Validare poprire. Decizia nr. 399/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 399/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 18-01-2012 în dosarul nr. 399/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 399
Ședința publică de la 18 Ianuarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. S.
Judecător M. P.
Judecător Tania Țapurin – președinte secție
Grefier C. C.
Pe rol, judecarea recursului declarat de debitoarea C. DE A. DE S. D. împotriva deciziei civile nr. 474 din 21 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu creditorul M. N. și terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. ÎN N. ȘI PENTRU T. C., având ca obiect validare poprire.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se următoarele: recurenta a solicitat, prin cererea de recurs, judecata în lipsă, potrivit art. 242 C.p.c.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a luat în examinare recursul.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă nr._ din 27.06.2011 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă cererea formulată de creditorul M. N. în contradictoriu cu debitoarea C. de A. de S. D. și terțul poprit T. Mun.C., astfel cum a fost precizată.
A fost validată poprirea înființată prin adresa emisă la data de 01.11.2010 de B.E.J. T. N. și Terpovici în dosarul de executare nr. 366/E/2009 asupra conturilor debitoarei, în mâinile terțului poprit T. C. și obligă terțul poprit să achite creditorului sumele datorate de debitoare, în limita creanței de 47.544,16 lei.
A fost obligat terțul poprit la plata către creditor a sumei de 10 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 10.08.2011 a declarat apel C. de A. de S. D. (C.A.S.), prin care a solicitat modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi.
În motivare apelului, s-a susținut că, în contextul aplicării disp. OUG 71/2009, cererea de validare a popririi, în condițiile în care executarea silită fusese suspendată printr-o ordonanță de urgență, apare ca nelegală.
De asemenea s-a criticat suma pentru care poprirea înființată a fost validată, susținându-se că această sumă nu este corectă.
S-a arătat în esență, că actul normativ invocat în apărarea CAS D., respectiv OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, este în concordanță cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.
S-a susținut, în esență că însăși promovarea actului normativ în cauză prin care se dispune plata eșalonată a sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect plata unor drepturi salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar constituie dovada certă a intenției statului de a pune în executare hotărârile judecătorești într-un termen rezonabil și strict delimitat. Astfel, statul a procedat corect promovând actul normativ în cauză și oferind o justificare prealabilă rezonabilă cu privire la executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești.
Astfel, în cauza Petro contra României este subliniat faptul că întârzierea în executare a unei sentințe este imputabilă autorităților care în speță nu au furnizat nicio justificare valabilă pentru ingerința suportată de reclamanți. Notorietatea crizei economice mondiale și implicit naționale, oferă însă o justificare valabilă întârzierii în executarea hotărârii judecătorești, fiind subliniată în însăși partea introductivă a O.U.G. nr. 71/2009.
În continuare, apelanta a arătat că referitor la situația de excepție la care face referire cauza Brumărescu contra României, menționată în motivarea hotărârii de fond, cu privire la condițiile în care poate opera o astfel de măsură fără a se încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în speță, sunt îndeplinite cele trei condiții, respectiv: amânarea este prevăzută de lege, fiind reglementată de O.U.G. nr.71/2009, act normativ declarat constituțional de către Curtea Constituțională a României; privarea urmărește un interes legitim – posibilitatea plății drepturilor bănești într-un termen rezonabil fără a afecta bugetul asigurărilor sociale de sănătate, fără a limita accesul asiguraților la servicii medicale și medicamente din cauza diminuării fondurilor cu această destinație; cerința proporționalității măsurii este îndeplinită prin faptul că norma legală reglementează raportat la interesul public eșalonarea și nu exonerarea de la plată; în plus, pentru a înlătura situația în care persoana în cauză ar putea suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei), O.U.G. nr. 71/2009 menționează și actualizarea debitului cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de S..
Apelanta a arătat, de asemenea, că instanța de fond nu a ținut cont nici de deciziile Curții Constituționale a României nr. 188/02.03.2010 și nr. 190/02.03.2010, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 și nu a făcut nici un fel de referire la acestea, ceea ce a condus la soluționarea greșită a cauzei.
