Obligaţie de a face. Decizia nr. 53/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 53/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 39406/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 53/2015
Ședința publică de la 20 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. G.
Judecător G. P.
Judecător C. P.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare cererile de recurs formulate de către C. P. și de către C. G. și C. B. N. împotriva deciziei civile nr. 516 din 19.06.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, având ca obiect obligație de a face.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc la data de 13 ianuarie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte din prezenta, și când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise la dosar, pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, 20 ianuarie 2015.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 9739/25.06.2013 Judecătoria Iași a admis în parte acțiunea formulată de C. P. în contradictoriu cu C. G. și C. B. N. și a obligat pârâții să execute stratul de uzură din beton sau asfalt al căilor de acces către construcția amplasată pe terenul achiziționat de reclamant de la pârâți.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant cu privire la penalități și au fost obligați pârâții să achite reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A fost respinsă cererea pârâților privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că reclamantul C. P. a încheiat cu pârâții C. N.-B. și C. G. contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 976 la 27.05.2006 de notarul public I. N., prin care pârâții au vândut reclamantului – cumpărător terenul, categoria arabil, in suprafață totală de 1086 mp, situat în intravilan mun. Iași, ..n., sector cadastral 26 intabulat în Cartea Funciară nr._ a mun. Iași.
Totodată, pârâții au înstrăinat reclamantului și cotele indivize din terenurile având destinația căi de acces.
Potrivit dispozițiilor contractuale, pârâții s-au obligat ca, până la data de 01.08.2006, să asigure accesul camioanelor și utilajelor necesare pentru construirea unei locuințe și ca, până la data de 31.12.2006, să depună toate diligențele în vederea racordării terenului la toate utilitățile necesare.
În situația în care obligația nu poate fi adusă la îndeplinire parțial sau total în termenul stabilit, datorită firmelor furnizoare de utilități menționate mai sus, sau neobținerii aprobărilor necesare, termenul se suspendă pe toată perioada cât vânzătorii sunt împiedicați să îndeplinească aceste obligații.
Totodată, reclamanții s-au obligat să construiască stratul suport, format din pietriș, pentru căile de acces până la data de 11.04.2007, nerespectarea termenelor menționate ducând la plata penalităților de către vânzători către cumpărător, respectiv 0,1% pe zi din prețul achitat, până la îndeplinirea obligațiilor asumate.
Reclamantul a susținut că pârâții nu și-au respectat obligația privind executarea stratului de uzură al căilor de acces din beton sau asfalt până la sfârșitul anului 2009.
Pârâții au recunoscut, prin întâmpinare, că nu au realizat stratul de uzură deși reclamantul le-a solicitat acest lucru, dar au pretins că executarea stratului de uzură s-ar fi impus doar în situația în care solicitarea ar fi fost făcută de 2/3 din numărul coproprietarilor până la data de 31.12.2009.
Din prevederea contractuală menționată anterior a rezultat fără echivoc faptul că pârâții și-au asumat obligația față de reclamant de a executa stratul de uzură până la data de 31.12.2009, nefiind necesar acordul a 2/3 din coproprietari decât în situația în care s-ar fi dorit realizarea stratului suport mai devreme de această dată. În ce privește termenul stabilit de părți, s –a apreciat că acesta este unul suspensiv, având ca efect amânarea îndeplinirii sau executării obligației afectate de acest termen.
În plus, acest termen amână începutul exercitării dreptului subiectiv, prescripția dreptului la acțiune începând să curgă de la data împlinirii termenului.
Referitor la cererea reclamantului privind penalități, instanța a constatat că, din dispozițiile contractului, nu rezultă ca părțile să fi prevăzut penalități pentru neîndeplinirea obligației constând în executarea stratului de uzură. În același paragraf din contract în care a fost inserată această obligație, părțile au prevăzut în sarcina pârâților executarea și a altor obligații afectate tot de termene suspensive, stabilind apoi că nerespectarea termenelor menționate conduce la plata unor penalități de către vânzător.
