Pretenţii. Decizia nr. 407/2014. Curtea de Apel ORADEA

Comentarii

0

Decizia nr. 407/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 4657/111/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL ORADEA

SECȚIA I CIVILĂ

Număr operator de date cu caracter personal 3159

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 407/2014-A

Ședința publică din 07 octombrie 2014

PREȘEDINTE: P. C. - judecător

JUDECĂTOR: S. A. L.

GREFIER: P. L.

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor civile declarate de apelantul reclamant A. G. din Oradea, . F, județul Bihor, cu domiciliul procesual ales la S. I. și ASOCIAȚII cu sediul în Cluj N., ., județul Cluj, de apelanta DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE - SERVICIUL TERITORIAL ORADEA – cu sediul Oradea, .. 1, județul Bihor, și de apelantul pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI cu sediul în sector 5, București, ., Cod poștal_, împotriva sentinței civile nr. 275/C din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, având ca obiect pretenții.

Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 23 septembrie 2014, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și când, în vederea deliberării s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru 30 septembrie 2014, apoi pentru 07 octombrie 2014, când:

CURTEA DE APEL

DELIBERÂND:

Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 275/C din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul A. G., domiciliat în Oradea, ., județul Bihor, CNP_ în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și în consecință:

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 35.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru lipsirea sa de libertate și restrângerea libertății sale pe nedrept.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantului.

Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a cheltuielilor parțiale de judecată ocazionate de acest proces în sumă de 100 lei, reprezentând onorariu parțial de avocat conform chitanței de la dosar.

Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor materiale în cuantum de 2.013.315,8 lei reprezentând prejudiciul suferit de acesta pentru lipsirea sa de liberate în mod ilegal; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 EURO reprezentând prejudiciul suferit de acesta pentru lipsirea sa de liberate în mod ilegal; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată, pricinuite de prezenta cauză, conform motivelor invocate în precizarea de acțiune, probatoriului administrat în cauză și a concluziilor scrise depuse la dosar în termenul de pronunțare.

Potrivit art. 504 alin. 2 C. proc. penală:,, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal."

Totodată, potrivit alin.3 al aceluiași act normativ:,, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz,(...), prin hotărâre definitivă de achitare (...)."

Reclamantul a susținut că îndeplinește condițiile prevăzute în articolul sus-menționat, conform celor arătate, întrucât, prin sentința penală nr. 401/20.12.2010, rămasă irevocabilă, s-a dispus achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d Cod proc. pen.

Instanța a reținut faptul că în cursul urmăririi penale prin încheierea penală nr. 87/2006 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 06.09.2006 a fost admisă propunerea făcută de către DNA - Serviciu Teritorial Oradea de luare a măsurii arestului preventiv. Această măsură preventivă a fost prelungită prin încheierea penală nr.95/2006 a Tribunalului Bihor din data de 29.09.2006. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de libertate în mod nelegal pentru o perioadă de aproximativ două luni, mai exact 50 de zile.

În data de 19.10.2006 reclamantului i-a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanța reținând că nu există nici un impediment legal pentru cercetarea sa în libertate. Recursul Parchetului contra acestei soluții a fost respins printr-o încheiere din 24 octombrie 2006 și, în consecință, reclamantul a fost deținut în perioada 5 septembrie 2006 - 24 octombrie 2006.

Instanța a constatat că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de 50 de zile și, totodată i s-a restrâns libertatea pentru o perioadă de aproximativ 6 ani, fiind ulterior achitat irevocabil prin sentința penală nr. 401 /20.12.2010 pronunțată de Tribunalul A., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4111 din data de 12 decembrie 2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, normele de drept intern care vizează drepturi și libertăți care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

În acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații, respectiv dispozițiile art. 52 alin. (3) teza l din Constituția României, care stipulează în termeni expreși că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare și că despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare pot fi materiale și morale.

Potrivit art. 505 C. proc. penală „(1) La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă,"

Arestarea și restrângerea libertății reclamantului au produs un impact negativ asupra vieții sale și a familiei, respectiv imposibilitatea acestuia de a asigura familiei cele necesare traiului în calitate de soț și tată deoarece măsurile luate pe parcursul procesului penal, au determinat neputința găsirii unui loc de munca, deoarece astfel cum au declarat și martorii, reclamantul era întreținătorul principal al familiei, soția acestuia fiind nevoită să își găsească al doilea loc de muncă pentru a întreține familia.

Deși reclamantul a încercat să se angajeze pe perioada derulării dosarul penal, de fiecare dată a întâmpinat refuzul societăților comerciale până la clarificarea situației privind problemele de natură penală în care era implicat.

Faptul că nu a reușit să se angajeze în muncă rezultă din actele depuse la dosar, dar și din declarațiile martorilor, după cum urmează: martorul F. D. a declarat că: „înainte de a fi arestat reclamantul era principalul întreținător al familiei, dar în timpul arestării și ulterior soția acestuia a devenit întreținătorul familiei, deși ulterior eliberării sale reclamantul și-a căutat fără succes un nou loc de muncă. Eu apreciez că reclamantul nu își găsește loc de muncă datorită acestei „pete" din trecutul (...) eu personal am încercat să îl ajut să-și caute un loc de muncă, dar am fost refuzat bănuiesc că datorită trecutului reclamantului."

Totodată, martorul S. C. a arătat că: „reclamantul nu și-a găsit loc de muncă deși a încercat timp îndelungat și în mai multe locuri întrucât toți angajatorii aveau rețineri în a-l angaja în considerarea problemelor penale pe care le avea, chiar dacă ulterior s-a dovedit nevinovat,,, iar martora U. R. a declarat că:„ eu personal am încercat să-și caute loc de muncă, dar am fost refuzată datorită trecutului reclamantului și faptului că mai are procese pe rol, nu poți deține o funcție de răspundere dacă ai cazier."

Reclamantul menționează că pe toată perioada desfășurării procesului penal, singurul întreținător al familiei a fost soția acestuia, care nu a fost în măsură să susțină necesitățile acestora și ale celor doi copii având în vedere cuantumul foarte mic al salariului.

Din această cauză fiul reclamantului, A. R. a fost nevoit să întrerupă studiile superioare, declarația martorului F. D. fiind în același sens:,, știu că reclamantul era căsătorit în această perioadă și avea doi copii, dintre care unul era student despre care știu că a trebuit să renunțe la studiile superioare nemaiavând susținerea financiară.". Această declarație se coroborează și cu adeverința emisă de Universitatea din Oradea - Facultate de Geografie, Turism și Sport care arată că fiul său a fost student al acestei facultăți în perioada 2004/2006 .

Mai mult, datorită impasului financiar în care s-a aflat, reclamantul a fost nevoit să solicite bani împrumut de la prieteni aspect confirmat de martorul F. D. care a specificat că:„ avem prieteni comuni care l-au împrumutat pe reclamant cu sume de bani pentru a putea supraviețui."

Mai mult decât atât, sechestru asigurător instituit de DNA asupra casei în care locuia împreună cu familia sa, i-a provocat o îngrijorare constantă și o tensiune permanentă determinată de posibilitatea pierderii acesteia.

Având în vedere această conjunctură, reclamantul a fost nevoit să î-și vândă acțiunile deținute la . la un preț care a fost mult mai mic decât valoarea reală a acțiunilor, astfel cum rezultă din declarația martorului U. R. cât și din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni depus prin care s-a stabilit ca preț al vânzării prețul minim de 130 lei/acțiune. Astfel, U. R. a arătat că: „înainte de arestare știu că reclamantul deținea 25% din acțiunile S.C. CHIMPRESTOR ORADEA, și le-a vândut societății după ce a fost eliberat din arest forțat de situația financiară precară, cu un preț mult sub prețul pieții și că nici în prezent nu a încasat toți banii... Știu că alți foști acționari ai societății și-au vândut acțiunile (...) cu o valoare mult mai mare decât cu cea cu care le-a înstrăinat reclamantul, mai mult decât dublu în aceeași perioadă."

Consecințele negative de ordin financiar, ocazionate de arestarea reclamantului și restrângerea libertății, nu ar fi existat dacă s-ar fi respectat legea. Prin urmare, impasul financiar a fost dovedit prin proba cu martori și înscrisuri, care dovedesc ajutorului bănesc primit de la cunoștințe, necesitatea vânzării acțiunilor în scopul achitării, în principal, a ratelor la bancă și a supraviețuirii familiei sale.

Alt impact negativ asupra vieții reclamantului și a familiei sale este suferința și clipele de coșmar pe care acesta le-a trăit pe perioada detenției datorită condițiilor mizerabile și suferința familiei în această perioadă.

Martorul S. C. a relatat că:„ întrucât l-am cunoscut bine înainte și după arestare pe reclamant, pot spune că durata arestului preventiv l-a schimbat complet, în sens negativ. Din punct de vedere fizic a slăbit foarte mult, iar psihic era abătut si aproape inactiv din punct de vedere social. Noi obișnuiam să participăm ta turnee de tenis înainte de arestare, fapt care s-a întâmplat mult mai rar după arestarea reclamantului și punerea acestuia în libertate.(...) Știu că pe durata arestului preventiv a suportat condiții precare de detenție, datorită locului și anturajului.

Prin urmare, pe perioada cât a fost lipsit de libertate reclamantul a fost supus unui tratament degradant și inuman, aspect confirmat și de martorul F. D. care a menționat că:„ pe durata arestului preventiv a suportat condiții inumane de detenție, datorită locului și colegilor de celulă, care erau infractori de drept comun și fără studii, având un nivel de educație redus(...) pe durata arestului preventiv reclamantul nu a putut fi vizitat de familie.,,

Instanța reținut că impactul negativ s-a răsfrânt și asupra familiei reclamantului, respectiv asupra soției acestuia care, fiind cadrul didactic a avut de suferit. Astfel, martorul S. C. a arătat că: „ a fost nevoită să suporte anumite umilințe sau comentarii ale colegilor de muncă vis-a-vis de corectitudinea și probitatea morală a soțului ei."

