Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 86/2016. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 86/2016 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 29-02-2016 în dosarul nr. 86/2016
Cod ECLI ECLI:RO:CAIAS:2016:007._
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 86/2016
Ședința publică de la 29 Februarie 2016
Completul compus din:
Președinte: CLAUDIA-ANTOANELA SUSANU
Judecător: L. P.
Judecător: A. G.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de U. C. I. împotriva deciziei nr. 525/2015 din 29 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă în contradictoriu cu intimatul H. D. I., având ca obiect partaj bunuri comune, contestație în anulare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă contestatoarea U. C. I. personal și intimatul H. D. I., asistat de avocat M. N..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că, contestația în anulare este la al treilea termen de judecată; la dosar s-a depus din partea doamnei avocat R. C., apărătorul contestatoarei U. C. I., delegația de reprezentare în instanță; se solicită judecata cauzei în lipsă.
La interpelarea instanței, contestatoarea U. C. I. susține că doamna avocat R. C. este plecată din țară și nu poate fi prezentă la acest termen.
Nemaifiind alte cereri prealabile, instanța constată contestația în anulare în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.
Contestatoarea U. C. I., având cuvântul, solicită admiterea contestației în anulare, așa cum a fost formulată în scris, precizând că toate bunurile supuse partajului au fost achiziționate pe perioada căsătoriei de 11 ani și au fost achitate exclusiv din credite bancare, credite care erau în derulare în anul 2011, la momentul divorțului.
Susține contestatoarea că toate aceste credite au fost achitate timp de 11 ani de ea, după desfacerea căsătoriei încă 5 ani, tot de ea și în prezent și pe viitor salariul ei este grevat de credite în derulare. Există doar o singură excepție, și anume un singur credit care a fost contractat pe numele ei, dar utilizat în beneficiul fostului soț H. D. I., credit în valoare de 20.000 euro, pentru ca acesta să-și înființeze o firmă, și ratele la acest credit nu au fost achitate exclusiv de ea, dar au fost momente în care a fost obligată, ca urmare a întârzierilor la plată de către intimat, să le achite. Mai mult, venitul salarial i-a fost poprit din cauza întârzierilor în achitarea acestor rate, și toate aceste susțineri sunt demonstrate cu chitanțele depuse la dosarul cauzei.
În urma partajului, instanța a decis să-i acorde intimatului un teren liber de sarcini și o sultă în valoare de 34.000 euro, iar ei i s-a acordat un teren și apartamentul situat în Iași, . are două ipoteci în derulare la bancă, un credit pentru achiziționarea unui teren - în derulare și încă un credit făcut pentru fostul ei soț, pentru a-și face o firmă.
Solicită a se reține că imobilul care i-a fost acordat are o ipotecă exclusiv făcută pentru intimat. Mai mult, fostul ei soț, fără să aștepte și împărțirea datoriilor, a abuzat de hotărârea de partaj, a pus-o în executare, i-a poprit contul de salarii și a demarat executarea imobiliară. Procedural acest lucru este corect, deoarece are la bază o hotărâre judecătorească, dar consideră că partajarea nu este corectă, echilibrată, justă, atâta timp cât datoriile nu au fost împărțite.
Apreciază că neobservarea contractelor de credit a dus la o soluție nelegală, care a avut drept consecință executarea silită din imobil, poprirea veniturilor salariale, în situația în care are doi copii minori de crescut și din banii obținuți pe apartament intimatul își va închide propriul împrumut.
Solicită contestatoarea a se reține că în urma căsătoriei au rezultat doi copii care sunt în grija ei, a căror educație depinde de veniturile ei și că acest partaj nu este corect, atâta timp cât datoriile nu au fost împărțite între soți.
Avocat M. N., apărătorul intimatului H. D. I., având cuvântul, apreciază că această contestație în anulare nu este admisibilă, deoarece nu s-a invocat niciunul din motivele pentru care s-ar putea susține o cale extraordinară de atac. Prin cererea depusă la dosarul cauzei s-a încercat din partea contestatoarei o interpretare a partajului, dar din motivarea ulterioară a așa numitului motiv legal care ar putea sta la baza unei contestații în anulare, rezultă ceea ce a susținut astăzi contestatoarea în instanță, și anume că este nemulțumită de modul în care au judecat cele trei instanțe această acțiune de partaj și că nu au fost împărțite acele datorii, când în realitate contestatoarea nu a investit instanța cu o astfel de cerere. Chiar dacă ar fi investit instanța cu o astfel de cerere, solicită a se observa că a fost declarația contestatoarei în care a relatat că ea urmează să achite aceste datorii și a cerut o cotă mai mare de contribuție. Mai mult, contestatoarea nu a reușit să demonstreze cota mai mare de contribuție. Apreciază că instanța de recurs nu a greșit din punct de vedere material, dimpotrivă a răspuns la fiecare susținere din motivele de recurs invocate.
Față de aceste susțineri și întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, solicită respingerea contestației în anulare. Solicită obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Declarându-se închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei de față.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă_/17.12.2013 pronunțată de Judecătoria Iași a fost admisă în parte cererea de partaj formulată de reclamanta U. C. I. în contradictoriu cu pârâtul H. D. I..
S-a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei, cu cote de contribuție egale, urmatoarele bunuri comune: apartamentul nr. 16 situat în Iași, ., ., . valoare de 233.800 lei; suprafața de 1547,93 mp teren situată în extravilan Bârnova, ., bun în valoare de 31.840 lei; suprafața de 1744 mp teren situată în extravilan ., bun în valoare de 96.340 lei. S-a stabilit că valoarea totală a bunurilor comune este de 361.980 lei, valoarea cuvenită fiecărei părți fiind de 180.990 lei.
S-a dispus lichidarea comunității de bunuri, după cum urmează:
Au fost atribuite reclamantei apartamentul și suprafața de 1744 mp teren, situată în extravilan . și a fost atribuită pârâtului suprafața de 1547,93 mp teren, situată în extravilan Bârnova, .. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 149.150 lei, cu titlu de sultă. Au fost compensate cheltuielile de judecată, reprezentând onorarii avocațiale. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat că, în timpul căsătoriei, părțile au dobândit bunurile indicate în dispozitiv.
Reclamanta a susținut că apartamentul a fost achitat prin contractarea unui credit ipotecar în data de 18.06.2001, în sumă de 13.000 lei, credit ce a fost achitat integral doar de reclamantă, pana în iulie 2011, din resursele financiare proprii, chiar în timpul procesului de divorț; avansul de 7000 lei a fost achitat tot din resursele reclamantei, din banii primiți de la familia sa, astfel încât soțul nu a avut nicio contribuție la dobândirea acestui bun.
Pentru achiziționarea primului teren a fost contractat un credit în valoare de 10.000 lei, iar valoarea acestui credit a fost achitată tot de reclamantă.
Și pentru achiziționarea celui din urmă imobil s-a încheiat, la 13.04.2005, un contract de credit pentru suma de 22.887 EUR, credit ce urmează a fi achitat până în anul 2025. Avansul pentru teren, în cuantum de 2.289 Euro, a fost plătit de reclamanta din propriile resurse financiare. În ceea ce privește ratele ulterioare, reclamanta a sustinut ca ea este cea care le achită.
Alăturat bunurilor și contractelor de credit arătate, reclamanta a mai contractat o . credite de nevoi personale, toate sumele astfel obținute fiind folosite pentru îmbunătățiri aduse locuinței și pentru întreținerea familiei și creșterea copiilor.
Astfel, în anul 2002 a contractat un credit de 18.000.000 lei și 730 Euro în vederea achiziționării unor produse electrocasnice și altor utilități în casă. Creditul a fost achitat de reclamantă.
În anul 2003, reclamanta a sustinut ca a contractat un alt credit de nevoi personale, de 2.000 lei pentru necesitățile familiei, credit achitat din contractarea altui credit în anul 2003.
În 2006, a contractat alte două credite de nevoi personale în sumă de 10.000 Euro, respectiv 2.000 Euro, ratele fiind achitate de reclamantă până la 2.06.2010, când a încheiat un contract de refinanțare pentru acoperirea celorlalte două credite. Creditul de refinanțare este susținut în continuare de reclamantă. De asemenea, în anul 2007 a încheiat din nou un credit, de 37.500 lei, și a mai contractat un alt credit, din care a achitat o descoperire de card.
A arătat reclamanta ca ea a susținut financiar familia, majoritatea creditelor fiind pentru nevoi personale, mai exact un număr de noua credite, alte trei credite fiind ipotecare, adică sume relativ mici de bani care o ajutau permanent să achite întreținerea casei și a celor doi copii și i-au permis să fie la zi cu plata ratelor la bancă.
În prezent, masa bunurilor este compusă din cele trei imobile dar și din creditele în curs de derulare. La acestea se impun a fi adăugate, cu titlu de debite, 20.000 lei limita punct de card și 18.600 lei descoperire cont pentru cardul de salarii. Toate aceste datorii au fost folosite strict în scopul asigurării necesităților familiei, suma rămasă de achitat fiind de 32.580 Euro.
Pârâtul nu a avut niciodată venituri suficiente nici măcar pentru a se întreține pe sine. În primii trei ani de căsătorie avea venituri modeste, plasate sub venitul minim pe economie, astfel încât niciodată nu a putut obține un credit pentru ca familia să își poată procura locuința, cel puțin.
