sunt nici reale, nici conforme cu situația de fapt.
Astfel, în cauza Bourdov contra Rusiei s-a rezolvat de către CEDO o situație similară, reclamantul beneficiind de asemenea de creanțe împotriva statului, creanțe care nu au fost onorate de Administrația financiară din cauza lipsei banilor în cont.
S-a stabilit cu acea ocazie ca "o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Sigur, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 paragraful 1(35). În cauză, reclamantul nu trebuia să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care viza repararea unei vătămări a sănătății sale, din pricina dificultăților financiare ale statului (36)."
Hotărârea este importantă pentru că expune cu claritate obligația statului de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa.
Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. Autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
S-a statuat că autoritatea pârâtă avea obligația de a lua toate măsurile necesare, fie singură, fie în cooperare cu alte autorități responsabile federale sau locale pentru a se asigura că fondurile necesare erau disponibile în vederea executării obligației Statului.
În ce privește această speță s-a constatat că Statul nu și-a executat obligațiile de plata către intimata, deși creanța este scadentă deja de aproape 2 ani, decizia Curții de Apel, ce constituie titlu executoriu fiind pronunțată la data de 04.12.2008.
În ce privește critica vizând nerespectarea deciziilor nr. 188/2010 si nr. 190/2010 ale Curții Constituționale ale României care au constatat că sunt constituționale prevederile O.U.G. nr. 71/2009, în mod corect prima instanță a reținut că, dacă legea internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, se aplică cu prioritate dispozițiile Convenției.
Tribunalul a constatat că prima instanță, în mod legal, a verificat compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, față de circumstanțele concrete ale speței, cu dispozițiile art. 6 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudența constantă a CEDO în materia executării hotărârilor judecătorești care are o aplicare directă în dreptul intern.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs debitoarea C. DE A. DE S. D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și pe fond respingerea cererii de validare poprire.
În motivarea recursului recurenta a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv în mod nejustificat a înlăturat prevederile OUG nr.71/2009. A susținut că OUG nr. 71/2009 este în concordanță cu pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte. Au fost invocate prevederile art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în conformitate cu care dreptul la respectarea bunurilor nu împiedică statele de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. S-a precizat că adoptarea OUG 71/2009 constituie o dovadă certă a intenției statului de a pune în executare hotărârile judecătorești într-un termen rezonabil și strict delimitat. Eșalonarea executării hotărârilor judecătorești a fost determinată de necesitatea asigurării stabilității economice a țării. Totodată, notorietatea crizei economice mondiale și, implicit, naționale oferă o justificare valabilă întârzierii în executarea hotărârilor judecătorești, justificare subliniată în partea introductivă a OUG nr.71/2009. În concluzie s-a apreciat că nu se poate vorbi despre un refuz al executării și nici de o întârziere nejustificată în executarea hotărârii judecătorești.
Referindu-se la cauza Brumărescu împotriva României în care se menționează condițiile în care operează o astfel de măsură fără a se încălca prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție s-a apreciat că în speță sunt îndeplinite cele 3 condiții respectiv amânarea executării este prevăzută de lege, privarea urmărește un interes legitim iar cerința proporționalității măsurii este îndeplinită prin faptul că norma legală reglementează eșalonarea și nu exonerarea de la plată și, totodată, prevede actualizarea debitului cu indicele de inflație.
Creditoarea N. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. Intimata a susținut că executarea a fost finalizată, suma de bani menționată în titlul executoriu fiindu-i achitată prin Ordinul de transfer nr._/1 emis de CEC BANCK, în acest sens consideră că a fost recuperat creditul său stabilit de CAS D., iar CAS D. nu și-a executat obligațiile către intimată decât prin executare silită.
Referitor la fondul litigiului a susținut intimata că OUG 71/2009 nu are aplicabilitate în cauză, deoarece vizează creanțele devenite executorii până la 31 decembrie 2009, însă suma de bani ce a fost executată în cauză a fost stabilită prin dec. nr. 2560/04.12.2008.
Arată că aplicabile în cauză sunt prev OG nr. 22/2002 prin care debitoarea era obligată ca în șase luni să facă demersuri pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor invocate și apărărilor formulate, în raport de disp. art. 3041 și art. 304 pct. 8 și 9 c. pr. civilă, recursul este fondat, din următoarele considerente:
Criticile formulate se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, iar în soluționarea cauzei Curtea, apreciază că dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt aplicabile, aceste dispoziții legale nefiind în conflict cu prevederile Convenției Europene pentru Drepturile Omului.
Urmare a efectelor OG nr. 22/2002, instituția debitoare –recurenta de față- avea la dispoziție șase luni pentru a face demersurile necesare achitării creanței, însă în acest interval a fost adoptată OUG nr. 71/2009, iar aceasta poartă asupra modalității de executare a creanțelor rezultate din recunoașterea unor drepturi de natură salarială, întocmai cazul în speță.