Totodată, în condițiile în care reclamantul a fost privat de libertate, a fost în imposibilitate de a avea grijă de copiii săi și de a le oferi sprijinul necesar creșterii și educării corespunzătoare a acesteia.

Un alt impact negativ asupra vieții reclamantului și a familiei sale o reprezintă faptul că toate aprecierile de care beneficiase până la momentul arestării, au fost anihilate o dată cu încătușarea sa.

Anterior începerii procesului penal reclamantul era o persoană sociabilă cu mulți prieteni. Ca urmare a arestării și a procesului, viața acestuia s-a schimbat radical, în acest sens, martorul U. R. relatând că:„ acest episod din viața reclamantului i-a afectat și viața socială și starea psihică și moralul, întrucât dintr-o persoană sociabilă și cu mulți prieteni a devenit taciturn și deprimat." Martorul S. C. a arătat că:„ știu că anumiți prieteni, vecini, cunoștințe comune și asociatul lui au încetat să îl mai viziteze după acest episod și sunt convins că are legătură cu cele relatate mai sus."

Un alt impact negativ asupra vieții reclamantului și a familiei sale o reprezintă umilința pe care a trebuit să o suporte prin obligația de a se înfățișa săptămânal la Tribunal, precum și presiunea mediatică la care acesta și familia sa au fost supuși pe parcursul procesului penal, majoritatea vecinilor, colegilor de muncă și prietenilor fiind suspicioși și neîncrezători având un comportament distant după arestarea sa.

Declarația martorului F. D. este esențială sub acest aspect care a relatat că:,, știu că în presa locală a apărut în mai multe rânduri, în mod excesiv articole de presă care îl vizau pe reclamant, care aveau conotații de cancan în sens negativ și cred că acest lucru l-a afectat în mod negativ pe reclamant și familia acestuia."

Prin urmare, lipsirea de libertate a reclamantului a avut consecințe negative și directe și asupra altor drepturi cum ar fi dreptul la viața privată, familială, acesta având doi copii care ca urmare a arestării sale, au fost privați de sprijinul moral și material al tatălui. Această concluzie este susținută de declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză care au relatat că și în prezent reclamantul suportă consecințele acestui episod atât pe plan material cât și moral, respectiv reclamantul nu are loc de muncă, fiul acestuia este plecat la muncă în străinătate, iar tatăl reclamantului a avut probleme de sănătate tot din această cauza, întrucât reclamantul îi ajuta și pe părinți financiar, sfârșind prin a fi ajutat el financiar de către aceștia.

Reținând aceste aspecte de fapt, instanța, verificând în cauză întrunirea condițiilor prevăzute de art. 504 și urm. Cod procedură penală a reține că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de 50 de zile, dar că caracterul ilegal al măsurii privative deliberate nu a fost stabilit nici prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală, nici prin hotărârea de achitare a instanței, așa cum pretind imperativ dispozițiile art. 504 alin. 3 Cod proc. pen. Instanța a apreciat că temeiurile arestării, ca măsură procesual preventivă, diferă esențial de temeiurile achitării, ca soluție procesuală, astfel încât nu poate fi acceptată teza, împărtășită de o parte restrânsă a practicii judiciare, conform căreia achitarea inculpatului presupune în mod automat caracterul nelegal al arestării acestuia în cursul procesului penal, cu atât mai puțin în cazul în care achitarea s-a dispus în temeiul art. 10 lit. d cod proc. pen., faptei lipsindu-i latura subiectivă pentru a fi infracțiune. Mai mult, a accepta teza contrară, ar însemna a admite că măsura preventivă a fost dispusă sau menținută ilegal în toate cazurile în care s-a dispus achitarea inculpatului în procesul penal, concluzie care nu poate fi primită. De altfel, textul de lege evocat stabilește limitativ cazurile în care instanța civilă poate acorda, în temeiul lor, o despăgubire victimei unui proces penal condamnată definitiv și achitată definitiv în urma rejudecării cauzei sau privată de liberate sau căreia i s-a restrâns libertatea pe nedrept, împrejurare ce se cere a fi stabilită în condițiile de mai sus, nici unul din aceste cazuri neexistând în prezenta cauză.

Cu toate acestea, instanța a reținut faptul că reclamantul și-a întemeiat cererea sa și pe prevederile art. 52 al.3 din Constituția României, art.5 și art.8 al CEDO. Textul constituțional prevede că: ,,statul răspunde patrimonial, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale.” Această răspundere intervine atât pentru pagubele materiale, cât și pentru cele morale. De altfel, în acest sens, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 1179 din 11 februarie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate intelectuala aÎnaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect recursul împotriva hotărârii de acordare a daunelor morale) că în materia daunelor morale, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Astfel, în aplicarea acestui principiu, în speță, instanța trebuie să ia în considerare circumstanțele referitoare la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale pe perioada reținerii și arestării preventive, precum și consecințele nefaste care s-au produs în viața sa particulară ca urmare a declanșării procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa, așa cum rezultă din probatoriile administrate. Astfel, instanța a apreciat, judecând în echitate, că cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale în situația expusă mai sus este justificată în parte. Aceasta deoarece, așa cum în mod just s-a reținut în practica judiciară, acordarea acestor despăgubiri nu trebuie să se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, astfel încât suma de_ de euro va fi apreciată de instanță ca suficientă pentru prejudiciul moral cauzat acestuia prin lipsirea de lipsirea sa de libertate și restrângerea libertății sale pe nedrept.

În practica judiciară s-a decis că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include, desigur, o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate.

Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea prețului suferințelor fizice și psihice ale reclamantului, care sunt inestimabile, ci trebuie să însemne aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale a reclamantului.

Astfel, instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor morale și le-a acordat în parte, ținând seama, în afară de perioada în care reclamantul a fost arestat și de consecințele produse asupra vieții acestuia și a familiei sale, ulterior lipsirii de libertate, mai exact pe o perioadă de 6 ani până la momentul pronunțării deciziei nr.4111 din data de 12 decembrie 2012 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat, stabilindu-se astfel în mod definitiv nevinovăția reclamantului, și de prejudiciul suferit ca urmare a implicării sale într-un proces penal de durată. La stabilirea cuantumului daunelor morale, respectiv la evaluarea întinderii pentru prejudiciul moral suferit, instanța, statuând în echitate, a avut în vedere, în acord cu practica judiciară, criteriile referitoare la suferințele fizice și morale, expunerea disprețului public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional al reclamantului, precum și a personalității sale morale, apreciind că reclamantul este îndreptățit, pe acest temei, la a fi despăgubit de pârât cu o sumă de 35.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru lipsirea sa de libertate și restrângerea libertății sale pe nedrept.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamant constând în cheltuieli de judecată, respectiv onorariul de avocat achitat în cursul procesului penal, prejudiciul cauzat prin vânzare acțiunilor deținute la ., ajutorul bănesc obținut de la terțe persoane, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, instanța a apreciat că acestea nu pot fi cuantificate în absența unor probe certe în acest sens, probe care nu au fost propuse în condiții procedurale în prezenta cauză și nu au putut fi administrate, reclamantul neaflându-se în unul din cazurile limitativ prevăzute de art.208 cod proc. civ. de la 2010, astfel încât le-a respins ca neîntemeiate.

Instanța a reținut că pârâtul nu a înțeles să solicite probe prin care să combată susținerile reclamantului. În absența unor probe contrarii, instanța a apreciat că simplele susțineri ale pârâtului prin care s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantului sunt nejustificate.

Față de aceste considerente de fapt și de drept instanța a admis în parte acțiunea precizată de către reclamantul A. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în consecință:

A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 35.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru lipsirea sa de libertate și restrângerea libertății sale pe nedrept.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantului.

S-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor parțiale de judecată ocazionate de acest proces în sumă de 100 lei, reprezentând onorariu parțial de avocat, conform chitanței de la dosar.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel reclamantul A. G., pârâtul S. R. prin Ministrul Finanțelor Publice și Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea.

Prin apelul declarat în cauză, reclamantul A. G. a solicitat admiterea apelului și pe cale de consecință, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, fără cheltuieli de judecată în apel.

Prin motivele scrise, apelantul arată că soluția instanței de fond în sensul diminuării daunelor morale, respingerea daunelor materiale precum și neacordarea dobânzii legale aferentă sumelor solicitate este nefondată.

Astfel, în ceea ce privește daunele materiale apelantul reclamant învederează că concluzia instanței în sensul că acestea nu pot fi cuantificate în absența unor probe certe ar fi lipsită de fundament juridic deoarece cuantumul prejudiciul material a fost dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv copia cărții de muncă care dovedește cuantumul ultimului salariul primit de către apelant anterior arestării, care a constituit baza de calcul pentru suma de 176.250 lei solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de drepturi salariale de care apelantul a fost privat în perioada 05.09._12, actualizată cu indicele de inflație.

Totodată prin copii ale facturilor/chitanțelor de plată a onorariilor avocațiale s-a dovedit cuantumul onorariilor achitate de apelant în vederea reprezentării în procesul penal, respectiv 35.734 RON, iar prin copii ale contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni la societatea S.C. CHIMPRESTOR s-a dovedit prețul la care s-au vândut acțiunile apelantului și prețul la care s-au vândut acțiunile doamnei P. C., acest ultim preț de vânzare constituind baza de calcul pentru prejudiciul reprezentat de diferența dintre prețul la care apelantul reclamant a fost nevoit să-și vândă acțiunile și prețul real.

De asemenea, pe lângă proba cu înscrisuri, la primul termen de judecată apelantul reclamant arată că a solicitat instanței prorogarea asupra pronunțării efectuării unei expertize contabile după audierea martorilor încuviințați, în măsura în care declarația acestora alături de proba cu înscrisuri ar fi fost insuficientă pentru dovedirea prejudiciului cauzat din vânzarea acțiunilor pe care le deținea în S.C. Chimprestor, temeiul de drept al acestei solicitări fiind art. 254 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, dar instanța prin încheierea de ședință din data de 14.10.2013 a respins această solicitare ca fiind tardiv formulată deși conform articolului menționat, reclamantul are posibilitate de a propune probe, chiar dacă nu au fost solicitate prin acțiunea introductivă dacă: nevoia administrării reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea", astfel că apreciază că această probă a fost respinsă în mod greșit deoarece articolul menționat anterior este pe deplin aplicabil în prezenta speță, iar pe de altă parte, invocarea decăderii din oficiu de către instanța de judecată, fără ca și pârâtul să fi invocat această sancțiune este nelegală.