Ulterior, pârâtul și-a deschis o firmă, dar nici din această activitate nu a reușit să producă suficiente resurse financiare pentru a susține necesitățile familiei. Sumele pe care acesta le câștiga erau folosite tot de el pentru interesele proprii, fără a se gândi la datoriile pe care familia le are către bancă.
Raportat la venituri, pârâtul nu avea cum să susțină achiziționarea bunurilor arătate și nici nu avea capacitatea financiară de a contribui la cheltuielile casei, situație care, în fapt, a constituit motivul principal de divorț.
Mai mult decât atât, implicarea acestuia în treburile gospodărești a fost minimă, pârâtul nemanifestând măcar dorința de a se ocupa îndeaproape de creșterea și educarea copiilor.
În aceste condiții, a apreciat reclamanta că pretențiile sale de a se constata pentru ea o cotă de contribuție de 100% la dobândirea bunurilor comune este pe deplin justificată.
Reclamanta a susținut că toate datoriile contractate au fost achitat de ea și restul pasivului, în valoare de 32.580 Euro, urmează a fi achitat tot de ea, fapt ce o îndreptățește să i se atribuie în natură toate cele trei imobile.
Pârâtul a depus întâmpinare, precizând că nu are nici o obiecție asupra componenței masei bunurilor comune.
A arătat că este de acord cu atribuirea bunurilor imobile către reclamantă, dar nu este de acord cu cererea privind cota de 100% a reclamantei la dobândirea bunurilor comune. Astfel, la câteva zile după căsătorie, au cumpărat apartamentul, prețul acestuia fiind de_ lei, din care suma de 90.000.000 lei reprezintă banii obținuți de la nuntă,_ lei au fost împrumutați de la BCR și virați direct în contul vânzătorului, nefiind real că reclamanta ar fi primit o sumă de bani de la familia acesteia.
Împrumutul de la BRD a fost achitat de ambii soți, din banii comuni. Faptul că reclamanta lucra nu semnifică faptul că aceste sume erau achitate din banii proprii, așa cum a afirmat reclamanta în acțiune.
Cu privire la bunurile imobile terenuri, pârâtul a afirmat ca acestea au fost cumpărate cu împrumuturi contractate la BRD, dar achitate cu veniturile comune. Reclamanta lucrând la BRD avea posibilitatea de a contracta diferite împrumuturi, pentru sume mai mari și mai mici, care au fost folosite pentru achitarea altor împrumuturi mai vechi sau împrumuturi pentru nevoi personale. Aceste nevoi personale nu se refereau la nevoile familiei, ci la nevoile proprii ale reclamantei.
Pârâtul a mai arătat că a contribuit la dobândirea bunurilor comune cu banii pe care îi realiza din muncă, din societatea la care era asociat, din munca efectivă în apartament, în gospodărie, prin îngrijirea copiilor.
A susținut că reclamanta s-a debarasat de tot ce înseamnă grija față de familie, avea preocupări extrafamiliale, permanent lipsea de acasă acuzând un program prelungit, pleca de acasă motivând diferite deplasări, petreceri în cluburi, în alte orașe sau în străinătate, făcea cheltuieli foarte mari în interesul său exclusiv, niciodată nu declara venitul real pe care îl obținea, pârâtul aflând despre acesta în cursul dosarului de divorț.
Toate acestea l-au determinat să solicite cota de 50% din bunurile comune.
La termenul din 22 ianuarie 2013, reclamanta, prin apărător, a precizat că nu solicită partajarea pasivului, ci numai partajarea activului, a celor trei imobile indicate în cererea introductivă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut ca părțile s-au căsătorit la 2.06.2001, iar prin sentința civilă nr._ din 14.12.2011 a Judecătoriei Iași, irevocabilă la 14.03.2012, căsătoria lor a fost desfăcută, din culpa comună a sotilor.
În conformitate cu dispozițiile art. 385 din Noul Cod Civil, aplicabil în materia divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț, soții având posibilitatea de a cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt.
După . Noului Cod Civil, părțile nu au încheiat nicio convenție matrimonială, regimul matrimonial în cauză fiind cel al comunității legale.
În ceea ce privește bunurile și datoriile proprii sau comune, acestea sunt supuse dispozițiilor legale de la data dobândirii sau contractării lor.
Potrivit dispozițiilor art. 320 din Codul Civil, în caz de încetare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin buna învoială, sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciara.
Astfel, conform art. 339 din Codul Civil, art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite in timpul comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.
Părțile au dobândit în timpul căsătoriei bunurile enumerate de reclamantă în cerere, cu valorile stabilite prin raportul de expertiză și raportul suplimentar de expertiză efectuate în cauză de către domnul expert Tomm T..
A apreciat instanța că probatoriul administrat in cauză nu înlătură prezumția contribuției egale a soților la dobândirea bunurilor comune și la susținerea sarcinilor căsătoriei.
Temeiul juridic al comunității de bunuri îl constituie nu numai existența căsătoriei, ci si participarea fiecăruia dintre soți, prin munca sau prin mijloacele sale, la dobândirea și conservarea bunurilor comune, stabilindu-se cota parte ce revine fiecăruia dintre soți funcție de contribuția la dobândirea si conservarea bunurilor comune, soluție ce se impune pentru a nu se ajunge la soluții inechitabile.
Determinarea cotei de contribuție se face prin raportarea efortului financiar și material al soților la întreaga durată a căsătoriei și la toate obligațiile de natura căsătoriei în virtutea principiului unicității cotei de contribuție.
Comunitatea de bunuri este o masă de bunuri afectată întâmpinării sarcinilor comune ce revin soților în cadrul căsătoriei. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți nu-și are temeiul principal în considerații de ordin patrimonial, ci în comunitatea de interese ale soților în cadrul căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soți fiind o consecință a relațiilor lor personale și nu invers.
Evaluarea întregului probatoriu în determinarea cotei de contribuție se face subsumat principiului unicității cotei de contribuție, ceea ce împiedică tratarea diferențiată a contribuției soților, prin raportarea acesteia la dobândirea unui anumit bun. Faptul că masa supusă partajării include un anumit bun nu înseamnă că analiza drepturilor soților asupra masei se rezumă la argumente care țin exclusiv de împrejurările în care acest bun a fost achiziționat.
Reclamanta a susținut că ar avea o contribuție majorată întrucât ar fi beneficiat de ajutorul considerabil al familiei sale și că a avut venituri mult mai mari decât cele ale pârâtului. Totodată, a contractat credite pe care le-a achitat sau le achită în continuare, în mod exclusiv.
Primul aspect nu a fost dovedit de reclamantă, probatoriul administrat neconfirmând sprijinul substanțial acordat de familia acesteia.
S-a retinut că veniturile realizate de reclamantă în a doua parte a căsătoriei sunt considerabil mai mari decât ale pârâtului, însă, din înscrisurile depuse și declarațiile martorilor, a rezultat că reclamanta nu a alocat toate aceste venituri pentru suportarea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.
Pe de altă parte, așa cum s-a reținut și în sentința de divorț, cu putere de lucru judecat, în prima parte a căsătoriei pârâtul a fost cel care a obținut, în mod constant, venituri mai mari decât ale reclamantei.
Referitor la creditele contractate în timpul căsătoriei, achitate anterior partajului, instanța a constatat că parte din acestea au fost contractate împreună și pentru dobândirea unor bunuri comune. Nu s-a făcut dovada, pentru celelalte credite, că sumele obținute au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.
Reclamanta a solicitat să se constate cota sa majorată și raportat la faptul că urmează să suporte integral achitarea creditelor în desfășurare, fără a solicita să se stabilească însă că acestea reprezintă datorii comune soților.
Existența unui pasiv pe care reclamanta este dispusă să îl suporte nu conferă acesteia o cotă majorată din activ, ci eventual un drept de creanță, după achitarea ratelor, dacă probează, în prealabil, că pasivul reprezintă o datorie comună. In aceleași condiții, reclamanta are posibilitatea de a solicita ca fiecare dintre soți să suporte plata ratelor potrivit cotelor ce li se cuvin din masa bunurilor comune.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că părțile s-au gospodărit împreună în cea mai mare parte a căsătoriei, însă, în ultima parte, pârâtul a fost cel care s-a implicat mai mult în treburile gospodărești, reclamanta având un program de lucru prelungit.
Martora I. L., cea care s-a ocupat de copilul mai mic al părților, a relatat că atât reclamanta cât și pârâtul contribuiau la cheltuielile familiei; reclamanta îi plătea salariul de 700 lei, iar pârâtul îi plătea 63 de lei pentru abonamentul de autobuz; utilitățile erau integral achitate de către pârât.
De asemenea, atât martora I. L. cât și martorul A. F. C. au relevat că pârâtul este cel care a făcut mobila din casă, tot el a și văruit, a pus gresia, parchetul, a făcut curățenie în camera copiilor. Martorii au mai declarat că pârâtul a efectuat astfel de lucrări și pentru alte persoane, obținând în acest fel venituri suplimentare, acesta fiind implicat și în alte activități care asigurau resursele financiare pentru susținerea familiei.
Pe de altă parte, reclamanta, deși realiza venituri mai mari decât pârâtul, aloca o parte considerabilă din acestea pentru îmbunătățirea propriei imagini, destinație ce nu se circumscrie „cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei”.
