Obligaţie de a face. Decizia nr. 89/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 89/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 32434/245/2009
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 89/2015
Ședința publică de la 29 Ianuarie 2015
Completul compus din:
Președinte: LILIANA PALIHOVICI
Judecător: C.-A. S.
Judecător: A. G.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de S. E. M., S. N. D., D. P. și D. E. împotriva deciziei civile nr. 82/ 4.02.2014 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă în contradictoriu cu intimații S. I., S. C., H. V. și H. E., având ca obiect obligația de a face – evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 26 ianuarie 2015, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și față de cererea de amânare a pronunțării cauzei formulată de apărătorul intimaților, pentru a depune la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr._/28.06.2013 Judecătoria Iași s-a respins acțiunea formulata de reclamanții S. E. M., S. N., D. P. și D. E., toți cu domiciliul procesual ales la C..AV. N. H. Ț., cu sediul în IAȘI, ., . cu pârâții H. V., H. E., S. I. și S. C., toți cu domiciliul in IAȘI, ., jud. Iași ca fiind neîntemeiată și totodată s-a respins cererea părților având ca obiect obligarea celeilalte părți la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond reține următoarele:
Prin deciziile civile nr. 37/28.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași, respectiv nr. 5189/10.05.2007 pronunțată de Judecătoria Iași, ambele irevocabile, instanța a dispus obligarea numiților H. N. si E. să lase în deplina proprietate și posesie reclamanților S. E. M., S. N. D., D. P. D. E. suprafața de teren de 1387 mp, respectiv 1278 mp, ambele situate în . A. Pe de alta parte, prin sentința civilă nr. 968 pronunțată la data de 18 aprilie 2012 de Tribunalul Iași în dosar nr._/245/2009, s-au reținut următoarele aspecte, cu autoritate de lucru judecat:
„ … Situația litigioasa intervine însă din cauza amplasamentului atribuit pârâților H., care susțin reclamanții, se suprapune peste amplasamentul autorului lor, R. C. C., fratele autoarei pârâților H. C. E..
Autorul reclamanților R. C. C. a promovat in anul 1990 o acțiune în revendicare împotriva pârâților H. N. și H. E. cu privire la suprafața de 9083 mp teren situat în Iași, ., teren care include și suprafața de 1387 mp, ce formează obiectul prezentei acțiuni, acțiunea fiind respinsă prin decizia irevocabila nr. 1669/16.12.1992 a Tribunalului Iași.
S-a reținut de către instanță că „din suprapunerea schițelor ce au însoțit primele două acte și anexa titlului de proprietate pârâții nu încalcă în nici un mod proprietățile vecine, respectând amplasamentul inițial din momentul partajului voluntar din anul 1960. recunoscându-li-se pârâților dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3485 mp, cu limitele și vecinătățile înscrise în titlul de proprietate, s-a dat eficienta actului de vânzare-cumpărare autentificat la 25.01.1986, cu amplasamentul respectiv.”
Prin urmare, s-a reținut cu putere de lucru judecat, în prima acțiune în revendicare că titlul de proprietate este eliberat în deplină concordanță cu schița anexă la contractul de vânzare-cumpărare din anul 1986, precum și cu amplasamentul atribuit vânzătoarei H. E. prin actul de partaj voluntar din anul 1960.
In anul 2005, reclamanții S. E. M., S. N. D., D. P. și D. E., care cumpăraseră de la R. C. C. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2642/11.11.2004 suprafața de 8083, 84 mp, au promovat împotriva acelorași pârâți H. N. și H. E. o noua acțiune în revendicare, cu privire la același teren, soluționată irevocabil prin decizia civila nr. 37/28.01.2009 a Curții de Apel Iași.
Prin aceasta decizie s-a dispus:
Admite recursul formulat de S. E.-M. și S. N.-D. împotriva deciziei civile nr. 421 din 11 iunie 2008, a Tribunalului Iași, pe care o modifică în tot și ca efect al extinderii:
Admite apelurile declarate de reclamanții S. E.-M., S. D.-N., D.. E. și D. P. împotriva sentinței civile nr. 5189 din 10 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. 25._, pe care o schimbă în parte, în sensul că:
Respinge excepția uzucapiunii invocată de pârâți cu privire la dobândirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1.387 m.p. teren indicat cu S8 în raportul de expertiză tehnică întocmit de Istin G., care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Admite acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S. E.-M., S. D.-N., D. E. și D. P. în contradictor cu pârâții H. N. și H. E.. Obligă pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie și /suprafața de 1.387 m.p. teren - S8 delimitată între punctele 1,A,B,13,14,15,16,1 conform expertizei I. G., anexa 2 de la fila 189 dosar fond, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Păstrează restul dispozițiilor sentinței civile nr. 5189 din 10 mai 2007 a Judecătoriei Iași, care nu sunt contrare prezentei.