Mai arată apelantul reclamant că, considerentele reținute în hotărârea atacată sunt contradictorii, pentru că din moment ce instanța a putut stabili un raport de cauzalitate între arestarea și restrângerea libertății sale și necesitatea vânzării acțiunilor deținute la S.C. Chimprestor S.A. la un preț mai mic decât valoarea reală a acțiunilor înseamnă că aceasta s-a bazat pe probele existente la dosar, probe care dovedeau și cuantumul acestor daune.

Apelantul reclamant mai arată că sentința este nemotivată și astfel se încalcă prevederile art. 425 al.1 lit. b Cod procedură civilă, pentru că deși a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 2.013.315,8 lei, sumă care cuprindea pe lângă cele reținute de instanță și contravaloarea ultimului salariu primit de la S.C. Chimprestor S.A. și pe care l-ar fi putut primi în intervalul 05.09._12 actualizat cu indicele de inflație (cuprinde atât perioada cât a fost arestat ilegal, cât și perioada ulterioară, până la soluționarea definitivă a dosarului penal, rezultând astfel un salariu actualizat de 2350 Ron/lună), respectiv 176.250 RON și deși instanța stabilește un raport de cauzalitate între arestarea, restrângerea de libertate, și respectiv neputința găsirii unui loc de muncă, aceasta nu analizează în nici un mod această pretenție, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare a hotărârii.

Subliniază apelantul că, în speța dedusă judecății, modul în care instanța a motivat sentința atacată echivalează în mod evident cu o nemotivare din moment ce aceasta nu a analizat în mod punctual toate apărările invocate, nefăcându-se nicio referire cu privire la motivul pentru care a înțeles să respingă daunele materiale reprezentate de salariul pe care l-ar fi putut primi în intervalul 05.09._12 actualizat cu indicele de inflație.

Precizează apelantul reclamant că instanța avea obligația de a analiza și de a stabili dacă se impune obligarea pârâtului și la plata acestei sume și nu doar să constate un raport de cauzalitate între arestarea, restrângerea libertății și imposibilitatea găsirii unui loc de muncă, respectiv și între „necesitatea ca soția sa să-­și găsească un al doilea loc de muncă pentru a întreține familia."

Potrivit jurisprudenței în materie, dreptul la un proces echitabil presupune și motivarea hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat toate probele administrate. În plus, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuie să permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui recurs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant prin jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția CEDO nu poate trece drept efectiv decât dacă „cererile și observațiile părților sunt în mod real ascultate" adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.

Mai arată apelantul reclamant că în această materie operează pe deplin principiul reparației integrale care guvernează răspunderea civilă delictuală, autorul prejudiciului fiind astfel obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv, dar și beneficiul nerealizat ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Apelantul reclamant A. G. a criticat hotărârea atacată și sub aspectul diminuării de instanța de fond a daunelor morale solicitate, greșit instanța apreciind că solicitarea acordării acestora este întemeiată doar parțial.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică, de regulă, și o operațiune de estimare, instanțele având în vedere la stabilirea cuantumului bănesc al prejudiciului suferit de reclamant atât criterii obiective, cât si criterii subiective.

Condamnarea, urmată de arestarea reclamantului apelant, în condițiile în care nu a săvârșit nicio infracțiune, a provocat în mod evident o traumă psihică importantă, cu consecințe ireversibile asupra vieții sale private și familiale.

Deși instanța de judecată a reținut consecințele grave cauzate de către arestarea ilegală și restrângerea de libertate, aceasta a diminuat nejustificat suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Subliniază că, deși instanța reține că în stabilirea prejudiciului moral este necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate, o astfel de corelare nu a fost făcută de către instanță din moment ce a ținut să-i acorde doar o sumă de 35.000 Euro deși reținuse că valorile morale lezate au fost esențiale.

Totodată apelantul reclamant apreciază că în mod greșit instanța a respins petitul privind acordarea dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate.

Potrivit doctrinei în materie, pentru acordarea de daune-interese, debitorul trebuie să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale, fie printr-o notificare prin intermediul executorului judecătoresc fie printr-o cerere chemare în judecată.

Efectele punerii în întârziere constau în posibilitatea celui prejudiciat de a solicita daune-interese moratorii (în speță, dobânda legală) aceste daune putând fi solicitate de la data punerii în întârziere, respectiv data formulării cererii de chemare în judecată.

Susține apelantul reclamant că acest principiu a fost avut în vedere la momentul solicitării dobânzii legale, iar instanța a respins această solicitare fără a motiva de ce principiul sus enunțat nu ar fi aplicabil în speță mai ales că instanța acordase parțial daune morale.

Apelantul reclamant A. G. mai arată că, soluția instanței de fond în sensul de a constata că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 și urm. Cod procedură penală este lipsită de temei legal

Astfel, potrivit art. 504 alin. 2 Cod procedură penală: ,,are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal."

Totodată, potrivit alin.3 al aceluiași act normativ: „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz,(...), prin hotărâre definitivă de achitare (...)".

Apelantul reclamant învederează că îndeplinește condițiile prevăzute în articolul sus-menționat, deoarece a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat în mod definitiv că este nevinovat.

Cu toate acestea, pe parcursul procesului a fost supus unor măsuri nelegale privative și restrictive de libertate a căror existență și întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză.

Apelantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de aproximativ 2 luni, iar în data de 24.10.2006 a fost pus în libertate deoarece i-a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată, iar recursul Parchetului contra acestei soluții a fost respins.

Prin urmare, deși prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar reclamantul a fost pus în libertate, acesta a fost supus în continuare unei măsuri restrictive până la pronunțarea sentinței penale nr. 401/20.12.2010 prin care s-a dispus achitarea.

În același sens s-a pronunțat și practica judiciară în materie care a reținut faptul că: „împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptei ce a atras privarea de libertate a reclamantului îi lipsește unul din elementele constitutive determină, în mod evident, nelegalitatea actului prin care această măsură a fost dispusă. În consecință, nelegalitatea actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală, scopul urmărit de aceste reglementări naționale fiind de a permite repararea prejudiciul suferit de persoanele care au fost private de libertate în mod nelegal” (decizia nr. 1256/25.02.2010 nepublicată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

Mai mult decât atât, practica judiciară în materie a stabilit că„ are dreptul la daune morale și materiale, în baza art. 52 alin. 3 din Constituția României, a art. 998 cod civil și art. 504 Cod procedură penală persoana care, după condamnări la pedepse privative de libertate, în diferite stadii procesuale, a fost în final achitată, chiar dacă nu a fost privată de libertate". (decizia nr. 8002/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală – B.J. – Baza de date).

Apelantul reclamant a fost privat de libertate în mod nelegal și totodată i s-a restrâns libertatea pentru o perioadă de aproximativ 4 ani iar acest aspect a fost constatat irevocabil prin sentința penală nr. 401/20.12.2010 pronunțată de Tribunalul A., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4111 din data de 12 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin apelul declarat în cauză, pârâtul S. R. prin Ministrul Finanțelor Publice a solicitat instanței, admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, deoarece, în speță nu erau incidente dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, reținute de instanța de fond, întrucât, în situația în care o persoană este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, organele abilitate din sistemul judiciar al unei țări efectuează o cercetare penală, în cadrul căreia se pot lua anumite măsuri preventive inclusiv măsura arestării și a reținerii.

Faptul că ulterior s-a dispus punerea în libertate, nu schimbă împrejurările cauzei și nu conduc la ideea că arestarea preventivă a inculpatului până la data punerii în libertate, ar fi fost ilegală.

Apreciază apelantul pârât că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislației în vigoare la acel moment, intimatul-reclamant a fost în fața unei instanțe care s-a pronunțat asupra temeiniciei luării măsurii, iar faptul că la un moment dat a fost pus in libertate, nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost ilegală ci numai că, la un moment dat instanța de control judiciar a apreciat că cercetarea inculpatului se poate face și cu acesta în stare de libertate.

Astfel, la data de 19.10.2006 reclamantului i-a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanța reținând că nu există nici un impediment legal pentru cercetarea sa în libertate revocându-se astfel măsura arestării preventive și dispunându-se punerea în libertate a inculpatului. Apelantul pârât arată că, în practica CEDO s-a subliniat că autoritățile naționale sunt cele dintâi chemate să vegheze ca, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui învinuit să nu depășească limita rezonabilului. Când o arestare se întemeiază pe motive susceptibile de a naște bănuiala că s-a săvârșit o infracțiune, persistența lor este o condiție sine qua non a legalității menținerii în detenție, dar după un anumit timp ea nu mai este suficientă (Cauza D.Kemnacke contra Franței - Hotărârea din 27.11.1991).

Subliniază apelantul pârât că art. 5 al. 1 lit. c CEDO permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale. O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal pe fond îndreptat contra celui arestat pentru a fi compatibilă cu prevederile art.5 din Convenție.

În practică s-a reținut că este perfect compatibilă cu prevederile Convenției arestarea preventivă a unei persoane și atunci când ulterior arestării, se constată de către organele de ancheta nevinovăția acesteia ori intervin impedimente juridice, precum prescripția, amnistia ori dezincriminarea, care nu mai permit continuarea procesului penal. Din acest considerent de mai multe ori Curtea a refuzat să constate o violare a art. 1 lit. c CEDO rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa.

