Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 21-05-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 4800/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 754
Ședința publică din 21 mai 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. E. împotriva sentinței civile nr. 382/PI/05.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 5 aprilie 2013, întâmpinare și copia deciziei civile nr. 2192/23.03.2012 pronunțată în dosarul nr._ de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu de practică judiciară.
Nemaifiind alte cereri de formulat și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților, potrivit art. 242 alin. ultim Cod proc.civ., instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public arată că prin întâmpinarea formulată intimatul a invocat excepția autorității de lucru judecat față de cauza dosarului nr._ a Tribunalului T. și Curții de Apel Timișoara având aceleași părți, obiect și cauză, în care s-a respins irevocabil acțiunea reclamantului M. E. în contradictoriu cu același pârât, pentru aceeași cauza si obiect, și solicită admiterea acestei excepții, iar pe fondul cauzei pune concluzii de respingere a recursului și de menținere a sentinței recurate ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.06.2012 sub nr. dosar_, reclamantul M. E. a chemat in judecată pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului S. R. la acordarea de despăgubiri în cuantum de 178.400 lei, echivalentul sumei de 40.000 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării familiei sale în B. și care nu au fost retrocedate.
În motivare, a arătat că prin Decizia MAI nr. 200/1951, la data de 18.06.1951, au fost dislocați din localitatea Sânmartinul Sârbesc, jud. T., reclamantul M. E., împreuna cu întreaga familie, formată din tatăl, M. M., născut în data de 10 martie 1916, în localitatea Sânmartinul Sârbesc, județul T., mama reclamantului, M. M., născută la data de 08 iulie 1919, în Detroit, Michigan U.S.A., precum și bunicii paterni, M. E., născut la data de 08 iunie 1896, în Sânmartinul Sârbesc, și M. M., născută în 28 aprilie 1894, și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea O. - Rosetti, din B..
La data de 20.12.1955 prin Decizia MAI nr. 6200/1955 s-au ridicat restricțiile domiciliare, familia fiind liberă să se întoarcă acasă.
Au solicitat repararea prejudiciului produs, constând în prejudiciul material efectiv suferit, cat si lipsa de folosință a bunurilor ce le-au fost confiscate. Au arătat că familiei reclamantului i-au fost confiscate 2 imobile cu grajduri, cocini și alte clădiri aferente unei gospodării (în acestea s-a desfășurat activitatea C.A.P. pe perioada deportării), pentru a căror reparații la întoarcerea din B. familia a cheltuit sume foarte mari care se ridica la echivalentul din zilele noaste a_ de euro; mobilierul din furnir de nuc de foarte bună calitate pentru zilele acelea pe care îl aveau în casă înaintea deportării; 8 porci, 3 cai, 2 vaci; 5 oi; aproximativ 80 de curci și tot atâtea găini, o semănătoare germană pentru grâu și porumb, un plug german cu două brăzdare, un altul cu un brăzdar, o prăsitoare de porumb, două grape, o secerătoare pentru lucerna, râșnită de porumb, mașină pentru ales boabele de porumb, diferite alte obiecte pentru întreținerea utilajelor agricole și obiecte necesare unei gospodării, o sanie cu tracțiune animală, alimentele și nutrețul pregătit pentru hrana familiei si a animalelor, precum și culturile neculese de ei de pe cele 16,54 ha. De asemenea, s-a solicitat și contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 1951-1989 a acestor suprafețe de pământ de care s-a folosit C.A.P.-ul fără a fi despăgubiți în vreun fel.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Direcția Generala a Finanțelor Publice T. în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepției autorității de lucru judecat fata de cauza dosarului nr._ a Tribunalului T. si Curții de Apel Timișoara, având aceleași părți, obiect si cauza, in care s-a respins irevocabil acțiunea reclamantului M. E. in contradictoriu cu același parat, pentru aceeași cauza si obiect: despăgubiri, legea 221/2009; respingerea acțiunii ca neîntemeiata si nedovedita; respingerea cheltuielilor de judecata.
S-a mai arătat că solicitarea reclamantului este vădit neîntemeiata, întrucât, din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Pe de alta parte, aceste pretenții materiale sunt nedovedite in condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele cuprinse in C.pr.civila, respectiv nu s-a făcut dovada faptului ca ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantului de natura inventarului agricol si animal sau recolta neculeasa a anului 1951 ca efect al măsurii administrative de dislocare si stabilire a domiciliului obligatoriu in B..
Nu in cele din urmă, se contesta cuantumul despăgubirilor materiale solicitate, acesta fiind total nedovedit si supraestimat raportat la bunurile mobile pretins confiscate, respectiv inventarul agricol si animal sau recolta agricolă din perioada 1951-1955.