Obligă pârâții-intimați H. să plătească reclamanților-recurenți suma de 4.836 lei cheltuieli de judecată în apel și recurs.
S-a reținut în considerentele acestei decizii ca „H. E. a vândut în anul 1986 în baza contractului nr. 630 din 25 ianuarie 1986 pârâților H. casa și magaziile din curte, terenul trecând în proprietatea statului ca efect al Legii nr. 58/1974, pârâților fiindu-le atribuit în folosință doar 100 m.p. teren. Schița aferenta contractului nr. 630/1986 nu respectă limitele proprietății vânzătoarei din actul de partaj nr._, transcris, aceasta făcându-se pe un alt amplasament care se suprapune cu terenul lui R. C., pe baza declarației pârâtului H., data baza declarației paratului H., data de proprie răspundere, aflata la fila 49 dosar de fond.
Pârâtul, ulterior, în anul 1992 obține, în baza Legii nr. 18/1991, titlu de proprietate pentru 3.485 m.p., ce fusese trecută la stat de la H. E. în 1986.”
Prin urmare, în contradicție cu decizia civila nr. 1669/16.12.1992 a Tribunalului Iași, Curtea de Apel Iași, reține că amplasamentul atribuit pârâților prin titlul de proprietate nr._/18.06.1992, nu corespunde cu limitele proprietății vânzătoarei H. E. din actul de partaj din anul 1960, deoarece schița anexa la contractul de vânzare-cumpărare din anul 1986 nu respecta acest amplasament.
Concluzionând, în soluționarea prezentei cauze, instanța de recurs constata existența a doua hotărâri definitive și irevocabile date într-o acțiune cu același obiect - revendicare imobiliară, între aceleași părți (reclamanții S. E. M., S. N. D., D. P. si D. E. fiind continuatorii lui R. C. C. cu privire la terenul cumpărat), hotărâri prin care s-au pronunțat soluții diferite, fondate pe considerente care evoca elemente opuse.
In acest context, suprapunerea invocată de reclamanți dintre terenul înscris în titlul de proprietate emis pârâților și terenul provenit de la R. C. C. nu poate fi reținută ca pe deplin dovedita, ambele părți invocând în susținerea punctului lor de vedere hotărâri irevocabile date în acțiuni în revendicare.
Tribunalul a constatat că, din cele doua hotărâri irevocabile rezultă însă că titlul de proprietate a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatata concorda cu schița aferentă contractului de vânzare-cumpărare din anul 1986.”
In consecință, s-a respins recursul formulat și s-a menținut sentința civilă nr._/2010 pronunțată de Judecătoria Iași.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții S. E. M., S. N. D., D. P. și D. E., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 82/ 4.02.2014 tribunalul a respins apelul ca neîntemeiat și a păstrat sentința apelată. Totodată, a respins cererea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Instanța a reținut, în esență, faptul că există contradicție între obiectul cererii introductive și motivarea ei și că acțiunea în evacuare nu poate fi primită în contextul în care nu există nici un raport juridic între reclamanți și pârâți care să fi încetat și nici toleranța îndelungată care să dea aparență existenței unui asemenea raport.
În ce privește cererea de desființare a construcțiilor, aceasta nu este întemeiată, neputându-se pune în discuție buna sau reaua-credință a pârâților în contextul în care aceștia au edificat construcțiile cu îngăduința autorilor lor.
Suprafața având întinderea de 1278 mp (pe care este edificată parte din casa de locuit notată C1 și anexa gospodărească C2) a fost în posesia pârâților și a autorilor acestora din anul 1986, fără ca pentru această suprafață să dețină vreun titlu de proprietate, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 5189/10.05.2007 a Judecătoriei Iași. S-a reținut în expunerea de motive a acestei sentințe civile că suprafața de 1278 mp este folosită de pârâții H. N. și E. în plus față de suprafața trecută în titlul de proprietate nr._/1992.