Prin urmare, instanța a considerat ca nu a fost dovedită contribuția diferențiata a părților la dobândirea bunurilor comune.
Referitor la atribuirea bunurilor, instanța a luat în considerare opțiunea părților.
Urmare a modalității de atribuire arătate anterior, pentru egalizarea loturilor, instanța a obligat reclamanta să plătească o sultă, de 149.150 lei, către pârât.
Cheltuielile de judecată au fost suportate în mod proporțional de părți, potrivit dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, fiind compensate onorariile achitate apărătorilor aleși.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta și, prin decizia civilă nr. 917 din 13.11.2014, Tribunalul Iași a respins apelul și a păstrat sentința pronunțată de Judecătoria Iași. A fost obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 4.960 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut, în privința nesoluționării cererii privind constatarea pasivului masei de partaj, că din cuprinsul cererii de chemare în judecată a rezultat că s-a solicitat ieșirea din indiviziune a părților, constatarea cotei de 100% la dobândirea bunurilor comune în favoarea reclamantei, atribuirea către aceasta a bunurilor și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a făcut referire la mai multe contracte de credit pe care a susținut că le-a achitat singură. La fila 5, primul paragraf, s-a menționat că la masa bunurilor trebuie a fi adăugate, cu titlu de debite, 20.000 lei - limita de Punct Card și 18.600 lei, descoperire de cont pentru cardul de salarii, datorii folosite exclusiv pentru asigurarea necesităților familiei.
În ultimul paragraf al aceleiași pagini, reclamanta a susținut că restul pasivului, de 32.580 Euro, urmează a fi plătit tot de ea, motiv pentru care este îndreptățită la atribuirea bunurilor comune. La sfârșitul acțiunii reclamanta a reiterat aceleași cereri ca în petitul amintit la început.
Mai mult, la termenul din 22.01.2013 (fila 208 dosar), în încheierea de ședință s-a consemnat că reclamanta, prin avocat, a precizat că solicită partajul celor două terenuri și al apartamentului, nu și al pasivului.
Astfel, tribunalul a concluzionat că, în mod evident, acțiunea nu a avut ca obiect și împărțirea datoriilor comune, astfel cum a susținut apelanta.
Referitor la cotele de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, tribunalul a constatat că, în mod corect, prima instanță le-a stabilit prin raportare la ansamblul bunurilor din masa de partaj.
Contribuția foștilor soți la dobândirea bunurilor din timpul căsătoriei nu se stabilește doar în raport de veniturile obținute de fiecare dintre ei, ci și în funcție de implicarea în viața de familie, gospodărie, creșterea și îngrijirea copiilor. Aceste aspecte diferențiază partajul de bunuri comune de alte tipuri de împărțire a bunurilor aflate în coproprietatea unor persoane. Relațiile de familie conferă aceste particularități acțiunii de împărțire a bunurilor.
Este necontestat de părți faptul că în primii ani de căsătorie pârâtul a avut venituri mai mari decât reclamanta, ulterior situația inversându-se.
Instanța de fond a analizat corect declarațiile martorilor audiați. Faptul că pârâtul a recunoscut la interogatoriu că bona a fost plătită de reclamantă și că aceasta a avut concediu de maternitate doar 7 luni nu constituie un argument pentru a reține cota sa majorată.
Martorele I. L. și D. O. A. au declarat că ambele părți se ocupau de copii, dar cu privire la veniturile realizate niciuna dintre ele nu a fost în măsură a oferi date precise.
O declarație mai clară aparține martorului A. F. C., care a fost nașul de cununie al părților și care, în virtutea acestei afinități, se presupune că a cunoscut mai multe aspecte din viața de familie a acestora.
Din această declarație a rezultat că, din anul 2005, pârâtul era cel care se ocupa mai mult de gospodărie, deoarece reclamanta era mai ocupată cu serviciul. Pârâtul câștiga bani din transporturile de persoane, pe care le efectua lunar, iar reclamanta avea venituri de peste 1500 Euro, lunar.
Același martor a declarat că reclamanta investea sume de bani destul de mari în îmbunătățirea propriei imagini, timp în care cheltuielile gospodăriei erau suportate de pârât.
Reclamanta a recunoscut la interogatoriu îmbunătățirile pe care pârâtul le-a realizat la apartament, precum și mobila.
S-a constatat și faptul că bunurile supuse partajului au fost achiziționate în primii ani ai căsătoriei, când pârâtul a avut venituri mai mari ca reclamanta.
Probatoriul administrat a confirmat faptul că scăderea veniturilor pârâtului nu minimizează contribuția sa la dobândirea bunurilor comune. Contractarea unor credite de către reclamantă, fără a se dovedi destinația banilor împrumutați, nu este un motiv pentru a aprecia contribuția superioară a apelantei, mai ales că pârâtul a susținut că ar fi cheltuit mari sume în interes personal, aspect confirmat de un martor.
De altfel, pârâtul, în întâmpinarea depusă în apel, a recunoscut că apelanta achita împrumuturile. Instanța de fond a reținut și faptul că sumele obținute din creditele contractate, la care se referă apelanta, au fost folosite pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, iar acest aspect nu a fost criticat în apel.
S-a reținut că disponibilitatea apelantei de achitare a creditelor în viitor nu îi conferă temei pentru reținerea unei cote majorate, ci doar un eventual drept de creanță.
Instanța nu a apreciat asupra susținerilor apelantei referitoare la împrumutul de 20.000 Euro, ce ar fi fost folosit de intimat pentru cheltuielile societății pe care o înființase, deoarece în cuprinsul acțiunii nu există referiri în acest sens. Nu au fost reținute nici susținerile referitoare la pierderile înregistrate de S.C. „RP-Plakat” sau folosirea sumei de 90.000 lei pentru această societate, neexistând dovezi.
A apreciat tribunalul că susținerile apelantei referitoare la cota majorată nu sunt fondate.
Criticile referitoare la modul de calcul al cheltuielilor de judecată nu au putut fi avute în vedere, deoarece apelanta a considerat că ar trebui revizuit modul de calcul raportat la reținerea cotei majorate de contribuție, aspect care, după cum s-a arătat anterior, nu s-a impus.
U. C. I. a declarat recurs, considerand că decizia pronunțată de Tribunalul lași - Secția I Civilă este nelegala.
A sustinut recurenta ca hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru că s-au nesocotit dispozițiile art. 673 indice 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care, la efectuarea partajului, pe lângă cota-parte ce revine fiecărui copărtaș, instanța trebuie să stabilească și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții precum și dispozițiile art. 357 alin. (1) din Codul civil, în conformitate cu care odată cu partajul bunurilor comune trebuie să se procedeze și la regularizarea datoriilor.
În mod necesar, cu ocazia partajului de bunuri comune a soților, trebuie regularizate datoriile, iar în speța de față aceasta operatiune se impunea cu atât mai mult cu cât datoriile, cu titlu de obligații de rambursare credite ce compun pasivul, sunt garantate cu trei ipoteci constituite asupra imobilului, apartament (ipotecile înscrise cu nr._/2004,_/2005 și nr. 1489/2007, în Cartea funciară nr._ a municipiului Iași, imobil identificat cu nr. cadastral 923/2/111/16).
Atâta timp cât datoriile sunt garantate cu ipotecile asupra apartamentului, raportat la principiul „res non persona debet”, în mod obligatoriu datoriile garantate cu ipotecile constituite asupra imobilului se impun copărtașului căruia i se atribuie imobilul ipotecat, iar acest lucru trebuie regularizat în raport cu celălalt copărtaș, în sensul scăderii pasivului din activul brut, cu consecința calculării cotei-părți, respectiv a lotului ce va fi atribuit celuilalt copărtaș, prin raportare la activul net.
Pentru că prima instanță a soluționat în mod greșit procesul, fără a intra în judecata fondului, (omițând să se pronunțe asupra existenței pasivului comunității de bunuri, a efectului acestuia asupra valorii nete a masei partajabile și asupra valorii nete a cotei-părți ce revine fiecărui copărtaș, precum și relativ la repartizarea pasivului), în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) Cod procedură civilă, consideră recurenta că se impunea ca, prin admiterea apelului, să se dispună anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași judecătorii ori către o altă judecătorie din circumscripția Tribunalului lași.
Recurenta a afirmat ca declarația apărătorului său înaintea primei instanțe, la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2013, pe care a invocat-o instanța de apel ca motiv de respingere a apelului, sub aspectul cererii de anulare a sentinței, a fost făcută în contextul în care prin cererea de chemare în judecată se invocase o cotă de contribuție de 100% în favoarea reclamantei (ipoteză în care, în mod firesc, nu se punea problema ca pârâtul să suporte vreo cotă-parte din pasiv).
În mod greșit tribunalul a omis să se pronunțe asupra constatării pasivului (ceea ce constituie încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă).
Tribunalul, în apel, recunoaște că în cererea de chemare în judecată s-a precizat existența pasivului ce se cere a fi constatat, doar că nu s-a cerut partajarea lui.
Însă, în momentul în care judecătoria a ajuns la concluzia că trebuie să rețină o cotă de contribuție egală pentru părți în dobândirea bunurilor comune, dispozițiile art. 673 indice 5 alin. (1) Cod procedură civilă și ale art. 357 alin. (1) din Codul civil obligau instanța să rezolve problema pasivului comunității de bunuri, ceea ce înseamnă, chiar în condițiile reținerii de către instanță a existenței unei cote egale de contribuție la dobândirea bunurilor comune, că stabilirea cotelor soților trebuie efectuată prin raportare la activul net ce rezultă din scăderea pasivului din activul comunității de bunuri.