Reclamantul a solicitat in mod vădit nelegal si abuziv despăgubiri materiale pentru producțiile agricole iluzorii (culturi de grâu si porumb) aferente anilor 1951-1989, ani in care terenurile agricole ale familiei reclamantei nu au fost cultivate, rezultând astfel ca reclamantul solicită in mod nelegal despăgubiri nu doar pentru prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), ci si pentru beneficiul nerealizat (lucrum cesans), deși o astfel de cerere in mod evident nu se circumscrie sferei de aplicare a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 382/05.02.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins excepția autorității lucrului judecată invocată de pârât, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamantul M. E., împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate în urma deportării sale, a părinților și bunicilor săi, în B. în perioada 1951-1955.
În dosarul nr._, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri materiale și morale, pentru prejudiciul suferit în urma deportării familiei sale în B.. Din cuprinsul hotărârilor judecătorești invocate și depuse la dosar de reclamant, respectiv sentința civilă nr. 3390/10.06.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, decizia civilă nr. 1706/28.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, tribunalul a reținut că nu a fost analizată sub nicio formă cererea privind acordarea de daune materiale.
Prin urmare, nu s-a putut reține excepția autorității lucrului judecat, atât timp cât cererea din dosarul de față nu a fost judecată anterior, astfel că excepția a fost respinsă.
În ce privește cererea vizând daunele materiale, tribunalul a apreciat că textul art. 5 alin.1 lit. b nu acordă dreptul solicitat prin acțiune. Din actele depuse rezultă că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosință a terenului, dar din dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic, și doar bunurile imobile care fac obiectul legii speciale de reparație. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această soluție rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991, 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul M. E., solicitând casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare către prima instanță în vederea administrării probei cu martori pentru soluționarea cererii privind prejudiciul material adus familiei sale prin deportare.
În motivare, a arătat că familiei sale i-au fost confiscate mai multe bunuri: 2 imobile cu grajduri, cocini și alte clădiri aferente unei gospodării (în acestea s-a desfășurat activitatea CAP. pe perioada deportării lor), pentru a căror reparații la întoarcerea din B. familia a cheltuit sume foarte mari care se ridica la echivalentul în prezent a_ de euro; mobilierul din furnir de nuc de calitate; 8 porci, 3 cai, 2 vaci; 5 oi; aproximativ 80 de curci și tot atâtea găini, o semănătoare germană pentru grâu și porumb, un plug german cu două brăzdare, un altul cu un brăzdar, o prăsitoare de porumb, două grape, o secerătoare pentru lucerna, râșnită de porumb, mașină pentru ales boabele de porumb, diferite alte obiecte pentru întreținerea utilajelor agricole și obiecte necesare unei gospodării, o sanie cu tracțiune animală, alimentele și nutrețul pregătit pentru hrana familiei și a animalelor, pentru care au muncit un an înaintea mutării forțate, precum și culturile neculese de ei de pe cele 16,54 ha. De asemenea, înțelege să solicite și contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 1951-1989 a acestor suprafețe de pământ de care s-a folosit C.A.P.-ul fără a-i despăgubi în vreun fel.
Raportat la faptul că nu a fost în măsură să găsească inventarul întocmit la data deportării, primind răspuns de la Arhivele Naționale că tatăl său figurează ca deportat pentru că a fost chiabur, singura modalitate în care reclamantul poate dovedi ce bunuri a avut familia sa la momentul deportării și ce a lăsat, este administrarea probei cu martori.
Instanța în mod greșit a apreciat că proba cu martori nu este utilă soluționării cauzei, raportat la faptul că bunurile pretinse nu fac parte din categoria bunurilor imobile, care puteau fi solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001. Cât privește prejudiciul material, apreciază că în mod greșit instanța de fond a respins această solicitare, referindu-se strict la bunurile imobile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile art. 5 lit. b prevăd „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare". De remarcat este faptul că legiuitorul nu face distincția că se acordă doar bunurile imobile, prevăzute de Legea 10/2001.
Consideră că motivarea instanței, potrivit căreia Legea nr. 221/2001 condiționează acordarea de daune materiale deportaților în B. de obligativitatea ca aceștia să fi depus notificări în temeiul Legii 10/2001 sau 247/2005, ca fiind una ce excede atât intenției legiuitorului și finalității acesteia. Referirea la prevederile Legii nr. 10/2001 așa cum a fost completată de Legea nr. 247/2005 a fost făcută pentru a se evita acordarea unei despăgubiri de două ori pentru aceleași bunuri confiscate. Această referire nu este una strict limitativă, în situația contrară legiuitorul ar fi menționat expres bunurile imobile, însă legiuitorul specifică valoarea bunurilor confiscate. Apreciază că în această categorie se circumscriu și utilajele agricole și animalele din gospodărie care, conform dispozițiilor art. 468 C.civ, sunt imobile prin destinație, precum și recoltele neculese (art. 465 C.civ) la momentul deportării.