Suprafața de 1278 mp face parte din lotul având intabularea de 9083 mp atribuit autorului R. C. ca urmare a actului de partaj autentificat sub nr. 1151/167 din 6.06.1960 încheiat ca urmare a deschiderii succesiunii decedatului R. C.. În anul 1992 prin decizia irevocabilă nr. 1669/16.12 a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de R. C. în contradictoriu cu pârâții H. N. și E., cu motivarea că „pârâții nu încalcă în nici un mod proprietățlei vecine, respectând amplasamentul inițial din momentul partajului voluntar din anul 1960”. Reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de 1278 mp prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2542/2004. La momentul încheierii acestui contract construcțiile în litigiu erau deja edificate.
Pentru edificiile amplasate pe ambele suprafețe de teren (de 1387 mp respectiv 1278 mp) tribunalul a reținut incidența art. 494 cod civil la de 1864, text de lege la care face trimitere și judecătorul fondului. Acest text de lege distinge două situații în ceea ce privește regimul juridic pe care îl presupune exercițiul dreptului de proprietate recunoscut proprietarului bunului principal funcție de starea în care s-a aflat constructorul. Atunci când lucrările au fost executate de un constructor de rea-credință, proprietarul terenului poate să opteze între a păstra construcția și/ori plantația sau a-i cere să le ridice pe propria cheltuială. În situațiile în care constructorul a fost de bună-credință, proprietarul terenului nu mai poate să-i ceară ridicarea lucrărilor, fiind ținut să le păstreze dar cu obligația de a-l despăgubi (art. 494 alin. 3 teza a doua Cod civil).
La rândul său, art. 1899 alin. 2 Cod civil dispune că: „buna-credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință”. Fiind instituită în beneficiul posesorului de către legiuitor o prezumție relativă conform căreia reaua-credință a posesorului întotdeauna se presupune, sarcina probei este transferată asupra aceluia care o contestă, adevăratul proprietar ce are la îndemână orice mijloc de dovadă spre a demonstra contrariul.
Cum s-a arătat deja, construcțiile amplasate pe suprafața de 1387 mp au fost edificate cu buna-credință în considerarea calității autorilor pârâților de titulari ai dreptului de proprietate în baza titlului nr._/1992 a cărui conformitate cu dispozițiile Legii 18/1991 a fost constatată irevocabil prin decizia civilă nr. 968/2012 a Tribunalului Iași.
Și construcțiile existente pe suprafața de 1278 mp au fost edificate de pârâți cu buna-credință.
Noțiunea de bună-credință în înțelesul său larg cuprinde în conținut și ipoteza în care constructorul face lucrări cu îngăduința proprietarului terenului sau este chiar încurajat de către acesta. S-a susținut și se susține în practica judiciară că starea de rea-credință este anihilată printr-o confirmare tacită venită din partea proprietarului care pornește fie din dorința ascunsă de a dobândi o clădire cu costuri care ar mult mai mici dacă avem în vedere despăgubirea pe care ar trebui să o plătească unui constructor de rea-credință, fie din intenția de a se comporta față de teren ca și când acesta ar fi abandonat. Starea de pasivitate există atunci când pe titularul dreptului de proprietate nu-l interesează cine construiește pe terenul său sau chiar dacă cunoaște persoana constructorului nu-l interesează ce lucrare face, ceea ce denotă intenția acestuia de a considera terenul ca fiind abandonat.
Cum rezultă cu autoritate de lucru judecat din litigiile purtate cu privire la aceleași suprafețe de teren și acum în dispută R. C. a fost titular al dreptului de proprietate asupra suprafeței de 9083 mp în intervalul 1960-2004, moment la care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2542 în beneficiul reclamanților.
La rândul lor pârâții alături de autorii lor au exercitat uzul suprafeței de 1278 mp pe care au îngrădit-o începând cu anul 1986, an în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu numita H. E., sora lui R. C..