Prin urmare, atât hotărârea judecătoriei, cât și hotărârea tribunalului sunt date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), pentru că inclusiv prevederile alineatului final al art. 673 indice 10 din codul de procedură civilă din 1865 au fost încălcate, prin greșita determinare a sumelor ce se cuvin coproprietarilor cărora nu li s-a atribuit un anumit bun la împărțeală.
Învedereaza recurenta că, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 (art. 304 pct. 5. Cod procedură civilă) si ca tribunalul, menținând sentința judecătoriei, a dat o hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 351 lit. a, b și c din Codul civil) când a considerat că, în privința contractării creditelor, acestea nu ar putea să fie calificate drept datorii comune ale soților.
De asemenea, hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii deoarece tribunalul, pentru stabilirea contribuției la dobândirea bunurilor comune, a ignorat modul în care a fost și este suportată restituirea creditelor.
Au fost încălcate regulile de procedură si atunci când instanța a respins cererea reclamantei-apelante pentru administrarea probei cu expertiza contabilă.
Arata recurenta că, prin cererea de apel, s-a solicitat efectuarea unei expertize contabile cu următoarele obiective: 1) Determinarea veniturilor salariale ale reclamantei și ale pârâtului în timpul căsătoriei; 2) Stabilirea contractelor de credit încheiate de către părți, volumul creditelor și destinația sumelor de bani obținute prin creditare; 3) Modul de rambursare a creditelor și sursa sumelor de bani ce au fost întrebuințate pentru stingerea obligațiilor din aceste contracte, obligații ce au fost stinse prin contul SV_ în Lei și contul SV_ în Euro; 4) Întinderea obligației de restituire a creditelor la data promovării acțiunii de divorț, la data promovării acțiunii de partaj și la momentul de față; 5) Existența și întinderea obligațiilor de plată față de asociația de proprietari ce administrează condominiul blocului 670 din ., precum și perioada pentru care sunt datorate acestea.
Această probă științifică ar fi avut rolul de a lămuri cu exactitate cum s-au achitat creditele inițiale (prin care s-au plătit achizițiile de bunuri) și anume că au fost contractate alte credite, iar toate creditele, atât cele inițiale (cât s-a rambursat efectiv din ele), cât și cele de refinanțare au fost achitate de reclamantă din contul său, alimentat cu veniturile sale salariale.
Proba ar fi fost una lămuritoare atât sub aspectul determinării pasivului, prin calificarea datoriilor ca fiind comune ale soților, cât și în privința contribuției părților la dobândirea bunurilor.
În mod greșit, instanța de apel a respins cererea de administrare a acestei probe, decizia fiind și nemotivată (pentru că are inserată numai fraza-șablon „în apel nu au fost administrate noi probe”), iar încheierea prin care s-a dat soluția de respingere conține o formulare lapidară, ce nu explică sub nicio formă de ce nu ar trebui administrată proba, nu explică în ce mod ar fi fost acoperită de alte probe lămurirea aspectelor puse în discuție de cererea de probe.
Astfel, apreciază recurenta că sunt încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5. Cod procedură civilă, decizia instanței de apel urmand sa fie supusă modificării în recurs și pentru motivul descris la pct. 7 al art. 304 Cod procedură civilă .
Recurenta considera ca este incident, în același timp, motivul de recurs de la art. 304 pct. 5. Cod procedură civilă, dat fiind că, prin respingerea cererii de administrare a probei cu expertiza s-au încălcat dispozițiile art. 167 alin. (1) Cod procedură civilă și ale art. 129 Cod procedură civilă (pentru că a exclus o probă ce a fost cerută și care ar fi contribuit la dezlegarea pricinii) și, în condițiile în care hotărârea este nemotivată sub aspectul respingerii cererii apelantei, acesteia i s-a creat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului.
Prin cererea de chemare în judecată, la pagina 4, în mod clar și lămurit, s-a solicitat instanței să constate existența unui pasiv de 32.500 euro.
După cum s-a argumentat în cererea de chemare în judecată, pasivul actual este reprezentat de creditele în derulare, credite ce sunt rezultate din încheierea contractelor prin care s-au obținut sume de bani pentru achiziționarea bunului comun, teren, în suprafață de 1744 m.p. (contractul de credit din 13.04.2005, ce urmează a fi plătit până în anul 2025), pentru refinanțarea creditelor anterioare, cu care s-au achiziționat celelalte două bunuri comune, pentru realizarea de îmbunătățiri aduse locuinței și pentru întreținerea familiei.
Atâta timp cât este vorba despre un contract de credit prin care, în mod direct, s-a achitat prețul achiziționării unuia din cele trei bunuri imobile comune supuse împărțelii, precum și de faptul că cele trei credite de refinanțare contractate în anul 2010 au rolul de acoperi credite anterioare, prin care s-au stins obligațiile de plată de la contracte de credit prin care, în trecut, au fost achiziționate celelalte bunuri imobile și s-au susținut sarcinile de întreținere a familiei, în conformitate cu prevederile art. 351 lit. a) și c) din Codul civil, sunt datorii comune ale soților, astfel că se înscriu în pasivul comunității de bunuri.
Susține recurenta că, în interogatoriu, în răspunsul la întrebarea nr. 1, pârâtul a susținut că toate creditele contractate în timpul căsătoriei au fost încheiate pe numele ambilor soți.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 351 lit. b) din Codul civil, atâta timp cât sunt obligații contractate împreună de către soți, sunt datorii comune, astfel că se înscriu în pasivul comunității de bunuri.
Afirmă recurenta că în componența pasivului se include datoria către asociația de proprietari aferentă apartamentului ce intră în masa de bunuri comune, datorie care, conform legii, este garantată cu privilegiul asociației de proprietari asupra apartamentului. Datoria a fost acumulată ca urmare a faptului că în apartament locuiește numai pârâtul, iar acesta nu a achitat cheltuielile către asociația de proprietari.
Recurenta apreciază că urmează a se reține existența unui pasiv de 32.500 euro, echivalent în lei cu suma de 146.250 lei, care trebuie să fie scăzut din activul brut de 361.980 lei, rezultând un activ net de 215.730 lei.
U. C. I. consideră că hotărârea tribunalului este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ce privește cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune (art. 304 pct. 9. Cod procedură civilă) și nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori conține motive contradictorii (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă).
În acest sens, recurenta susține că, în mod greșit, atât prima instanță, cât și instanța de apel au considerat că nu este răsturnată prezumția legală relativă privind cota egală de contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Hotărârea tribunalului este realmente lipsită de motive, pentru că nu face decât să reia din considerentele sentinței, unde se interpretează în mod exagerat unele declarații de martor.
În mod greșit, prima instanță a considerat că gradul de contribuție concret la dobândirea anumitor bunuri nu s-ar răsfrânge asupra determinării întinderii cotei-părți la dobândirea întregii mase de bunuri comune.
Dimpotrivă, atunci când la dobândirea unor bunuri comune unul din soți are o contribuție exclusivă ori o contribuție majoritară, acest lucru trebuie să determine recunoașterea pentru acel soț a unei cote majorate de contribuție la dobândirea masei bunurilor comune.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii în privința aprecierii contribuției reclamantei la achiziționarea bunurilor comune și la achitarea împrumuturilor ce au fost contractate în vederea achitării prețului de dobândire a acestora .
Astfel, reține prima instanță că, în partea a doua a duratei căsătoriei, reclamanta a avut venituri considerabil mai mari decât cele ale pârâtului, evocând faptul că prin sentința de divorț s-ar fi statuat că, în prima parte a căsătoriei, pârâtul a fost cel care ar fi obținut venituri în mod constant mai mari decât cele ale reclamantei.
Deși reține că în cea de-a doua parte a căsătoriei reclamanta a avut venituri considerabil mai mari, instanța nu leagă acest lucru cu împrejurarea că în a doua parte a căsătoriei s-au achitat sume de bani pentru toate cele trei credite contractate în vederea achiziționării celor trei imobile.
Tot în cea de-a doua parte a căsătoriei s-au încheiat trei contracte de nevoi personale (în anul 2006 și în anul 2007) care au fost achitate în anul 2010, prin încheierea unui contract de credit pentru refinanțare.
Instanța de apel săvârșește aceeași greșeală și pronunță o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru că deși, reține aspecte corecte ale situației de fapt din administrarea probelor, atunci când afirmă că probatoriul administrat confirmă scăderea veniturilor pârâtului, că acesta a recunoscut prin întâmpinare că apelanta achită creditele, iar creditele au fost folosite pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, pronunță o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 357 alin. (2) din Codul civil, pentru că, în ciuda stabilirii acestor împrejurări ce atestă o contribuție majorată a reclamantei la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune, a menținut soluția primei instanțe de stabilire cotei egale de contribuție.
Pentru a se reține o cotă de contribuție majorată, de 90% în favoarea reclamantei, trebuie luate în considerare următoarele împrejurări:
A. Raportat la întreaga durată a căsătoriei, în cea mai mare parte, reclamanta a avut venituri considerabil mai mari decât cele ale pârâtului. Din totalul veniturilor realizate de soți, conform înscrierilor din carnetele de muncă, veniturile realizate de reclamantă sunt de peste 85%, pe când cele realizate de pârât sunt sub 15%.