Din topografia textului, astfel cum au fost prevăzute obligația ce face obiectul cauzei și clauza penală, a rezultat că plata penalităților este atrasă numai de nerespectarea obligațiilor indicate anterior clauzei penale nu și de cele menționate ulterior acesteia.
S- a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 969 Cod civil, aplicabile la data încheierii convenției.
Astfel, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligației.
Cum pârâții au recunoscut expres neîndeplinirea obligației privind executarea stratului de uzură, asumată de aceștia prin contract, reclamantul este îndreptățit la a dobândi ceea ce pârâții s-au obligat.
Prin decizia civilă nr. 516 din19 iunie 2014 Tribunalul Iași a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel formulată de pârâții C. G. și C. N. B. împotriva sentinței civile nr. 9739/25.06.2013 a Judecătoriei Iași.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C. P. împotriva sentinței civile nr. 9739/25.06.2013 a Judecătoriei Iași pe care a păstrat-o.
Pentru a decide în acest sens, tribunalul a reținut că, deși art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă, dă dreptul unui intimat să formuleze apel chiar și după ce termenul său de apel expirase, totuși interpretarea acestui text trebuie să fie riguroasă pentru a deservi adevăratul scop avut în vedere de legiuitor și pentru a nu da naștere unor abuzuri sau inechități.
Astfel, acest instrument al aderării la apel dă dreptul unui reclamant, căruia i s-a admis doar în parte cererea sau unui pârât, care a fost obligat parțial la îndeplinirea unei obligații, să repună în discuție și restul dreptului/restul obligației cu privire la care nu a avut câștig de cauză, atunci când și adversarul său printr-un apel urmărise satisfacerea întregii creanțe. Ambele cereri însă (atât cererea principală, cât și cererea de aderare) au în vedere același capăt de cerere, admis doar parțial.
Cererea de aderare la apel din cauza de față nu a putut fi primită întrucât ea vizează un alt capăt de cerere decât cel avut în vedere de cererea principală, cu privire la care intimații ar fi putut introduce un apel principal; cu alte cuvinte,prin apelul principal introdus de reclamant, intimații nu au fost în nici un fel provocați cu privire la capătul de cerere pe care se întemeiază cererea de aderare.
Astfel, s - a reținut că este necesar ca cererea de aderare la apel să se refere la aceleași aspecte pe care apelantul principal le repune în discuția instanței de control, aspecte pe care apelantul aderent nu le-ar mai fi pus în discuție dacă nu ar fi fost provocat prin apelul principal.
A accepta că o cerere de aderare la apel poate fi introdusă în orice condiții, chiar fără nicio legătură cu obiectul cererii principale de apel, ar crea mari dezechilibre și inegalități între părți.
Pentru aceste motive, instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel.
În ce privește apelul reclamantului, instanța a constatat că câmpul de aplicare al clauzei penale este clar și că în mod corect prima instanță a apreciat că nu se impune audierea unor martori sau administrarea unor interogatorii, de vreme ce interpretarea rezultă cu prisosință din text, iar sensul urmărit de apelant este mai degrabă de a adăuga la contract decât de a interpreta.
Astfel topografia textului și interpretarea gramaticală a dispozițiilor contractuale fac evident faptul că clauza penală viza doar obligația de executare a stratului suport, nu și a stratului de uzură.
Clauza penală este cuprinsă la finalul frazei care se referă la obligația de executare a stratului suport. Obligația referitoare la stratul de uzură nu face referire la nici o clauză penală. Locul în care este așezată clauza penală în economia întregului contract face evident faptul că clauza penală nu este aplicabilă întregului contract ci doar obligației pe lângă care este prevăzută.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât C. P., cât și pârâții C. G. și C. N. B..
Reclamantul, C. P., susține că decizia tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă .
În dezvoltarea motivelor de recurs, el susține că, respingând, ca nefondat, apelul, instanța de apel nu a ținut cont de următoarele aspecte:
1. Faptul că actus interpretandus estpotius ut valeat quam ut pereat, pe cale de consecință clauzele contractului fiind lege între părți, trebuie interpretate în sensul aplicării lor în conformitate cu voința reală ce a intervenit între respectivele părți, iar nu interpretate ulterior în sensul neaplicării acestora (art. 977 vechiul Cod Civil)
Interpretarea unui contract ar trebui să fie operațiunea prin care se determină înțelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voință a părților, în strânsă corelație cu voința lor internă. Interpretarea apare a fi necesară atunci când insuficiența, de orice natură, a clauzelor creează dificultăți în determinarea exacta a înțelesului contractului, iar insuficiența clauzelor poate îmbrăca multiple înfățișări: fie poate decurge dintr-o conciziune excesivă a termenilor, dintr-o greșită exprimare sau redactare, sau din contradicția existentă între manifestarea expresă de voință și voința internă a părților.
Revine, așadar, părții interesate sarcina de a dovedi că voința reală este alta decât cea care s-a reușit a se exprima în cuvinte. Această probă se va putea face atât cu elemente intrinseci contractului, cat și cu elemente extrinseci — respectiv dovada împrejurărilor în care s-a încheiat contractul, a tratativelor și discuțiilor care au fost purtate etc.
Astfel, în mod greșit, atât instanța de fond, cât și cea de apel au respins, ca neutile soluționării prezentei cauze, proba cu interogatoriu și proba testimonială, probe ce ar fi venit în ajutorul clarificării înțelesului unui act redactat în mod interpretabil.
Consideră recurentul că nu s-a dat valoare principiului aflării adevărului prin orice mijloace legale, în scopul descoperirii adevărului și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor.
Motivarea unei sentințe civile în baza unui singur înscris ce lasă loc interpretării nu apare a fi suficientă în lumina principiului mai sus menționat și nu poate fi de natură a ajunge la o concluzie care să înfățișeze faptele așa cum s-au petrecut ele în realitatea obiectivă.
Prin urmare, în scopul aflării voinței reale a părților din momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, se impune a se continua cercetarea judecătorească, administrându-se restul probatoriului disponibil și reaprecierii materialului probator administrat în fața primelor două instanțe.
2. Nicăieri în cuprinsul paragrafului prin care se detaliază obligațiile diverse pe care și le-au asumat vânzătorii în momentul perfectării contractului nu se specifică faptul că penalitățile de 0,1 % nu sunt aplicabile și în cazul stratului de uzură al căilor de acces, obligație care, întocmai ca celelalte, dispune de un termen suspensiv și care este integrată în totalitatea obligațiilor reținute în sarcina pârâților.
Astfel, printr-o interpretare pur gramaticala a textului, mențiunea „nerespectarea termenelor menționate ducând la plata penalităților de către noi, vânzătorii către cumpărător, respectiv 0,1% pe zi din prețul achitat până la îndeplinirea obligațiilor asumate ", din paragraful ce reglementează obligațiile pe care și le asumă vânzătorii, nu exclude sub nici o formă obligația executării stratului de uzură al căilor de acces, așa cum nu a exclus nici obligația asigurării accesului camioanelor și al utilajelor și nici obligația racordării terenului la toate utilitățile necesare.
În mod evident, intenția pârtilor în momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare a vizat finalizarea executării unui „drum de acces” către construcția amplasată pe terenul achiziționat de către reclamantul-apelant de la pârâții-intimați, înțelegând prin aceasta atât turnarea stratului suport format din pietriș, cât și al celui de uzură format din beton sau asfalt, primul (respectiv stratul suport) reprezentând doar etapa inițială a unei lucrări de construcție pentru un drum de acces. De aici derivă și cele două termene suspensive distincte, respectiv:
- cel pentru stratul suport stabilit până la 11.07.2007;
- cel pentru stratul de uzură stabilit până la sfârșitul anului 2009, așa cum însăși instanța de fond în mod corect și temeinic a reținut.