Ieșirea din pasivitate a titularului de atunci a dreptului real de proprietate, R. C. a avut loc abia după anul 1990, când a promovat acțiunea în revendicare finalizată cu pronunțarea de către Tribunalul Iași a deciziei civile irevocabile nr. 1669/16.12.1992. Cu toate acestea exhibarea de către R. C. a calității sale de proprietar în cadrul acțiunii în revendicare este lipsită de orice consecințe juridice sub aspectul condiției relevante, cea a bunei credințe pe care în prezentul litigiu instanța de apel o consideră operantă. Soluția pronunțată atunci de către Tribunalul Iași (16.10.1992) constând în respingerea acțiunii în revendicare face imposibilă reținerea relei-credințe câtă vreme având a compara titlurile prezentate de părți asupra suprafeței în litigiu și a cerceta posesia pârâților, s-a concluzionat redăm textual „pârâții nu încalcă în nici un mod proprietățile vecine respectând amplasamentul inițial din momentul partajului voluntar din anul 1960…”.
Indiferent de momentul la care în intervalul 1986-2005 (data sesizării instanțelor cu cea de-a doua acțiune în revendicare) s-au edificat anexa gospodărească C2 și partea din casa de locuit notată C1 ce este amplasată pe suprafața de 1278 mp, tribunalul a reținut, în reperele testimoniale analizate anterior prin raportare la art. 494 alin. 3 Cod civil, buna-credință a pârâților din prezentul litigiu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs S. E. M., S. N. D., D. P. și D. E., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenții au susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor legale.
Recurenții au susținut că instanța de apel a reținut greșit existența unei contradicții între obiectul cererii introductive și motivarea ei și a apreciat eronat faptul că motivarea cererii ar aparține unei acțiuni în revendicare.
Au învederat recurenții faptul că acțiunea în revendicare formulată în contradictor cu pretinșii proprietari a fost în mod definitiv admisă, nefiind necesară formularea unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva persoanelor tolerate.
Instanța a motivat contradictoriu soluția de respingere a cererii de desființare a construcțiilor.
Astfel, instanța de apel arată, pe de o parte, că "pentru construcțiile edificate pe suprafața de 1387 mp teren nu se poate reține calitatea pârâților de posesori sau deținători precari pentru a putea fi pusă în discuție buna sau reaua lor credință." Cu toate acestea, mai departe în motivare, instanța analizează buna sau reaua credință prin raportare la art. 494 Cod civil și stabilește că pârâți intimați ar fi fost de buna credință. Argumentele instanței de apel nu pot fi reținute pentru că aceasta confundă situația juridică a pârâților din prezenta cauză cu aceea a lui H. N. și H. E.. Pârâții din prezenta cauză nu sunt moștenitorii lui H. N. și H. E., așa cum greșit consideră instanța de apel atunci când îi numește pe aceștia autori. Faptul că între pârâții din prezenta cauză, pe
de o parte, și H. N. și H. E., pe de altă parte, există legături de rudenie nu înseamnă că situația juridică a acestor persoane este aceeași. Argumentele reținute de instanța de apel ar fi putut fi valabile în cazul lui H. N. și H. E., respectiv dacă aceștia ar fi fost cei care ar fi edificat construcțiile a căror desființare am solicitat-o. Aceste argumente nu sunt însă valabile și în cazul pârâților intimați deoarece aceștia nu au edificat construcțiile în condițiile în care ar fi avut un titlu de proprietate sau măcar calitatea de posesor ori detentor asupra terenului. Din contră, pârâții au edificat aceste construcții în condițiile în care nu aveau nici un titlu asupra terenului și nici autorizație de construcție (aspect faptic pe care instanța de apel îl consideră "anodin juridic").
În aceste condiții, apreciază recurenții că instanța a făcut o greșit interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 494 Cod civil atunci când a considerat că pârâții intimați au fost de bună credință, nesocotind faptul că aceștia nu avea niciun titlu asupra terenului și că au executat acele construcții fără autorizația de construire.
În mod nelegal, instanța de apel a apreciat că existența sau inexistența unei autorizații de construire nu ar avea relevanță cu privire la buna sau reaua credință a pârâților intimați. Constructorul care edifică o construcție pe un teren cu privire la care nu are niciun titlu care să-i asigure măcar folosința (dacă nu proprietatea) și care edifică fără autorizație de construire este cu siguranță un constructor de rea credință. Buna credință a constructorului se raportează la poziția subiectivă a acestuia cu privire la terenul pe care edifică respectiva construcție. Situația juridică a pârâților intimați din prezenta cauză nu trebuie confundată cu situația lui H. N. și H. E., în ciuda relațiilor de rudenie.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare însă au depus la dosar certificatul de atestare fiscală emis la cererea intimaților H. V. și E., care atestă împrejurarea că intimații figurează în evidențele fiscale cu o casă de locuit, construcții anexă edificate la 1.01.1990 și teren intravilan, imobile situate în Iași, șoseaua Bârnova nr. 13.