Nivelul ridicat al veniturilor salariale realizate de reclamantă a făcută posibilă contractarea de credite bancare și achiziționarea, în acest mod, a bunurilor imobile supuse împărțelii.
Dacă ar fi fost să se analizeze veniturile pârâtului, nu ar fi primit aprobare pentru creditare în limitele de care au beneficiat ca urmare a existenței veniturilor substanțiale ale reclamantei.
Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, pentru că nu explică cu nimic cum ar fi putut să înlăture un asemenea motiv de apel.
B. Creditele contractate pentru achiziționarea celor trei imobile, creditele pentru refinanțarea creditelor inițiale precum și pentru susținerea sarcinilor căsătoriei, au fost achitate prin conturile bancare ale reclamantei, prin întrebuințarea sumelor de bani provenite din salariile acesteia.
Este relevant faptul că la întrebarea 8 din interogatoriu pârâtul a recunoscut că reclamanta a avut concediu de maternitate redus la 7 luni, deoarece prelungirea lui pentru întreaga durată admisă de lege, ar fi dus la scăderea considerabilă a veniturilor și imposibilitatea achitării ratelor.
Concluzia este clară, în sensul că doar în prezența veniturilor salariale considerabil ridicate ale reclamantei, a fost posibil să se achite creditele contractate.
Chiar dacă prima instanță a reținut că o parte din veniturile reclamantei a fost folosită pentru „îmbunătățirea propriei imagini”, reiese că prin nivelul ridicat al acestor venituri, i-a permis reclamantei atât să achite toate ratele la creditele contractate, cât și să-și procure bunuri de folosință personală în vederea asigurării unei ținute la nivelul standardului impus de bunele practici în unitatea la care este angajată.
Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, pentru că nu explică cu nimic cum ar fi putut să înlăture un asemenea motiv de apel.
C. Din veniturile sale, reclamanta a contribuit la cheltuielile familiei, legate de întreținerea și îngrijirea copiilor.
Astfel, la interogatoriu (răspunsul la întrebarea nr. 7), pârâtul a recunoscut că bona care s-a îngrijit de copii a fost plătită doar de reclamantă, din veniturile acesteia, iar în răspunsul la întrebarea nr. 8 a recunoscut că reclamanta a avut concediu de maternitate redus la 7 luni, deoarece prelungirea lui ar fi dus la scăderea considerabilă a veniturilor și imposibilitatea achitării ratelor.
Faptul că reclamanta a suportat plata salariului bonei pentru copii a fost reținut și de prima instanță, relatând din declarația martorei I. L. care a confirmat că de la reclamantă primea salariul în sumă de 700 lei lunar, iar de la pârât primea o sumă de 10 ori mai mică, pentru acoperirea abonamentului pentru autobuz.
D. Folosirea de pârât în interesul său personal a sumelor de bani obținute prin încheierea unuia din contractele de credit.
La interogatoriu (întrebarea nr. 3), pârâtul a recunoscut că unul dintre creditele contractate de reclamantă, în cuantum de 20.000 euro, a fost folosit de pârât pentru înființarea unei societăți, modernizarea unei hale și achiziționarea unui utilaj. Este de reținut că o sumă de circa 90.000 lei (obținută prin credit, care a fost rambursat din veniturile realizate de reclamantă) a fost folosită de pârât în societatea sa (.), societate care a înregistrat doar pierderi și care a fost dizolvată în anul 2012.
Împrejurarea că unul dintre creditele contractate, care a fost rambursat din veniturile salariale (bun comun) a fost întrebuințat în mod exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor societății comerciale în care asociat a fost numai pârâtul trebuie luată în considerare, în sensul creșterii cotei de contribuție a reclamantei la dobândirea bunurilor comune și al reducerii cotei de contribuție a pârâtului la dobândirea bunurilor comune.
Apreciază recurenta că refuzul tribunalului de a analiza un asemenea motiv de apel nu numai că înseamnă încălcarea dispozițiilor art. 357 alin. (2) din Codul civil (motiv de recurs subsumat art. 304 pct. 9. Cod procedură civilă), dar constituie și un aspect ce justifică admiterea recursului pe temeiul art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, dat fiind că s-a încălcat dispoziția expresă a art. 129 alin. (4) și (5) Cod procedură civilă, în conformitate cu care judecătorul trebuie să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, astfel că trebuie să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
De la data promovării acțiunii de divorț (06.2011) și până la momentul formulării recursului, ca și în perioada căsătoriei, reclamanta a achitat singură, din veniturile sale, ratele la toate creditele (total achitat în această perioadă - 33.294,55 lei și 2.974,35 Euro).
Consideră recurenta că nu poate fi susținută pretinsa contribuție a pârâtului la achitarea creditelor bancare, atâta timp cât veniturile acestuia au fost foarte reduse, raportat la volumul ratelor de plătit (din compararea nivelului veniturilor pârâtului cu nivelul ratelor se poate constata că veniturile totale ale pârâtului nu ar fi fost în măsură să acopere decât în mică măsură ratele către bănci - un nivel de cel mult 30% din volumul ratelor de credit).
Însă, astfel cum se poate observa din cercetarea extraselor de cont cu privire la conturile bancare prin care s-au derulat operațiunile de rambursare a contractelor de credit (contul SV_ în Lei și contul SV_ în Euro), acestea au fost alimentate în mod exclusiv prin virament din contul de salarii al reclamantei, respectiv prin viramente din același cont de salarii, viramente efectuate în urma operațiunii de schimb valutar din lei în Euro.
Învederează recurenta că prin contul SV_ în Euro s-a derulat rambursarea, în mod exclusiv, a creditului din contractul CL_, credit care, astfel cum s-a arătat mai sus, a fost întrebuințat de către pârât în mod exclusiv pentru firma lui, ..
Conform extrasului de cont, la acest credit au fost efectuate depuneri în cont atât de către reclamantă cât și de către pârât însă, din examinarea extrasului de cont, se poate observa cu ușurință că, până în momentul de față, cele mai multe depuneri sunt efectuate de către reclamantă.
Pârâtul nu numai că nu a contribuit la plata ratelor de credit și la susținerea cheltuielilor pentru întreținerea copiilor în timpul căsătoriei, dar, în perioada 02._, a procedat la însușirea sumelor de bani acumulate în contul de la „ING Bank” ca urmare a încasării alocației pentru copii și a sumei de 42 lei/lunar, sume ce au intrat în cont în această perioadă, transferând banii în contul firmei sale.
Timp de 22 de luni, pârâtul nu a achitat pensia de întreținere de 500 lei/lună, în toată perioada în discuție întreținerea copiilor căzând exclusiv în sarcina reclamantei, care a fost nevoită să plece cu copiii din locuința din .> Hotărârea nu numai că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, dar nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deoarece în paginile 8 și 9 ale deciziei recurate (acolo unde se găsesc aprecieri asupra apelului), nu se găsește nici o referire cu privire la rezolvarea acestui motiv de apel.
Recurenta apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii cu privire la cheltuielile de judecată (art. 304 pct. 9. Cod procedură civilă).
În mod greșit, prima instanță a procedat la compensarea onorariilor de avocat și nu a acordat în mod corespunzător sumele pentru taxele judiciare de timbru.
Menținând hotărârea primei instanțe, tribunalul a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Ca urmare a admiterii apelului și schimbării în parte a hotărârii instanței de fond, în raport de cele prezentate în petitul cererii de apei, consideră recurenta că se impune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la prima instanță (taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, în privința diferenței de cotă de contribuție, onorariul de avocat aferent pretențiilor admise, cota de 10% din taxa judiciară de timbru aferentă introducerii cererii de partaj și cota de 10% din onorariul de expert).
Prin încheierea de ședință din 17.09.2013, menținută prin încheierea de soluționare a cererii de reexaminare din 07.10.2013, reclamanta a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru de 16.090,2 lei (10.859,4 lei taxa pentru promovarea acțiunii de partaj, prin aplicarea cotei de 3% asupra valorii masei partajabile și 5.230,8 lei pentru diferența de cotă contestată).
Cât timp se impune admiterea cererii de reținere a cotei de contribuție majorate de 90% în favoarea reclamantei, taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, taxă în sumă de 4.185 lei, se impune a fi inclusă în cheltuiala de judecată datorată de pârât.
Reținându-se pârâtului o cotă de 10% din masa bunurilor comune, se impune ca, în aceeași proporție, să suporte cheltuiala de judecată aferentă promovării acțiunii de partaj, astfel că se impune să fie obligat la plata sumei de 1.085,94 lei, reprezentând 10% din taxa judiciară de timbru datorată pentru promovarea acțiunii de partaj.
În aceeași proporție trebuie să suporte cheltuiala efectuată cu administrarea probei cu expertiza.
H. D. I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă pretinzându-se faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale.
Din lecturarea petitului acțiunii se poate lesne observa că nu a existat și un capăt de cerere privind constatarea pasivului comunității de bunuri.
Mai mult, apărătorul reclamantei a precizat în mod expres, la solicitarea instanței de fond, că nu solicită partajarea pasivului, că solicită doar partajarea celor două terenuri și a apartamentului, declarație care s-a consemnat în încheierea din 22.01.2013.