Topografia textului - la care fac trimitere instanțele - nu își găsește relevanța în soluționarea acestui capăt de cerere, întrucât ultima frază din paragraful dedicat obligațiilor și a clauzei penale aferente neîndeplinirii acestora are drept scop crearea unei posibilități de urgentare a finalizării drumului de acces, prin turnarea stratului de uzură anterior termenului stabilit la sfârșitul anului 2009, dacă cel puțin 2/3 dintre proprietari ar fi solicitat acest lucru, fără ca din înțelesul frazei respective să se deducă faptul că neîndeplinirea obligației în sine nu ar face obiectul clauzei penale.
Mai mult decât atât, părțile contractante au agreat stabilirea unor termene distanțate în timp pentru realizarea celor două etape din lucrarea de execuție a căii de acces, prin prisma faptului că executarea concomitentă ar fi periclitat, pe termen lung, integritatea stratul de uzură al drumului, datorită împrejurării că în zona respectivă încă se efectuau lucrări de construcție cu utilaje grele ce l-ar fi putut deteriora.
Tocmai de aceea, riscul ca stratul de uzură să fie turnat anterior sfârșitului anului 2009 (termen limită pentru finalizarea tuturor construcțiilor) a fost lăsat la latitudinea unui procent dintre proprietari. Singurul aspect de topografie textuală ce ar trebui luat în considerare este acela al alipirii acestei ultime fraze aceluiași paragraf ce însumează totalitatea obligațiilor și penalităților aferente neîndeplinirii lor.
Mai mult decât atât, dând dovadă de rea credință, partea adversă a pretins în fața instanțelor ca stratul suport a fost turnat, însă, in realitate, acesta nu există nici în prezent, după cum se poate vedea din planșele foto depuse la dosar.
Susține recurentul că acest aspect ar fi putut fi probat și clarificat cu ajutorul administrării unui interogatoriu în cauză.
Înainte de a semna contractul, reclamantul a insistat asupra includerii penalităților pentru neîndeplinirea obligațiilor din contract, în special a celei ce viza construirea drumului de acces.
Mai mult decât atât, problema pavării drumului si, mai ales, a stratului de uzura a fost discutată in mod special. La negocieri, reclamantul a subliniat faptul că, în afară de teren, el plătește o suma considerabilă pentru pavarea drumului, sub forma cumpărării părții indivize de 126 mp.
Reclamantul recurent susține că a cerut să se includă în contract, așa cum era prevăzut și în PUZ, obligativitatea pavării drumului atât cu strat suport, cât și cu strat de uzură format din asfalt sau beton și plata penalităților în caz de nerespectare a acestei obligații; întrucât aceste prevederi nu au fost incluse in contract, reclamantul a refuzat să-1 semneze și a vrut sa renunțe la cumpărarea terenului.
Învederează reclamantul că a fost contactat ulterior de către vânzători, care au acceptat atât includerea penalităților în cazul nerespectării obligațiilor din contract, cât și cerințele cumpărătorului cu privire la stratul de uzură. Contractul a fost redactat în forma sa finală a doua zi.
În afară de celelalte obligații referitoare la utilități și canalizare, s-a convenit că pavarea drumului se va face în două etape după cum se menționează în contract.
Astfel, prima etapa consta în executarea stratului suport pentru accesul mașinilor mici, pentru a nu se împotmoli în noroi.
A doua etapă urma să fie executată mai târziu, deoarece camioanele grele - folosite la construirea caselor aferente la drum - ar fi putut deteriora stratul de uzura. Vânzătorii au propus termenul de 11.07.2007 pentru executarea stratului suport si termenul de 31 decembrie 2009 pentru executarea stratului de uzura.