Mai arată că apelantul pârât că, chiar și analizată prin prisma legislației CEDO, măsura preventivă dispusă apare ca fiind legală întrucât a fost cenzurată de un magistrat independent, împotriva încheierilor pronunțate de instanță inculpatul a exercitat căile de atac prevăzute de lege, fiindu-i respectat astfel dreptul la un proces echitabil garantat atât de dispozițiile art.5 pct.3-4 și art.6 CEDO.

În ceea ce privește daunele morale, apelantul pârât învederează că instanța de fond, deși menționează că a coroborat probele administrate în cauză, nu a făcut decât să absolutizeze declarațiile martorilor audiați formându-și convingerea numai în baza depozițiilor acestora, care în opinia lor nu sunt imparțiale și nu sunt bazate pe percepții personale ci pe relatările intimatului.

În ceea ce privește concluzia la care instanța de fond a ajuns că, urmare a arestării nelegale, onoarea, demnitatea și prestigiul intimatului ar fi fost grav lezate, aceasta nu poate fi absolutizată întrucât, pe de o parte, probatoriul administrat ( declarațiile martorilor) în cauza este inapt să demonstreze intensitatea prejudiciului moral și cu atât mai puțin să-l cuantifice, iar pe de altă parte, instanța nu a avut în vedere că însăși activitatea intimatului-reclamant l-a pus în situația de a fi anchetat penal. Toate acestea impun concluzia că soluția adoptată este neîntemeiată, nefiind rezultatul unui probatoriu concludent.

Ca și practică judiciară, apelantul pârât menționează că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă, prin Decizia civilă nr. 3812/05.12.2000, s-a pronunțat în sensul că: "...pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate prin arestarea ilegala și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul”.

Ca urmare, în lipsa dovedirii cumulative a tuturor acestor condiții, apelantul pârât apreciază că obligarea sa la plata daunelor morale este nejustificată și reprezintă o îmbogățire fără justă cauză făcând referire în acest sens și la Decizia civilă nr. 1095/1994 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, potrivit căreia: „principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați”.

Apelantul pârât mai învederează că, chiar dacă se va aprecia că intimatului-reclamant i se cuvin despăgubiri să se aibă în vedere faptul că suma stabilită de instanța de fond este disproporționată în raport cu prejudiciul și constituie un izvor de îmbogățire pentru acesta. Faptul că acesta a fost achitat reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat iar acordarea unei sume de 35.000 euro nu mai reprezintă o reparație echitabilă ci un mijloc de îmbogățire.

Nu în ultimul rând solicită apelantul pârât să se aibă în vedere faptul că, în speță, prin sentința penală nr.401/20.12.2010 pronunțată de Tribunalul A. - Secția Penală, s-a dispus achitarea reclamantului în baza art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art.10 lit. d) cod procedură penală, iar nu în temeiul art.10 alin. 1 lit. j) condiție imperativă cerută de prevederile art.504 alin.3 cod procedură penală, pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii din partea Statului R..

Astfel, reclamantul nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitiva de achitare, astfel că, reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 504 cod de procedură penală pentru a putea fi angajată răspunderea statului în sensul reparării prejudiciul produs.

Prin apelul declarat în cauză Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea a solicitat să se dispună admiterea apelului, anularea sentinței atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și în fond respingerea ca inadmisibilă a acțiunii civile.

Prin motivele scrise, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea a arătat că hotărârea atacată s-a dat cu depășirea competenței atribuite prin lege instanței civile, dincolo de limitele proceduralului, instanța civilă, în mod inadmisibil, subrogându-se în drepturile și obligațiile instanței penale (motiv de ordine publică în măsură să atragă anularea hotărârii judecătorești).

În acest sens se arată că, în mod nepermis, instanța civilă a fost singura care a catalogat măsura privativă de libertate (cea a reținerii și arestării preventive) precum și ce restrictivă de libertate (constând în liberarea provizorie sub control judiciar) ca fiind nelegale, acest lucru făcându-se în absența unei hotărâri judecătorești penale (sau, după caz, a unei ordonanțe emise de procuror) care, să atribuie caracter de nelegalitate măsurilor preventive privative, respectiv restrictive de libertate.

Subliniază apelantul că, instanța civilă nu este investită prin nicio normă legală cu prerogativa de a putea statua asupra caracterului de legalitate sau de nelegalitate a unei măsuri preventive dispuse de o instanță penală, unicele în măsură să se pronunțe asupra unui astfel de aspect fiind organele judiciare penale.

Aptitudinea legală a instanței civile constă doar în a admite astfel de acțiuni civile dacă acestea se fundamentează pe prealabilul catalogării de către o instanță penală a unei măsuri preventive (fie ea privativă sau restrictivă de libertate) ca fiind nelegală, și nicidecum, de a decide, aceasta însăși, că măsura preventivă este nelegală, o astfel de constatare constituind apanajul exclusiv al instanței penale, în virtutea normelor de procedură penală incidente în materia măsurilor preventive (articolele 136 -l70 din Codul de procedură penală).

Mai arată apelantul că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii, instanța de fond conferind o interpretare greșită unor texte de lege, imperative (caracter ce ar rezulta din însăși modul de redactare a acestora) corespunzătoare situației de fapt, cu referire directă la articolul 504 alineatele 1, 2 și 3 Cod procedură civilă, respectiv articolul 52 din Constituția României (motiv de ordine publică în măsură să atragă anularea hotărârii judecătorești).

În acest sens, apelantul învederează că potrivit articolului 52 alineatul 3 din Constituția României „statul răspunde patrimonial, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale".

În funcție de caracterul conduitei pe care o prescrie, norma constituțională prin modul său de redactare, impune instanței o anumită conduită, constând în acordarea de despăgubiri civile în cazul existenței unei erori judiciare și numai în „condițiile legii".

Apreciază apelantul că acest criteriu al expresiei utilizate de legiuitor nu lasă loc de interpretări în privința faptului că ne aflăm în prezența unei norme imperative și nu a uneia dispozitive.

Mai arată apelantul că, textul constituțional, respectiv art. 52 al.3, creează doar cadrul general al acordării de despăgubiri de către instanțele civile circumscris sferei unei legi speciale incidente în materia erorilor judiciare.

Or, norma specială aplicabilă în materia erorilor judiciare o constituie în exclusivitate articolul 504 Cod procedură penală de a cărui incidență tocmai textul constituțional condiționează acordarea de despăgubiri.

Neîndeplinirea condițiilor impuse de această normă specială cuprinsă în codul de procedură penală nu poate genera din partea instanței civile o altfel de conduită decât aceea a respingerii acțiunii în despăgubiri. Ca urmare neîndeplinirea condițiilor prevăzute în articolul 504 Cod procedură penală nu pot genera, decât în mod nelegal, o soluție de admitere a acțiunii în despăgubiri, cu atât mai mult cu cât soluția pronunțată de instanța de fond, (după înlăturarea aplicabilității normei speciale) s-a dispus în baza textului constituțional, într-un total dezacord cu litera și spiritul normei constituționale amintite.

Apelanta Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea mai subliniază și faptul că, în acord cu textul constituțional, și alineatele 1 și 3 ale articolului 96 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevăd că „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare" iar „Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penal sunt stabilite de codul de procedură penală", iar jurisprudența de dată recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr.3371/2013) este relevantă și sub aspectul inaplicabilității articolelor 998 - 999 din Codul civil (în vechea numerotare) în ipoteza în care prin rechizitoriu se dispune trimiterea în judecată a unei persoane ulterior achitată definitiv.

Totodată apelantul arată că există neconcordanță între situația de fapt și aplicabilitatea articolului 504 Cod procedură penală raportat la articolul 52 alineatul 3 din Constituția României.

În acest sens, apelantul învederează că, o primă situație reglementată de articolul 504 Cod procedură penală este cea cuprinsă în alineatul 1, care relevă faptul că admisibilitatea acțiunii civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept, este condiționată de existența unei hotărâri definitive de achitare dată însă în urma rejudecării cauzei, după o prealabilă condamnare definitivă, ori în speța concretă, trimiterea în judecată a reclamantului nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, ci printr-o achitare definitivă.

Cea de-a doua situație generatoare de despăgubiri este cea reglementată în alineatul 2 al articolului 504 Cod procedură penală și constă în privarea de libertate sau restrângerea libertății în mod nelegal și care potrivit alineatului 3 al textului de referință trebuie stabilită prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii preventive, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală, prin ordonanța procurorului de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în articolul 10 litera „j" Cod procedură penală, prin hotărârea instanței de revocare a măsurii preventive, prin hotărâre definitivă de achitare, prin hotărâre de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în articolul 10 litera „j" Cod procedură penală.

În speța concretă nici procurorul și nici instanțele penale, prin vreunul din actele procedurale enumerate la alineatul 3 al articolului 504 Cod procedură penală nu au decis în sensul stabilirii caracterului nelegal nici a măsurii privative de libertate și nici a celei restrictive.

În cauză măsura arestării preventive dispusă față de reclamant nu a fost revocată de procuror și nici de vreuna dintre instanțele de judecată, aceasta producându-și efectele până la data de 24 octombrie 2006 când s-a dispus liberarea sub control judiciar a acestuia.

Ca instituție de drept procesual penal, revocarea unei măsuri privative sau restrictive de libertate presupune fie o nelegală dispunere a acesteia la momentul inițial la care a fost luată, fie o încetare a temeiurilor care, în mod legal, au generat luarea măsurii la momentul dispunerii ei, dar care, la momentul procesual la care se analizează, nu-și mai păstrează actualitatea, fie nu există temeiuri care să justifice menținerea acesteia pe mai departe.

În speța concretă măsura arestării preventive dispuse și prelungite de instanțele de judecată a fost considerată ca fiind legală și temeinică, motiv pentru care nu a fost revocată nici de procuror nici de instanțe.

Această măsură preventivă privativă de libertate a comportat însă o reapreciere cu ocazia analizării oportunității acordării beneficiului liberării provizorii sub control judiciar, instituție de drept procesual penal reglementată în cuprinsul articolului 160² și următoarele din Codul de procedură penală, care, spre deosebire de instituția revocării, presupune o subzistență a temeiurilor care au generat luarea măsurii privative de libertate dar, care, permite o cercetare penală în stare de libertate, evident cu supunerea persoanei față de care se dispune anumitor obligații, realizându-se o grevare a libertății cu unele restricții.

