Acţiune în constatare. Decizia nr. 156/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 156/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 06-02-2013 în dosarul nr. 5500/333/2008
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 156/2013
Ședința publică de la 06 Februarie 2013
Completul compus din:
Președinte: V. C.-S.
Judecător: C. A.
Judecător: C. T.
Grefier: A. H.
S-au luat în examinare cererile de recurs formulate de D. N. și de S. M. împotriva deciziei civile nr. 96/A din 26 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul V. – Secția Civilă, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat L. N. R. pentru recurentul – intimat D. N. și avocat O. A. Ș. pentru intimata – recurentă S. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul este la al șaselea termen de judecată, că se solicită judecata în lipsă, că recurentul – intimat D. N. a depus la dosar prin serviciul de registratură chitanța nr. ISXUC_ din 22.01.2013 în cuantum de 406 lei prin care face dovada achitării taxei judiciare de timbru și înscrisuri în susținerea recursului, duplicatul înscrisurilor fiind comunicat de instanță intimatei – recurente S. M. spre luare la cunoștință și că se solicită judecata în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat L. N. R. pentru recurentul – intimat D. N. având cuvântul, solicită admiterea recursului formulat de D. N., arătând că așa cum a precizat și la termenul anterior, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 teza a doua Cod procedură civilă. Astfel, recursul formulat face vorbire despre un act, respectiv despre convenția părților, tacită, pe care părțile au avut-o în vedere atunci când au edificat imobilul. Totodată recursul face referire și la declarația confirmare, convenția și declarația confirmare fiind actele juridice ce au primit o interpretare greșită dată de instanța de apel prin decizia pronunțată. Este evident faptul că intenția părților a fost aceea de a dobândi în coproprietate imobilul. S-a contribuit de către ambele părți cu bani și materiale la edificarea imobilului, fiind ilustrată voința părților de a edifica împreună un imobil care să fie în coproprietatea amândurora. Instanța de apel însă a interpretat greșit voința părților și nu a stabilit corect nici titularul dreptului de proprietate și nici caracterul bunului. O corectă aplicare a dispozițiilor legale ar fi impus o interpretare clară a dispozițiilor declarației confirmare și a convenției tacite a părților. Potrivit dispozițiilor legale, voința părților trebuie interpretată în sensul în care ar produce efecte juridice, nefiind de presupus că părțile au dorit a încheia un act care să nu producă efecte juridice, un act care să nu aibă finalitate, dorința părților fiind aceea de a edifica împreună un imobil care să fie proprietatea amândurora. Mama intimatei – recurenta S. M. a fost aceea care nu a dat curs dispozițiilor din procură și a realizat acte doar pe numele fiicei sale, deși voința părților rezulta din acte. Solicită admiterea recursului formulat de D. N., cu cheltuieli de judecată. Solicită amânarea pronunțării pentru a avea posibilitatea de a depune concluzii scrise și extras de cont.
Avocat O. pentru intimata – recurentă S. M. având cuvântul, susține că în recursul pârâtei critică sentința Tribunalului Iași de trimitere a cauzei spre rejudecare, pe motiv că instanța a omis să se pronunțe pe un capăt de cerere, apreciind că tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii.
Apărătorul arată că reclamantul a investit instanța cu o cerere prin solicită a se constata calitatea sa de coproprietar al construcției și partajarea construcției și dacă instanța nu constată calitatea de coproprietar să se constate că are un drept de creanță la edificarea construcției. Prima instanță a solicitat reclamantului să precizeze clar acțiunea și reclamantul a precizat clar că urmărește, conform procurii, să se constate doar calitatea de coproprietar al construcției și ieșirea din indiviziune.
Instanța de apel a reținut că prin ceea ce a făcut reprezentantul convențional al reclamantului în sensul precizării acțiunii, în fapt a renunțat la judecarea unui capăt de cerere, ceea ce nu se putea realiza fără un mandat în acest sens.
Apreciază eronată interpretarea tribunalului în sensul că instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere și că pricina trebuie trimisă spre rejudecare, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea soluției Tribunalului V. și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului V..