Reclamantul a fost de acord cu primul termen pentru stratul suport, dar a insistat pentru executarea mai devreme a stratului de uzura. Astfel, în cazul în care vecinii și-ar fi construit casele înainte de termenul propus de către vânzători nu mai exista riscul ca acest strat să fie afectat de camioanele grele și, prin urmare, stratul de uzura putea fi turnat mai devreme.
S-a convenit că dacă două treimi dintre vecini doresc să se facă stratul de uzura înainte de termenul de 31 dec. 2009, acest termen să fie devansat.
Dar termenul de 31 dec. rămânea o obligație necondiționată de executare a stratului suport. Fraza: „Stratul suport va fi executat pana la data de 31 dec 2009 sau mai devreme dacă două treimi din vecini cer acest lucru" indică clar faptul că sunt două termene și anume: termenul final, 31 decembrie 2009, care este necondiționat, și o data, înainte de acest termen, condiționată de cererea a două treimi din vecini, datorită motivelor arătate mai sus.
După semnarea contractului, dl. C. a promis constant că va pava drumul, însă a solicitat în mod repetat amânări, afirmând că urma să primească bani din vânzarea altor terenuri, iar mai apoi că are conturile blocate de DNA etc., profitând astfel de înțelegerea apelantului. Astfel, s-a ajuns în situația în care celelalte obligații din contract au fost prescrise după trei ani, dar nu și obligația de a face stratul de uzura a drumului de acces.
Cu privire la penalități, în cazul neexecutării pavării drumului a fost menționată în contract penalitatea pentru stratul suport și nu s-a mai menționat încă o data și la stratul de uzură. Intenția a fost de a se penaliza vânzătorii în cazul neexecutării pavării drumului care trebuie să conțină atât stratul suport, cât și stratul de uzură. Ambele straturi fac parte din aceeași lucrare de pavate și reprezintă doar etape de execuție a acesteia. Aceste etape aveau termene diferite datorită necesității protejării stratului de uzură.
Prin urmare, numai menționarea termenelor, care sunt diferite, era necesar să se face separat în contract.
Trebuie remarcat faptul că în contract sunt prevăzute penalități pentru fiecare lucrare separată (canalizare, racordarea la gaz, la rețeaua electrica etc.)
Este clar ca intenția prevederilor contractului a fost de a obliga vânzătorul să-și respecte fiecare obligație asumată, inclusiv pavarea drumului prin aplicarea penalităților, în caz contrar.
Nu există nicio clauză care să elimine penalitățile pentru nerespectarea obligațiilor contractuale ale vânzătorilor. Dacă neexecutarea stratului de uzură n-ar fi impus penalități, acest lucru ar fi trebuit să se menționeze separate, însă nu există nicio clauza în acest sens. Astfel, în lipsa unei excepții la penalitățile aplicabile, conform contractului, care să fie special menționată și datorită faptului că pavarea drumului reprezintă o singura lucrare care include atât stratul suport cât și stratul de uzură, este evident că nu se pot exclude penalități pentru neexecutarea stratului suport.
3. Instanța de apel nu a analizat precizările și înscrisurile depuse la dosarul cauzei
În acest sens, recurentul afirmă că motivarea instanței de fond se bazează strict pe informațiile din cererea de chemare în judecată, respectiv apel, și cele reținute prin sentința civilă a instanței de fond, neanalizând nici un argument cu care a încercat să demonstreze situația reală la care face referire, nici precizările ulterioare formulate, în care venea cu explicații bazate pe temeiuri de lege care să certifice care sunt limitele acțiunii și cum își poate demonstra cerințele.
Solicită recurentul ca instanța de recurs să analizeze toate precizările sale, precum și înscrisurile depuse la dosar și să pronunțe o hotărâre care să țină seama de conținutul înscrisurilor administrate în cauză.