Deosebit de relevant este și faptul că prin hotărârea de achitare a inculpatului (sentința penală nr.401/20 decembrie 2010 rămasă definitivă) nu s-a statuat în sensul atribuirii unui caracter nelegal măsurii arestării preventive, instanța penală arătând doar că reclamantul „s-aaflat în stare de reținere și arestare preventivă din 5 septembrie 2006 la 24 octombrie 2006."

În ceea ce privește măsura restrictivă de libertate instituită prin procedura liberării provizorii sub control judiciar, niciuna dintre instanțele penale nu s-a referit măcar la aceasta, astfel încât nici nu se pune problema posibilității catalogării ca având caracter nelegal.

Apelantul Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea mai susține că instanța s-a pronunțat „plus petita" pe aspectul care ține de restrângerea libertății, ulterior momentului la care s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar prin încheierea penală din 19 octombrie 2006 în dosarul penal nr._ al Tribunalului Bihor, definitivă la data de 24 octombrie 2006.

Parcurgerea cererii introductive de instanță relevă faptul că obiectul cererii se mărginește la solicitarea de daune materiale și morale „pentru lipsirea de libertate în mod nelegal” (fila 1 din cerere), iar parcurgerea părții de considerente și a dispozitivului hotărârii judecătorești relevă faptul că instanța a obligat S. R. la plata de daune morale pentru „prejudiciul moral suferit de reclamant pentru lipsirea sa de libertate și restrângerea libertății sale pe nedrept”.

Or, restrângerea libertății nu a constituit obiect al solicitării de acordare de despăgubiri, ci doar lipsirea de libertate, astfel încât se poate concluziona că instanța s-a pronunțat plus petita asupra unei situații considerate doar de aceasta (nu și de reclamant) ca fiind generatoare de prejudicii.

Se mai susține că s-a pronunțat o hotărâre netemeinică, prin prisma acordării de despăgubiri reclamantului A. G., soluția de achitare în sine, în raport de elementele de concrete ale speței, constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.

În raport de individualitatea contextuală a prezentei cauze, apelantul a considerat că tocmai soluția de achitare dispusă față de reclamant constituie, în sine, o satisfacție suficientă și echitabilă iar acordarea de daune morale denaturează caracterul reparatoriu al despăgubirilor morale transformându-le într-o sursă de îmbogățire iară just temei.

Susține acest lucru prin prisma unei note de particularitate a cauzei penale manifestată sub forma propriei conduite culpabile a reclamantului care, la vremea respectivă a atras cercetarea penală a acestuia de-a lungul a celor două faze procesuale respectiv cicluri de judecată.

Acest aspect este relevat, în mod expres, în chiar cuprinsul hotărârii judecătorești de achitare, (sentința penală nr.401/20 decembrie 2010 rămasă definitivă) care, de altfel, este fundamentată juridic pe cauza de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzută la litera „d" a articolului 10 din Codul de procedură penală (neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii subiective, nu și obiective) și nicidecum spre exemplu, pe cauza de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzută la litera „a" (inexistența faptei privită din punct de vedere a însăși materialității sale) sau, pe cea prevăzută la litera „c" (fapta nu a fost săvârșită de către cel căruia i se impută).

Subliniază apelantul că această individualitate contextuală a cauzei, manifestată prin prisma conduitei culpabile a reclamantului este expres relevată în partea expozitivă a hotărârii judecătorești de achitare dispuse în primă instanță și menținută întocmai în căile de atac, inclusiv sub aspectul atestării ideii că, în concret (chiar și-n ipoteza, pur teoretică, în care ar fi fost îndeplinite cerințele instituite în cuprinsul articolului 504 alineatul 1 sau 2 din Codul de procedură penală), soluția de achitare în sine reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă.

Astfel, la fila 7 din sentința penală nr.401/2010, judecătorul de la instanța de fond, a catalogat drept necorespunzătoare adevărului declarația inculpatului de atunci A. G. în conformitate cu care suma de 50.000 euro care i-a fost remisă de către coinculpatul B.M. i s-ar fi datorat cu titlu de avans pentru acțiunile deținute la . de fond a apreciat că respectiva afirmație este „contrazisă de declarațiile coinculpaților, precum și de împrejurarea că este de necrezut ca o astfel de tranzacție să se încheie prin simpla remitere a unor sume considerabile de bani, fără ca tranzacția să fie evidențiată în vreun înscris".Instanța de fond a mai arătat că primirea sumei de 50.000 euro de către reclamant, deși nu s-a realizat în scopul expres prevăzut în textul incriminator al luării de mită, constituie un „preț neevidențiat în niciun înscris" reclamantul „condiționând perfectarea tranzacției de plata acestei sume la negru".

La fila 8 din aceeași hotărâre de achitare instanța a mai arătat că reclamantul a „condiționat încheierea contractului de plata sumei…”, „bani care să nu fie evidențiați în niciun înscris".

Subliniază apelanta că, cu toate că instanța a apreciat că suma de 50.000 euro nu constituie folos material al infracțiunii de luare de mită, de esență rămâne catalogarea respectivei sume de a cărei primire a fost condiționată conduita reclamantului, ca fiind primită la negru.

Mai arată că, de o relevanță deosebită este concluzia inserată în cuprinsul filei 10 a hotărârii judecătorești de achitare, judecătorul arătând textual că „În privința inculpaților M. și A. (n.n. A. G.), s-ar putea discuta despre comiterea de către aceștia a unei infracțiuni de înșelăciune în paguba celorlalți acționari ai . acești acționari nu au primit partea ce li se cuvenea din suma de 100.000 euro încasată de inculpați; și a unei infracțiuni de evaziune fiscală, dacă pentru suma încasată nu s-au plătit taxele și impozitele datorate statului, dar astfel de infracțiuni nu au făcut obiectul judecății, instanța nefiind sesizată cu comiterea unor astfel de infracțiuni care ar fi presupus administrarea altor probe, încă din faza de urmărire penală".

Apelantul Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, concluzionează în sensul inaptitudinii reale a reclamantului, a cărui conduită culpabilă este cea care a stat la baza cercetării sale penale pe întreg parcursul procesului penal, de a-i putea fi conferită legitimare în acordarea de despăgubiri, chiar și în ipoteza, pur teoretică, în care ar fi fost îndeplinite cerințele instituite de legiuitor în cuprinsul articolului 504 alineatul 1 sau 2 din Codul de procedură penală.

Prin întâmpinarea la apelul declarat de S. R. prin Ministrul Finanțelor Publice depusă la dosar prin serviciul registratură la data de 26 martie 2014, apelantul reclamant A. G. a solicitat respingerea acestui apel ca nefundat, apreciind că motivele de apel invocate de acest apelant sunt neîntemeiate.

Prin întâmpinarea la apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, depusă la dosar prin serviciul registratură la data de 26 martie 2014, apelantul reclamant A. G. a solicitat în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale active a Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea în promovarea căii de atac, respectiv admiterea excepției lipsei calității procurorului V. - M. P. de reprezentant al instituției DNA - Serviciul Teritorial Oradea, iar în subsidiar, respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Subliniază apelantul reclamant că solicitarea DNA de anulare și rejudecare a sentinței apelate este nelegală prin raportare la prevederile art. 480 Cod procedură civilă, care prevede expres ipotezele în care să intervine anularea unei hotărâri după admiterea apelului, susținerile apelantului DNA - Serviciul Teritorial Oradea neîncadrându-se în nici una din aceste ipoteze, fiind astfel evident faptul că solicitarea de anulare a hotărârii cu consecința rejudecării este nelegală, arătând totodată că de altfel motivele de apel invocate de acest apelant sunt și neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a DNA în promovarea căii de atac apelantul reclamant învederează că, potrivit art. 458 Cod procedură civilă „Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane". În esență, atunci când persoana care a declarat calea de atac nu a făcut parte din cadrul procesual de la fond nu poate să exercite calea de atac.

În speța dedusă judecății, deși prezența Ministerului Public nu era

obligatorie, acesta a înțeles să participe la judecata acțiunii civile, temei de drept fiind art.92 Cod procedură civilă.

Potrivit art. 63 din Legea 304/2004, Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții: participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege.

Învederează că participant în procesul dedus judecății în fața instanței de fond a fost Ministerul Public reprezentat prin procurorul desemnat din cadrul DNA - Biroul Teritorial Oradea, dar cu toate acestea, calea de atac nu a fost exercitată de către Ministerul Public ci de către DNA- Serviciul Teritorial Oradea, prin procuror V.-M. P., în nume propriu, aspect care ar rezulta și din faptul că apelul nu a fost semnat de către o persoană cu atribuții de reprezentare a Ministerului Public.

În concluzie, având în vedere faptul că DNA-Serviciul Teritorial Oradea, prin procuror V.-M. P., nu a avut și nici nu putea să aibă calitatea de participant în procesul dedus judecății ci doar pe cea de reprezentat al Ministerului Public, calea de atac putea să fie exercitată eventual de către Ministerul Public și în niciun caz de către DNA- Serviciul Teritorial Oradea, astfel că solicită respingerea apelului ca fiind formulat de către o persoană fără calitate procesuală activă.

Totodată, apelantul reclamant în ceea ce privește excepția lipsei calității procurorului V.-M. P. de reprezentant al instituției DNA-Serviciul Teritorial Oradea, arată că motivele de apel au fost semnate doar de către procuror V.-M. P..

Potrivit art. 20 din Regulamentul de ordine interioară al DNA, funcțiile procurorilor, în ordinea ierarhică, sunt următoarele: structura teritorială: procuror șef serviciu, procuror șef birou, procuror.

Dacă în ceea ce privește înscrisul prin care s-a declarat apel, acesta a fost semnat de către procurorul șef serviciu din cadrul structurii teritoriale DNA Oradea așa cum prevede legea, nu același lucru s-a întâmplat în cazul motivelor de apel care au fost semnate doar de către procuror V.-M. P..