Apelanta a criticat și soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată arătând că, în mod greșit, prima instanță a făcut aplicarea disp. art. 274 C.p.c. față de ea, fiindcă, în această cauză, are calitate de debitor și nu de terț poprit, iar în cauză doar terțul poprit este cel care a căzut în pretenții și nu debitorul.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299-316 C.pr.civ.
La data de 18.08.2011, împotriva aceleiași hotărâri a declarat apel și T. C. prin D.G.F.P. D., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii și desființării popririi.
În apelul declarat Direcția Generală a Finanțelor Publice D. s-a arătat că instanța de fond în mod greșit a validat poprirea câtă vreme executarea acestor titluri executorii a fost eșalonată pe 3 ani, iar în conformitate cu art.2 din același act normativ, în cursul termenului prevăzut de art.1 orice executare silită se suspendă de drept.
S-a arătat că mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualelor devalorizări a sumei datorate; proporționalitatea măsurii de eșalonare este un concept cu conotații variabile, jurisprudența Curții Constituționale și a CEDO fiind evolutivă. Tendința acesteia este de limitare a marjei de apreciere de care se bucură statul, fără însă ca prin aceasta să îi nege dreptul de a-și acorda un termen rezonabil în care să identifice mecanismele de plată și sursele de finanțare necesare.
Părțile nu au solicitat încuviințarea de noi probatorii.
Tribunalul D. prin decizia civilă nr.474 de la 21.10.2011 a respins apelurile declarate de apelanții C. DE A. DE S. D. și D.G.FP. D. în numele și pentru T. C. împotriva sentinței civile nr._/24.06.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimatul –creditor M. N..
Pentru a se pronunța astfel Tribunalul a reținut următoarele:
Cauzele invocate de instanța de fond potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului au aplicabilitate directă în speță, fiind pronunțate în materia executării unor obligații de plată stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în sarcina statului, cu referire expresă la protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității ceea ce implică obligația administrației de a se plia unei sentințe sau hotărâri pronunțate de o asemenea instanță.
În contextul procedurii de executare a unei obligații pecuniare stabilite în sarcina statului printr-o hotărâre definitivă și executorie, în mod legal, instanța de fond a făcut referire la jurisprudența CEDO în cazurile în care organele statului nu-și îndeplinesc obligațiile rezultate din hotărâri pronunțate împotriva lor.
Instanța de fond a reținut corect că legea internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului și a aplicat, cu prioritate, dispozițiile art. 6, raportat la jurisprudența constată a Curții, instanța analizând și condițiile în care o privare ar putea fi în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Este adevărat, așa cum au susținut și apelantele, că au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate purtând asupra O.U.G. nr. 71/2009, iar Curtea Constituțională a statuat că textul este constituțional, de exemplu, prin decizia nr. 1188/02.03.2010 publicată în M. Of. nr. 237 din 14 aprilie 2010.
Este adevărat și că, prin O.U.G. nr. 71/2009, s-a stabilit un cadru derogator de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii, însă dispozițiile acesteia contravin art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor proprii, întrucât îngrădesc executarea hotărârilor definitive care constată creanțe ale persoanelor fizice sau juridice împotriva statului și instituțiilor sale. Acestea tind să rupă justul echilibru care trebuie să existe între interesul general apărat și interesele individuale cu care vine în conflict, în detrimentul intereselor individuale.
Conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
Curtea de la Strasbourg este interpreta supremă a Convenției care se aplică direct în statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România, astfel că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, urmând ca judecătorul național să dea eficiență acesteia.
Articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se supune hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani.
Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere a dreptului creditorului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât statul are obligația pozitivă de a se plia hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale, întrucât statul nu poate să refuze, să omită, sau să întârzie în mod nerezonabil executarea unei asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat pentru întârziere.