4. Cu toate că în fața instanței de apel s-au prezentat toate aceste motive obiective și legale pe care s-a și întemeiat acțiunea introductivă, aceasta instanță, prin decizia civilă recurată, vine cu o „motivare" formată din două paragrafe, sumara, confuză, în deplină contrarietate cu considerentele reținute în cadrul hotărârii, și care, echivalează cu o nemotivare a deciziei.
Faptul că instanța de apel nu face referire la fiecare problemă de interpretare ridicată, cu argumentarea proprie a soluției reținute, faptul că în mod greșit se reține că instanța „din oficiu" a ridicat excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel a intimaților, când acesta excepție a fost invocată de către reclamant prin întâmpinarea depusă la cererea de aderare la apel, inițial fiind apreciată de aceeași instanță drept o excepție eronat, faptul că instanța nu s-a pronunțat în privința stabilirii unui termen până la care intimații să fie obligați a realiza drumul de acces, cu toate că s - a cerut acest lucru prin intermediul căii de atac a apelului și, nu în ultimul rând, faptul că nu s-a dat valoare principiului aflării adevărului și a voinței reale a părților, prin respingerea probatoriului concludent propus, ce ar fi făcut posibilă clarificarea înțelesului avut în vedere la momentul redactării unui contract interpretabil nu fac decât să întărească concluzia clară a emiterii unei hotărâri netemeinice și nelegale, subiectivă și derizorie.
C. G. și C. N. B. critică decizia tribunalului pentru motivul înscris în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că instanța de apel a greșit fundamental în aplicarea dispozițiilor legale în materia instituției aderării la apel.
Prin interpretarea restrictivă dată dispozițiilor cuprinse în art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă, aceasta a nesocotit drepturi legitime recunoscute recurenților de normele procedurale civile, cauzând, în mod nejustificat, o gravă vătămare intereselor acestora.
Recurenții pârâți consideră că cererea formulată respectă rigorile art. 293 Cod procedură civilă sub aspectul calității părților, al termenului și al obiectului cu care aceștia au înțeles să investească instanța de control judiciar.
Pentru a fi admisibilă, o cerere de aderare la apel trebuie să fie formulată de intimat, să cuprindă toate elementele unui apel principal, să fie depusă cel târziu până la prima zi de înfățișare, să păstreze limitele învestirii inițiale a instanței și să tindă la modificarea cel puțin în parte a sentinței apelate.
Toate aceste cerințe sunt îndeplinite în cauză. Cererea a fost depusă de intimați în termen legal, ea respectă limitele învestirii instanței și prin ea se tinde la modificarea sentinței apelate în sensul și limitele precizate.
Textul procedural nu impune vreo limitare a obiectului cererii de aderare. Poate fi solicitată schimbarea sentinței numai cu privire la un singur capăt de cerere (cel admis reclamantului în contra intereselor legale ale intimaților), atât timp cât sunt păstrate limitele învestirii instanței.
Instanța de apel a apreciat ca inadmisibilă cererea de aderare la apel, reținând fără vreun suport legal că sfera de aplicare a art. 293 Cod procedură civilă trebuie să se rezume,în mod imperativ, numai la cazul în care instanța de fond admite în parte o pretenție, producând în egală măsură satisfacție și nemulțumire ambelor părți litigante.
Astfel, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispoziția procedurală arătată, a limitat în mod nejustificat sfera de aplicare a acestei instituții de drept procesual civil și a adăugat în mod nepermis la textul de lege condiții suplimentare de exercitare a acestei forme de apel, dincolo de voința clar exprimată de legiuitor.
Art. 293 Cod procedură civilă permite părții care justifică un interes personal să formuleze cerere care să aibă ca obiect critici asupra oricărui aspect supus judecății în fața primei instanțe. El nu poate avea pretenții noi în cererea de aderare, cadrul inițial al acțiunii urmând a fi respectat cu strictețe.
Prin urmare, orice critică adusă pe calea aderării la apel și care respectă cadrul inițial al învestirii instanței este admisibilă, iar instanța este obligată să judece în fond cererea.