Cum nu s-a contestat această consemnare din încheierea de ședință, deși dosarul a parcurs mai multe termene de judecată, fiind soluționat abia în luna decembrie 2013, declarația făcută în instanță a determinat limitarea judecării și pronunțarea instanțelor anterioare doar asupra cererilor formulate expres și clar de către reclamantă.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, intimatul solicită să se observe că recurenta indică unele dispoziții legale pretins încălcate de către instanța de fond și de apel doar în încercarea de a reuși încadrarea acestor motive în unul din punctele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă și în speranța că instanța de recurs nu va observa că, în acest motiv de recurs, se susține netemeinicia hotărârilor anterioare și nu nelegalitatea acestora, situație ce nu mai poate fi verificată de Curtea de Apel Iași.
Astfel, în acest așa-zis motiv de recurs se pretinde că decizia Tribunalului Iași s-a dat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, dar din dezvoltarea sa se observă foarte clar că se referă la stabilirea contribuției la dobândirea bunurilor comune, motiv preluat și dezvoltat și în motivul 3 de recurs .
Recurenta nu precizează care ar fi actele de procedură întocmite cu neobservarea formelor legale, ci doar susține că, în apel, a solicitat administrarea probei cu o expertiză contabilă, indicând din nou care ar fi obiectivele acesteia și pretinzând faptul că Tribunalul Iași, în mod nejustificat, a respins-o.
Această expertiză a fost respinsă în apel deoarece toate obiectivele solicitate ar fi putut fi rezolvate prin proba cu acte, probă care i-a fost admisă reclamantei apelante și care se găseau și la dosarul cauzei.
Mai mult, prin aceste obiective se urmărea să se lămurească o cerere ce nu fusese formulată, care nu făcea obiectul judecății, cum ar fi constatarea pasivului sau întinderea obligației de plată față de asociația de proprietari.
Intimatul solicită să se constate că acest motiv de recurs nu se încadrează în unul din punctele art. 304 Cod procedură civilă și, dacă totuși va fi analizat, să fie respins, ca neîntemeiat.
Intimatul susține că și al treilea motiv de recurs nu poate fi analizat de către instanța de recurs, acesta fiind un motiv de neteminicie și nu de nelegalitate.
Astfel, în susținerea acestui motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, dar recurenta nu indică în mod concret care ar fi dispozițiile legale încălcate de instanțele anterioare care, apreciind probele administrate, au ajuns la concluzia că foștii soți au o contribuție egală la dobândirea bunurilor comune.
De asemenea, recurenta nu indică în ce mod decizia Tribunalului Iași este nemotivată, cu privire la care din motivele de apel nu își justifică soluția și care ar fi dispozițiile contrare care ar transpare din această decizie.
Intimatul consideră că este neîntemeiat și ultimul motiv de recurs formulat de reclamanta recurentă, privitor la modul în care instanța de fond a soluționat cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor, în afara onorariului de avocat, instanța de fond a constatat suma achitată de reclamantă, raportat la cota de contribuție reținută de 50%, astfel că a acordat, cu titlu de cheltuieli, suma cuvenită de 5.000 lei.
Nu poate fi criticată o instanță de fond și de apel pentru faptul că nu au acordat 90% din cheltuielile de judecată atât timp cât aceste instanțe, argumentat, au reținut pentru reclamantă cota de contribuție de 50% la dobândirea bunurilor comune.
Prin decizia civilă nr. 525/2015 din 29.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a fost respins recursul formulat de reclamanta U. C. I. împotriva deciziei civile nr. 917 din 13.XI.2014 a Tribunalului Iași, care a fost menținută și a fost obligată recurenta să plătească intimatului suma de 4.960 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
În primul motiv de recurs, reclamanta U. C. I. a susținut că hotărârea tribunalului este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru că s-au nesocotit dispozițiile art. 673 indice 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care, la efectuarea partajului, pe lângă cota-parte ce revine fiecărui copărtaș, instanța trebuie să stabilească și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții, precum și dispozițiile art. 357 alin. (1) din Codul civil, în conformitate cu care odată cu partajul bunurilor comune trebuie să se procedeze și la regularizarea datoriilor.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit de către Curte.
Este adevărat că art. 673 indice 5 alin.(1) din Codul de procedură civilă prevede „Daca partile nu se invoiesc, instanta va stabili bunurile supuse impartelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecaruia si creantele nascute din starea de proprietate . le au unii fata de altii. Daca se imparte o mostenire, instanta va mai stabili datoriile transmise prin mostenire, datoriile si creantele comostenitorilor fata de defunct, precum si sarcinile mostenirii”.
Tot astfel, art. 357 alin. (1) din Codul civil statuează că „În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.”
Însă, potrivit art. 129 alin. (6) din Codul de procedură civilă, „In toate cazurile, judecatorii hotarasc numai asupra obiectului cererii deduse judecatii”.
Textul reglementează principiul disponibilității în procesul civil. Potrivit acestui principiu, părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
În prezenta cauză, instanțele de fond și de apel au reținut corect împrejurarea că, la fila 5 alineatul ultim din cererea de chemare în judecată, reclamanta recurentă a susținut că restul pasivului, de 32.580 Euro, urmează a fi plătit tot de ea, motiv pentru care este îndreptățită la atribuirea celor trei imobile, bunuri comune dobândite de părți în timpul căsătoriei, iar la sfârșitul acțiunii - fila 6 alin.1 - reclamanta a solicitat: ieșirea părților din indiviziune cu privire la bunurile comune dobândite de părți, în timpul căsătoriei; constatarea în sarcina reclamantei a unei cote de 100% la dobândirea bunurilor comune; atribuirea în natură către reclamantă a tuturor bunurilor supuse partajului; obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea notează că instanțele de fond și de apel au reținut corect, în aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, că la termenul din 22 ianuarie 2013 reclamanta, prin apărător, a precizat că nu solicită partajarea pasivului, ci numai partajarea activului, a celor trei imobile indicate în cererea introductivă.
Mai mult, chiar recurenta a afirmat în cererea de recurs că declarația apărătorului său înaintea primei instanțe, la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2013, a fost făcută în contextul în care, prin cererea de chemare în judecată, invocase o cotă de contribuție de 100% în favoarea sa (ipoteză în care, în mod firesc, nu se punea problema ca pârâtul să suporte vreo cotă-parte din pasiv).
În acest context, instanțele s-au pronunțat cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6) din Codul de procedură civilă, judecătoria nefiind învestită de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, cu regularizarea datoriilor comune ale foștilor soți sau cu stabilirea creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții.
Textele invocate de recurentă ca fiind aplicate greșit de cele două instanțe (art. 357 alin. 1 din Codul civil și art. 673 alin. 1 din Codul de procedură civilă) nu au incidență în speță, câtă vreme instanța de fond nu a fost învestită și cu datoriile comune ale foștilor soți, datorii cu privire la care reclamanta recurentă a afirmat, conform principiul disponibilității în procesul civil, că le va achita tot ea.
Nici critica referitoare la aplicarea greșită a art. 673 indice 10 din Codul de procedură civilă, prin greșita determinare a sumelor ce se cuvin coproprietarilor cărora nu li s-a atribuit un anumit bun la împărțeală, nu poate fi primită, deoarece, prin această formulare generică, recurenta nu a precizat în ce sens a fost denaturat acest text de lege.
Curtea mai notează că acest text reglementează atribuirea provizorie sau definitivă a unuia dintre bunurile supuse împărțelii către unul dintre coproprietari, cu obligația acestuia de a achita într-un anumit termen cotele-părți ce se cuvin celorlalți coproprietari, însă, în speță, s- au atribuit bunuri în natură ambelor părți, recurenta fiind cea obligată la plata unei sulte către intimat, pentru egalizarea loturilor atribuite.
Nici critica referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 351 lit. a, b și c din Codul civil) atunci când instanțele au considerat că, în privința contractării creditelor, acestea nu ar putea să fie calificate drept datorii comune ale soților, nu este întemeiată. Textul invocat de recurentă reglementează datoriile comune ale soților, dar așa cum s-a menționat deja, instanța de fond nu a fost învestită cu vreo cerere de stabilire a datoriilor comune ale foștilor soți.
Instanța de recurs va înlătura și critica recurentei referitoare la încălcarea regulilor de procedură de către instanță, prin respingerea cererea sale pentru administrarea probei cu expertiza contabilă.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 167 alin.1 din Codul de procedură civilă „Dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa aduca dezlegarea pricinii, afara de cazul cand ar fi primejdie ca ele sa se piardă prin întârziere.”
Prin cererea de apel, U. C. I. a solicitat efectuarea unei expertize contabile cu aceleași obiective ca și cele indicate prin cererea de recurs.
La termenul de judecată din 27.06.2014, apărătorul apelantei a precizat că nu mai are alte probe de administrat în cauză și că există posibilitatea ca părțile să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, tribunalul acordând un termen în acest sens.
Ulterior, la termenul de judecată din 23.10.2014, apelanta a solicitat administrarea probei cu expertiză contabilă, iar instanța de apel a respins această probă.
Astfel, Curtea observă că instanța s-a pronunțat asupra probei solicitate prin cererea de apel.