Mai mult dispozițiile alin. 1 și 2 ale art. 6 din Legea 10/2001, statuează că „prin imobile, în sensul prezentei legi se înțeleg, terenurile, cu sau fără construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării abuzive, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții".
Totodată, sub aspect probator, apreciază ca fiind eronată respingerea cererii în probațiune formulată, respectiv administrarea probei cu martori pentru dovedirea prejudiciului material. Față de momentul la care s-au petrecut dislocarea și confiscările de bunuri a trecut o perioadă foarte mare de timp, iar pe de altă parte documentele privind aceste fapte și care având în vedere că se aflau la dispoziția Securității, nu prezintă o situație reală.
În drept, invocă art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. 3 teza finală C.proc.civ.
În cauză, intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a formulat întâmpinare prin care se solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de Tribunalul T. și admiterea excepției autorității de lucru judecat față de cauza dosarului nr._ a Tribunalului T. și Curții de Apel Timișoara având aceleași părți, obiect și cauză, în care s-a respins irevocabil acțiunea reclamantului M. E. în contradictoriu cu același pârât, pentru aceeași cauza si obiect. Solicită, în consecință, respingerea acțiunii ca vădit neîntemeiată și nedovedită și respingerea cheltuielilor de judecată.
În drept, art. 115-118 C.proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate în termen legal, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, curtea constată că această apărare a primit o justă soluționare din partea primei instanțe. În condițiile în care cererea de reparare a prejudiciului material formulată în cadrul dosarului nr._ nu a fost efectiv analizată, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat invocată fără a se aduce atingere dreptului reclamantului de acces efectiv la justiție, ca o componentă a dreptului său la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO. În plus, prin recursul declarat, nu a fost criticată hotărârea primei instanțe sub acest aspect, pârâtul nedeclarând recurs, astfel că soluția dată excepției în discuție a intrat ea însăși în puterea lucrului judecat.
Cu privire la problema interpretării dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față (pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față) Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/2009, prin care nu s-a intenționat, de altfel, o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
Această interpretare a legii consacrată în deciziile de speță ale instanței supreme a fost, de altfel, consolidată recent și prin decizia de recurs în interesul legii nr. 6/15.04.2013 pronunțată de această instanță.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamant poartă asupra bunurilor mobile și utilajelor agricole rămase în locuința și gospodăria din care au fost deportați membrii familiei sale de origine, asupra animalelor domestice pe care au fost siliți să le abandoneze, a prejudiciului produs prin deteriorarea construcțiilor folosite de Stat pe perioada deportării (restituite însă, în anul 1955, la momentul revenirii la locuința familiei), precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința terenurilor cultivabile), în mod justificat urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
Este adevărat că unele dintre aceste bunuri pot intra în categoria imobilelor prin destinație, cum ar fi utilajele agricole și animalele din gospodărie care, conform dispozițiilor art. 468 C.civ, sunt imobile prin destinație, precum și recoltele neculese (art. 465 C.civ) la momentul deportării, însă bunurile invocate nu intră în categoria celor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum acesta este stabilit de art. 6 din lege, întrucât nu au fost preluate odată cu imobilele-construcții ce fac obiectul acestei legi speciale reparatorii.
În plus, art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate, de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, lucru pe care reclamantul nu a probat că l-a făcut, astfel că, și din acest motiv, cererea sa nu poate fi admisă.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamant s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent, iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei, cât și al nelegalității, iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Proba testimonială solicitată de reclamant în dovedirea prejudiciului material suferit a fost just respinsă, nefiind utilă cauzei în condițiile art. 167 C.proc.civ., față de absența oricărui înscris care să cuprindă bunurile deținute și preluate de Stat, dar, mai ales, față de obiectul legii speciale reparatorii, care este de strictă interpretare și aplicare.
Fiind stabilit conform prezentei, că pretențiile concrete ale reclamantului nu puteau fi admise, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nici măcar parțial, în considerarea argumentelor expuse, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul M. E. împotriva sentinței civile nr. 382/PI/05.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
În baza art. 274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentului cheltuieli de judecată, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M. E. împotriva sentinței civile nr. 382/PI/05.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./03.06.2013
Tehnored L.P./05.06.2013
Ex.2
Primă instanță: A.C. – Tribunalul T.
| ← Suspendare provizorie. Sentința nr. 4/2013. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1157/2013. Curtea de... → |
|---|