Curtea Europeană a reamintit (Hotărârea Marii Camere din 22 iunie 2004, în Cauza Broniowski contra Poloniei) că, o atitudine din partea organismelor publice, care denotă o tentativă deliberată de a împiedica punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, tolerată sau chiar tacit aprobată de puterile executivă și legislativă ale statului, nu poate fi justificată prin nicio cauză de utilitate publică și nici prin interesul comunității în ansamblu. Dimpotrivă, ea este de natură să submineze credibilitatea și autoritatea puterii judecătorești și să compromită efectivitatea ei, punând o problemă de cea mai mare importanță în legătură cu nerespectarea principiilor fundamentale ale Convenției europene a drepturilor omului, înscrise în chiar preambulul acesteia.
Chiar dacă O.U.G. nr. 71/2009 a prevăzut o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, în mod legal, instanța de fond a reținut că dispozițiile acesteia contravin art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție întrucât tind să rupă justul echilibru care trebuie să existe între interesul general apărat și interesele individuale cu care vin în conflict.
Principul proporționalității, consacrat explicit sau implicit în instrumente juridice internaționale de majoritatea constituțiilor țărilor democratice, inclusiv în Constituția României în art. 53, este conceput în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca un raport just, echitabil, între situația de fapt, mijloacele de restrângere a exercițiului unor drepturi și scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual și interesul public.
În lumina jurisprudenței CEDO, se poate concluziona că, atât în situația în care un stat se bucură de imunitate de executare silită, cât și în situația în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Apelantele, prin cererea de apel, au invocat obligativitatea respectării dispozițiilor O.U.G. 71/2009, ori o asemenea critică este neîntemeiată față de incidența și aplicabilitatea în speță, cu prioritate, a dispozițiilor art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, motivul de apel potrivit căruia, OUG 71/2009 se încadrează in situația de excepție in care ingerința statului in drepturile patrimoniale ale cetățenilor este justificată, deoarece in cauza sunt întrunite toate cele 3 condiții ale unei asemenea situații de excepție - privarea de bun este prevăzuta de lege, urmărește un interes legitim si este respectata cerința proporționalității dintre interesul public care a dictat o asemenea măsura, modalitatea in care s-au restrâns drepturile cetățenilor si interesul privat al cetățeanului supus unei asemenea masuri, nu este nici real, nici conform cu situația de fapt.
Astfel, in cauza Bourdov contra Rusiei s-a rezolvat de către CEDO o situație similara, reclamantul beneficiind, de asemenea, de creanțe împotriva statului, creanțe care nu au fost onorate de Administrația financiara din cauza lipsei banilor in cont.
S-a stabilit cu acea ocazie ca "o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Sigur, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 (35). În cauză, reclamantul nu trebuia să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care viza repararea unei vătămări a sănătății sale, din pricina dificultăților financiare ale statului (36)."
Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. Autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
S-a statuat că autoritatea pârâtă avea obligația de a lua toate măsurile necesare, fie singură, fie în cooperare cu alte autorități responsabile federale sau locale pentru a se asigura că fondurile necesare erau disponibile în vederea executării obligației Statului.
Hotărârea prezintă importanță pentru că expune cu claritate obligația statului de a executa, din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa.
În acest context, s-a apreciat că existenta crizei mondiale care a stat la baza elaborării OUG nr. 71/2009 ar justifica in planul Convenției Europene a Drepturilor Omului neexecutarea obligațiilor bănești care îi revin statului fata de salariații din sistemul bugetar.
O asemenea susținere este lipsita de substanța si neconforma cu starea de fapt, întrucât a forța o persoană, în calitate de salariată a statului, sa suporte greutatea crizei mondiale prin neonorarea de către acesta din urmă a creanțelor pe care le are fata de ea atinge însăși substanța dreptului la proprietate al acesteia.
Astfel, amânarea plații de către stat a sumelor pe care i le datorează rupe justul echilibru care trebuie sa existe intre stat si cetățean, punând întreaga povara a crizei pe umerii acestuia si punându-l in imposibilitate de a-si onora, la rândul sau, datoriile sau chiar de a-și susține nevoile de întreținere proprii si ale familiei sale.