În ceea ce privește recursul reclamantului, avocat O. susține că nu se aduc critici de nelegalitate deciziei Tribunalului V., ci se critică temeinicia soluției pronunțate deoarece, susține reclamantul, s-a reușit dovedirea existenței unei convenții a părților în baza cărora ambele părți să devină proprietare pentru o construcție. S-a punctat pe convenția părților și pe o declarație confirmare care ar produce efecte juridice în legătură cu reclamantul și pârâta și pe faptul aportului financiar al reclamantului la edificarea construcției. Din perspectiva cenzurării situației de fapt, instanța reține că reclamantul a început edificarea unei construcții pe baza unui proiect și pârâta începe a contribui la terminarea construcției. Nu s-a putut demonstra însă că există o convenție a părților. Există o imposibilitate juridică ca părțile să devină coproprietare a construcției edificate pe terenul uneia, având în vedere că reclamantul este cetățean străin și nu poate dobândi un drept de proprietate asupra terenurilor din România decât la o dată ulterioară intrării României în Uniunea Europeană. Nu s-a precizat de către reclamant când a devenit proprietar al construcției. La momentul la care a întreprins demersul juridic, reclamantul a subliniat edificarea construcției în acel an însă era lipsit de capacitatea de a dobândi un teren, în speță dreptul de superficie asupra terenului. Solicită respingerea recursului formulat de D. N., fără cheltuieli de judecată.
Avocat L. N. pentru recurentul D. N. având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de S. M.. Arată că s-a invocat de către apărătorul intimatei – recurente că cetățenii străini nu ar avea posibilitatea dobândirii unui drept de proprietate asupra terenurilor, însă dreptul pe care îl dobândește cetățeanul străin ce este proprietarul unei construcții asupra terenului este un drept special de folosință și nu este posibil ca o restricție pe care legiuitorul o impune să fie interpretată excesiv pentru ca recurentului să îi fie imposibil să dobândească dreptul de proprietate asupra construcției. Acest punct de vedere a fost expus pe larg și în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. În ceea ce privește celelalte aspecte, apărătorul susține că prima instanță a omis a se pronunța cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, renunțarea la judecată neputând fi realizată de apărător în absența unui mandat special și autentic. Reclamantul a ratificat actele realizate de avocat L. în exercitarea mandatului său, apărătorul fiind mandatat și cu constatarea unui drept de creanță, instanța fiind investită și cu soluționarea acestui capăt de cerere, însă omițând să se pronunțe, motiv pentru care în mod corect cauza a fost trimisă spre rejudecare. Sarcina instanței era aceea de a decela intenția părților, aceasta fiind în sensul de a fi coachizitori și dacă se constată că nu aceasta ar fi fost voința părților, trebuie să se constate în favoarea reclamantului un drept de creanță.
Solicită respingerea recursului formulat de S. M..
La interpelarea instanței, susține că intimata S. M. are un copil, fiind stabilită paternitatea acestuia în sensul că D. N. este tatăl minorului.
Declarându-se dezbaterile închise,după deliberare,
CURTEA DE APEL:
Asupra recursurilor de față ;
Prin sentința civilă nr. 3538 din 14.10.2011 a Judecătoriei V. s-a respins cererea reclamantului D. N. în contradictoriu cu pârâta S. M.. Ia act de acordul părților privind compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că:
Prin contractul de donație autentificat sub nr. 1571 din 7.09.2005 pârâta S. M. a dobândit proprietatea asupra suprafeței de teren de 751,91 m situată în ., județul V., la data de 19.02.2007 fiind emisă autorizația de construire nr. 7 după ce în prealabil la data de 12.02.2007 a fost eliberat certificatul de urbanism nr. 10 – acte ce atestă edificarea construcției – locuință în .> Din probatoriul administrat în cauză nu reiese o convenție tacită sau expresă a părților litigante care să ateste executarea construcției și intenția ca imobilul să le aparțină în proprietate indiviză și că actul denumit ” declarație – confirmare ” autentificată sub nr. 1571 din 7.09.2005 atestă un aport financiar al reclamantului la edificarea construcției din localitatea Văleni, dar nu este suficient pentru a pretinde un drept de coproprietate asupra bunului imobil în condițiile în care nu există un act translativ de proprietate și ca atare se va respinge acțiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel D. N. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie cu privire la calea de atac ce se poate exercita împotriva sentinței de fond fiind recursul raportat la valoarea obiectului pretențiilor deduse judecății și că instanța de fond a soluționat doar capătul principal al acțiunii fără a se pronunța și asupra celui subsidiar pe care l-a formulat prin acțiune, dând astfel și o interpretare trunchiată probatoriului administrat în cauză, reținându-se astfel o altă situație de fapt decât cea reală, hotărârea pronunțată fiind nelegală și netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 96/A din 26.06.2012 a Tribunalului V. s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimata S. M.. Admite apelul formulat de D. N. împotriva sentinței civile nr. 3538 din 14.10.2011 a Judecătoriei V. pe care o anulează în parte. Trimite spre rejudecare primei instanțe capătul de cerere privind constatarea dreptului de creanță de 110.000 euro actualizat cu rata inflației la care se adaugă sporul de valoare determinat de valoarea casei. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare prezentei decizii. În baza art. 19 din OUG nr. 51/2008 suma de 8909 lei reprezentând diferență taxă judiciară de timbru de la plata căreia a fost scutit apelantul rămâne în sarcina statului. Respinge cererile apelantului și intimatei privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că:
Excepția inadmisibilității invocată de intimată este nefondată deoarece dreptul apelantului reclamant de a sesiza instanța de judecată, motivat de imposibilitatea de a dobândi astfel dreptul de proprietate este legal, urmând o procedură instituită de lege și formulând o acțiune în baza unei norme legale, care permite acestuia să se adreseze instanței pentru apărarea și valorificarea drepturilor sale, acțiunea nu poate fi considerată inadmisibilă.