Nesemnarea motivelor de apel de către persoana abilitată potrivit legii echivalează cu nedepunerea acestor motive, situație în care instanța va trebui să analizeze apelul prin prisma prevederilor art. 476 alin. 2 Cod procedură civilă „în cazul în care apelul nu se motivează (...) instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță".

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de apelantul reclamant A. G. la apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, depus de acesta la dosar prin serviciul registratură la 08 aprilie 2014, s-a solicitat respingerea excepțiilor invocate și aprecierea ca nefondate a susținerilor inserate în cuprinsul întâmpinării formulate de reclamant.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, instanța reține următoarele:

Excepțiile invocate de apelantul reclamant A. G. sunt neîntemeiate.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea în promovarea căii de atac deoarece aceasta nu a fost exercitată de Ministerul Public care în opinia apelantului putea exercita calea de atac, ci de către Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea prin procuror V. M. P. în nume propriu, aspect ce ar rezulta și din faptul că apelul nu a fost semnat de către o persoană cu atribuții de reprezentare a Ministerului Public, instanța reține că este neîntemeiată.

Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea funcționează ca o structură specializată cu personalitate juridică proprie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca parte integrantă a Ministrului Public.

Aceste aspecte rezultă din prevederile alin. 1 al art. 131 din Constituția României, art. 1 al. 3, art. 4 și art. 63 lit. c și f din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 1 al.1 și 2, art. 3 al.1lit.c² și c³ și al. 2 și 5 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție precum și art. 92 din Codul de procedură civilă.

Este de subliniat că Direcția Națională Anticorupție își exercită atribuțiile prin procurorii acestei structuri, iar art. 92 din Codul de procedură civilă, care prevede în alineatul 2 că „procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor”, respectiv în alineatul 4 că „ procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alineatul 1, chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată în condițiile legii”, este aplicabil tuturor procurorilor din cadrul Ministerului Public, deci inclusiv al celor aparținând D.N.A.

Mai mult, chiar printr-o simplă vizualizare a primelor pagini a motivelor de apel se poate observa că în antetul paginii se indică „Ministerul Public, P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A – Serviciul Teritorial Oradea.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia, calea de atac a fost exercitată de procuror „în nume propriu”, câtă vreme din chiar modul de formulare a motivelor de apel rezultă identitatea apelantului D.N.A – Serviciul Teritorial Oradea, numele și semnătura procurorului care a redactat motivele de apel regăsindu-se doar la finalul ultimei pagini.

Apelantul reclamant a invocat și excepția lipsei calității procurorului V. M. P. de reprezentant al instituției Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, menționând că în ceea ce privește înscrisul prin care s-a declarat apel, că acesta a fost semnat de către procurorul șef din cadrul structurii teritoriale D.N.A Oradea astfel cum prevede legea, dar nu același lucru s-a întâmplat în cazul motivelor de apel care au fost semnate doar de procuror V. M. P..

Și această excepție este neîntemeiată câtă vreme redactarea motivelor de apel nu reprezintă apanajul conducătorului instituției, ci a procurorului cu funcție de execuție care-și desfășoară activitatea în sectorul judiciar participând la ședințele de judecată și motivând căile de atac.

De altfel, declararea căii de atac s-a realizat de către procurorul șef al structurii teritoriale în calitate de reprezentant al acesteia atestându-se astfel voința instituției.

Pe de altă parte incidente în prezenta cauză sunt prevederile art. 92 din codul de procedură civilă care vizează forma în care Ministerul Public, prin procurorii din cadrul structurilor acestei instituții, își exercită atribuțiile expres prevăzute de normele legale.

Astfel potrivit art. 92 din Codul de procedură civilă, procurorul reprezintă statul în sensul procesual, și având legitimare procesuală activă în apel își exercită prerogativele declarării căii de atac.

Pe fondul cauzei, criticile formulate de apelanți sunt în parte întemeiate.

În fapt, prin rechizitoriul emis în dosarul nr. 43/P/2006 al Serviciului Teritorial Oradea al Direcției Naționale Anticorupție înregistrat la instanță la data de 18 iulie 2007, reclamantul A. G., în calitate de inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de „luare de mită", prevăzută de articolul 254 alineat 1 Cod penal cu referire la articolul 1 litera ,.g" și articolul 6 din Legea nr.78/2000.

În esență, în sarcina acestuia s-a reținut că ar fi pretins și primit, în calitate de director economic și vicepreședinte al Consiliului de Administrație al . data de 2 iunie 2003, echivalentul în lei al sumei do 50.000 euro de la B.M., administrator al . pentru a facilita încheierea unui contract de vânzare-cumpărare prin care . vindea . suprafața de 6580 m² teren intravilan cu clădiri.

Cu privire la măsura privativă de libertate, prin încheierea nr.87/6 septembrie 2006, Tribunalul Bihor, în dosarul nr._, a dispus arestarea preventivă a reclamantului A. G. (în calitate de inculpat), pentru o perioadă de 29 zile, cuprinzând intervalul de timp 6 septembrie 2006 - 4 octombrie 2006, anterior fiind reținut pe o perioadă de 24 de ore, măsura fiind menținută de instanța de control judiciar.

Prin încheierea nr.95 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr._ s-a admis propunerea Direcției Naționale Anticorupție de prelungire a măsurii arestării preventive pentru perioada 5 octombrie 2006 - 3 noiembrie 2006, măsura fiind menținută de. instanța., de... control judiciar.

Cu privire la măsura restrictivă de libertate, prin încheierea penală pronunțată la data de 19 octombrie 2006 emisă în dosarul penal nr._ al Tribunalului Bihor (definitivă la data de 24 octombrie 2006 prin respingerea recursului declarat de Direcția Națională Anticorupție), s-a dispus, în baza articolului 160^8a alineat 2 Cod procedură penală, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de reclamant (în calitate de inculpat), întreaga procedură judiciară desfășurându-se, din acel moment, cu inculpatul în stare de libertate.

Potrivit sentinței penale nr. 401/20 decembrie 2010 pronunțate de Tribunalul A. în dosarul nr._, în baza articolului 11 punctul 2 litera „a" raportat la articolul 10 litera „d" Cod procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului A. G. pentru săvârșirea infracțiunii de „luare de mită".

Prin decizia penală nr.97/A/18 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ */a1 s-a dispus admiterea apelului declarat de Direcția Națională Anticorupție, sentința penală atacată fiind desființată iar, în rejudecare, dispunându-se condamnarea inculpatului A. G. la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu interzicerea, cu titlu de pedeapsă accesorie și complementară, a drepturilor prevăzute de articolul 64 litera „a” teza II, „b” și „c” Cod penal. Pedeapsa a fost pronunțată în regim suspensiv de executare, făcându-se aplicarea articolului 81 Cod penal și a articolului 71 alineat 5 Cod penal.

Conform deciziei penale nr. 578/24 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis, în parte, recursurile declarate în cauză, dispunând trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara în vederea rejudecării apelului.

Prin decizia penală nr.81/A/25 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr._ */al, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul Direcției Naționale Anticorupție declarat împotriva soluției de achitare a inculpatului A. G. pronunțată prin sentința penală nr.401 din 20 decembrie 2010 a Tribunalului A..

Prin decizia penală nr.4.111/12 decembrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ */al, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de Direcția Națională Anticorupție, menținându-se soluția de achitare a inculpatului A. G. pronunțată de prima instanță.

Ca urmare, întemeiat pe prevederile art. 504 – 505 Cod procedură penală, art. 52 al.3 din Constituție, art. 5 și 8 din CEDO, art. 1 Protocolul nr. 4 adițional la CEDO și Protocolul nr. 7 adițional la CEDO, reclamantul A. G. prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 8 mai 2013, în contradictoriu cu S. prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 2.013.315,8 lei reprezentând prejudiciul suferit pentru lipsirea de libertate în mod ilegal; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro reprezentând prejudiciul suferit pentru lipsirea de libertate în mod ilegal; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, pricinuite de prezenta cauză.

Prin sentința apelată, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 35.000 Euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit prin lipsirea de libertate și restrângerea libertății pe nedrept, respingând ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantului.

Criticile formulate de apelanți sunt în parte întemeiate.

În mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 -505 Cod procedură penală.

Astfel, conform art. 504 al.1 Cod procedură penală se prevede într-adevăr că persoana care a fost condamnată definitivă are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar la alineatul 2 din același articol se prevede că are dreptul la repararea pagubei și cel care în procesul penal a fost privat nelegal de libertate, iar conform alineatului 3, privarea de libertate sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuia stabilită prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 al.1 lit. j Cod procedură penală. În speță este incident acest text legal, câtă vreme prin sentința penală nr. 401/20.12.2010 a Tribunalului A., definitivă prin decizia penală nr. 4111/12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus achitarea reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 al.1 Cod penal cu referire la art. 1 lit. g și art. 6 din Lega nr. 78/2000 și s-a constatat că reclamantul s-a aflat în stare de reținere și arestare preventivă din 05 septembrie 2006 la 24 octombrie 2006, în total un număr de 50 zile, hotărârea de achitare îndeplinind condiția impusă de art. 504 al.3 Cod procedură penală, art. 10 al.1 lit. j invocat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, referindu-se la situațiile în care a avut loc încetarea procedurii penale și nu achitarea, făcându-se confuzie între aceste două măsuri procedurale, criticile nefiind fondate în acest sens.