Ca atare, justificarea legalității ingerinței statului in dreptul de proprietate al cetățeanului prin incidenta crizei mondiale nu este una întemeiată și nu poate fi reținuta ca un motiv temeinic de reeșalonare a acestor plăți, statul trebuind sa găsească alte soluții de rezolvare a unei situații financiare dificile decât aceea de neonorare a obligațiilor sale sau, în subsidiar, onorarea lor, în mod eșalonat, în cadrul unei unității mari de timp raportat la momentul pronunțării titlului executoriu în favoarea creditorului beneficiar al unei sume de bani, în mod unitar, și nu fracționat.
In ce privește critica vizând neaplicarea deciziilor nr. 188/2010 si respectiv nr. 190/2010 ale Curții Constituționale ale României care au constatat că sunt constituționale prev. O.U.G. nr. 71/2009 se retine că, dacă legea internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, se aplică cu prioritate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a constatat că prima instanță, în mod legal, a verificat compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, față de circumstanțele concrete ale speței, cu dispozițiile art. 6 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudența constantă a CEDO în materia executării hotărârilor judecătorești care are o aplicare directă în dreptul intern
În lumina jurisprudenței CEDO deja menționate, se poate concluziona că, atât în situația în care un stat se bucură de imunitate de executare silită, cât și în situația în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
În condițiile în care art. 44 alin. 1 din Constituție garantează creanțele asupra statului și a lipsei dovedirii din partea instituției debitoare a demersurilor cu finalitate concretă pe care a încercat să le întreprindă pentru a îndeplini obligația de plată, susținerile recurentei privind întârzierea justificată în executarea hotărârii judecătorești, precum și cele privind intenția statului de a executa aceste hotărâri sunt neîntemeiate.
De altfel, pentru perioada 04.12.2008 (când s-a pronunțat decizia Curții de Apel ce constituie titlu executoriu) și până la apariția OUG nr. 71/17 iunie 2009, apelanta nu a furnizat nicio justificare pentru întârzierea executării.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs debitoarea C. de A. de S. D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului a arătat că potrivit prevederilor art. 460 alin. 1 Cod proc. civila, „Daca terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv in cazul in care, in loc sa consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, in termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia sa consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, in vederea validării popririi.
Arată că, potrivit prevederilor OUG nr. 71/2009, cu modificările si completările ulterioare, in cursul termenelor prevăzute in acest act normativ, orice procedura de executare silita se suspendă de drept. Astfel, sumele prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar urmează a fi plătite conform acestui act normativ.
Din textul de lege enunțat rezultă că la momentul la care i s-a comunicat adresa de înființare a popririi, terțul poprit trebuia să aibă obligația de a efectua poprirea. Ori, la acea dată, executarea silită era suspendată de drept, T. C. neavând obligația legală, ci dimpotrivă, fiindu-i interzis de lege să efectueze acte de executare cu privire la sumele respective.
În acest context, rezultă că o cerere de validare a popririi solicitată cu privire la un act de executare, respectiv poprirea, suspendat printr-o ordonanță de urgență este nlegală.
Arată că, referitor la motivarea deciziei pronunțate de către instanța de apel pe dispozițiile Convenție și ale jurisprudenței Curții de la Strassbourg, consideră ca, in mod greșit aceasta a respins apelul și a menținut sentința instanței de fond, întrucât actul normativ invocat in apărarea CAS D., atât la instanța de fond, cât si cea de apel, respectiv OUG nr. 71/2009, cu modificările si completările ulterioare este în concordanța cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
Aceasta afirmație este susținuta de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor Omului, conform cărora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Cu privire la noțiunea suspendării de drept a oricărei proceduri de executare silita dispusă prin OUG 71/2009 in raport cu norma si jurisprudenta comunitara, arătă ca actul normativ in cauză contravine acestora având in vedere aprecierile Curții in cazul "P. vs. România" potrivit cărora „omisiunea autorităților, fără o justificare prealabila, de a executa . o hotărâre definitivă pronunțată împotriva lor reprezintă o incalcare a dreptului de acces la o instanța, precum și a dreptului la respectarea bunurilor". Astfel, insasi promovarea actului normativ in cauza prin care se dispune plata eșalonată a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordare drepturi de natura salarială stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, constituie dovada certă a intenției statului de a pune in executare hotărârile judecătorești . și strict delimitat.