Încălcând principiul de interpretare legislativă ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, instanța de apel face o interpretare care adaugă alte condiții de exercitare la condițiile legale limitativ prevăzute de lege.
Prin această nepermisă adăugare la lege, instanța limitează drastic și nejustificat sfera de aplicare a acestei instituții.
Ipoteza unica de admisibilitate reținută de instanța de apel, respectiv cea în care instanța de fond ar fi admis în parte un capăt de cerere, iar în apel ambele părți litigante formulează apel (unul pe cale principală și altul pe cale incidentală) privitor la acel capăt de cerere, este doar unul din cazurile ce pot apărea în aplicarea art. 293 Cod procedură civilă.
Ipoteza reținută în considerente este corectă, însă nu este singura, aplicarea restrictivă a instanței fiind una abuzivă, în contra intereselor și drepturilor legitime ale intimaților apelanți.
C. P. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de către intimații-recurenți C. G. și C. N. B., ca nefondat, deoarece
instanța de apel a reținut în mod temeinic și corect inadmisibilitatea cererii de aderare la apel formulată de către aceștia.
Astfel, în mod temeinic, instanța de apel a reținut că cererea de aderare la apel formulată în dosar nu poate fi primită în orice condiții, chiar fără a avea nici o legătură cu obiectul cererii principale de apel, fapt ce în mod evident ar crea dezechilibre și inegalități între părți.
Totodată, conform doctrinei și a dispozițiilor legale în materie, dacă la instanța de fond s-a admis în parte cererea reclamantului și pârâtul a fost obligat la ducerea la îndeplinire a unui capăt de cerere, interesul de a exercita calea de atac a apelului aparține ambelor părți.
Dacă pârâtul achiesează inițial la hotărârea primei instanțe și înțelege să nu exercite apelul, în speranța ca nici reclamantul nu va face acest lucru, însă acesta din urma o face în termenul prevăzut de lege, art. 293 alin. (1) îi permite într-adevăr intimatului ca, după împlinirea termenului de apel și până la prima zi de înfățișare, în fața instanței de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, însă nu în situația în care, în mod evident, intimatul conștientizează faptul că, nemaifiind în termen de a exercita un apel, încearcă să acopere această situație cu ajutorul variantei propuse de art. 293, alin. (1), însă fără legătură cu apelul principal, sau, așa cum motivează instanța de apel „fără a fi în nici un fel provocați cu privire la capătul de cerere pe care se întemeiază cererea de aderare.
Or este necesar ca cererea de aderare la apel să se refere la aceleași aspecte pe care apelatul principal le repune în discuția instanței de control aspecte pe care apelantul aderent nu le-ar mai fi pus în discuție daca nu ar fi fost provocat prin apelul principal".
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Examinând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că este întemeiat numai recursul declarat de către C. G. și C. N. B..
Analizând motivul de recurs invocat de recurentul reclamant, constând în nemotivarea deciziei recurate în concordanță cu prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor înscrise în acest text, hotărârea judecătorească trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Constituie motiv de recurs, astfel cum dispune art. 304 pct. 7 din codul de procedură civilă situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".
Astfel, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă - în motivarea sa - argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.
Motivarea hotărârii judecătorești constituie o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie, precum și o condiție a procesului echitabil, conform art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care, la rândul ei, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, pentru a le aprecia pertinența în descoperirea adevărului în cauză.
Însă, instanța de recurs notează că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 6 paragraf 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument prezentat de parte.
În speță, recurentul C. P. a susținut că tribunalul nu a răspuns la toate criticile și apărările formulate prin cererea de apel și prin precizările depuse ulterior, în cursul judecății în calea ordinară de atac, însă Curtea constată că instanța de apel a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor probatorii prezentate de părți, expunând motivele care i - au creat convingerea că apelul declarat de către reclamant nu este întemeiat.
