Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 485/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 485/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 5448/83/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA I CIVILĂ
Nr. operator de date cu caracter personal 3159
DOSAR NR ._
DECIZIA CIVILĂ NR.485/R/2014
Ședința publică din 17 martie 2014
PREȘEDINTE: C. D. – președintele instanței
JUDECĂTOR :B. D. M.
JUDECĂTOR: P. A.
GREFIER: G. M.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurenta reclamantă I. V., cu domiciliul în oraș Tășnad, ., județul Satu M. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N., cu sediul în Cluj N., P-ța A. I., nr. 19, județul Cluj, CUI_, prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., cu sediul în localitatea Satu M., P-ța Română, nr. 3-5, județul Satu M., împotriva sentinței civile nr. 3293/D din data de 29 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Satu M., având ca obiect: despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi au lipsit părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror D. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxei de timbru, că la data de 31 ianuarie 2014, prin serviciul Registratură, intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare, după care:
Nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Parchetului solicită respingerea recursului declarat în cauză ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3293/D din data de 29 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Satu M. în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta I. V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
În considerentele sentinței s-a reținut că prin decizia nr. 12/2001 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Totodată, perioada deportării nu se încadrează în intervalul 06.03._89, fiind incidente sub acest aspect cele stabilite cu caracter obligatoriu de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.15/2012, în recurs în interesul legii, în conformitate cu care deportarea și prizonieratul în fosta URSS, anterior datei de 06 martie 1945, nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta I. V., solicitând instanței admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării și acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 30.000 Euro.
Având în vedere caracterul injust al măsurii deportării mamei reclamantei, numita Knebli A., în fosta URSS în perioada 03.01._47, realizată cu concursul Guvernului României, despăgubirile solicitate pot fi acordate în baza dreptului comun, respectiv art. 998 Cod Civil, chiar dacă dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) au fost declarate neconstituționale.
În drept, au fost invocate prevederile art. 3 din Protocolul 7 la C.E.D.O., art. 22 din Constituția României, art. 998 Cod Civil.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj N., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu M., a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea în tot a sentinței civile recurate ca temeinică și legală.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și în considerarea dispozițiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu M. sub dosar nr._, la data de 11.06.2012, reclamanta I. V. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării mamei sale la muncă forțată în fosta URSS în perioada 03.01._47 și să oblige pârâtul la plata sumei de 30.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la data de 01.11.2012, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, reprezentând venitul mediu lunar pe economia națională pe perioada deportării.
În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea a apreciat că textul legal care trebuie supus examinării este art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, având următorul cuprins:
”(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]”.
În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate – S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice C. – a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării Curții textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, Curtea a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354/2010.
Curtea a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, Curtea conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
Curtea a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ”în România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, pe de o parte, și prin Legea nr. 221/2009, pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare.
Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există niciun temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
Prin Decizia nr. 12 pronunțată la data de 19.09.2011 în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Decizia este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Legea nr. 221/2009 este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, este de reținut că legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după ., excluzând aplicarea legii civile vechi.
Legea civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica, fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității, dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s-a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009 este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și-au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția.
De asemenea, prin decizia nr. 15/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat și a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin . 2 din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 1 alin . 3 din același act normativ și art. 2 alin . 1 din O.U.G. nr. 214 /1999, că deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 .
Despăgubirile materiale solicitate,reprezentând venitul mediu lunar pe economia națională pentru perioada deportării, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
De altfel, prin decizia nr. 6/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat și a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Raportat la considerentele mai sus – expuse, apreciind hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarat de recurenta - reclamantă I. V., cu domiciliul în loc.Tășnad, ., județul Satu M., în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N., cu sediul în Cluj N., P-ța A. I., nr. 19, județul Cluj, CUI_, prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., cu sediul în localitatea Satu M., P-ța Română, nr. 3-5, județul Satu M., împotriva sentinței civile nr. 3293/D din data de 29 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Satu M., pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
I R E V O C A B I L Ă.
Pronunțată în ședința publică din 17 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
C. D. B. D. M. P. A. G. M.
red. dec. jud. B. D. M/în concept 02.04.2014
Jud. fond I. M. C.
Tehnored. GM/2 ex./03.04.2014
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 184/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Hotărâre din 02-04-2014, Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