Susținerile recurentei referitoare la nerespectarea art. 167 alin. 1 și 129 din Codul de procedură civilă - care permit judecătorului să încuviințeze sau nu probele, în măsura în care acesta socotește că ele pot sa ducă la dezlegarea pricinii - și la împrejurarea că proba ar fi fost una lămuritoare atât sub aspectul determinării pasivului, prin calificarea datoriilor ca fiind comune ale soților, cât și în privința contribuției părților la dobândirea bunurilor, nu pot fi analizate de instanța de recurs, deoarece vizează netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea ei, iar în calea extraordinară de atac a recursului instanța este ținută să verifice numai motivele referitoare la nelegalitatea hotărârii judecătorești.
Tot astfel, instanța se află în imposibilitate de a examina și criticile recurentei referioare la stabilirea greșită a cotelor de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune printr-o apreciere greșită a probelor, deoarece motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 din Codul de procedură civilă, care permitea exercitarea acestei căi de atac pentru netemeinicia hotărârii („casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate”), a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000, menirea instanței de recurs fiind, așa cum s-a menționat, de a verifica modul în care instanța de apel a aplicat și interpretat legea în raportul juridic dedus judecății si nicidecum modul de interpretare a probelor de către instanța respectivă.
Este neîntemeiată și critica recurentei ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a art. 357 alin. (2) din Codul civil.
În acest sens, art. 357 din Codul civil statuează: „(1) În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.
(2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.”
Instanța de fond - care a soluționat acțiunea reclamantei - ca și cea de apel, care a păstrat sentința primei instanțe, au respectat întocmai acest text și au determinat cota-parte ce revine fiecărui soț având în vedere contribuția fiecăruia atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune.
Nemulțumirea recurentei vizează faptul că, în urma analizei materialului probator administrat în cauză, instanțele au ajuns la concluzia că părțile au contribuții egale la dobândirea bunurilor comune, nerecunoscând în beneficiul său o cotă de contribuție majorată, însă, așa cum s- a menționat, această nemulțumire vizează netemeinicia hotărârilor instanțelor de fond și de apel și nu poate forma obiectul controlului judiciar exercitat de către instanța de recurs.
Nici critica referitoare la faptul că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii cu privire la cheltuielile de judecată nu poate fi primită.
Este de principiu că partajul de bunuri comune profită ambelor părți, astfel încât cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de părți în raport de cotele de contribuție stabilite.
Astfel, în mod corect s-a procedat la compensarea onorariilor avocaților părților.
Curtea constată că recurenta a achitat la instanța de fond taxă judiciară de timbru aferentă partajului (3%) de 4.559lei și o taxă judiciară de 10.656 lei pentru diferența de cotă, de 50% pretinsă (filele 208 și 356 din dosarul de fond), iar pârâtul intimat a achitat onorariile experților, de 1.400 lei.
Având în vedere că recurentei nu i s-a recunoscut cota de 100% la dobândirea bunului, în mod corect s-a reținut că aceasta se află în culpă procesuală, iar pârâtul intimat nu îi datorează nimic din taxa judiciară de timbru de 10.656 lei.
Raportat la cheltuielile efectuate de părți și anume: U. C. I. - 4.559lei, taxă judiciară de timbru aferentă partajului (3%) și H. D. I. - 1.400 lei, reprezentând onorariile experților, precum și la cotele egale de contribuție stabilite de către instanțe, rezultă că intimatul trebuia să fie obligat la plata către reclamanta recurentă a sumei de 2.279,5 lei, însă a fost obligat la o sumă mai mare - 5.000lei.
Față de cele reținute, Curtea a apreciat că intimatul a achiesat la hotărârea instanței de fond, neexercitând calea de atac a apelului, iar recurentei nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac.
În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la nemotivarea deciziei de către tribunal, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Astfel, motivarea hotărârii judecătorești constituie o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie, precum și o condiție a procesului echitabil, conform art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care, la rândul ei, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, pentru a le aprecia pertinența în descoperirea adevărului în cauză.
Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă - în motivarea sa - argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Curtea mai notează că obligatia de motivare a unei hotarâri trebuie înteleasa ca un silogism logic, de natura a explica inteligibil hotarârea luata, ceea ce nu înseamna un raspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un raspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin continutul lor, sa influenteze solutia.
Instanța de recurs notează că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.
În prezenta cauză, deși tribunalul nu a răspuns expres fiecărui argument invocat de apelantă, din întregul hotărârii recurate rezultă că s-a răspuns tuturor argumentelor, în mod implicit, prin raționamente logice.
Astfel, tribunalul nu a procedat la motivarea hotărârii sub aspectul constatării existenței pasivului comunității de bunuri, a efectului acestuia asupra valorii nete a masei partajabile și asupra valorii nete a cotei-părți ce revine fiecărui copărtaș, precum și relativ la repartizarea pasivului, deoarece nu a fost învestit cu asemenea cereri, iar această împrejurare a fost motivată clar în decizia atacată.
Nu poate fi primită critica recurentei, referitoare la nemotivarea deciziei de tribunal în ceea ce privește respingerea cerereii de administrare a probei cu expertiză contabilă, deoarece proba nu a fost respinsă prin hotărârea de soluționare a apelului, ci prin încheierea interlocutorie din 23.10.2014.
Tot astfel, nu poate fi primită critica referitoare la faptul că hotărârea tribunalului este realmente lipsită de motive sub aspectul reținerii unor cote egale de contribuție ale părților la dobândirea bunurilor comune.
Curtea a observat că tribunalul a arătat în mod detaliat probele care i-au format convingerea că părțile au contribuții egale la dobândirea comunității de bunuri și a expus argumentele pentru care a înlăturat susținerile recurentei privind contribuția sa majorată la achiziționarea bunurilor supuse partajului.
Nu este reală nici susținerea referitoare la faptul că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii în privința aprecierii contribuției reclamantei la achiziționarea bunurilor comune și la achitarea împrumuturilor ce au fost contractate în vederea achitării prețului de dobândire a acestora.
Tribunalul a explicat într-o manieră convingatoare rationamentul juridic pe care l-a adoptat atunci când a reținut cote egale de contribuție pentru ambii soți la dobândirea bunurilor comune, iar acest raționament conduce în mod logic la soluția din dispozitiv.
Față de cele expuse, Curtea a apreciat că decizia recurată este motivată în fapt și în drept, instanța de apel procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă prezentate atât de apelanta reclamantă cât și de intimatul pârât.
Curtea a apreciat că, raportat la cele reținute, în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 din Codul de procedură civilă.
Împotriva acestei decizii pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă U. C. I..
În motivarea contestației în anulare, invocă dispozițiile articolului 318 alin. (1) Cod procedură civilă de la 1865: „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație, cand dezlegarea data este rezultatul unei greșeli materiale sau cand instanța, respingând recursul sau admitandu-l numai în parte a omis din greșeala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Contestatoarea învederează că jurisprudenta si doctrina au stabilit in mod unitar ca noțiunea de „greșeala materiala” înseamna o greșeala de ordin procedural, de o asemenea gravitate încat a avut drept consecința darea unei soluții greșite.
În opinia sa, instanța de recurs a comis o greșeala materiala, prin neobservarea înscrisurilor depuse de ea, constând in convențiile de credit contractate de cei doi soti, împreuna.
Susține că, din punct de vedere procedural, intervin următoarele dispoziții legale: art. 129 alin. (5), art. 168 și art. 673 indice 5.
Invocă art. 1191 Cod civ. de la 1864 și art. 32 din Codul Familiei, potrivit cu care: „Soții răspund cu bunurile comune pentru: b) obligațiile ce au contractat împreuna”.
U. C. I. pretinde că nu se pune în discuție faptul că s-a cerut sau nu s-a cerut partajarea pasivelor. Nici nu este necesar, din moment ce instanța de fond a lichidat regimul patrimonial prin sentința pronunțata și astfel a confirmat obiectul cererii de chemare în judecată. Fiind vorba despre aplicabilitatea Noul Cod civil, prin dispozițiile art. 357, care statuează cele două etape ale lichidării, respectiv partaj și regularizarea datoriilor, s-a săvârșit o eroare cu ocazia partajării bunurilor comune.
Contextul faptic este caracterizat de prezența în patrimoniul părților, la momentul partajului, a bunurilor comune achiziționate în timpul căsătoriei cu bani împrumutați de la bancă în temeiul unor credite care, în parte, reprezintă datorii comune scadente în viitor.
Din perspectiva procedurii de judecată, instanța, deși a încuviințat proba cu înscrisuri pentru ambele părți, nu a observat că dânsa a depus la dosar convenții de credit încheiate în perioada căsătoriei și contractate de ambii soți. Dacă ar fi să admită o ipoteza contrară, în sensul că judecătorii au observat și analizat înscrisurile, atunci următoarele considerente nu ar respecta principiului legalității, fundamental pentru orice proces civil:
Pagina 15 din decizie: „Nici critica referitoare la încălcarea si aplicarea greșita a legii atunci când instanțele au considerat ca, in privința contractării creditelor, acestea nu ar putea sa fie calificate drept datorii comune ale soților nu este întemeiata. Textul invocat de către recurenta reglementează datoriile comune ale soților, dar așa cum s-a menționat deja instanța de fond nu a fost investita cu vreo cerere de stabilire a datoriilor comune ale foștilor soti”.
Contestatoarea învederează că nu este vorba despre orice fel de datorii. Bunurile comune sunt în interdependență cu creanțele generate de convențiile de credit, prin instituirea ipotecilor. Instanța a neglijat argumentul perfect valabil potrivit căruia „res non persona debets” că, astfel, în mod obligatoriu, datoriile garantate cu ipotecile constituite asupra imobilului se impun copărtașulul căruia i se atribuie imobilul ipotecat.