Nu s-au administrat alte probe în recurs.
Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată recursul nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În ce privește critica referitoare la existența motivelor contradictorii, instanța nu o poate primi, tribunalul reținând în mod corect faptul că prin cererea introductivă se solicită evacuarea pârâților de pe terenul proprietatea reclamanților, motivat de împrejurarea că pârâții și-au edificat construcții pe acest teren, fără însă a fi investită instanța de fond cu o acțiune în revendicare.
Întrucât reclamanții sunt cei care au investit instanța de fond cu cererea în evacuare a pârâților de pe terenul cu privire la care au susținut că sunt proprietari, în temeiul principiului disponibilității în procesul civil, raportat la prevederile art. 128 alin. 6 Cod procedură civilă cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății și la situația de fapt potrivit căreia pârâții și-au edificat construcții pe terenul în litigiu, curtea reține că tribunalul a statuat în mod corect faptul că cererea în evacuare de pe teren nu poate fi primită, reclamanții având deschisă calea acțiunii în revendicare pentru terenul aflat sub construcții.
Instanța nu poate primi nici critica referitoare la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 494 Cod civil atunci când a reținut buna credință a pârâților.
Potrivit acestei prevederi legale: „dacă plantațiile, construcțiile si lucrările au fost făcute de către o a treia persoana cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le tine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoana sa le ridice.
Daca proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor si a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.
Daca proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca sa se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionata prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, daca plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoana de buna-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri, si lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o suma de bani egala cu aceea a creșterii valorii fondului”.
În speță, reclamanții au devenit proprietarii imobilului în litigiu în luna noiembrie 2004, prin cumpărarea acestuia de la numitul R. C., moment la care construcțiile erau deja edificate. Anterior însă, prin decizia nr. 1669/1992 pronunțată de Tribunalul Iași, a fost respinsă în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată de R. C. în contradictor cu pârâții H. N. și H. E., reținându-se că terenul revendicat de reclamant aparține pârâților H. N. și H. E..
Construcțiile în litigiu au fost edificate pe terenul cuprins în titlul de proprietate nr._/1992 emis pe numele pârâților H. N. și H. E., titlu a cărui conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 a fost constatată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 968/18.04.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, în procesul pornit la inițiativa reclamanților din prezenta cauză.
Cum construcțiile în litigiu au fost edificate ulterior respingerii acțiunii în revendicare formulată de R. C., respectiv, anterior dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate și implicit anterior introducerii acțiunii în revendicare în contradictor cu pârâții H. N. și H. E. finalizată prin decizia civilă nr. 57/2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași, curtea constată că în mod judicios instanța de apel a reținut buna credință a pârâților din prezenta cauză la edificarea construcțiilor precum și incidența art. 1899 din Codul civil.
Potrivit acestui text de lege, buna credință se presupune întotdeauna, iar sarcina probei cade asupra celui ce invocă reaua credință.
În condițiile în care ridicarea construcțiilor s-a făcut anterior cumpărării, în anul 2004, de către reclamanți, a terenului în litigiu, în contextul respingerii acțiunii în revendicare formulată de R. C., și a acțiunii în constatare a nulității titlului de proprietate nr._/1992 promovată de reclamanți, susținerea instanței potrivit cu care este lipsită de relevanță analizarea criticii privitoare la executarea construcțiilor în absența autorizației de construire este corectă.
Pentru aceste considerente, constatând recursul nefondat, instanța îl va respinge în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă și va menține hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S. E. M., S. N. D., D. P. și D. E. împotriva deciziei civile nr. 82/ 4.02.2014 pronunțată de Tribunalul Iași, decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 29 Ianuarie 2015.
Președinte, L. P. | Judecător, C.-A. S. | Judecător, A. G. |
Grefier, D. G. |
Red. P.L.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 25.02.2015
Tribunalul Iași:
- C. M.
- C. G.
Jud. fond: Z. I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 6/2015. Curtea de Apel IAŞI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