Consideră ca având în vedere asigurarea stabilității economice a tarii, statul a procedat corect promovând actul normativ in cauza si oferind in același timp o justificare prealabilă pertinentă cu privire la executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești. In raport cu cele arătate consideră că o încălcare a jurisprudenței comunitare s-ar fi produs daca statul rămânea indiferent, fără a promova actul normativ in cauza, neoferind astfel o justificare prealabila nepunerii in executare a hotărârilor judecătorești.
În aceeași ordine de idei, in cauza „Petro contra României" este subliniat faptul că întârzierea în executarea unei sentințe este imputabila autorităților care, in speța nu au furnizat nici o justificare valabilă pentru această ingerința suportata de reclamanți". Notorietatea crizei economice mondiale și implicit, naționale, oferă insa o justificare valabila întârzierii in executarea hotărârii judecătorești, fiind subliniată în însăși partea introductiva a OUG nr. 71/2009, cuprinzând motivarea necesitații cestui act normativ.
În acest context, nu putem vorbi nici despre un refuz, nici despre o intarziere nejustificată în executarea hotărârii judecătorești.
Recurenta mai arată că, referitor la situația de excepție la care face referire cauza „Brumărescu împotriva României”, cu privire la condițiile în care poate opera o astfel de măsură fără a se încălca prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, consideră că, în speța de față, sunt îndeplinite toate cele trei condiții, respectiv:
- privarea (în speță amânarea) este prevăzută de lege, fiind reglementată de OUG nr.71/2009, act normativ declarat constituțional de către Curtea Constituțională a României;
- privarea urmărește un interes legitim. Aceasta oferă posibilitatea plății drepturilor bănești într-un termen rezonabil, fără a afecta, în speța de față, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, respectiv fără a limita accesul asiguraților la servicii medicale și medicamente din cauza diminuării fondurilor cu această destinație;
- cerința proporționalității măsurii este indeplinita prin faptul că norma legală reglementează, raportat la interesul public, eșalonarea si nu exonerarea de la plata; in plus, pentru a inlatura situația în care persoana în cauză ar putea suporta o sarcină specială și exorbitantă (Cauza „Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei"), OUG nr. 71/2009 menționează si actualizarea debitului cu indicele de ir municat de Institutul N. de S..
Mai arată că, jurisprudența CEDO invocata in motivarea hotărârii nu face decât să sublinieze legalitatea, legitimitatea si proporționalitatea măsurii reglementate prin OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Recurenta mai arată că este de subliniat si faptul ca prin deciziile Curții Constituționale a României nr. 188/02.03.2010 și 190/02.03.2010, au fost respinse excepțiile de neconstitutionalitate ale prevederilor OU 71/2009, Curtea constatând ca acest act normativ urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - si păstrează un raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele folosite și obiectivul avut in vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești in cauza. De altfel, deciziile Curții Constituționale sunt motivate pe jurisprudenta CEDO, respectiv cauzele "Aspectele privind regimul lingvistic în școlile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Marckx împotriva Belgiei, 1979,Rasmussen, împotriva Danemarcei, 1984, Abdulaziz, Cabales si Balkandali impotriva Regatului Unit, 1985, Gagusuz, împotriva Austriei, 1996, Larkos impotriva Cipru, 1999, B. si alții impotriva Moldovei.
Arată recurenta că instanța nu a ținut cont de deciziile Curții Constituționale a României menționate mai sus si nu a făcut nici un fel de referire la acestea, fapt care consideră că a condus la soluționarea greșita a cauzei.
Din expunerea de motive menționată mai sus, rezultă ca prevederile art. 11 alin. 2 si art. 20 din Constituția României nu sunt aplicabile in prezenta cauza, nefiind vorba despre „neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte", și nr. 71/2009, cu modificările si completările ulterioare. În această situație, dreptul intern, respectiv dispozițiile OUG. nr. 71/2009, cu modificările si completările ulterioare au aplicabilitate in cauză și au fost înlăturate în mod nelegal de către instanța de fond.