Contrar celor susținute de apelant, prima instanță a interpretat corect actul juridic dedus judecății și a apreciat în mod judicios probatoriul administrat în cauză.
Se reține astfel, că în cazul bunurilor coachiziționate concubinii nu beneficiază de prezumția de comunitate asupra bunurilor prevăzute de art. 30 din fostul Cod al familiei, dispoziții ce se aplică numai bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, astfel încât ei nu sunt considerați în baza legii proprietari în devălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul conviețuirii lor. Aceasta nu împiedică însă constatarea pe baza convenției lor, expresă sau tacită, că bunurile s-au dobândit pentru a fi proprietatea lor indiviză, în funcție de contribuția fiecăruia, indiferent pe numele căruia dintre ei a fost achiziționat bunul, fiind îndreptățiți fiecare, să facă dovada, potrivit dreptului comun, că a dobândit bunul prin contribuția materială comună sau majoritară a unuia dintre ei.
În speță, în mod temeinic și legal, prima instanță a constatat inexistența voinței părților și nici a unei convenții care să ateste executarea construcției și intenția ca imobilul să le aparțină în proprietatea indiviză.
Astfel, singura dovadă invocată în sprijinul afirmației referitoare la voința comună invocată de apelant o reprezintă procura autentificată sub nr. 1571 din 7.09.2005, care, pe de o parte nu dovedește o astfel de intenție, iar pe de altă parte nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză în sensul existenței acestei voințe comune.
În actul autentic menționat intimata nu recunoaște vreo intenție comună ci atestă că a beneficiat de sprijinul financiar al apelantului .
Tribunalul reține astfel că, în mod temeinic și legal, instanța de fond a respins capătul de cerere referitor la ieșirea din indiviziune.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la nesoluționarea capătului subsidiar al cererii se apreciază că acesta este întemeiat. Din analiza cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a solicitat instanței ca în subsidiar să constate existența unui drept de creanță pentru suma de 110.000 euro reactualizată la prețul inflației. Urmare a precizării formulate la data de 22.05.2009 instanța a luat act că apărătorul reclamantului a renunțat la subsidiar fără să fi fost prezentat în acest sens un mandat special dat de reclamant.
În aceste condiții, cu încălcarea dispozițiilor art. 69 alineat 1 Cod procedură civilă instanța de fond în mod greșit a luat act de renunțarea la acest capăt de cerere.
În aceste condiții instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere referitor la existența dreptului de creanță, atrăgând incidența dispozițiilor art. 297 alineat 1 Cod procedură civilă privându-l pe reclamant de beneficiul dublului grad de jurisdicție, ceea ce a produs o vătămare a apelantului ce nu poate fi remediată decât prin anularea parțială a sentinței de fond și trimiterea cauzei sub acest aspect spre rejudecare primei instanțe.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul D. N. criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 punctele 8 și 9 Cod procedură civilă, în sensul că instanța de apel a dat o interpretare greșită actelor juridice din cauză, precum și voinței reale a părților de a edifica împreună un imobil care să fie proprietatea amândurora, printr-o analiză trunchiată a probelor administrate, hotărârea astfel pronunțată fiind nelegală și dată cu aplicarea greșită a legii.
Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs pârâta S. M. criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 punctul 5 Cod procedură civilă, nefiind analizate apărările sale din întâmpinare, precum și pentru cele prevăzute de art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă în sensul că atât timp cât reclamantul prin apărătorul său și-a precizat acțiunea formulată, nu se mai poate reține că prima instanță nu a analizat și capătul subsidiar din acțiune, aceasta nefiind investită cu o astfel de cerere, hotărârea pronunțată fiind nelegală.
Recursurile sunt nefondate.
Verificând actele și lucrările dosarului, instanța de recurs reține că:
Prin cererea introductivă de instanță reclamantul D. N. a chemat în judecată pe pârâta S. M. pentru a se constata în principal dobândirea în coproprietate cu aceasta a unui imobil casă P+E+M, garduri și anexe situate în ., județul V., având o contribuție de 80 %, iar pârâta de 20 % și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra acestui imobil ca urmare a unei relații de concubinaj pe care a avut-o cu pârâta începând din 2003, moment în care au hotărât edificarea unei case de locuit în coproprietate, contribuind cu suma de 110.000 euro, acceptând totodată ca toate actele să fie eliberate pe numele pârâtei care a dobândit prin donație terenul de 751 mp, iar în subsidiar, constatarea unui drept de creanță în sumă de 110.000 euro pe care a investit-o în construirea casei, reactualizată la nivelul inflației la care să se adauge sporul de valoare determinat de valoarea casei, cu obligarea pârâtei la plata acestor sume.
Stabilirea regimului bunurilor dobândite de oricare dintre concubini în timpul conviețuirii nu le conferă calitatea de coproprietari deoarece concubinajul nu implică în mod necesar o avere comună.
De aceea, dobândirea bunurilor prin contribuție comună trebuie dovedită, fiind de principiu că partea care pretinde că bunurile dobândite în timpul concubinajului formează proprietatea comună, sub forma coproprietății, trebuie să facă dovada contribuției sale.
Or, în cauză, așa cum corect au reținut ambele instanțe, nu a rezultat existența voinței părților sau a unei convenții tacite sau exprese a părților litigante care să ateste executarea construcției și intenția ca aceasta să le aparțină în proprietate indiviză.
Singura dovadă concretă invocată de apelant în sprijinul afirmației sale referitoare la voința comună o reprezintă acea declarație – confirmare autentificată sub nr. 1571/7.09.2005 dată de intimata pârâtă S. M., dar care atestă doar sprijinul financiar de care a beneficiat din partea reclamantului la edificarea construcției în litigiu în sumă de 100.000 euro.
Prin urmare, în mod corect tribunalul a statuat faptul că prima instanță a procedat la o corectă și judicioasă apreciere a întreg probatoriului administrat în cauză, în sensul nedovedirii vreunei intenții comune a părților de a construi împreună imobilul în litigiu, sub acest aspect criticile formulate de recurentul D. N. nu sunt fondate.
Nici criticile formulate de recurenta S. M. nu sunt fondate.
Din analiza cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a solicitat instanței ca în subsidiar să constate existența unui drept de creanță de 110.000 euro reactualizat la nivelul inflației la care să fie obligată pârâta să i-l plătească.
Este de principiu că renunțarea la drepturile deduse judecății se poate face numai de titularul acțiunii personal sau în temeiul unei procuri speciale, mandatul de reprezentare juridică dat avocatului, respectiv o procură generală de reprezentare, neputând-o suplini, deoarece renunțarea la judecată este un act de dispoziție.
În atare condiții, în mod corect și legal instanța de apel a constatat că prima instanță nu s-a pronunțat și asupra capătului de cerere subsidiar referitor la existența dreptului de creanță invocat de reclamant și ca atare fiind incidente dispozițiile art. 297 alineat 1 Cod procedură civilă impune trimiterea cauzei spre rejudecare, sub acest aspect criticile recurentei nefiind fondate.
Pentru considerentele expuse, raportate la motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă, urmează a se respinge recursurile formulate de D. N. și S. M. împotriva deciziei civile nr. 96/A din 26.06.2012 a Tribunalului V. pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de D. N. și S. M. împotriva deciziei civile nr. 96/A/2012 din 26.06.2012 pronunțată de Tribunalul V. – Secția civilă, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi 06 Februarie 2013.
Președinte, V. C.-S. | Judecător, C. A. | Judecător, C. T. |
Grefier, A. H. |
Redactat A.C.
Tehnoredactat A.H.
02 exemplare/6 martie 2013
Tribunalul V.: D. C.; Ț. M. C.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1456/2013. Curtea de Apel IAŞI | Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... → |
|---|