Așadar, apelantul reclamant a fost privat de libertate pentru o perioadă de 50 de zile, ori pronunțându-se hotărârea de achitare a acestuia, în speță sunt aplicabile dispozițiile articolului 504 alineat 2, 3 Cod procedură penală, nefondate fiind astfel și criticile formulate în acest sens de pârât și de D.N.A. De altfel, S. prin organele sale, când dispune măsurile restrictive de libertate își asumă riscul că în situațiile în care cei împotriva cărora au fost luate să fie achitați, să suporte și obligarea la repararea prejudiciului suferit, reparație ce constă în plata unor despăgubiri suportate de stat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte corect a reținut instanța de fond că în cauză sunt aplicabile prevederile articolului 52 alineat 3 din Constituția României, potrivit cărora ”statul răspunde patrimonial, în condițiile legii pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale și care creează cadrul general al acordării de despăgubiri de instanțele civile circumscris normei speciale incidente în această materie, nefondate fiind în acest sens criticile formulate de D.N.A – Serviciul Teritorial Oradea potrivit cărora hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii, câtă vreme așa cum s-a menținut anterior, în cauză sunt îndeplinite condițiile impuse de norma specială aplicabilă în materia erorilor judiciare respectiv articolul 504 Cod procedură penală.

Mai mult, din momentul în care România a devenit parte contractuală a Convenției Europene a Drepturilor Omului textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preemțiunii dreptului internațional, consacrat de dispozițiile articolului 11 și ale articolului 20 din Constituția României.

În acest sens, judicios a reținut instanța de fond că reclamantul și-a întemeiat cererea sa și pe prevederile articolului 52 alineat 3 din Constituția României, articolul 5 și 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prevederi care sunt pe deplin aplicabile în prezentul litigiu.

De altfel și articolul 5 din C.E.D.O stabilește faptul că ” orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță”. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Ultimul paragraf al articolului 5 consacră dreptul fiecărei persoane, victimă a unei violări a oricăreia dintre celelalte dispoziții ale articolului 5 de a primi o despăgubire pentru prejudiciul produs prin privarea sa de libertate ilegitimă.

Articolul 20 din Constituție susține principiul potrivit căruia instanța nu va putea face abstracție de preeminența normelor europene incidente litigiului. În acest sens, este important de subliniat faptul că prin raportare la situația existentă în dreptul român, Curtea de la Strassbourg a apreciat că posibilitatea pe care normele de procedură penală le creează unei persoane de a obține despăgubiri pentru arestarea ilicită suferită nu are un grad de certitudine suficient de ridicat, fapt care echivalează cu o violare a articolului 5 paragraf 5 din C.E.D.O (Hotărâre P. c/a României).

Pe de altă parte, motivele invocate de D.N.A se raportează exclusiv la ipoteza potrivit căreia acțiunea reclamantului nu se încadrează în prevederile articolului 504 și următoarele Cod procedură penală fără să aibă în vedere și celelalte temeiuri de drept invocate de reclamant.

Nefondate sunt și susținerile potrivit cărora cu ocazia pronunțării sentinței, instanța de fond și-a depășit competențele atribuite prin lege instanțelor civile, deoarece nu se poate pune semnul egalității între analiza efectuată de instanță cu ocazia soluționării cererii de chemare în judecată și presupusa ”subrogare” în drepturile și obligațiile instanței penale.

Dimpotrivă investită fiind cu o astfel de acțiune, prima instanță a procedat la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de articolul 504 Cod procedură penală, articolul 52 din Constituție, articolul 5 și 8 din C.E.D.O și astfel, aceasta corect a stabilit raportul de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant și măsurile dispuse, nesubstituindu-se instanței penale. De altfel o interpretare în sensul dorit de D.N.A – Serviciul Teritorial Oradea ar lipsi de conținut prevederile articolului 504 Cod procedură penală.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat reclamantului, sunt de făcut câteva precizări.

Astfel în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, nu există o dispoziție legală care să impună o limită minimă sau maximă a daunelor ce pot fi acordate în astfel de situații, instanțele având însă obligația și dreptul de a aprecia acest aspect în funcție de probele administrate.

În speță din înscrisurile depuse la dosar și declarațiile martorilor F. D. (fila 211 dosar fond), S. C. (fila 210 dosar fond), și U. R. (fila 209 dosar fond) analizate de altfel pe larg în cuprinsul hotărârii pronunțate de instanța de fond, rezultă că lipsirea de libertate a reclamantului și durata excesivă a procesului penal (6 ani) au avut un impact negativ asupra vieții sale și a familiei, respectiv imposibilitatea acestuia de a asigura familiei cele necesare traiului în calitate de soț și tată, neputința găsirii unui loc de muncă, presiunea mediatică la care a fost supus atât acesta, cât și membrii familiei sale pe parcursul procesului, faptul că majoritatea vecinilor, colegilor de muncă și prietenilor au fost suspicioși și neîncrezători, având un comportament distant după arestarea sa.

De subliniat că astfel cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în prezenta cauză menționați anterior și „în prezent reclamantul suportă consecințele acestui episod atât pe plan material cât și moral, respectiv reclamantul nu are loc de muncă, fiul acestuia este plecat la muncă în străinătate, iar tatăl reclamantului are probleme de sănătate tot din această cauză. Din punct de vedere psihic reclamantul este încă marcat în sens negativ de acest episod”.

Pe de altă parte este de observat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul arată în mod expres că, deși a fost pus în libertate, procesul a continuat încă 6 ani (din 2006 până în 2012 când hotărârea pronunțată de Tribunalul A. a rămas definitivă prin decizia penală numărul 4111/12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) „afectându-mi profesia, demnitatea, imaginea și nu în ultimul rând, familia”. În acest sens, articolul 6 din C.E.D.O prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, ori, în speță, durata procedurii de cercetare penală și judiciară a durat aproximativ 6 ani, astfel că și în măsura în care cauza, fiind complexă, impunând o probațiune vastă, termenul a fost unul excesiv și nu respectă exigențele unui termen rezonabil prin raportare și la practica C.E.D.O în materie – cauza – P. c/a României, C. c/a României, T. c/a României, Stroianoca/N. c/a României.

Așa fiind, derularea procesului penal – finalizat cu o hotărâre de achitare – pe o perioadă excesiv de lungă, ce a produs consecințe negative pe plan moral și psihic asupra reclamantului, reprezintă o cauză pentru care S. este ținut să răspundă.

Ca urmare existența unui prejudiciu moral fiind dovedită se impune repararea acestuia.

În ceea ce privește însă cuantumul acestuia instanța de apel, reține că suma de 35.000 Euro acordată reclamantului de instanța de fond este însă mult prea mare, impunându-se reducerea acesteia, criticile formulate în acest sens de pârâtul S. R. și D.N.A fiind întemeiate.

Astfel, este de observat că într-adevăr prin cererea de chemare în judecată atât în petitul cât și în cuprinsul acesteia reclamantul A. G. face referință și solicită daune materiale și morale numai pentru lipsirea de libertate în mod nelegal, în vreme ce instanța de fond a acordat daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru lipsirea sa de libertate și restrângerea libertății sale pe nedrept, ulterior momentului la care s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar prin încheierea penală din 19 octombrie 2006 în dosarul penal numărul_ al Tribunalului Bihor, definitivă la data de 24 octombrie 2006.

Ca urmare din acest punct de vedere sunt întemeiate criteriile formulate de D.N.A sub aspectul faptului că instanța de fond s-a pronunțat ”plus petita” pe aspectul care ține de restrângerea libertății.

Mai mult, la cuantumul daunelor morale se va avea în vedere și faptul că, din chiar considerentele sentinței penale de achitare dispuse în primă instanță și menținută în căile de atac se desprinde o anumită conduită culpabilă a reclamantului, la fila 10 din sentința penală numărul 401/20 decembrie 2010 a Tribunalului A. (aflată la filele 31-36 dosar fond) reținându-se că primirea sumei de 50.000 Euro de către reclamant deși nu s-a realizat în scopul expres prevăzut de textul incriminator al luării de mită, constituie un „preț neevidențiat în nici un înscris” reclamantul condiționând perfectarea asupra tranzacției de plata acestei sume la negru” ia la fila 10 din aceeași sentință pronunțată în procesul penal reținându-se că „… în privința inculpaților … și A., s-ar putea discuta despre comiterea de către aceștia a unei infracțiuni de înșelăciune în paguba celorlalți acționari ai S.C. Chimprestor, dacă acești acționari nu au primit partea ce li se cuvenea din suma de 100.000 Euro încasată de inculpați, și a unei infracțiuni de evaziune fiscală, dar pentru suma încasată nu s-au plătit taxele și impozitele datorate statului, dar astfel de infracțiuni nu au făcut obiectul judecății, instanța nefiind sesizată cu comiterea unor astfel de infracțiuni care ar fi presupus administrarea altor probe, încă din faza de urmărire penală”.

Instanța, ținând seama de toate considerentele menționate anterior și judecând în echitate, având în vedere și faptul că, astfel cum s-a reținut în practica judiciară, acordarea acestor despăgubiri nu trebuie să se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, va reduce cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond reclamantului de la 35.000 Euro la 10.000 de Euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru lipsirea sa de libertate și durata excesivă a procesului penal.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamant este de observat că prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 2.013.315,8 lei reprezentând: 176.250 lei dreptul salarial de care reclamantul a fost privat în perioada 5.09._12 actualizat cu indicele de inflație; 35.734 lei reprezentând cheltuielile de judecată (onorariile avocațiale), achitate de apelantul reclamant în vederea reprezentării în procesul penal și 1.801.331,8 lei cuprinzând diferența dintre prețul la care apelantul a fost nevoit să-și vândă acțiunile și valoarea reală a acestora.

Criticile apelantului reclamant A. G. referitor la neacordarea de către instanța de fond a despăgubirilor materiale sunt doar în parte fondate.

Astfel, în ceea ce privește suma solicitată de reclamat cu titlu de drepturi salariale de care apelantul a fost privat în perioada 05.09.2006-12 decembrie 2012, este de observat faptul că așa cum rezultă din copia cărții sale de muncă aflată la filele 109-122 dosar fond, acestuia i-a încetat contractul de muncă cu S.C. Chimprestorr în data de 6 mai 2006 în baza articolului 79 alineat 4 și 7 din Legea 53/2003 (Codul muncii). Articolul 79 din Legea 53/2003 în forma în vigoare în mai 2006 se referă la desfacerea contractului de muncă prin demisie. Rezultă astfel că contractul de muncă al reclamantului a încetat prin demisia acestuia în data de 6 mai 2006, ori organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu, astfel cum rezultă din pagina 2 a rechizitoriului întocmit de D.N.A – Serviciul Teritorial Oradea (fila 18 dosar fond) despre săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către apelantul reclamant abia în data de 16 august 2006.