Decizia tribunalului este motivată în mod clar, convingător și în deplină concordanță cu probele de la dosar, motivarea conducând în mod logic la soluția din dispozitiv, astfel că aceasta realizează exigențele art.261pct.5 din Codul de procedură civilă.
Curtea notează că celelalte critici formulate de către recurentul C. P. ce vizează greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a clauzelor contractului intervenit între părțile din prezenta cauză și a neadministrării unor probe cu martori și interogatorii, nu pot forma obiectul controlului judiciar exercitat de către instanța de recurs, ca efect al abrogării punctului 11 al art. 304 – prin O.U.G. nr.138/2000 – referitor la întemeierea hotărârii judecătorești pe o greșeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor.
Raportat la cele expuse, Curtea reține că, în cauză, nu este operant motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7, astfel că, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, se va respinge recursul declarat de C. P. și se va menține decizia recurată.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâții C. G. și C. N. B., Curtea observă că, de principiu, excepția de inadmisibilitate se referă la imposibilitatea oricărei persoane de a formula un anumit gen de acțiune.
Însă, art. 293 alin. 1 din Codul de procedură civilă stipulează că „Intimatul este in drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnica, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.”
Din interpretarea textului rezultă că aderarea se poate exercita de către intimatul care justifică un interes în promovarea cererii de aderare, scopul aderării fiind acela de a obține reformarea hotărârii; cererea se poate face până la prima zi de înfățișare și trebuie să îndeplinească condițiile impuse de lege pentru cererea de apel.
Față de cele ce preced, instanța de recurs apreciază că C. G. și C. N. B. aveau deschisă calea aderării la apelul declarat de reclamantul C. P. cererea pârâților recurenți întrunind condițiile formale prevăzute de art. 293 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Împrejurarea că aderarea la apel viza cererea de obligare a pârâților, C. G. și C. N. B., la executarea stratului de uzură din beton sau asfalt al căilor de acces către construcția amplasată pe terenul achiziționat de reclamant de la aceștia, iar apelul declarat de C. P. privea plata penalităților de către vânzători către cumpărător până la îndeplinirea obligației de executare a stratului de uzură din beton sau asfalt mai sus menționat reprezintă un aspect care se referă la fondul cererii de aderare la apel și nu la posibilitatea intimaților de a exercita această cale de atac.
În consecință, Curtea constată că tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel formulată de pârâții C. G. și C. N. B. printr – o greșită aplicare a art. 293 alin. 1 din Codul de procedură civilă, ceea ce determină incidența, în cauză, a motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 din același cod.
Astfel fiind, în baza art. 312 alin.1 teza I din Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de C. G. și C. N. B. și se va casa în parte decizia tribunalului.
Potrivit art. 312 alin.5 din Codul de procedură civilă se va trimite spre rejudecare, pe fond, la Tribunalul Iași cererea de aderare la apel formulată pârâții C. G. și C. N. B. și se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.
În conformitate cu prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, recurentul C. P. – aflat în culpă procesuală ca urmare a respingerii recursului pe care l – a declarat – va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimații C. G. și C. N. B. cu ocazia soluționării acestui recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
I. Admite recursul declarat de către recurenții C. G. și C. N. B. împotriva deciziei civile nr. 516/19 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, decizie pe care o casează în parte.
Trimite spre rejudecare Tribunalului Iași cererea de aderare la apel formulată pârâții C. G. și C. N. B..
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
II. Respinge recursul declarat de către C. P. împotriva aceleiași decizii.
Obligă pe recurentul C. P. să achite intimaților C. G. și C. N. B. suma de 850 lei, cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 ianuarie 2015.
Președinte, E. G. | Judecător, G. P. | Judecător, C. P. |
Grefier, I. P. |
Red. P.G.
Tehnored.
2 ex./ 18.02.2015
Tribunalul Iași – M. D.
C. A. M.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 26/2015. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