În conexiune cu argumentul precedent, arată că nu este o problemă de calificare a creditelor ca fiind datorii comune (sunt astfel de datorii prin efectul legii, datorită contractării de ambii soți), ci o problemă de respectare a principiului echității, care guvernează lichidarea regimului matrimonial. Astfel, rezultatul ecuației este mult denaturat dacă sulta este stabilită având în vedere valoare brută a masei, deoarece nu este o valoare care să corespunda realității, iar singura consecință este încălcarea echilibrului. Concret, în speță, eroarea procedurală a generat următorul rezultat: o parte a primit un bun liber de orice sarcină, în timp ce altă parte a primit două bunuri, dintre care unul ipotecat pentru a fi cumpărat celălalt, partea cu minus căzând doar în lotul celui de-al doilea. Mențiunea părții, că dorește doar partajarea activului în contextul în care a solicitat atribuire 100%, nu reprezintă o micșorarea a câtimii obiectului cererii sau o renunțare la judecată cu privire la pasiv. Partea a solicitat constatarea pasivului și a faptului că va fi plătit tot de ea, nu pentru că își dorește acest lucru ci pentru ca așa impune legea, fapt care trebuia compensat cu sulta corespunzătoare. Totodată, pasivul învederat este un pasiv activ cu scadența în 2025 și cade total și în mod injust în sarcina unei singure părți.
Contestatoarea susține că instanța era obligată să analizeze convențiile de credit independent de solicitarea expresa a părții, de stabilire a caracterului de obligații comune, deoarece stabilirea activului net al masei comunității de bunuri nu reprezintă o partajare a pasivelor, ci stabilirea valorii reale a loturilor, spre finalitatea unui proces echitabil. Citează din pagina 16 a deciziei: „instanța de fond - care a soluționat acțiunea reclamantei - ca si cea de apel, care a păstrat sentința primei instanțe, au respectat întocmai acest text (357 alin. (2) cod civil 2011) si au determinat cota-parte ce revine fiecărui soț având in vedere contribuția fiecăruia atât la dobândirea bunurilor comune, cat si la îndeplinirea obligațiilor comune”. In raport de cele prezentate, în opinia contestatoarei se naște in mod natural întrebarea: în ce mod s-a avut in vedere îndeplinirea obligațiilor comune, atât timp cat toate instanțele, inclusiv curtea de apel, ignoră complet principalele obligații comune.
Concluzia curții, arată U. C. I., este cu atât mai surprinzătoare cu cât niciuna dintre instanțele precedente nu a avut în vedere acest articol la formularea considerentelor. Instanțele de judecată au neglijat complet contractele de credit, deși o astfel de situație faptica generează efecte complexe. Este adevărat că în temeiul lor se naște dreptul de creanță al soțului care plătește și partea din datoria .. Dar, la fel de adevărat este că susținerea în timpul căsătoriei, în mod exclusiv, a unor astfel de obligații comune, trebuie să producă efecte și în lipsa unei solicitări de partajare. Concret, este o situație juridică care vorbește despre modalitatea în care a fost susținută evoluția căsătoriei pe plan patrimonial și despre proporția în care s-au îndeplinit obligațiile comune.
Totodată, textul de lege vorbește despre răspunderea cu bunuri comune pentru datorii comune. Ori, dacă bunurile se transformă ca efect al partajului din bunuri comune în bunuri proprii iar lotul uneia dintre părți cuprinde bunuri proprii ipotecate, atunci balanța trebuie echilibrată față de cealaltă parte. Acest rezultat se obține prin determinarea valorii activului net și stabilirea sultei. În speță, acest argument este construit prin raportare la pasivul aflat în desfășurare la momentul introducerii cererii de partaj și nu la creanțele născute între soți în perioada căsătoriei.
Mai mult decât atât, dacă instanța ar fi observat înscrisurile ar fi concluzionat că proba cu expertiza era absolut necesară, pertinentă și concludentă, pentru că altfel nu putea să determine măsura în care s-au suportat obligațiile și, pe cale de consecință, ar fi sancționat lipsa frapantă de motivare a tribunalului.
Contestatoarea susține că justiția este înfăptuită atunci când, în activitatea de soluționare a pricinilor civile, judecătorii respecta atât dispozițiile de drept material care guvernează raportul juridic litigios cât și dispozițiile procedurale. Din punct de vedere al procedurii, instanța a greșit în neobservarea contractelor de credit și a conținutului acestora, eroare care a dus la pronunțarea unei soluții greșite, în deplină contradicție cu normele juridice aplicabile.
Formulând întâmpinare, intimatul H. D. I. solicită respingerea contestației în anulare ca fiind inadmisibilă, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată. Susține inadmisibilitatea pentru că motivele invocate nu sunt printre cele prevăzute de art. 318 Cod procedură civilă.
Intimatul învederează că art. 318 Cod procedură civilă reglementează o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazuri limitativ prevăzute de lege și doar în cazurile în care soluția pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare invocate de recurent.
În opinia sa, în momentul în care se motivează contestația în anulare se observă foarte clar faptul că petenta vorbește de faptul că instanța de recurs „nu a observat înscrisurile depuse constând în convențiile de credit contractate de cei doi soți”, că aceeași instanță „nu a respectat principiul legalității, fundamental pentru orice proces civil”, că sulta la care a fost obligată recurenta „nu este o valoare care să corespunda realității”.
H. D. I. pretinde că din înșiruirea, pe scurt, a motivelor de contestație în anulare, se poate lesne observa că nu s-a invocat și nici nu s-a susținut o adevărată greșeală materială, care să fi stat la baza pronunțării deciziei criticate.
Pentru a putea fi invocat textul art. 318 Cod procedură civilă, trebuie să fie vorba despre o „greșeală”, care să fie comisă de instanță prin confundarea unor elemente sau a unor date materiale, care determină soluția pronunțată și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
Poate fi numită o eroare, o greșeală materială, anularea ca netimbrat a unui recurs când exista dovada timbrării, un calcul incorect la stabilirea termenului de recurs sau neobservarea unui act de procedură existent la dosar cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată, etc.
Ori, prin decizia nr. 529/29.09.2015, Curtea de Apel Iași a verificat și a soluționat toate motivele de recurs formulate de recurenta U. C. I., răspunzând la toate susținerile acesteia din cererea de recurs, mai puțin la cele ce depășeau cadrul legal prevăzut de art. 304 Cod procedură civilă. Cu privire la toate motivele s-a făcut o judecată, din moment ce toate au fost considerate ca neîntemeiate, arătându-se la fiecare în parte care sunt argumentele respingerii acestora și menținerii în tot a hotărârii pronunțate anterior.
Mai mult, din cuprinsul deciziei criticate rezultă faptul că instanța de recurs nu numai că nu a ignorat contractele de credit, sau „nu le-a observat”, așa cum susține contestatoarea, dar motivează faptul că nu le ia în considerare deoarece instanțele anterioare nu au fost învestite și deoarece, conform propriei declarații făcute de reclamanta-contestatoare în acțiunea introductivă de instanță, datoriile comune vor fi achitate de ea.
Examinând actele și lucrările dosarului, curtea constată că nu poate fi primită contestația în anulare de față, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:
Codul de procedură civilă reglementează contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Legiuitorul distinge două categorii de contestații în anulare, în speță curtea de apel fiind sesizată cu o contestație în anulare specială, întemeiată pe dispozițiile articolului 318.
Potrivit articolului 318 alineat (1) Cod procedură civilă, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În speță, contestatoarea U. C. I. își întemeiază calea de atac pe cea dintâi ipoteză, referindu-se la greșeala materială comisă de instanța de recurs, prin neobservarea înscrisurilor depuse de ea, constând în convențiile de credit contractate de cei doi soți, împreună.
Curtea de apel notează că motivul de contestație în anulare are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Fiind vorba despre un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și - ca atare - pe această cale nu pot fi îndreptate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor (astfel cum pretinde contestatoarea), de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Curtea constată că este evident că neobservarea unor înscrisuri din dosar nu constituie o „greșeală materială”, în accepțiunea art. 318. Mai mult, din considerentele deciziei de recurs rezultă că instanța de secund control judiciar a luat act de contractele de credit invocate, dar a reținut că instanța de fond nu a fost învestită și cu datoriile comune ale foștilor soți, datorii cu privire la care reclamanta recurentă a afirmat, conform principiul disponibilității în procesul civil, că le va achita tot ea.
Raportat considerentelor expuse, curtea constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 318 Cod procedură civilă și va respinge contestația în anulare. În temeiul art. 274 alineat (1) Cod procedură civilă, contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de U. C. I. împotriva deciziei nr. 525/2015 din 29 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă. Obligă contestatoarea U. C. I. să-i plătească intimatului H. D. I. suma de 2.400 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 februarie 2016.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, L. P. | Judecător, A. G. |
Grefier, D. G. |
Red. și tehnored. G.A.
Tehnoredactat G.D.
2 ex./22.03.2016
Curtea de Apel Iași:
- P. G.
- P. C.
- G. E.
Tribunalul Iași:
- D. C.
- D. I.
Judecătoria Iași: H. L.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 206/2014. Curtea de... | Strămutare. Sentința nr. 50/2016. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