Este astfel de netăgăduit că nu se poate reține existența vreunui raport de cauzalitate între pierderea de către reclamant a locului de muncă de la S.C. Chimprestor și derularea procesului penal, motiv pentru care acesta nu este îndrituit la contravaloarea drepturilor salariale de care acesta ar fi fost privat în perioada 5.09._12.

De subliniat că într-adevăr astfel cum corect a reținut instanța de fond și cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar pe perioada derulării procesului penal, apelantul reclamant nu a reușit să obțină vreun loc de muncă, dar acest aspect a fost avut în vedere la cuantumul prejudiciului moral acordat acestuia.

Apoi, reclamantul a solicitat cu titlu de despăgubiri materiale și diferența dintre prețul la care acesta și-a vândut acțiunile deținute la S.C. Chimprestor și valoarea reală a acestora.

Nici aceste solicitări nu sunt întemeiate, deoarece acționarii S.C. Chimprestor au emis Hotărârea numărul 1/31.08.2007 (fila 123-124 dosar fond) în care arată că prețul minim de achiziționare a acțiunilor este de 130 lei/acțiune, iar prețul maxim este de 410,625 lei/acțiune, iar din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate între S.C. Chimprestor S.A. și apelantul reclamant A. G. (filele 127-128 dosar fond) rezultă că acesta a vândut acțiunile deținute la S.C. Chimprestor la prețul de 130 lei/acțiune, preț care se regăsește în limitele stabilite de acționarii S.C. Chimprestor S.A. prin Hotărârea numărul 1/31.08.2007, astfel că nu se poate reține susținerile apelantului în sensul că acesta ar fi fost nevoit să-și vândă acțiunile sub prețul real.

Faptul că S.C. Chimprestor S.A. a achiziționat în intervalul august-octombrie 2007 acțiuni de la diverși acționari, inclusiv de la numita P. C. la un preț mai mare, dar care se încadrează în limitele stabilite prin Hotărârea acționarilor Chimprestor S.A. numărul 1/31.08.2007, nu este de natură să dovedească faptul că apelantul reclamant ar fi vândut acțiunile sale sub prețul real, câtă vreme așa cum s-a reținut anterior, prețul cu care acesta și-a vândut acțiunile se încadrează în limitele stabilite de acționarii S.C. Chimprestor, nefondate fiind criticile formulate în acest sens.

Întemeiate însă sunt susținerile apelantului reclamant A. G., desigur în măsura dovedirii lor, în ceea ce privește cheltuielile de judecată reprezentând onorariile achitate de apelantul reclamant în vederea reprezentării în procesul penal.

Astfel, articolul 193 alineat 5 din Vechiul Cod de procedură penală aplicabil în speță raportat la data introducerii acțiunii (8 mai 2013) prevede că în caz de achitare partea vătămată este obligată să plătească inculpatului cheltuielile judiciare făcute de acesta în măsura în care au fost provocate de parte vătămată, iar conform alineatului 6 al aceluiași articol, în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor de judecată făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilind obligația de restituire potrivit legii civile.

În dosarul penal, instanța nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată avansate de inculpatul reclamant din acest dosar.

Cheltuielile de judecată sunt suportate conform articolului 274 Cod procedură civilă de partea care cade în pretenții, de partea din vina căruia s-a promovat acțiunea și care a pierdut procesul, acestea având rolul de a despăgubi partea care nu este vinovată de declanșarea procedurii judiciare.

În acest sens, culpa procesuală a Statului R. titular al acțiunii penale, este stabilită prin dispoziția de achitare pronunțată de prima instanță, confirmată apoi în căile de atac.

Ca urmare apelantul reclamant este îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 24.039,43 lei justificate cu înscrisurile de la dosar, respectiv factura numărul 151/13.02.2007 și chitanța numărul 154/13.02.2007 (fila 164 dosar fond) care atestă dovada plății onorariului domnului avocat E. C. I. în baza contractului de asistență judiciară pentru dosarul numărul 43/P/2006.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată reprezentând onorariul achitat domnului avocat B. I., este de observat că aceste cheltuieli au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată și apelul declarat în cauză în baza contractului de asistență juridică numărul 60/14.11.2006. Abia la termenul de judecată din 23 septembrie 2014, reprezentanta apelantului a precizat că aceste cheltuieli de judecată –onorariul domnului avocat B. I. sunt de fapt aferente contractului de asistență juridică numărul 34/2.05.2006, depunând în acest sens și 3 chitanțe reprezentând dovada plății onorariului aferent contractului menționat (filele 128 – 131 dosar apel).

Instanța nu va acorda însă și aceste cheltuieli de judecată, câtă vreme, chiar dacă domnul avocat B. I. l-a asistat pe apelant în cursul procesului penal, contractul de asistență penală în baza căruia se solicită aceste cheltuieli a fost încheiat înainte de data sesizării organelor de cercetare penală (16 august 2006). De subliniat că instanța a și acordat un termen în vederea depunerii de către apelantul reclamant în copii lizibile a înscrisurilor privind cheltuielile de judecată ocazionate cu soluționarea dosarului penal, dar printre acestea nu s-a regăsit și contractul de asistență juridică numărul 34/2.05.2006 pentru a se vedea dacă acestea vizează și dosarul penal din prezentul litigiu. De altfel în măsura în care apelantul reclamant va putea face dovada în sensul celor mai sus menționate are posibilitatea a le solicita pe cale separată în cursul termenului de prescripție. În consecință în prezentul dosar, instanța nu va acorda, fiind nedovedite, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul achitat domnului avocat B. I..

Referitor la petitul privind acordarea dobânzii legale aferente sumelor de bani, criticile formulate de reclamantul apelant sunt întemeiate.

În acest sens, potrivit doctrinei în materie, pentru acordarea de daune interese, debitorul trebuie să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale, fie printr-o notificare prin intermediul executorului judecătoresc fie printr-o cerere de chemare în judecată.

Efectele punerii în întârziere constau în posibilitatea celui prejudiciat de a solicita daune interese moratorii, în speță dobânda legală, aceste daune putând fi solicitate de la data punerii în întârziere, respectiv data formulării cererii de chemare în judecată, și cum în prezenta cauză reclamantul le-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, acesta este îndreptățit și la acordarea dobânzilor legale aferente sumelor acordate, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 8 mai 2013.

Ar mai fi de subliniat doar faptul că, criticile apelantului referitoare la nemotivarea hotărârii de către instanța de fond în ceea ce privește daunele materiale nu prezintă relevanță, câtă vreme aceste aspecte au fost suplinite de instanța de apel, știut fiind că apelul este o cale de atac devolutivă, iar instanța de apel este chemată să statueze atât asupra stării de fapt, cât și a motivelor de nelegalitate, putând reaprecia probatoriul administrat în cauză.

Față de cele ce preced, instanța în baza articolului 480 al. 1 Cod procedură civilă va admite ca fondate apelurile civile declarate de apelantul reclamant A. G. de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.R.F.P. Cluj N. prin A.J.F.P. Bihor și de apelantul Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței civile nr. 275/C din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o va schimba în parte, și în consecință, va reduce cuantumul daunelor morale acordate reclamantului A. G. de la 35.000 Euro la 10.000 Euro, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, respectiv din 08 mai 2013 și până la achitarea integrală a debitului; va obliga pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București la plata către reclamantul A. G. a sumei de 24.034,43 lei cu titlu de despăgubiri materiale, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, respectiv din 08 mai 2013 și până la achitarea integrală a debitului, urmând a fi păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate.

Ca o consecință a admiterii tuturor apelurilor, nu vor fi acordate cheltuielile de judecată solicitate în prezenta cale de atac și care de altfel nici nu au fost dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepțiile invocate de apelantul reclamant A. G..

ADMITE ca fondate apelurile civile declarate de apelantul reclamant A. G. CNP_ din Oradea, . F, județul Bihor, cu domiciliul procesual ales la S. I. și ASOCIAȚII cu sediul în Cluj N., ., județul Cluj, de apelantul pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI cu sediul în sector 5, București, ., Cod poștal_, reprezentat de D.G.R.F.P. Cluj N. prin A.J.F.P. Bihor și apelantul DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE - SERVICIUL TERITORIAL ORADEA – cu sediul Oradea, .. 1, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 275/C din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte, și în consecință:

Reduce cuantumul daunelor morale acordate reclamantului A. G. de la 35.000 Euro la 10.000 Euro, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, respectiv din 08 mai 2013 și până la achitarea integrală a debitului.

Obligă pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI la plata către reclamantul A. G. a sumei de 24,034,43 lei cu titlu de despăgubiri materiale, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, respectiv din 08 mai 2013 și până la achitarea integrală a debitului.

Păstrează restul dispozițiilor sentinței apelate.

Fără cheltuieli de judecată.

D E F I N I T I V Ă.

Pronunțată în ședința publică de azi, 07 octombrie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

P. C. S. A. L. P. L.

Red.dec.P. C./31.10.2014

Jud.fond: D. C.A.

Dact.P.L./31.10.2014

Ex.2

4 .

1. apelantul reclamant A. G. din Oradea, . F, județul Bihor,
2. cu domiciliul procesual ales la S. I. și ASOCIAȚII cu sediul în Cluj N., ., județul Cluj,
3. apelantul pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI cu sediul în sector 5, București, ., Cod poștal_, reprezentat de D.G.R.F.P. Cluj N. prin A.J.F.P. Bihor
4. apelantul DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE - SERVICIUL TERITORIAL ORADEA – cu sediul Oradea, .. 1, județul Bihor

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 302/2014. Curtea de...		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 657/2014. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 49/2014. Curtea de Apel ORADEA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 302/2014. Curtea de Apel ORADEA