Pentru a conchide astfel instanța are în vedere contextul economic național și internațional, de notorietate, în care a fost adoptată OUG nr. 71/2009. În anul 2008 s-a declanșat criza economică în SUA. Începând cu 2009 efectele acesteia s-au făcut simțite și în Europa, inclusiv în România. Principalul efect al crizei economice, care prezintă interes în cauză, este cel al diminuării veniturilor bugetare. Guvernul a fost în situația de a adopta măsuri aspre pentru a menține echilibrul bugetar (cum ar fi acordarea a 10 zile de concediu fără plată salariaților din sistemul bugetar în lunile noiembrie-decembrie 2009, creșterea TVA, reducerea cu 25% a salariilor din sistemul bugetar începând cu 1 iulie 2010 etc). Necesitatea menținerii echilibrului bugetar a constituit un aspect de interes general ce a impus luarea unor măsuri ce pot fi calificate ca ingerințe în drepturile recunoscute prin Convenție (dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor).
OUG nr. 71/2009 este o astfel de măsură, cu efecte în planul celor două drepturi protejate de convenție. Contextul economic în care această măsură a fost adoptată, finalitatea urmărită, în condițiile în care este, de asemenea, de notorietate că împotriva statului existau pronunțate un număr relativ mare de hotărâri judecătorești prin care a fost obligat la plata unor sume de bani (reținându-se aplicarea necorespunzătoare a unor prevederi referitoare la salarizarea unor categorii de salariați din sistemul bugetar) impune calificarea acestei măsuri ca fiind justificată, din considerente de interes general (menținerea echilibrului bugetar).
Totodată, faptul că prin actul normativ menționat amânarea executării obligației a fost dispusă pentru termene precise (fiind înlăturată, astfel, incertitudinea sub aspectul momentului realizării creanței), îndreptățește Curtea să considere că prin adoptarea OUG nr. 71/2009 nu a fost afectată substanța dreptului reglementat prin art.6 alin.1 din Convenție pentru persoanele care intră sub incidența acestei ordonanțe de urgență.
Cât privește proporționalitatea măsurii, analizată în raport de speța concretă dedusă judecății, Curtea apreciază că aceasta a fost respectată în cauză. Pentru a concluziona în acest sens instanța are în vedere mai multe aspecte:
- faptul că prin titlul executoriu nu s-a reținut lipsirea în totalitate a creditorului de salariu pentru o perioadă de timp în care munca a fost prestată (ci doar unele diferențe salariale datorate de angajator pentru o perioadă anterioară, diferențe rezultate din aplicarea greșită a unor prevederi legale cu impact în ce privește drepturile salariale ale creditorului în calitatea sa de angajat în sistemul bugetar);
- obligația efectuării plății din titlul executoriu nu a fost stinsă, prin voința legiuitorului, ci doar amânată;
- față de amploarea crizei economice perioada pentru care a fost eșalonată plata este una rezonabilă;
- pentru a preîntâmpina prejudiciul ce ar putea fi produs creditorului prin amânarea și eșalonarea executării obligației de plată, s-a prevăzut actualizarea creanței cu indicele prețurilor de consum.
În concluzie, instanța apreciază că OUG nr. 71/2009 nu contravine Convenției Europene pentru Drepturile Omului; astfel fiind și întrucât prin această ordonanță de urgență a fost amânată și eșalonată executarea hotărârilor judecătorești care au ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (categorie în care se încadrează și titlul executoriu al intimatei), Curtea apreciază că soluția care se impunea a fi adoptată în cauză era cea de respingere a cererii de validare.
Referitor la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, invocată de instanța de apel, Curtea apreciază că nu este determinantă în soluționarea cauzei. Circumstanțele concrete care au fost avute în vedere de instanța europeană pentru drepturile omului în cauzele examinate, atunci când a reținut că au fost încălcate prevederile Convenției, diferă sub multe aspecte față de elementele concrete ale speței de față. Spre exemplu: în niciunul dintre cazurile menționate ingerința nu îmbrăca forma unui act normativ.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 c. pr. civilă, recursul nefiind fondat, urmează va fi admis, va fi modificată în tot decizia în sensul că se va admite apelul formulat de debitoarea C. DE A. DE S. D. și se va schimba în tot sentința, iar pe fond se va respinge cererea de validare a popririi.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de debitoarea C. DE A. DE S. D., împotriva deciziei civile nr.454/11.10.2011, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare și N. C. și intimata terț poprit T. C..
Modifică în tot decizia în sensul că admite apelul formulat de debitoarea C. DE A. DE S. D.. Schimbă în tot sentința, în sensul că respinge cererea de validare a popririi.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Ianuarie 2012.
Președinte, F. D. | Judecător, I. V. | Judecător, M. L. |
Grefier, N. D. |
Red.Jud..F.D.
.Ex.3
J..Apel/D.O. și
A.M. Ț.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 4392/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Validare poprire. Decizia nr. 390/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