Solicită admiterea recursului, modificarea atât a deciziei, cât și a sentinței Judecătoriei C. cu consecința respingerii cererii de validare a popririi înființate în dosarul de executare.
Analizând recursul formulat se constată că este fondat pentru următoarele considerente:
Prin art. 1 din OUG nr. 71/2009 s-a prevăzut că „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel … . În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.
Față de conținutul menționat al dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009 este indiscutabil că acest act normativ se aplică tuturor hotărârilor judecătorești prin care s-au stabilit drepturi de natura celor menționate, dacă acestea au devenit executorii cel mai târziu la 31 decembrie 2009, indiferent dacă executarea silită era sau nu încuviințată la o dată anterioară intrării în vigoare a ordonanței de urgență.
Instanța de recurs apreciază că, prevederile OUG nr. 71/2009 nu sunt contrare dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Articolul 6 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice litigiu privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. D. fiind faptul că executarea silită constituie o parte integrantă a unui proces civil, art. 6 protejează și dreptul de acces la executarea silită.
Instanța europeană recunoaște, însă, statelor care au aderat la CEDO o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor să răspundă exigențelor art. 6, atâta vreme cât limitările impuse nu ating chiar substanța dreptului.
Limitarea dreptului de acces la instanță este permisă dacă are un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
În speță, instituția debitoare nu a refuzat executarea silită, însă s-a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp.
O astfel de normă juridică reprezintă o ingerință a statului în dreptul creditorului de a obține executarea silită și prin aceasta, finalizarea procesului civil, dar este o ingerință care are un scop legitim acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică și este proporțională cu scopul urmărit.
Caracterul proporțional al limitării dreptului creditorului de a obține executarea hotărârii judecătorești rezultă din faptul că prin OUG nr. 71/2009 nu este negat dreptul la executare, ci doar eșalonată plata creanțelor în timp. Întârzierea rezonabilă a executării a fost admisă ca fiind posibilă (respectiv că nu încalcă art. 6 din CEDO) de instanța europeană în cauza Vasyl Petrovych Krapynytskly împotriva Ucrainei.
Nu s-a adus atingere în cauză nici dreptului creditorului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, deoarece prin alineatul 2 al aceluiași articolului se conferă statului dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.
Expunerea de motive la adoptarea OUG nr. 71/2009 relevă situația financiară dificilă a statului și argumentează eșalonarea plăților prin necesitatea protejării interesului general, astfel că sunt incidente dispozițiile Convenției Europene.
Totodată, dreptul de proprietate al creditorului asupra bunului constituit de creanța împotriva statului nu este negat, situație în care nu îi este atinsă substanța, sentința ce reprezintă titlu executoriu urmând a fi executată.
Față de acste considerente Curtea în temeiul disp.art.312 Cod pr.civilă va admite recursul și va modifica decizia recurată, va admite apelurile declarate de CAS D. și D. D. împotriva hotărârii primei instanțe și va schimba această hotărâre în sensul, respingerii cererii de validare poprire.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN N. LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de debitoarea C. DE A. DE S. D. împotriva deciziei civile nr. 474 din 21 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu creditorul M. N. și terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. ÎN N. ȘI PENTRU T. C..
Modifică decizia civilă recurată, și admite apelurile declarate de CAS D. și D. D. împotriva sentinței civile nr._ din 27.06.2011 pronunțată de Judecătoria C., schimbă această sentință și respinge cererea de validare porpire formulată de creditorul intimat M. N..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18 Ianuarie 2012
Președinte, D. S. | Judecător, M. P. | Judecător, T. Ț. |
Grefier, C. C. |
Red.jud.M.P..17.02.2012
3 ex/AS
j.a.R.S.G.
G.C.F.
j.f.A.P.
| ← Poprire asigurătorie. Decizia nr. 6425/2012. Curtea de Apel... | Fond funciar. Decizia nr. 8468/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
